Both appeals annulled; reduced disability discrimination damages award stands.

Şedinţa publică din data de 04 martie 2026

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 30.03.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 100.000 RON euro pentru prejudiciul provocat prin fapta de discriminare continuată constatată prin Hotărârea nr. 497/2015 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, faptă care subzistă şi astăzi, constând în îngrădirea accesului în sediile poliţiei în ultimii 3 ani.

Prin încheierea din 26.04.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Prin încheierea din 22.06.2021, pronunţată în dosar nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare în favoarea uneia dintre secţiile civile ale Tribunalului Bucureşti.

La 27.01.2022, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1279/06.12.2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea. A obligat pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti la plata, către reclamant, a sumei de 20.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 122/A/11.02.2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1279/06.12.2023 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A admis apelul pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 122/A/11.02.2025, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

Recurentul-reclamant A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6), 7) şi 8) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a învederat următoarele aspecte:

1. Instanţa de fond nu a oferit nici o motivaţie pentru care a diminuat suma cerută cu titlu de daune morale;

2. Instanţele anterioare au reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale având în vedere şi dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, respectiv ale Legii nr. 448/2006, deşi nu există critici cu privire la incidenţa celor două acte normative în cauză;

3. Raţionamentul instanţei de apel în sensul că, de principiu, deplasarea reclamantului se poate face şi cu alte tipuri de cărucioare, inclusiv unele compatibile cu elevatorul poliţiei, este unul greşit. Recurentul se poate deplasa doar cu un cărucior adaptat abilităţilor sale de a îl pune în mişcare, pe când accesul peste treptele secţiei de poliţie nu se poate realiza prin deplasarea autonomă a recurentului, ci prin deplasarea acestuia de către o altă persoană sau mai multe, cu elevatorul poliţiei, persoane instruite pentru manevrarea şi punerea în mişcare a elevatorului în vederea transportului căruciorului cu recurentul peste trepte. Recurentul nu se poate îmbarca, asigura cu centura de siguranţă şi nici nu poate pune în mişcare elevatorul poliţiei. Asistenţa la transport din partea autorităţilor a fost şi este tema centrală a cererilor şi petiţiilor recurentului adresate secţiei 19 Poliţie. Rezultă din numeroasele documente depuse la dosar inaplicabilitatea celorlalte asa-zise alte mijloace de deplasare, iar situaţia de fapt este cu acurateţe reflectată în referatele BEJA B. şi C.. Din acestea reiese şi faptul că indiferent de tipul de cărucior, reclamantul are nevoie de unul sau mai mulţi asistenţi-însoţitori, pentru supraveghere şi siguranţă;

4. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că susţinerile recurentului privind nesoluţionarea petiţiilor adresate secţiei de poliţie, reaua-credinţă a pârâtei şi refuzul de constatare a nerespectării sentinţelor judecătoreşti de către DGASPC Sector 5 sau a abuzurilor reclamate, ar fi alegaţii formulate pentru prima dată în apel, care, conform art. 478 C. proc. civ., nu ar fi fost analizate în fond. Toate aceste aspecte (neanalizate de curte) conturează separat fiecare şi cu atât mai mult împreună, amplitudinea prejudiciului moral creat recurentului prin îngrădirea accesului fizic, comunicaţional, informaţional şi la drept din partea pârâtei. Tocmai de aceste aspecte ar fi trebuit să ţină seama instanţa de apel în evaluarea suferinţelor psihice ale recurentului;

5. Conduita pârâtei în sensul că aceasta ar fi încercat să vină în întâmpinarea nevoilor recurentului prin realizarea rampei de acces improprii şi achiziţia unui elevator nu este aptă de a înlătura caracterul delictual al faptei, întrucât nu intenţia trebuie analizată şi valorificată, ci rezultatul concret, rezultat recunoscut chiar de către reprezentanţii pârâtei, că nu există acces asigurat recurentului în secţia de politie de care aparţine;

6. Instanţa de apel a ignorat criticile recurentului în ce priveşte hotărârea primei instanţe, nu a răspuns la acestea şi nu a analizat motivele pentru care poliţia nu veghează la realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale recurentului şi, în loc să dispună măsuri efective şi să verifice asistenţa socială, poliţia mutilează drepturile recurentului, înlăturându-l definitiv de la respectarea acestora;

7. Instanţele nu au ţinut cont de prejudiciul produs şi de faptul că despăgubirea trebuie să fie proporţională cu acesta. Despăgubirea trebuia să fie, şi nu a fost, proporţională cu dauna suferită, cu căderea de pe elevatorul inadecvat, cu alunecarea de pe rampa neconformă construită nelegal şi cu deplasarea târâş, pe coate, la secţia de poliţie 19, în condiţiile interzicerii continue a accesului;

