Scope of Trademark Protection: Non-Commercial Use by De Facto Associations and the "Commercial Activity" Requirement under Law No. 84/1998

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., a solicitat instanţei următoarele:

1. să se constate săvârşirea de către pârâţi a faptelor de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii individuale combinate cu denumirea "A.", cu element figurativ, având nr. de depozit x/08.12.2011 înregistrată cu nr. de marcă x pentru clasa de produse 16 şi clasele de servicii 35 şi 41;

2. să oblige pârâţii să înceteze folosirea denumirii A., precum şi a oricărei denumiri sau semne identice ori similare mărcii combinate cu denumirea A." în orice formă şi pe orice suport (înscrisuri, internet, telefonie, ştampile, acte şi orice alte forme, suporturi şi mijloace de comunicare etc.), în mod direct sau prin intermediul unor terţi, sub sancţiunea aplicării de penalităţi în cuantum de 1.000 RON/zi întârziere, conform art. 906 C. proc. civ.

3. să oblige pârâţii direct sau prin persoane interpuse să se abţină de la postarea sau exprimarea sau difuzarea în public a oricăror afirmaţii comentarii sau materiale cu caracter denigrator privind activitatea şi imaginea reclamantei a reprezentanţilor ori a organelor sale de conducere;

4. să oblige pârâţii să retracteze oricare afirmaţii, comentarii sau materiale exprimate, postate sau difuzate în public, de genul sau de natura celor enumerate la pct. 3 de mai sus;

5. să oblige pârâţii să înceteze utilizarea şi accesul publicului pe website-ul www.mlnr. info precum şi pe orice altă platformă online de socializare, pagină de internet ori aplicaţie de comunicare la distanţă în format text, audio/video ce conţine denumirile MLNR sau "A.‟ pe care le utilizează fără drept şi într-o manieră care cauzează confuzie în rândul utilizatorilor internet sub sancţiunea aplicării de penalităţi în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere conform art. 906 C. proc. civ.

6. să oblige pârâţii în solidar la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale precum şi la plata de 10.000 RON cu titlu de daune morale, evaluate provizoriu, reprezentând prejudicii cauzate reclamantei prin contrafacerea şi folosirea fără drept a mărcii pe care o deţine, precum şi proferarea în spaţiul public de afirmaţii cu caracter denigrator;

7. să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 90 din Legea nr. 84/1998, art. 1357 C. civ.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 6585/26.04.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a anulat cererea îndreptată împotriva pârâtei A. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor O., Q., R. şi S., ca neîntemeiată; a respins cererea, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâtul G. a sumei de 35.335,86 RON reprezentând cheltuieli de judecată-onorariu avocaţial.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 174/14.02.2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva încheierilor de şedinţă din 26 octombrie 2021 şi 12 aprilie 2022; a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 658/26.04.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat reclamanta să achite pârâtului G. suma de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate; a obligat apelanta să achite intimatului G. suma de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

În dezvoltarea motivelor de recurs, redând parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că în faţa primei instanţe, a solicitat administrarea probei cu interogatoriile pârâţilor persoane fizice, arătând că teza probatorie constă în dovedirea faptelor personale ale acestora, respectiv fapte ilicite de încălcare a mărcii protejate.

Astfel, în cadrul şedinţei de judecată din 07 decembrie 2021, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 C. proc. civ., instanţa de fond a încuviinţat proba cu interogatoriile tuturor pârâţilor persoane fizice chemaţi în judecată, dispunând totodată ca administrarea acestei probe să se realizeze etapizat.

A precizat că în cadrul şedinţei de judecată din 08 februarie 2022 au fost luate interogatoriile pârâţilor Q., R., S. şi O., iar în cadrul şedinţei de dezbateri pe fondul cauzei din 12 aprilie 2022, s-au administrat interogatoriile pârâţilor C., K., G. şi B., însă nu prin adresarea întrebărilor propuse de către recurentă, ci a unor întrebări formulate de către instanţa din oficiu.

Tot în cadrul şedinţei de judecată din 12 aprilie 2022, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor necesitatea revenirii asupra probei cu interogatoriu şi, în pofida faptului că reclamanta a solicitat, în mod expres, să fie menţinută ordinea administrării probei astfel cum a fost încuviinţată, prima instanţă a renunţat la administrarea celorlalte 10 interogatorii propuse de reclamantă, fără a motiva în vreun fel această măsură.

În cuprinsul apelului formulat, a învederat instanţei de apel că, renunţând la proba încuviinţată şi trecând peste necesitatea clarificării faptelor personale ale tuturor intimaţilor-pârâti, prima instanţă a încălcat dreptul la apărare al reclamantei, drept procedural prevăzut de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ.

A arătat că posibilitatea revenirii asupra probei, prevăzută de dispoziţiile art. 259 C. proc. civ., devine incidentă doar în ipoteza în care, după administrarea unor probe, s-ar aprecia că au fost lămurite toate împrejurările cauzei şi, astfel, s-ar reţine inutilitatea administrării celorlalte probe încuviinţate, dar neadministrate până la acel moment procesual.

Dat fiind specificul probei cu interogatoriu prin care se urmăreşte dovedirea unor fapte personale ale celor ce urmează să răspundă întrebărilor propuse de partea interesată, prin apelul formulat, reclamanta a arătat nu a existat nicio raţiune pentru care prima instanţă să poată reţine că această probă ar fi devenit redundantă în procesul de probaţiune.

Prin motivele de apel a contestat şi modul nelegal în care a fost administrată proba cu interogatoriu, solicitând în şedinţa din 14 februarie 2024 admiterea probei cu interogatoriul pârâţilor la care prima instanţă a renunţat, însă instanţa de apel a apreciat proba cu interogatoriu ca nefiind utilă soluţionării cauzei, prin raportare la ansamblul probator administrat în speţă, dat fiind faptul că interogatoriul priveşte fapte personale de natură a conduce la dezlegarea pricinii, iar înscrisurile sunt suficiente pentru dezlegarea cauzei, făcând trimitere în acest sens şi la considerentele deciziei recurate.

Recurenta-reclamantă a considerat că raţionamentul instanţei de apel este greşit din moment ce neagă însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat şi mărturisirea judiciară între probele prin care cel ce face o susţinere in cursul procesului şi-o poate dovedi, socotind proba cu interogatoriu ca nefiind aptă să ducă la dezlegarea pricinii, instanţa de apel a exclus dintre probele ce puteau fi administrate pentru dovedirea pretenţiilor sale mărturisirea judiciară pentru simplul motiv că poziţiile procesuale ale pârâţilor sunt clare.

Or, în atare condiţii, raţionamentul instanţei de apel nu are niciun fundament juridic şi este de natură să excludă în mod nepermis din categoria probelor ce pot fi administrate în cursul procesului proba constând în mărturisirea judiciară de fiecare dată când pârâtul ar formula o întâmpinare, aspect ce nu îşi găseşte temei în legea procesual civilă şi care duce la încălcarea dreptului la apărare al părţii, înţeles ca drept garantat constituţional de a propune şi de a administra probe, în raport de prevederile art. 249 - 365 C. proc. civ.