8. Instanţa de apel a reţinut greşit că hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării din dosarul nr. x/2015 nu ar fi fost una definitivă, când în fapt a fost una definitivă, fiind astfel incidente prevederile art. 488 din C. proc. civ. care prevăd la pct. 6) că hotărârea judecătorească care cuprinde motive străine de natura cauzei urmează să fie casată. Astfel, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti cuprinde motive străine de natura cauzei prin aprecierea că hotărârea consiliului naţional pentru combaterea discriminării nr. 497/11.11.2015 nu ar fi una definitivă şi ar face obiectul dosarului nr. x/2015, care fusese însă soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu aproape un an înainte, aspecte rămase neverificate de către instanţa de apel. Judecătorul curţii de apel avea obligaţia să verifice, şi nu a verificat, că dosarul a fost soluţionat şi constatarea discriminării este una definitivă prin respingerea, ca nefondat, a recursului Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti;

9. Instanţa de apel nu a analizat motivele, pentru care lucrătorii de poliţie nu au transportat şi căruciorul recurentului pe braţe până la parterul inaccesibil. Aşezarea recurentului pe un şezut impropriu, sprijinit de alte persoane, în pericol permanent de a cădea, l-a expus pe acesta, pe lângă pericolul de cădere, şi în situaţii ce i-au afectat demnitatea, fiind necesar sprijinul altor persoane şi explicaţii umilitoare. Instanţa de apel nu a avut în vedere ridicolul şi pericolul situaţiei, care rezultă din transportul pe braţe al unui adult fără căruciorul său, în condiţiile unei rampe neconforme şi a unui elevator neconform;

Instanţa de apel nu a analizat deplasarea recurentului târâş pe coate, aşa cum rezultă din imaginile foto, şi nu pare că a înţeles în ce constă handicapul recurentului, dar nici legalitatea adaptărilor la care aceste are dreptul şi care nu există;

10. Instanţa de apel a analizat în mod disproporţionat ambele apeluri referindu-se în 24 din 27 de pagini la apelul pârâtei, în timp ce în două pagini, respectiv 25 şi 26, a motivat respingerea apelului reclamantului în mod injust. Pârâta a fost favorizată în mod nelegal şi injust dar şi împotriva legii care asigură recurentului facilităţi pentru handicap şi despăgubiri, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000);

11. Motivarea contradictorie şi străină de legalitate este că elevatorul nu s-ar fi putut folosi pentru că tipul de cărucior cu care se deplasează recurentul ar fi cel neconform. Nu căruciorul reclamantului este cel neconform handicapului, ci elevatorul nu e adaptat handicapului reclamantului. Atât rampa cât şi elevatorul, care nu respectă criteriile tehnice, sunt neconforme şi reprezintă practic bariere noi puse de către pârâtă în calea atingerii accesului recurentului;

12. Instanţa de apel nu a analizat art. 9 din convenţia ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, text legal ce conţine menţiuni exprese privitor la accesibilizarea mediului fizic, acestea toate nerespectate de către pârâtă şi ignorate în mod nedrept şi de către instanţe. Aceeaşi normă, arată la art. 2 conţinutul definiţiei discriminării pe criteriul dizabilitate, iar aceste aspecte au scăpat controlului instanţelor de judecată şi nu au fost analizate.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul a învederat că judecătorul curţii de apel avea obligaţia să verifice, dar nu a verificat, că dosarul în care s-a solicitat constatarea discriminării a fost soluţionat, iar constatarea discriminării este una definitivă, prin respingerea, ca nefondat, a recursului Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Prin urmare, instanţa de apel a încălcat şi autoritatea de lucru judecat, făcând aprecieri noi privitor la discriminare şi la constatarea discriminării. Condiţia faptei ilicite este îndeplinită şi constatată prin hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 497/2017, orice alegaţii contradictorii trebuind a fi înlăturate, întrucât se bucură de putere de lucru judecat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 221/2010 privitor la discriminarea pe criteriul dizabilitate, dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privitor la discriminarea pe criteriu handicap şi dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

În acest sens, recurentul a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că deplasarea sa se poate face în conformitate cu programul individual de reabilitare şi integrare socială, cu mai multe tipuri de cărucioare/vehicule (neadaptate special, neergonomice), acesta se poate deplasa exclusiv cu cărucior rulant electric nepliabil croit special pe dimensiunile şi abilităţile lui.

Contrar considerentelor instanţei de apel, recurentul nu poate intra în clădirea secţiei de poliţie cu (auto)vehiculul.

În certificatul medical nr. 1085/17.04.2019 este menţionat faptul că recurentul este dependent de cărucior rulant electric nepliabil. Acest certificat este emis ulterior încadrării în grad de handicap şi ţine loc de certificat medico-legal. În mod greşit, reţine instanţa de apel că recurentul se poate deplasa cu alte mijloace, întrucât nu are asistent sau însoţitor care să îl deplaseze. Certificatul de încadrare în grad de handicap nu conţine menţiuni privitor la tipul de handicap (locomotor şi cu dexteritate redusă, cum are recurentul), astfel că pretenţia instanţei de apel că ar fi trebuit să existe menţiuni privitor la căruciorul rulant electric nepliabil în certificatul de încadrare în grad de handicap sau acte ale institutului naţional de medicină legală sunt excesive, în contextul în care recurentul nu a fost supus expertizei medico-legale pentru încadrarea în grad de handicap. Certificatul de încadrare în grad de handicap nu conţine nicio anexă aşa cum rezultă din conţinutul acestuia.

Programul individual de reabilitare şi integrare socială PIRIS conţine mai multe măsuri în consens cu art. 50 din Constituţia României, stabilindu-se astfel un tratament special pentru situaţia specială în care recurentul se află, urmare a handicapului cu care a fost diagnosticat.

Deplasarea reclamantului este posibilă doar cu căruciorul rulant electric nepliabil, iar deplasarea căruciorului rulant electric nepliabil pe scări/trepte este posibilă doar cu elevator adecvat. Reclamantul nu se poate deplasa cu elevatorul, pe de o parte, pentru că nu poate îmbarca căruciorul pe elevator, nu poate pune în mişcare elevatorul şi, pe de altă parte, pentru că elevatorul poliţiei nu este compatibil cu căruciorul reclamantului. Elevatorul este al căruciorului ci nu al reclamantului.

Programul individual de reabilitare şi integrare socială nu conţine sintagma elevator, aşa cum greşit reţine instanţa de apel, iar instanţa nu poate aprecia că reclamantul ar putea folosi elevatorul poliţiei, incompatibil cu handicapul reclamantului, pentru că reclamantul nu poate. Judecătorul sau poliţistul nu au competenţe să stabilească modalitatea în care reclamantul îşi atinge dreptul la independenţă şi autonomie în deplasare.

Recurentul este permanent dependent de acest cărucior rulant electric nepliabil ergonomic şi nu se dă jos din el. Recurentul nu se sprijină niciodată pe tălpile picioarelor şi nu îşi preia greutatea corpului. Aici nu este doar despre modalitatea de deplasare a recurentului în mediul accesibil, cum greşit consideră instanţa şi pârâta, ci despre transportul căruciorului pe treptele poliţiei cu elevatorul poliţiei şi angajaţii poliţiei. Recurentul s-ar fi putut deplasa pe o rampă legal construită, însă această rampă legal construită nu există. Elevatorul poliţiei este compatibil doar cu scaune/fotolii care pot fi puse în mişcare prin antrenarea manuală a roţilor mecanice, or, recurentul nu are dexteritate pentru astfel de dispozitive.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut structura clădirii nu este compatibilă cu construirea unei rampe conforme, întrucât pârâta nu este proprietarul clădirii, nu deţine în proprietate spaţiul, astfel că nici nu ar fi putut construi şi, deci, nici nu ar fi putut aprecia dacă construcţia sau construirea ar fi sau nu posibilă. Pârâta avea obligaţia să se adreseze proprietarului de drept, respectiv Sectorului 5 şi să solicite realizarea adaptărilor rezonabile a clădirii din fondurile primăriei, dar nu a respectat această obligaţie.

Instanţa de apel nu a observat că pârâta a rămas în pasivitate şi nu a depus diligenţe în vederea accesibilizării conform art. 9 din convenţia ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, astfel că instanţa a aplicat, în mod greşit, prevederile actulu normativ menţionat.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că structura clădirii ar fi generat discriminarea şi a înlăturat în mod nedrept faptele invocate chiar de către pârâtă, din care rezultă că a construit nelegal o rampă neconformă. Este greşit că poliţia a construit nelegal, iar neconformitatea rampei este o consecinţă a acestei construiri nelegale. Dacă poliţia ar fi construit legal, ar fi fost obţinut certificat de urbanism şi s-ar fi eliberat autorizaţia de construire în baza unor proiecte elaborate de către specialişti, iar rampa ar fi fost una conformă.

Apărările pârâtei din care rezultă că deplasarea recurentului s-ar fi putut face şi cu alte tipuri de cărucioare, inclusiv cu unele compatibile cu elevatorul, nu justifică diminuarea daunelor, ci dimpotrivă. În nicio situaţie, pârâta nu a pus la dispoziţie angajaţi instruiţi pentru elevator . Chiar dacă prin absurd, recurentul şi-ar fi transportat al doilea cărucior, de tipul unui scaun/fotoliu rulant compatibil cu elevatorul poliţiei, pârâta nu a avut niciun instruit pentru elevator şi nu l-ar fi pus în mişcare, astfel că nici aşa nu ar fi fost posibil accesul.

Deplasarea recurentului nu se poate face cu cărucioare compatibile cu elevatorul poliţiei. Pârâta nu poate pretinde recurentului să achiziţioneze şi să îşi transporte un cărucior compatibil cu elevatorul poliţiei, ceea ce constituie o ingerinţă în dreptul său de acces neîngrădit în sediul poliţiei. Argumentele conduc la creşterea cuantumului despăgubirilor, iar nu la micşorarea acestora, întrucât pârâta nu poate interveni în autonomia şi independenţa recurentului. Pârâta nu se poate substitui asistenţei sociale şi nu poate pretinde că acordă asistenţă personală recurentului.

Instanţa de apel apreciază în mod greşit că numărul de 72 de petiţii şi 77 de lucrări penale ar fi un număr mare de cereri adresate poliţiei, întrucât aceste numere nu sunt dovedite, nu sunt reale, şi nu au nicio legătură cu exercitarea dreptului la petiţie, întrucât reprezintă doar o mică parte din demersurile recurentului. Mai mult, în nicio lucrare penală din cele pretins 77 nu a fost dată declaraţia de parte vătămată şi despre acest drept, respectiv acces la drept, este inclus în dreptul la petiţionare pentru care am pretins despăgubirea.