Redând conţinutul art. 13 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în virtutea rolului activ, avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege şi de a lua toate măsurile legale, în calea de atac devolutivă a apelului, pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt şi, totodată, avea obligaţia de a respecta dreptul său la apărare în condiţiile în care probele propuse de către aceasta au fost solicitate tocmai pentru a lămuri anumite aspecte absolut esenţiale, de natură a conduce la dezlegarea pricinii, proba cu interogatoriul pârâţilor ar fi trebuit administrată în totalitate, astfel cum fusese încuviinţată iniţial.

Procedând în această manieră, instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a aflării adevărului, fiind încălcat dreptul la apărare al recurentei, precum şi rolul activ al instanţei. Rolul activ al instanţei reprezintă o garanţie a dreptului la apărare, părţile din proces având dreptul de a-şi proba afirmaţiile, prin mijloacele de probă permise de lege.

În acelaşi sens al neexercitarii rolului activ şi al lipsei oricărei stăruinţe a instanţei de apel în lămurirea aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei este şi măsura dispusă de instanţa de apel la termenul din 14 februarie 2024, când a respins cererea de amânare a cauzei pentru ca Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti să comunice stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală nr. 5564/P/2020, deşi nu primise la dosar relaţiile solicitate de la această instituţie.

În evaluarea modului în care instanţa de apel şi-a încălcat rolul activ este faptul că relaţiile privind dosarul de urmărire penală fuseseră socotite nu doar utile, ci chiar necesare soluţionării cauzei, în raport de influenţa procesului penal asupra celui civil, de vreme ce prin încheierea de şedinţă din 06 decembrie 2023, aceeaşi instanţă nu doar că a socotit că trebuie să primească lămuriri şi înscrisuri privind stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală nr. 5564/P/2020, ci a emis adresă în atenţia Prim-Procurorului, cu avertisment de amendă.

Din moment ce nu a dispus amânarea cauzei şi, eventual, aplicarea sancţiunii amenzii judiciare Prim-Procurorului pentru netransmiterea informaţiilor solicitate anterior, instanţa de apel a înţeles să achieseze tacit la poziţia procesuală a pârâţilor în contra măsurilor dispuse la două termene de judecată anterioare, alegând astfel să nu lămurească situaţia de fapt, deşi avea de soluţionat o cale de atac devolutivă.

Împrejurarea că, doar în mod formal, instanţa de apel a identificat o presupusă lipsa de "diligenţă‟ a recurentei în ceea ce priveşte stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală nr. 5564/P/2020 nu poate reprezenta un argument corect procedural şi substanţial, de vreme ce, pe o parte, faza urmăririi penale are caracter nepublic, posibilitatea părţilor de a afla relaţii fiind cu totul limitată, iar pe de altă parte, chiar instanţa socotise anterior la două termene de judecată că aceste relaţii sunt necesare.

Prin urmare, soluţionând cauza în această manieră, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 13 şi art. 22 C. proc. civ. în condiţiile în care aceasta nu a ţinut cont de probele relevante în contextul desfăşurării prezentei cauze.

Totodată, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că probele aflate la dosarul cauzei, inclusiv relaţiile solicitate Parchetului de pe langa Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, nu ar fi de natură să lămurească situaţia de fapt ce a privit dovedirea faptei ilicite şi folosirea fără drept a mărcii al cărei titular este recurenta, aceasta putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 C. proc. civ., măsură care nu a fost dispusă în cauză.

În faţa primei instanţe a mai solicitat şi administrarea probei cu martori, iar la termenul de judecată din 07 decembrie 2021, instanţa a decăzut reclamanta din dreptul de a propune proba testimonială, invocând în acest sens dispoziţiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., aceeaşi măsură fiind dispusă de către instanţa de apel la termenul din 14 februarie 2024 pe motiv că prin cererea de apel nu au fost indicaţi martorii propuşi, deşi proba testimonială a fost cerută în termen şi, prin urmare, sancţiunea decăderii pentru nesolicitarea probei nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat şi ulterior.

Or, măsurile dispuse de ambele instanţe privind respingerea probei testimoniale au fost pronunţate cu încălcarea normelor de procedură aplicabile, împrejurare în raport de care rezultă că sunt lovite de nulitate, atât încheierea de dezbateri din apel, prin care a fost decăzută din administrarea în apel a probei testimoniale, cât şi decizia recurată prin care nu a fost desfiinţată încheierea primei instanţe din 07 decembrie 2021.

Prin decizia recurată a fost respins în mod greşit apelul împotriva încheierii de şedinţă din 07 decembrie 2021 în condiţiile în care judecătorul fondului nu a uzat în procedura prealabilă de posibilitatea regularizării cererii de chemare în judecată, potrivit art. 200 alin. (3) C. proc. civ., sens în care decăderea recurentei din dreptul de a propune proba testimonială de către instanţa de fond şi menţinerea acestei soluţii de către instanţa de apel trebuie interpretată ca fiind o cercetare formală a fondului cauzei.

Or, dezvoltând acelaşi raţionament, ambele instanţe au dat dovadă de un formalism excesiv şi de lipsă de preocupare pentru aflarea adevărului în cauză potrivit art. 22 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la administrarea probatoriului prin decizia recurată, susţinând că, deşi, prin cererea introductivă de instanţă şi cererea de apel a propus proba testimonială, instanţa de apel, interpretând într-o manieră greşită dispoziţiile art. 470 alin. (3) si (4) C. proc. civ. cu referire la art. 194 lit. e) C. proc. civ., cât şi prima instanţă, în interpretarea dispoziţiilor art. 254 alin. (1) C. proc. civ., au aplicat sancţiunea decăderii recurentei din proba testimonială, întrucât nu a indicat numele, prenumele şi domiciliul martorilor, însă conform dispoziţiilor art. 200 alin. (3) C. proc. civ. avea obligaţia, în procedura verificării si regularizării cererii, să determine dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194 şi art. 197 C. proc. civ. şi să comunice în scris, lipsurile către reclamantă, cu obligaţia acesteia de a le completa in cel mult 10 zile, sub sancţiunea anulării cererii.

Astfel, neindicarea numelui şi adresei martorilor, omisiune ce nu poate constitui motiv legal pentru aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a administra proba testimonială, nu îi putea fi imputată ulterior în contextul în care instanţa de fond nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 200 alin. (3) C. proc. civ.

În plus, nu numai că instanţa de apel nu a sancţionat, prin decizia recurată, greşita aplicare de către prima instanţa a dispoziţiilor legale referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a celor referitoare la administrarea probei testimoniale, dar, mai mult, a făcut ea însăşi aceeaşi greşeală în aplicarea nelegală a sancţiunii decăderii din proba testimonială, pronunţând astfel o măsură nelegală prin încheierea de dezbateri din 14 februarie 2024.

Astfel, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că sancţiunea decăderii putea fi aplicată doar în ipoteza in care partea nu ar fi solicitat proba testimonială, neregularitate aptă să conducă la nulitatea cererii de probatorii prin neindicarea probei, iar nu neindicarea numelui persoanei chemate să testeze. Extinderea ipotezei din norma legală dincolo de conţinutul acesteia, în condiţiile în care partea a solicitat proba şi a indicat teza probatorie reprezintă rezultatul unei greşite aplicări a acesteia în contradicţie cu sensul avut în vedere de legiuitor prin reglementarea inclusă în art. 194 lit. e) şi, respectiv, art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică de nelegalitate a deciziei recurate o reprezintă interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 39, art. 43 şi art. 102 din Legea nr. 84/1998 raportate la prevederile art. 1357 C. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că cererea de apel a vizat soluţia nelegală de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, întrucât, pe de o parte, s-a bazat pe o serie de considerente greşite şi constatări de fapt ce o prejudiciază, iar, pe de altă parte, că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile în materia proprietăţii intelectuale.