Faptul că reclamantul foloseşte un cărucior incompatibil cu mijloacele pârâtei nu are nicio legătură cu speţa, întrucât pârâta nu trebuia să deţină mijloace/elevator, ci rampă. Mijloace deţin persoanele cu handicap iar secţia 19 nu are handicap.

Instanţa de apel ar fi trebuit să reţină în defavoarea pârâtei aceste argumente şi să nu ia în considerare pretinsele numere de petiţii şi lucrări penale care sunt diferite la fond faţă de cele de apel.

Argumentul instanţei de apel în sensul că reclamantul foloseşte un cărucior incompatibil cu mijloacele de care dispune pârâta şi folosirea lui în vederea reducerii cuantumului despăgubirilor, reprezintă o situaţie are discriminează încă o dată recurentul, întrucât în loc să constate că pârâta nu dispune de un acces adecvat condiţiei de handicap a recurentului, constată, în mod greşit, că recurentul ar fi în culpă, prin folosirea unui cărucior incompatibil cu dispozitivele pârâtei ce sunt pentru alt handicap.

Soluţia încalcă art. 50 din Constituţia României şi prevederile legale care protejează persoanele cu handicap şi îi obligă pe ceilalţi să asigure un acces liber şi neîngrădit, faptă ilicită constatată cu claritate atât în prezenta cauză, cât şi prin hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În stabilirea despăgubirilor trebuie avute în vedere următoarele elemente:transportul pe braţe de către poliţişti în lipsa rampei corespunzătoare, îngrădirea accesului reclamantului în secţia 19 de poliţie, dreptul restrâns la petiţionare din cauza inadaptării scărilor rampei elevatorului, menţinerea unui acces dificil pe braţe sau pe spatele unor adulţi, vătămător al demnităţii umane sau lipsa unui acces, lezarea dreptului la demnitate al persoanei care se găseşte victimă a unei discriminări, cu atât mai mult cu cât aceasta provine din partea unei instituţii publice.

Instanţa de apel nu are competenţe să hotărască privitor la handicap, iar medicii au stabilit că reclamantul se poate deplasa cu căruciorul său rulant electric nepliabil.

Recurentul nu are obligaţia să achiziţioneze, să transporte şi să se prezinte la secţia de poliţie cu al doilea cărucior compatibil cu elevatorul poliţiei, nu are obligaţia să construiască rampă poliţiei şi nu are obligaţia să folosească un elevator neadecvat, aşa cum este cel de la secţia 19.

Deşi instanţa de apel constată că într-adevăr, accesul recurentului este îngrădit într-o perioadă de timp relativ îndelungată, respectiv de peste un deceniu, nu ia în considerare acest aspect şi când apreciază asupra cuantumului despăgubirilor şi nu aplică principiul proproţionalităţii.

Dacă sediul secţiei de poliţie nu este compatibil cu respectarea drepturilor persoanelor cu handicap dependente de căruciorul rulant, atunci se impune să fie desfiinţat.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că accesul recurentului s-ar fi realizat cu dificultate, întrucât accesul este îngrădit, nu s-a realizat şi nu se realizează.

Argumentele instanţei de apel ar fi putut să fie luate în considerare dacă pârâta ar fi respectat dreptul reclamantului la asistenţă socială, care include asistenţa la deplasare şi asistenţa la transport, adică dacă ar fi vegheat la respectarea legii în sensul că depăşirea barierei ce rezultă din lipsa accesului liber şi neîngrădit să fi fost prestată de către specialiştii din asistenţa socială cu mijloace adecvate, ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurentul a solicitat primăriei sector 5 sprijin financiar în vederea achiziţionării unui cărucior cu elevator inclus, însă primarul a refuzat acordarea ajutorului întrucât referatul de propunere al asistenţei sociale a fost în acest sens. În ciuda exercitării căii de atac în contencios administrativ, instanţa a dat dreptate primarului, considerând, deci, că primarul nu trebuie să acorde ajutor financiar recurentului pentru achiziţia căruciorului cu elevator şi, deci, secţia de poliţie are obligaţii să asigure accesul, recurentul fiind încă odată îngrădit să se adapteze la inaccesibilitatea clădirilor.

Accesul ar fi trebuit să fie asigurat prin construirea unei rampe legale, însă pârâta nu a făcut niciun fel de dovadă că ar fi apelat la serviciile specialiştilor în acest sens.

Pe de o parte, instanţa de apel apreciază că înscrisurile emanate de la prepuşii pârâtei nu pot fi luate în considerare, întrucât nu există temei legal şi pe de altă parte, aceeaşi instanţă apreciază juste înscrisurile pârâtei din care rezultă, prin victimizare, că nu ar fi posibilă construirea unei rampe conforme.

Privitor la rampă, aceasta trebuia să respecte prevederile Legii nr. 50/1991, iar privitor la elevator, acesta trebuia să respecte prevederile nomenclatorului de dispozitive medicale şi ordinele Ministerului Sănătăţii, care aceste prevederi legale nu au fost respectate.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că recurentul ar fi unul cu handicap mintal, îl tratează ca şi când ar fi lipsit de discernământ şi de judecată, când în fapt nu este aşa. Aceeaşi secţie 19 de poliţie a respins dreptul recurentului la acces neîngrădit la toate serviciile comunităţii aşa cum sunt serviciile medicale, educaţionale şi la muncă.

Poliţiştii şi judecătorii care consideră că accesul ar putea fi şi rămâne îngrădit sunt în eroare. Propunerile tehnice ale poliţiei privitor la construirea nelegală a rampei şi la achiziţionarea elevatorului nu au rezultat din consultarea cu recurentul, ori din consultarea cu organizaţii nonguvernamentale care militează pentru protecţia persoanelor dependente de cărucioare rulante electrice nepliabile, astfel că nu se poate aprecia că aceste propuneri ar fi legale.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a arătat că accesul neîngrădit al reclamantului în incinta secţiei 19 Poliţie nu a fost afectat, ci s-a realizat prin intermediul unei rampe de acces achziţionată din banii poliţiştilor, iar uneori s-a realizat prin transport pe braţe de către lucrătorii subunităţii.

În stabilirea prejudiciului trebuie să se ţină cont că sediul secţiei 19 Poliţie a fost pus la dispoziţie de stat, iar caracteristicile constructive nu permit edificarea rampelor de acces potrivit normativului.

Deşi instanţa de apel reţine că reclamantul nu poate fi obligat să folosească un alt tip de cărucior, recurenta învederează că niciun text legal nu prevede obligaţia de a pune la dispoziţie modalităţi de acces pentru fiecare cărucior în parte. Pe de altă parte, reclamantul a preferat să uzeze în toată această perioadă de o acţiune prin care solicită daune, în detrimentul unei acţiuni de îndreptare a situaţiei presupuse discriminatorii sau de sesizare a instituţilor competente.

Recurenta mai arată că reclamantul nu a adus un minim de argumente şi indicii din care să rezulte consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, deşi potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În situaţia în care reclamantul se consideră discriminat de faptul că rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi nu ar respecta dispoziţiile legale în ceea ce priveşte construcţia acesteia, autoritatea compentantă în vederea luării de măsuri este Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţia Socială. Aceasta este singura instituţie ce poate sancţiona o neregulă în ceea ce priveşte construcţia unei rampe de acces, cât timp persoanei respective i se permite accesul în incinta respectivei instituţii în mod liber, aşa cum a fost şi în cazul de faţă.

Mai mult, dreptul de a petiţiona nu presupune implicit prezenţa la sediul unităţii unde se doreşte această activitate, ci se realizează şi prin mijloace de comunicare electronice sau la distanţă, în funcţie de specificul instituţiei şi de modalitatea în care se stabileşte această activitate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 15.07.2025, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti a invocat excepţia de nulitate a recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin memoriul de recurs nu au fost combătute considerentele instanţei de apel, ci au fost reluate aspecte expuse prin cererea de chemare în judecată.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, a învederat că, dat fiind lipsa spaţiului pentru construirea unei rampe de acces pentru persoane cu dizabilităţi, s-a procedat la achiziţionarea unui elevator mobil care, însă, s-a dovedit incompatibil cu căruciorul rulant electric al reclamantului. Cu toate acestea, accesul reclamantului în incinta secţiei 19 de Poliţie nu a fost afectat, ci s-a realizat pe braţe, de către lucrătorii de poliţie, reclamantul fiind tratat cu prioritate.

Mai arată recurenta-pârâtă că niciun text legal nu instituie obligaţia de a pune la dispoziţie modalităţi de acces pentru fiecare cărucior în parte şi că, dacă recurentul-reclamant se considera discriminat de faptul că rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi nu ar respecta dispoziţiile legale în ceea ce priveşte construcţia acesteia, autoritatea competentă în vederea luării de măsuri este Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice - Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţia Socială. Aceasta este singura instituţie ce poate sancţiona o neregulă în ceea ce priveşte construcţia unei rampe de acces, cât timp persoanei respective i se permite accesul în incinta respectivei instituţii în mod liber, aşa cum a fost şi în cazul de faţă.

Mai mult, dreptul de a petiţiona nu presupune implicit prezenţa la sediul unităţii unde se doreşte această activitate, ci aceasta se realizează şi prin mijloace de comunicare electronice sau la distanţă, în funcţie de specificul instituţiei şi de modalitatea în care se stabileşte această activitate.

A concluzionat recurenta că întrucât fapta ilicită imputată nu există şi prejudiciul nu a fost dovedit, nu poate fi trasă la răspundere civilă delictuală în prezenta cauză.

Prin punctul de vedere la întâmpinarea recurentei-pârâte, înregistrat la 18.08.2025, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului pârâtei, respingerea excepţiilor şi probelor formulate de către aceasta şi a reiterat situaţia de fapt ce a determinat promovarea prezentului demers judiciar.