Cu privire la susţinerile potrivit cărora prima instanţă şi-a depăşit în mod nepermis limitele învestirii sale, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a respectat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. din moment ce s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

A mai arătat că instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a analizat obiectul pricinii în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., şi că a reţinut că nu s-a dovedit că pârâţii ar folosi semnul înregistrat ca marcă în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale şi în legătură cu produsele şi serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci doar în scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic, apreciind că acesta reprezintă un scop civil, iar nu comercial.

Or, ţinând cont de scopul formulării acţiunii judiciare, anume acela de a stopa încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală pe care le deţine asupra mărcii şi a denumirii protejate, recurenta-reclamantă a arătat că demersul judiciar iniţiat nu a pus în discuţie rezolvarea unei dispute între membrii Asociaţiei sau ai Ordinului, ci, dimpotrivă, a solicitat pronunţarea unei hotărâri, prin care sa fie sistată încălcarea abuzivă a drepturilor sale de proprietate intelectuală asupra unei mărci înregistrate ce beneficiază de protecţie, săvârşită de către intimaţii-pârâţi persoane fizice, context în care sunt străine de prezenta pricina, considerentele deciziei recurate, în care a fost preluată, în mod greşit, teza expusă de intimaţii-pârâţi, conform căreia acest litigiu s-ar purta între recurentă şi "membrii nemulţumiţi de pretinsele abuzuri ale conducerii Asociaţiei/Organizaţiei‟ şi ca intimaţii-pârâţi ar fi acţionat în calitate de masoni iniţiaţi în A., "în scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic.‟

Sub un al doilea aspect, recurenta-reclamantă a menţionat că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că partea a omis faptul că motivul principal/esenţial pentru care prima instanţa a respins cererea de chemare în judecată a fost reprezentat de faptul că nu a dovedit că pârâţii au folosit semnul înregistrat ca marcă în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale şi în legătură cu produsele şi serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci doar în scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic (scop civil, iar nu comercial).

Astfel, deşi instanţa a reţinut că intimaţii-pârâţi în activităţile lor curente folosesc însemnele mărcii recurentei-reclamante, a concluzionat greşit că această utilizare nu poate fi considerată o încălcare a mărcii, câtă vremea ea nu este realizată în scop economic, însă acest raţionament în sensul de a limita protecţia conferită de lege mărcii doar la ipoteza desfăşurării unei activităţi comerciale, este unul nelegal, fiind rezultatul unei interpretări greşite şi restrictive, care nu îşi găseşte corespondent în normele prevăzute de art. 3 lit. i), art. 4 şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, fiind în contradicţie şi cu jurisprudenţa naţională (decizia civilă nr. 314/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2017).

Contrar celor reţinute de instanţa, protecţia conferită de lege unei mărci nu se limitează doar la ipoteza desfăşurării de activităţi comerciale, ci acoperă toate situaţiile în care există încălcări ale mărcii din partea unor terţe persoane, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de comercianţi şi desfăşoară activităţi comerciale sau doar unele civile.

Astfel, orice persoana fizică sau juridică este ţinută să respecte drepturile conferite de lege titularului unei mărci, iar distincţia dintre comercianţi şi non-comercianţi nu are relevanţă în speţă, deoarece sensul legii este acela de a proteja marca de orice atingere venită din partea oricărui terţ care săvârşeşte un act de încălcare.

Or, interpretarea dată de instanţele fondului prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998 adaugă la norma legală în condiţiile în cuprinsul acestui text legal nu se face nicio menţiune cu privire la faptul că protecţia este asigurată doar în legătură cu activităţile comerciale, nu şi cu cele civile, fiind încălcat astfel principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în jurisprudenţa naţională reţinându-se, de altfel, că protecţia mărcii trebuie asigurată, indiferent dacă uzurpatorul utilizează sau nu marca într-o activitate comercială, cu luarea în considerare a cadrului mai larg reglementat de Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, dacă ar fi primită interpretarea instanţei de apel în sensul că intimaţii-pârâţi folosesc semnul înregistrat ca marcă doar în scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic (în scop civil), ar înseamna în egală măsură că trebuie acceptată şi concluzia că orice persoana fizică sau juridică poate să utilizeze fără să suporte vreo consecinţă, orice marcă înregistrată ce aparţine altei persoane şi că îi poate provoca orice prejudicii materiale şi morale, justificând că activităţile ar fi civile, iar nu comerciale, interpretare care nu poate fi primită, fiind contrară literei şi sensului legii.

Nu în ultimul rând, este de observat că într-o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, instanţele fondului ar fi trebuit să concluzioneze că reprezintă acte de încălcare a marcii recurenteio următoarele activităţi ale intimaţilor-pârâţi, şi anume preluarea abuzivă şi nelegală în cuprinsul unor acte adoptate în mod vădit nelegal şi nestatutar de către pretinsa "Organizaţie" a denumirii "MLNR - A." şi a unui element grafic similar cu cel utilizat de recurentă asupra cărora deţine drepturi exclusive; utilizarea unui cont bancar, prin intermediul intimatului G., căruia i s-a atribuit denumirea "MLNR", uzurpându-se astfel marca recurentei; emiterea unor aşa-zise "informări" şi "comunicate" ce cuprind denumirea recurentei şi un element figurativ similar celui protejat; participarea activă a tuturor intimaţilor la întrunirile grupării nelegale care se prezintă, abuziv, sub titulatura mărcii recurentei; folosirea unui website având atât o denumire identică celui deţinut de către recurentă (singura deosebire fiind data de domeniul utilizat), cât şi un conţinut menit să creeze confuzie în rândul publicului larg privind adevărata structură, conducere şi activitate ale A., singura entitate masonică regulară din România; răspândirea prin mijloace de comunicare media/presa a unor informaţii false în legătura cu pretinsa nelegitimitate a conducerii A., precum şi cu privire la existenţa unor pretinse probleme de natură financiară cu care s-ar confrunta A., fapte de natură să afecteze imaginea recurentei şi să creeze confuzie în rândul masonilor din ţară şi din străinătate; expunerea publică, în presa naţională, a unor acuzaţii defăimătoare la adresa Preşedintelui şi a întregii conduceri a A., cărora intimaţii le contestă legitimitatea; denigrarea recurentei la nivel internaţional, prin inducerea intenţionată în eroare a unor Loji Masonice din străinătate cu privire la pretinsa legitimitate a entităţii clandestine ce uzurpa marca recurentei.

În concluzie, indiferent dacă acţiunile întreprinse de către intimaţii-pârâţi (în calitatea lor de uzurpatori ai mărcii recurentei) au fost efectuate în scop civil sau comercial, acestea sunt sancţionate de Legea nr. 84/1998, iar instanţele fondului ar fi trebuit să pronunţe hotărâri prin care să oblige la încetarea încălcării drepturilor recurentei născute din înregistrarea mărcii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a considerat că îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale rezultă din prevederile art. 102 din Legea nr. 84/1998, raportate la cele ale art. 1357 C. civ. din moment ce faptele ilicite reclamate în cauză sunt contrare obligaţiei corelative dreptului consacrat în favoarea acesteia, de natură să afecteze reputaţia sa şi, deopotrivă, să creeze confuzie în rândul publicului larg care nu va putea fi în măsură să individualizeze în mod corect originea mărcii ce beneficiază de protecţie, neputând distinge între activitatea desfăşurată de recurentă şi acţiunile vădit nelegitime întreprinse de intimaţii-pârâţi.

Referitor la existenţa prejudiciului cauzat de faptele ilicite de încălcare, fiind vorba despre un drept pe care Legea nr. 84/1998 îl califică exclusiv titularul acestuia nu trebuie să facă dovada prejudiciului, orice încălcare a unui drept exclusiv prezumând existenţa prejudiciului.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului cauzat recurentei, acesta este unul moral constând în crearea unei confuzii la nivel general între entitatea neregulară a intimaţilor-pârâţi ce uzurpă denumirea acesteia, pe de-o parte şi, pe de altă parte, între A. (ca entitate simbolică), respectiv forma de organizare cu personalitate juridică ce este reprezentată de recurentă, A..

Totodată, faptele ilicite ale pârâţilor i-au cauzat şi un prejudiciu patrimonial, decurgând din faptul că aceştia au încasat şi continuă să colecteze sume de bani importante cu titlu de "donaţii şi sponsorizări‟ în numele MLNR, însă într-un cont neautorizat deschis pe numele pârâtului G..

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, aceasta rezultă din materialitatea faptelor descrise prin actele de procedură depuse la dosarul cauzei şi dovedite prin probele administrate în cauză, iar referitor la vinovăţie, pârâţilor le este imputabilă modalitatea în care au înţeles să utilizeze în mod nelegal marca înregistrată a recurentei.

De altfel, în materia acţiunii în contrafacere, legiuitorul prezumă şi existenţa vinovăţiei autorului, prin derogare de la regulile de drept comun prevăzute de art. 1357 C. civ., astfel că titularul mărcii încălcate este scutit de obligaţia dovedirii vinovăţiei în săvârşirea faptei ilicite.

III. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-pârâţi O., Q., R., S., B., F., G. şi P. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei instanţei de apel ca fiind legală, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, în legătură cu incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. sub aspectul încălcării normelor de procedură în ceea ce priveşte administrarea probatoriului, au arătat că argumentele evocate reprezintă în realitate chestiuni ce ţin de oportunitatea administrării probatoriului, care excedează controlului de legalitate specific instanţei de recurs.

Astfel, cu privire la inexistenţa vreunei încălcări a dreptului la apărare şi/sau a rolului activ al instanţei de apel rezultată din soluţia de respingere ca neutilă cauzei a probei cu interogatoriul intimaţilor-pârâţi neaudiaţi în faţa instanţei de fond, respectiv din soluţia de respingere a motivului de apel privitor la modalitatea în care instanţa de fond a administrat această probă în lipsa unor critici reale de nelegalitate şi văzând soluţia motivată a instanţei de apel, recurenta invocă chestiuni ce ţin preponderent de aprecierea probatoriului atunci când critică soluţia cu privire la proba cu interogatoriul.

Relativ la soluţia de respingere a motivului de apel privitor la decizia instanţei de fond de a nu mai administra şi celelalte interogatorii încuviinţate, criticată de recurentă prin susţineri similare celor invocate în faţa instanţei de apel, intimaţii-pârâţi au arătat că în speţă nu se verifică vreo încălcare a raţiunii legale a probei cu interogatoriu şi nici a dreptului la apărare al recurentei şi/sau rolul activ al instanţei.

Soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea ca nefondat a motivului de apel privitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare pentru că instanţa de fond ar fi revenit, în mod nemotivat, asupra administrării probei cu interogatoriul celorlalţi 10 intimaţi-pârâţi neaudiaţi este legală şi temeinică.

Sub acest aspect, intimaţii-pârâţi au expus elementele relevante în ceea ce priveşte administrarea probei la fond, respectiv proba cu interogatoriu a fost administrată la termene succesive, faţă de numărul mare al intimaţilor-pârâţi, ceea ce a făcut ca proba să piardă elementul surpriză specific interogatoriului persoanelor fizice - care ar fi putut conduce la mărturisirea judiciară; teza probatorie vizată de reclamantă prin interogatoriile anterioare, ce fuseseră administrate în la termenul din 08 februarie 2022, pe baza întrebărilor scrise ale reclamantei, s-a dovedit a fi aceeaşi, neexistând întrebări diferite nici în apel şi nici în prezentul recurs nu s-a indicat care ar fi fost acele aspecte particulare pârâţilor neaudiaţi; reclamanta şi-a dat acordul ca, în şedinţa de judecată din 12 aprilie 2022, instanţa să pună propriile întrebări pârâţilor şi nu pe cele adresate în scris de reclamantă, ceea ce a condus, din perspectiva instanţei de fond, la o lămurire mai rapidă a împrejurărilor cauzei - aspect omis a fi prezentat atât în apel cât şi în recurs.

În atare circumstanţe nu se poate reţine vreo vătămare şi/sau încălcare a dreptului la apărare faţă de modalitatea în care s-a agreat administrarea probei de recurentă.

Pe de altă parte, decizia instanţei de fond de a nu mai administra şi celelalte interogatorii încuviinţate este un drept conferit de art. 259 C. proc. civ., care consacră dreptul instanţei să revină asupra unor probe încuviinţate în condiţiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe, drept care odată exercitat, nu poate fi cenzurat decât dacă maniera în care instanţa a procedat ar fi fost una neprocedurală.

Or, în speţă, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor decizia sa de a reveni asupra probei, după ascultarea unui număr suficient de pârâţi care a permis instanţei să se lămurească asupra disputei judiciare. Mai mult, trebuie subliniat că, în urma administrării acestei probe, nu au existat răspunsuri fundamental diferite care să conducă instanţa la concluzia că ar putea afla lucruri noi dacă ar fi continuat audierea celorlalţi 10 pârâţi, la termenele următoare, acesta fiind de altfel şi motivul revenirii asupra probei.

Prin urmare, este vorba de o decizie pusă în discuţia părţilor şi deplin motivată, singurul aspect care contează fiind aprecierea judecătorului în sensul că s-a considerat lămurit prin raportare la probatoriul deja administrat.

Totodată, au arătat că instanţa de apel a motivat, la rândul său, din perspectiva pretinsei încălcări a dreptului la apărare, de ce nu a existat o astfel de îngrădire din perspectivă procedurală, singura ce ar putea face obiectul controlului de legalitate în recurs.

Nu se poate reţine săvârşirea de către prima instanţă, cu ocazia revenirii la proba încuviinţată, a vreunei neregularităţi care să atragă nulitatea actului de procedură şi a actelor subsecvente, câtă vreme soluţia s-a întemeiat pe aprecierea coroborată a tuturor probelor administrate; părţile au posibilitatea să-şi susţină punctele de vedere, dar instanţele sunt suverane în aprecierea asupra necesităţii şi utilităţii probelor şi în stabilirea valorii lor probatorii, conform art. 264 C. proc. civ.