Prin întâmpinarea transmisă prin email la 02.01.2026, recurentul-reclamant A. a invocat excepţia de nulitate a recursului pârâtei, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. A învederat recurentul-reclamant că încadrarea recursului pârâtei în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ. este una formală, prin recursul formulat pârâta reluând aspectele de fapt reţinute prin Hotărârea CNCD nr. 497/11.11.2015 şi prin hotărârile judecătoreşti din etapele procesuale anterioare.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin email la 02.01.2026, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei de nulitate invocată de către recurenta-pârâtă şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin notele scrise depuse la 03.03.2026, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei de nulitate a recursului invocată de către pârâtă, admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile în raport cu excepţiile de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocate de ambele părţi prin întâmpinări, a căror analiză este prioritară, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la recursul reclamantului A., Înalta Curte notează că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., conform căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., ce sancţionează cu nelegalitatea hotărârea pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Deşi recursul este formal încadrat în drept, Înalta Curte constată că argumentele deduse judecăţii prin memoriul de recurs nu sunt încadrabile în motivele de recurs invocate, situaţie de natură să atragă în cauză incidenţa sancţiunii nulităţii reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cu titlu general, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele evidenţiate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ., cererea de recurs formulată cu nerespectarea formelor legale va fi lovită de nulitate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa, care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei, care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care astfel de motive de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă explicită şi se referă la una din situaţiile cuprinse în art. 488 din C. proc. civ.

Prin decizia recurată s-a reţinut, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că deşi reclamantul doreşte majorarea despăgubirilor la cuantumul solicitat prin acţiune, în evaluarea prejudiciului produs şi a consecinţelor acestuia, trebuie să se ţină seama, pe de o parte, de conduita pârâtei care a încercat să vină în întâmpinarea reclamantului prin eforturi proprii ale membrilor secţiei de poliţie (care au construit, din surse materiale personale, o rampă de acces, fie ea şi improprie), iar pe de altă parte, că reparaţia nu trebuie să fie una excesivă, care să se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.

Aplicând raportul rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirii de la 20.000 euro, astfel cum a fost acordat de către prima instanţă, la 10.000 RON.

Cu toate că obiectul recursului reclamantului îl constituie modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra dimensiunii reparaţiei, prin motivele formulate, acesta a ignorat dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de apel şi a expus aspecte inapte de a fi încadrate în motivele de nelegalitate indicate.

Astfel, subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a învederat mai multe aspecte, după cum urmează:

Printr-o primă critică, s-a arătat că instanţa de fond nu a motivat soluţia de diminuare a daunelor morale, însă această nemulţumire a recurentului este una pur declarativă, nefiind susţinută de argumente, din care să rezulte care au fost, în concret, omisiunile instanţei de apel, care să conducă la incidenţa cazului de casare pentru nemotivare, astfel încât nu poate fi avută în vedere în exercitarea controlului de legalitate.

Printr-o a doua critică, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prin raportare la O.G. nr. 137/2000 şi Legea nr. 448/2006, deşi nu există critici cu privire la incidenţa celor două acte normative în cauză.

Înalta Curte notează că, întrucât apelul reclamantului a vizat exclusiv dimensiunea reparaţiei, pe care acesta a apreciat-o ca extrem de redusă în raport cu prejudiciul suferit, această critică este plasată în afara cadrului procesual stabilit de către reclamant prin calea de atac exercitată.

Prin urmare, nici această critică nu se circumscrie motivului de casare invocat, dar nici vreunui alt aspect de nelegalitate care să poată fi subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a treia critică, recurentul se arată nemulţumit de raţionamentul instanţei de apel privind faptul că deplasarea acestuia se poate face şi cu alte tipuri de cărucioare.

În acest sens, recurentul învederează că se poate deplasa doar cu un cărucior adaptat abilităţilor sale de a îl pune în mişcare, că accesul peste treptele secţiei de poliţie nu se poate realiza prin deplasarea autonomă a recurentului, ci prin deplasarea acestuia de către o altă persoană sau mai multe, cu elevatorul poliţiei, persoane instruite pentru manevrarea şi punerea în mişcare a elevatorului în vederea transportului căruciorului cu recurentul peste trepte, că recurentul nu se poate îmbarca, asigura cu centura de siguranţă şi nici nu poate pune în mişcare elevatorul poliţiei, că asistenţa la transport din partea autorităţilor a fost şi este tema centrală a cererilor şi petiţiilor recurentului adresate secţiei 19 Poliţie şi că, indiferent de tipul de cărucior, reclamantul are nevoie de unul sau mai mulţi asistenţi-însoţitori, pentru supraveghere şi siguranţă.

Înalta Curte observă că aspectele învederate de către recurentul-reclamant, pe lângă că nu justifică în vreun fel pretinsa nemotivare a soluţiei adoptate de către instanţa de apel, sunt unele ce ţin de situaţia de fapt a cauzei pendinte, care excedează configuraţiei juridice a căii extraordinare de atac, în care analiza poartă exclusiv asupra conformităţii hotărârii recurate cu normele de drept incidente.