Or, recurenta nu a invocat niciun argument apt să conducă la concluzia contrară, limitându-se la afirmaţii generice, valorizarea probei cu interogatoriul intimaţilor pârâţi într-o proporţie ridicată, dar nejustificată, nu este de natură a conduce la concluzia că dreptul său la apărare a fost încălcat prin neadministrarea acestei probe faţă de toţi pârâţii, în contextul în care pozi|ia procesuală a pârâţilor a fost expusă în mod explicit pe cale de întâmpinări, iar faţă de numărul ridicat al pârâţilor şi modalitatea de administrare a probei la termene diferite proba nu mai avea aptitudinea să conducă la dezlegarea pricinii; neadministrarea probei cu interogatoriul tuturor intimaţilor-părâţi nu a restrâns posibilitatea apelantei reclamante de a-şi dovedi susţinerile, dincolo de împrejurarea că, în realitate, această probă nici măcar nu era utilă soluţionării cauzei; în măsura în care recurenta-reclamantă ar fi avut pregătită o teză probatorie distinctă pentru pârâţii neaudiaţi ar fi trebuit să indice în concret acest lucru la termenul la care s-a revenit asupra probei, sau în cuprinsul motivelor de apel ori cel târziu cu ocazia discutării probei cu interogatoriul în apel, fapt ce nu s-a întâmplat.

În ceea ce priveşte soluţia de respingere a probei cu interogatoriu solicitată în apel, intimaţii-pârâţi au arătat că recurenta nu a invocat vreun motiv de nelegalitate cu privire la concluzia neutilităţii administrării probei, nefiind suficient a se critica global soluţia cu privire la administrarea interogatoriului, instanţa de apel reţinând prin încheierea contestată este suficientă administrarea probei cu înscrisuri, raportat la ansamblul probatoriului existent.

De altfel, recurenta a afirmat prin motivele de apel că a probat faptele pretinse prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi probatoriul administrat în faţa instanţei de fond. În plus, în afară de a critica soluţia instanţei de fond, nu a fost indicată vreo teză probatorie distinctă pentru intimaţii-pârâţi neaudiaţi în faţa instanţei de fond, astfel că instanţa de apel nu avea niciun motiv pentru a dispune audierea acestora, însă şi aşa aceste chestiuni ţin de aprecierea utilităţii probei şi nu pot face obiectul controlului de legalitate.

Sunt neîntemeiate şi lipsite de interes şi criticile privitoare la pretinsa lipsă de stăruinţă a instanţei de apel în lămurirea aspectelor privitoare la stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate recurenta pretinzând încălcarea rolului activ şi soluţia adoptată de către instanţa de apel cu privire la nerevenirea în vederea lămuririi stadiului plângerii pretins înregistrate de recurentă împotriva soluţiei de clasare a plângerii penale pe care o formulase, însă instanţa şi-a îndeplinit rolul activ şi a formulat cererile care se impuneau către parchet, cereri cu privire la care s-a şi răspuns, depunându-se ordonanţa de clasare pe care recurenta nu a înţeles să o depună, deşi se afla în posesia acesteia.

Prin urmare, recurenta era cea care a stat în pasivitate deşi avea tot interesul să facă demersurile indicate, de vreme ce formulase cererea de suspendare facultativă până la soluţionarea dosarului penal, ceea ce omite să precizeze şi face lipsită de interes această critică în recurs este faptul că la acelaşi termen aceasta a renunţat în a mai susţine cererea de suspendare pe care o formulase anterior şi pentru care erau necesare respectivele relaţii.

Referitor la criticile ce vizează soluţia privind decăderea din proba cu martori din perspectiva pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au menţionat că niciunul dintre aceste motive nu este întemeiat şi nici admisibil din moment ce recurenta s-a limitat la a expune argumente exclusiv la nivel declarativ în legătură cu măsura decăderii fără a menţiona în concret care ar fi fost maniera corectă de aplicare a normelor de procedură incidente, în raport cu care ar opera nulitatea pretinsă a încheierii de dezbateri din apel şi a deciziei recurate.

Or, motivarea instanţei de apel cu privire la aplicarea prevederilor art. 470 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. cu referire la art. 194 lit. e) C. proc. civ. şi raportat la art. 254 alin. (1) C. proc. civ. este legală, fiind aplicată în mod corect sancţiunea decăderii faţă de neidentificarea/neindividualizarea martorilor propuşi în cuprinsul motivelor de apel.

Au menţionat că recurenta a formulat şi critici omissio medio potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi sancţionat greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor legale referitoare la cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a celor referitoare la administrarea probei testimoniale, însă nu a formulat niciun motiv de apel privitor la respingerea probei cu martori în faţa instanţei de fond, soluţie adoptată prin încheierea din 07 decembrie 2021.

În aceste condiţii, argumentele privitoare la pretinsa interpretare şi aplicare formalistă a prevederilor referitoare la decădere pornind de la efectul neîndeplinirii propriilor obligaţii ale instanţei de fond din etapa regularizării cererii nu pot fi avute în vedere.

În orice caz, aceste argumente sunt greşite din moment ce regularizarea vizează exclusiv cerinţele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, nu pe cele prevăzute sub sancţiunea decăderii, aspect care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 470 alin. (3) cu cele ale art. 196 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. se opun tezei construite de recurentă, nefiind admisibil ca aceasta să impute instanţei de apel că ar fi dat dovadă de un formalism excesiv şi de lipsă de preocupare pentru aflarea adevărului, contrar dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., când înseşi recurenta-reclamantă nu a solicitat probele conform legii, invocând şi decizia nr. 9 din 30 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 39, art. 43 şi art. 102 din Legea nr. 84/1998 raportate la cele ale art. 1357 C. civ., intimaţii-pârâţi au susţinut că instanţele de au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale raportat la temeiul acţiunii (acţiune în contrafacere).

Au precizat că interpretarea dată de instanţă situaţiei de fapt se încadrează în limitele de apreciere ale acesteia şi în cele ale învestirii sale, excedând controlului de legalitate din recurs, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de interpretarea instanţei nu echivalează cu o efectuarea unei analize greşite şi/sau cu existenţa unor considerente străine cauzei.

Au menţionat că disputa care stă la baza formulării prezentei cereri nu are nicio legătură cu drepturile de proprietate intelectuală asupra mărcii Asociaţiei în condiţiile în care intimaţii-pârâţi, membri ai Asociaţiei şi Organizaţiei, nu au utilizat denumirea şi blazonul Organizaţiei în exterior, faţă de terţi, în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale, ci exclusiv în contextul unor disensiuni în interiorul Organizaţiei în ceea ce priveşte conducerea acesteia, cu respectarea reglementărilor Organizaţiei, făcând trimitere la considerentele decizii recurate.