Faţă de cele arătate, nici această aşa-zisă critică nu este subsumabilă vreunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a patra critică, recurentul învederează că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că susţinerile acestuia privind nesoluţionarea petiţiilor adresate secţiei de poliţie, reaua-credinţă a pârâtei şi refuzul de constatare a nerespectării sentinţelor judecătoreşti de către DGASPC Sector 5 sau a abuzurilor reclamate, ar fi alegaţii formulate pentru prima dată în apel, care, conform art. 478 C. proc. civ., nu ar fi fost analizate în fond.

În realitate, prin această critică nu este dedusă judecăţii o nelegalitate a hotărârii recurate referitor la maniera de motivare, ci recurentul se arată nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra unor probatorii administrate în cauză, pe care le-a reţinut ca nefiind invocate cu prilejul judecăţii în fond a cauzei.

Aşa fiind, nici această alegaţie nu este aptă de încadrare în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, urmând a fi sancţionată ca atare.

Printr-o a cincea critică, recurentul subliniază că răspunderea civilă delictuală a pârâtei nu poate fi înlăturată prin demersurile acesteia de realizare a unei rampe de acces improprii şi de achiziţia unui elevator.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a contestat, atât în etapa procesuală anterioară, cât şi în prezenta cale extraordinară de atac, cuantumul despăgubirilor acordate de către instanţele de judecată, o astfel de critică fiind raportată, mai degrabă, la recursul pârâtei, aceasta fiind partea care contestă existenţa faptei ilicite, iar nu la statuările instanţei de apel, care a a reţinut, fără echivoc, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

Aşadar, critica nu se raportează la considerentele instanţei de apel şi, pe cale de consecinţă, nu este încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a şasea critică, recurentul arată că instanţa de apel a ignorat criticile recurentului în ce priveşte hotărârea primei instanţe, nu a răspuns la acestea şi nu a analizat motivele pentru care poliţia nu veghează la realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale recurentului şi, în loc să dispună măsuri efective şi să verifice asistenţa socială, poliţia mutilează drepturile recurentului, înlăturându-l definitiv de la respectarea acestora.

Prin această afirmaţie, recurentul-reclamant asimilează unei omisiuni de motivare chestiuni care sunt străine de atributele instanţei de judecată, privind un eventual control ce ar trebui să fie exercitat de către instanţă asupra activităţii organelor de poliţie, ceea ce nu poate fi primit din perspectiva analizei de legalitate specifice recursului.

Printr-o a şaptea critică, recurentul arată că despăgubirea acordată nu a fost proporţională cu dauna suferită, cu căderea de pe elevatorul inadecvat, cu alunecarea de pe rampa neconformă construită nelegal şi cu deplasarea târâş, pe coate, la secţia de poliţie 19, în condiţiile interzicerii continue a accesului.

Este de observat că, fără a invoca un viciu de motivare sau un alt motiv de nelegalitate pe care să-l susţină într-o manieră corespunzătoare, recurentul-reclamant expune stări şi situaţii de fapt ce nu pot fi analizate de instanţa de control judiciar, situaţia faţă de care nici aceste nemulţumiri nu pot primi o încadrare care să atragă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o a opta critică, recurentul arată că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei prin aprecierea că hotărârea consiliului naţional pentru combaterea discriminării nr. 497/11.11.2015 nu ar fi una definitivă şi ar face obiectul dosarului nr. x/2015, care fusese însă soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu aproape un an înainte, aspecte rămase neverificate de către instanţa de apel.

Având în vedere obiectul căilor de atac exercitate de către reclamant, respectiv contestarea cuantumului despăgubirii acordate, obiect care limitează dezbaterile din recursul promovat de reclamant la acest aspect, o astfel de susţinere nu se circumscrie niciunui motiv de nelegalitate, fiind străină şi lipsită de relevanţă prin raportare chiar la scopul urmărit de recurentul-reclamant prin actualul demers judiciar.

Printr-o a noua critică, recurentul arată că instanţa de apel nu a avut în vedere ridicolul şi pericolul situaţiei care rezultă din transportul pe braţe al unui adult fără căruciorul său, în condiţiile unei rampe neconforme şi a unui elevator neconform şi nu a analizat deplasarea recurentului târâş pe coate, aşa cum rezultă din imaginile foto, neînţelegând în ce constă handicapul recurentului, dar nici legalitatea adaptărilor la care acesta are dreptul şi care nu există.

Recurentul-reclamant circumscrie unei pretinse omisiuni reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., elemente de fapt învederate de către acesta în toate etapele procesuale, pe care instanţele devolutive le-au avut în vedere şi care nu pot constitui aspecte de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Printr-o a zecea critică, recurentul arată că instanţa de apel a analizat în mod disproporţionat ambele apeluri referindu-se în 24 din 27 de pagini la apelul pârâtei, în timp ce în două pagini, respectiv 25 şi 26, a motivat respingerea apelului reclamantului în mod injust. Pârâta a fost favorizată în mod nelegal şi injust, dar şi împotriva legii care asigură recurentului facilităţi pentru handicap şi despăgubiri, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000).

Susţinerile recurentului-reclamant nu îşi găsesc corespondent în niciunul din cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind, totodată, străine de considerentele instanţei de apel raportate la situaţia juridică a reclamantului.