Au mai arătat că regulamentele interne ale Organizaţiei permit şi chiar obligă la folosirea denumirii şi a blazonului acesteia şi, în mod similar, Asociaţia permite membrilor utilizarea denumirii sale aşa încât intimaţii-pârâţi au dreptul de a utiliza marca din perspectiva Asociatei, pentru că sunt încă membri cu drepturi depline în Asociaţie, iar din perspectiva Organizaţiei (Programul A.) pentru că aceştia se consideră conducerea T. (conflictul intern), context în care este irelevant că Asociaţia este (formal) titulara dreptului asupra mărcii deoarece, pe de o parte, niciun dintre intimaţi nu utilizează denumirea şi blazonul în scop comercial, ci exclusiv în legătură cu activitatea şi scopul nepatrimonial al Organizaţiei şi, pe de altă parte, Asociaţia nu poate interzice utilizarea denumirii şi a blazonului membrilor săi şi/sau ai Organizaţiei ale cărei interese a fost creată să le reprezinte şi protejeze.

Au mai susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 84/1998 raportat la temeiul acţiunii, în speţă nefiind îndeplinite condiţiile contrafacerii, fiind de esenţa contrafacerii ca folosirea care se urmăreşte a fi interzisă să fie efectuată în scop comercial, critica cu acest obiect fiind contrazisă atât de prevederile exprese ale legii, cât şi de practica unanimă în materie, aşa cum au reţinut în mod corect şi instanţele de fond.

Cu toate acestea, reclamanta nu a pretins că ar fi utilizat semnul înregistrat ca marcă în desfăşurarea vreunei activităţi comerciale în legătură cu produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată marca, ci s-a raportat exclusiv la acţiunile intimaţilor din cadrul şi/sau în legătură cu activitatea Organizaţiei.

Or, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond şi contrar interpretării avansate de recurenta-reclamantă, dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 84/1998 permit titularului unei mărci să interzică terţilor să desfăşoare orice fel de acte de utilizare numai în legătura cu activitatea lor comercială, această limitare fiind prevăzută de legiuitor.

De altfel, dreptul exclusiv asupra mărcii şi protecţia aferentă nu pot fi opuse în legătură cu orice fel de activitate, pentru că o astfel de aplicare ar contraveni scopului mărcii, acela de a distinge produsele şi serviciile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998, scopul mărcii este acela de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, acesta fiind rolul esenţial al mărcii, aspect reţinut în mod temeinic şi legal de instanţele de fond.

Referitor la susţinerile recurentei potrivit cărora este irelevant faptul că utilizarea însemnelor s-ar fi făcut sau nu în derularea unor acte şi fapte de comerţ, pretinzând că nu ar exista o distincţie în acest sens în lege, intimaţii-pârâţi au arătat că marca opusă de Asociaţie este înregistrată pentru trei clase de produse şi servicii, potrivit dovezilor depuse de către partea adversă.

Prin urmare, singura variantă în care s-ar putea discuta de încălcarea dreptului la marcă în sensul vizat de art. 39 din Legea nr. 84/1998 în care intimaţii ar utiliza marca combinată şi/sau un semn asemănător, în legătură cu o activitate comercială privind aceleaşi produse şi servicii pentru care Asociaţia deţine protecţie şi/sau pentru alte produse şi servicii asemănătoare sau chiar diferite de cele pentru care marca este înregistrată, dovezi care nu au fost făcute.

Or, ipoteza contrafacerii operează doar atunci câdn există o utilizare susceptibilă a aduce atingere funcţiei esenţiale a mărcii, de garantare a proveninţei produselor şi serviciilor, condiţii neîndeplinite în cauză unde recuremta-reclamantă încearcă utilizarea mărcii contrar rolului său esenţial, pentru a soluţiona o dispută din interiorul unei organizaţii ezoterice. Prin urmare, faţă de neincidenţa dispoziţiilor art. 39 din Legea mărcilor, instanţele de fond au reţinut în mod corect şi legal că faptele imputate intimaţilor nu au nicio legătură cu utilizarea mărcii şi astfel nu pot intra sub sfera de protecţie a acesteia, vizând în realitate un conflict în interiorul organizaţiei masonice.

Au susţinut că recurenta-reclamanta nu a dovedit îndeplinirea niciuneia dintre condiţiile necesare atragerii răspunderii civile delictuale cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor şi nu a administrat niciun fel de dovezi şi/sau nu a susţinut măcar celelalte capete de cerere, limitându-se în a relua afirmaţiile din faţa instanţei de fond cu privire la fiecare dintre pretinsele categorii de încălcări.

În acest context, a făcut trimitere la argumentele dezvoltate pe larg în cuprinsul întâmpinărilor depuse în faţa instanţei de fond prin care au explicat de ce nu este îndeplinită niciuna dintre cerinţele atragerii răspunderii civile delictuale, şi anume inexistenţa faptei ilicite, de vreme ce acţiunile intimaţilor nu afectează sfera de protecţie a mărcii, pretinsa contrafacere fiind unica premisă a solicitării de despăgubire; inexistenţa prejudiciului - în condiţiile în care prejudiciul vizat de lege trebuie să fie efectul faptei de contrafacere, faptă ce nu există; prejudiciile evocate de reclamantă nu au legătură cu fapta de contrafacere ci sunt rezultatul propriului comportament neconform reglementărilor masonice; în orice caz, nu s-a administrat nicio probă cu privire la cuantumul solicitat; inexistenţa vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate - intimaţii au acţionat şi acţionează cu bună-credinţă pentru protejarea valorilor Organizaţiei simbolice din care fac parte, acesta fiind contextul acţiunilor care au condus la formularea prezentei acţiuni.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta A. a criticat măsurile procesuale adoptate de către instanţa de apel la termenul de judecată din data de 14.02.2024, respectiv: respingerea probei solicitate şi neadministrate în faţa primei instanţe, aceea cu interogatoriul unora dintre pârâţi; neacordarea unui nou termen de judecată pentru obţinerea relaţiilor privind stadiul soluţionării dosarului de urmărire penală; respingerea probei testimoniale.

Niciuna dintre criticile astfel formulate nu poate fi primită, pentru considerentele ce succed.

Cât priveşte proba cu interogatoriu, trebuie constatat că finalitatea susţinerilor recurentei-reclamante pe acest aspect rezidă în reaprecierea relevanţei pentru soluţionarea cauzei a unui mijloc de probă, solicitat spre administrare de către una dintre părţi.

În virtutea art. 258 alin. (1) C. proc. civ., aptitudinea unei anumite dovezi propuse în cursul judecăţii fondului de a fi pertinentă, concludentă şi utilă, aşadar, de a avea o anumită greutate în dezlegarea pricinii, relevă o chestiune de apreciere din partea instanţei de judecată, ce este chemată să clarifice acele împrejurări de fapt presupuse de corecta aplicare a prevederilor legale incidente.

Astfel spus, încuviinţarea probelor ce duc la dezlegarea pricinii, în termenii art. 258 alin. (1), interesează temeinicia măsurii dispuse de instanţa care soluţionează fondul raportului juridic dintre părţi, iar nu conformitatea actului de procedură al respingerii cererii de încuviinţare cu prevederile legale.

Or, casarea deciziei de apel în calea extraordinară de atac a recursului poate fi cerută numai pentru anumite motive de nelegalitate, prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar măsura respingerii de către instanţa de apel, ca nefiind aptă a duce la dezlegarea pricinii, a probei cu interogatoriu, solicitate de către reclamantă.

Invocarea prin motivele de recurs a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. nu este de natură a infirma constatarea anterioară, cât timp rolul activ al instanţei constă în obligaţia de stabilire a faptelor relevante, dar fără a include obligaţia încuviinţării oricărei probe solicitate spre administrare de către părţi.

Totodată, nu se poate vorbi nici despre o încălcare a dreptului la apărare al părţii ce a propus o anumită probă, din perspectiva art. 13 C. proc. civ., invocat, de asemenea, prin motivele de casare, de vreme ce relevanţa unei probe pentru dezlegarea pricinii este lăsată la libera apreciere a judecătorului fondului, potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ.

Nu poate fi primită nici critica vizând respingerea, la acelaşi termen din 14.02.2024, a solicitării reclamantei de acordare a unui nou termen de judecată şi de revenire cu adresă la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti pentru comunicarea stadiului dosarului de urmărire penală.

După cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă întocmite la acea dată, solicitarea apelantei-reclamante a fost respinsă şi pentru motivul că relaţiile solicitate au fost comunicate, fiind ataşată ordonanţa de clasare emisă de către procuror.

Faţă de aceste considerente expuse în încheierea de şedinţă, analiza criticii din cererea de recurs ar presupune reaprecierea înscrisurilor depuse la dosar, pentru a se constata dacă era sau nu era necesară obţinerea de informaţii noi privind stadiul urmăririi penale. Or, atare cenzură excedează verificării legalităţii hotărârii instanţei de apel, interesând temeinicia sa, pentru considerente similare celor expuse anterior.

Cât priveşte proba testimonială propusă de către reclamantă în susţinerea motivelor de apel, la acelaşi termen de judecată din 14.02.2024, instanţa de apel a aplicat sancţiunea decăderii din dreptul la această probă, în condiţiile art. 470 alin. (3) şi (4), cu referire la art. 194 lit. e) şi art. 148 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., considerând că o cerere prin care se propune proba cu martori fără a se indica numele, prenumele şi domiciliul martorilor nu respectă dispoziţiile procedurale.

Prin motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel aplicarea greşită a prevederilor legale, deoarece sancţiunea decăderii nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat şi ulterior.

Totodată, s-a arătat că, pentru acelaşi motiv, se impune şi casarea deciziei, de vreme ce nu a fost desfiinţată încheierea primei instanţe din data de 7.12.2021, prin care reclamanta a fost decăzută din dreptul de a propune proba testimonială, pe temeiul art. 254 alin. (1) C. proc. civ., cu toate că proba a fost propusă prin cererea de chemare în judecată.

În acelaşi timp, recurenta-reclamantă a criticat şi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. respingerea cererii de administrare a probei testimoniale de la termenul de judecată din 14.02.2024, precum şi decizia recurată, susţinând că instanţa de apel a interpretat în mod excesiv dispoziţiile art. 470 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., cu referire la art. 194 lit. e) din cod, fără a sancţiona greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 254 alin. (1) C. proc. civ. şi nici neîndeplinirea obligaţiei de a pune în vedere reclamantei complinirea lipsurilor din cererea de chemare în judecată, conform art. 200 alin. (3) C. proc. civ.

Prioritar, Înalta Curte observă că prin decizia recurată nu a fost soluţionat vreun apel al reclamantei A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 7.12.2021 a Tribunalului Bucureşti, prin care reclamanta pretinde că a fost decăzută din dreptul de a propune proba testimonială, pe temeiul art. 254 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel s-a socotit învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac vizând, pe lângă sentinţa tribunalului, încheierile de şedinţă din datele de 26.10.2021 şi 12.04.2022, iar recurenta-reclamantă nu a criticat prin prezenta cale de atac omisiunea de soluţionare a eventualului apel pe care reclamanta l-ar fi declarat împotriva încheierii de şedinţă din data de 7.12.2021.

În absenţa unui asemenea apel, sunt lipsite de interes criticile aduse deciziei recurate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte măsura dispusă de către prima instanţă la termenul de judecată din 7.12.2021, din moment ce, chiar în ipoteza în care ar fi fondate, nu ar fi posibilă casarea deciziei şi rejudecarea cauzei sub acest aspect. Pe de altă parte, instanţa de recurs nu s-ar putea pronunţa în mod direct asupra modului de aplicare a legii de către prima instanţă, fiind inadmisibile motivele de casare formulate omisso medio, astfel cum prevede art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Cât priveşte modul de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 470 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în ceea ce priveşte măsura decăderii apelantei-reclamante din dreptul de a propune proba testimonială, de la termenul de judecată din 14.02.2024, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel s-a întemeiat pe interpretarea coroborată a prevederilor art. 470 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. - care instituie sancţiunea decăderii pentru neîndeplinirea cerinţei de la art. 470 alin. (1) lit. d), referitoare la indicarea probelor în cuprinsul cererii de apel - cu art. 194 lit. e), la) care art. 470 alin. (4) trimite în mod expres, şi care prevede: "Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor (...)". Pe temeiul acestor norme, instanţa de apel a ajuns la concluzia că cererea de apel trebuie să cuprindă, sub sancţiunea decăderii, nu numai indicarea generică a probei testimoniale, dar şi menţiunile prevăzute de art. 194 lit. e).

Recurenta-reclamantă s-a limitat, însă, la afirmarea tezei potrivit căreia sancţiunea decăderii nu poate fi extinsă la neindicarea numelui martorilor, acesta putând fi indicat şi ulterior, fără a prezenta vreun argument pentru o asemenea interpretare a art. 470 alin. (3) C. proc. civ. şi fără vreo referire la celelalte dispoziţii legale incidente. Mai mult decât atât, recurenta nu a arătat până la ce moment ar putea fi indicate numele şi domiciliile martorilor şi, de altfel, aceste elemente nu au fost precizate nici la termenul de judecată din 14.02.2024, când instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii de administrare a probei testimoniale.

Or, simpla expunere a unei nemulţumiri a părţii faţă de un anumit act de procedură îndeplinit de către instanţă nu constituie o critică aptă să declanşeze controlul de legalitate în privinţa modului de aplicare a legii, motiv pentru care susţinerile recurentei nu vor fi primite.

În schimb, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând interpretarea şi aplicarea Legii nr. 84/1998, în primul rând, a dispoziţiilor art. 39 din lege, ce permit, în cadrul unei acţiuni în contrafacerea mărcii, stabilirea conţinutului şi a întinderii protecţiei conferite prin înregistrarea unei mărci.

Astfel, art. 39 prevede următoarele:

"(1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii.

(2) Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii înregistrate, titularul acesteia poate cere instanţei judecătoreşti competente, printr-o acţiune în contrafacere, să interzică terţilor să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său:

a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă şi din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă; (...)".

Raportându-se la acest text de lege, instanţa de apel a arătat că este necesară îndeplinirea unor cerinţe comune în mod cumulativ: semnul persoanei ce reclamă protecţia trebuie să fie o marcă protejată; persoana acuzată trebuie să folosească semnul în activitatea comercială. Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute de lege în mod cumulativ atrage constatarea neîntrunirii cerinţelor legale, iar protecţia aferentă dreptului asupra mărcii nu poate fi activată.

S-a mai arătat, în decizia recurată, că, potrivit jurisprudenţei clare şi constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, activitatea terţului este "comercială" dacă urmăreşte un avantaj economic şi nu este realizată într-un context privat, ceea ce înseamnă că, în ceea ce priveşte acţiunile de sancţionare a încălcării drepturilor asupra mărcii, condiţia generală este ca exploatarea mărcii să fie realizată cu intenţia de a obţine avantaje economice. Or, nu este cazul în speţă, deoarece nu există absolut niciun element probator din care să rezulte că pârâţii au folosit semnul înregistrat ca marcă în vreo activitate comercială şi în legătură cu produsele şi serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ci, astfel cum a arătat şi prima instanţă, doar cu scopul de a-şi promova idealurile şi apartenenţa la curentul masonic (scop civil, nu comercial).

Prin motivele de recurs, reclamanta A. a criticat interpretarea dată art. 39 din Legea nr. 84/1998, susţinând, în esenţă, că folosirea mărcii de către un terţ reprezintă contrafacere, deci încălcare a dreptului la marcă, indiferent dacă este făcută cu titlu comercial sau civil, în caz contrar, ignorându-se că protecţia mărcii înregistrate este asigurată, indiferent dacă deţinătorul mărcii desfăşoară sau nu o activitate comercială sau dacă marca este folosită în acte de comerţ.

În acest cadru, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a stabilit în fapt, în mod necontestat, calitatea de titular al reclamantei A. asupra mărcii individuale combinate nr. x, cu denumirea "A." şi element figurativ, înregistrată pentru produse din clasa 16 şi servicii din clasele 35 şi 41.

Înregistrarea mărcii se bucură de prezumţia de validitate, ceea ce înseamnă că, odată ce a fost înregistrată, marca este prezumată a îndeplini în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 84/1998, anume: semnul să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi (lit. a), condiţie ce relevă funcţia esenţială a oricărei mărci, aceea de a identifica originea produselor sau serviciilor; semnul să fie reprezentat în Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităţilor competente şi publicului să stabilească cu claritate şi precizie obiectul protecţiei conferite titularului (lit. b).

Nicio altă condiţie în afară de cele anterior menţionate nu este impusă pentru dobândirea dreptului la marcă prin înregistrare, nici folosirea semnului, înainte sau după înregistrare, în comerţ sau cu un alt titlu.

În schimb, după înregistrare, marca trebuie să fie folosită pentru conservarea protecţiei, deoarece, în caz contrar, poate interveni decăderea din dreptul la marcă, pentru neutilizare efectivă (art. 55 din Legea nr. 84/1998).

Este relevant, de asemenea, faptul că titular al dreptului la marcă poate fi, potrivit definiţiei din art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, orice persoană, fizică sau juridică, fiind asimilate persoanelor juridice şi celelalte entităţi care au capacitatea, în nume propriu, de a fi titulari de drepturi şi obligaţii de orice natură, de a încheia contracte sau de a efectua alte acte juridice şi de a sta în judecată.

În acest caz, se pune problema dacă o asociaţie înfiinţată în temeiul O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, atunci când este titular al unei mărci înregistrate, precum reclamanta din cauză, poate folosi marca în activitatea proprie - cu toate că este o persoană juridică fără scop patrimonial şi desfăşoară "activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial", astfel cum se prevede în art. 1 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 26/2000 - sau este obligată să transmită dreptul la marcă unei "întreprinderi", pentru a asigura menţinerea protecţiei mărcii şi a împiedica decăderea din dreptul la marcă.

Această chestiune a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, mai precis în cauza C-442/07 Verein Radetzky - Orden, care priveşte utilizarea unui semn cu funcţia de marcă de către o asociaţie fără scop lucrativ.

Prin dezlegarea dată, Curtea de Justiţie a arătat că "o marcă face obiectul unei utilizări serioase în cazul în care o asociaţie fără scop lucrativ o utilizează în relaţiile sale cu publicul pentru a anunţa manifestări, în documentele sale de afaceri, precum şi pe materiale publicitare, iar membrii asociaţiei o arborează pe insigne purtate cu ocazia colectării şi a distribuirii de donaţii."

Din considerentele acelei hotărâri, reiese că CJUE a admis că şi o asemenea persoană juridică poate utiliza un semn în conformitate cu funcţia esenţială a mărcii. S-a apreciat că nu este determinantă împrejurarea că oferta de produse sau de servicii este făcută fără scop lucrativ, deoarece "împrejurarea că o asociaţie caritabilă nu urmăreşte un scop lucrativ nu exclude faptul că aceasta poate avea ca obiectiv crearea şi, ulterior, păstrarea unui debuşeu pentru produsele sau pentru serviciile sale" (pct. 17), ce constituie tocmai "raţiunea comercială de a exista" a mărcii, în raport cu produsele sau cu serviciile provenind de la alte întreprinderi (pct. 14).

În această hotărâre, CJUE s-a raportat la activităţile asociaţiei, inclusiv la acţiunile caritabile, precum colectarea de donaţii în natură şi în bani şi distribuirea lor persoanelor în nevoie (pct. 7).

Prin raportare la această hotărâre, trebuie constatat că, din moment ce poate folosi o marcă în activitatea proprie, o asociaţie fără scop patrimonial se subsumează noţiunii de "întreprindere" din Legea nr. 84/1998, folosind marca în conformitate cu funcţia sa esenţială, aceea de a distinge produsele sau serviciile unei "întreprinderi" de cele ale altor "întreprinderi". "Întreprinderea" este definită în art. 3 lit. ş) din Legea nr. 84/1998 ca fiind "orice entitate implicată într-o activitate economică, indiferent de natura sa juridică ori modul ei de finanţare."

Pentru identitate de raţiune, reprezintă "întreprindere" în sensul Legii nr. 84/1998 şi terţul care foloseşte, fără consimţământul titularului mărcii, un semn identic sau similar mărcii, pentru produse sau servicii identice sau similare (cu respectarea şi a celorlalte condiţii din art. 39 alin. (2), în funcţie de ipoteza de la lit. a) sau lit. b).

Prin urmare, sintagma "activitate comercială" din cuprinsul art. 39 trebuie înţeleasă ca vizând activitatea unei "întreprinderi" în sensul Legii nr. 84/1998.

Or, din acest punct de vedere, pot fi circumscrise sintagmei în discuţie actele efectuate în comun de către persoane fizice organizate într-o asociaţie de facto, asemănătoare asociaţiei reclamante, dar fără a fi îndeplinit formalităţile de înregistrare ca persoană juridică, astfel cum pretinde reclamanta din cauză că poate fi calificată activitatea desfăşurată împreună de către pârâţii persoane fizice.

Dacă titularul mărcii reprezintă o "întreprindere" şi poate folosi marca într-o activitate economică, se impune a se raţiona la fel şi în cazul unui grup de persoane fizice care desfăşoară o activitate asemănătoare şi care foloseşte cu funcţia de marcă semnul identic sau, după caz, similar mărcii.

Într-o atare situaţie, folosirea semnului de către terţ poate intra în conflict cu dreptul la marcă şi poate constitui o încălcare a acestui drept, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de aplicare a prevederilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii fiind îndreptăţit să acţioneze pe acest temei pentru apărarea drepturilor sale asupra mărcii (a se vedea, în acest sens, şi deciziile nr. 1509/6.10.2017 şi nr. 1630/4.05.2018 ale Înaltei Curţi - secţia I Civilă).

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care nici nu a procedat la stabilirea situaţiei de fapt corespunzătoare.

În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 174A din 14 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 martie 2025.