Printr-o a unsprezecea critică, recurentul arată că motivarea instanţei de apel în sensul că elevatorul nu s-ar fi putut folosi pentru că tipul de cărucior cu care se deplasează recurentul ar fi cel neconform este una contradictorie şi străină cauzei.

Afirmaţia este una pur generică şi vizează stări de fapt ce nu pot fi analizate de către instanţa de recurs. Recurentul nu dezvoltă argumente din care să rezulte în ce constă contradictorialitatea unui astfel de considerent al instanţei de apel şi nici de ce aprecierea instanţei de judecată asupra tipului de cărucior ar fi una străină de cauza pendinte.

Printr-o a doisprezecea critică, recurentul învederează că instanţa de apel nu a analizat art. 9 din convenţia ratificată de România prin Legea nr. 221/2010, text legal ce conţine menţiuni exprese privitor la accesibilizarea mediului fizic, acestea toate nerespectate de către pârâtă şi ignorate în mod nedrept şi de către instanţe. Aceeaşi normă, arată la art. 2 conţinutul definiţiei discriminării pe criteriul dizabilitate, iar aceste aspecte au scăpat controlului instanţelor de judecată şi nu au fost analizate.

Nici această critică nu este una raportată la considerentele instanţei de apel, ci reprezintă, în realitate, o apărare formulată împotriva poziţiei procesuale a pârâtei, fiind, totodată, străină şi de obiectul recursului reclamantului.

Nerespectarea, de către pârâtă, a normelor legale privind accesul, în incinta instituţiei, a persoanelor cu dizabilităţi, a fost sancţionat de către instanţe prin reţinerea, în sarcina acesteia, a faptei ilicite culpabile cauzatoare de prejudicii.

Prin urmare, trimiterile pe care recurentul-reclamant le face cu privire la o pretinsă nerespectare a unor dispoziţii legale comunitare se plasează în afara cadrului procesual în care se dezbate demersul judiciar al acestuia, demers judiciar calificat, cu prilejul declinării competenţei de soluţionare în favoarea uneia dintre secţiile civile al Tribunalului Bucureşti (încheierea din 22.06.2021, pronunţată în dosar nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale) ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Hotărârii nr. 497/2017 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât a expus aprecieri noi privitor la discriminare şi la constatarea discriminării, în contextul în care condiţia faptei ilicite, astfel cum a fost îndeplinită şi constatată prin această hotărâre se bucură de putere de lucru judecat.

Aşa cum s-a arătat printr-un considerent anterior, obiectul litigiului pendinte este reprezentat de acţiunea în răspundere civilă delictuală având ca scop tragerea la răspundere civilă a pârâtei pentru fapta ilicită constând în neasigurarea, în condiţiile legii, a accesului în instituţie a persoanelor cu dizabilităţi.

În acest context, Hotărârea nr. 497/2017 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi încălcată de către instanţa de apel prin motivul de recurs invocat, este lipsită de relevanţă în soluţionarea cauzei, iar critica astfel formulată nu se raportează la considerentele pentru care instanţa de apel a diminuat cuantumul despăgubirii acordate recurentului-reclamant.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile Legii nr. 221/2010 privitor la discriminarea pe criteriul dizabilitate, dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privitor la discriminarea pe criteriu de handicap şi dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte constată că, pe de o parte, afirmaţia recurentului-reclamant nu este fundamentată pe argumente corespunzătoare, nu sunt indicate, în mod punctual, textele legale pretins încălcate din perspectiva motivului de recurs invocat, ci se face o trimitere de ordin general la acte normative din domeniul discriminării.

Pe de altă parte, actele normative pe care le citează recurentul-reclamant nu au vreo influenţă în ce priveşte dimensiunea despăgubirii acordată de către instanţa de apel, contestată de către recurent prin prezenta cale de atac, astfel că nici această critică nu se raportează la considerentele pentru care instanţa de apel a înţeles să reducă cuantumul reparaţiei stabilite de prima instanţă.

Faţă de cele arătate, recursul formulat de reclamantul A. nu poate fi încadrat în cazurile de casare invocate de către recurent, fiind incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. privind sancţiunea nulităţii pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul pârâtei Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Înalta Curte notează că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., text legal potrivit căruia hotărârea recurată este nelegală atunci când a fost pronunţată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte constată însă că, deşi recurenta-pârâtă a încadrat formal recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., aceasta nu indică nicio dispoziţie legală pe care instanţa de apel să o fi interpretat şi aplicat greşit în cauza pendinte.

Astfel, în prima parte a memoriului de recurs este prezentată situaţia de fapt ce a determinat iniţierea demersului judiciar al recurentului-reclamant, sunt enumerate condiţiile răspunderii civile delictuale şi fapta ilicită reţinută de către instanţa de apel în sarcina recurentei-pârâte.

Apoi sunt expuse aprecieri privind tipul de cărucior ce ar fi trebuit folosit de către recurentul-reclamant, este învederat faptul că arhitectura instituţiei nu permite construirea unei rampe de acces adecvate pentru persoanele cu dizabilităţi, este descrisă modalitatea în care s-a realizat accesul recurentului-reclamant în secţia de poliţie (purtat pe braţe de poliţişti, ajutat de mai multe persoane, etc.), demersurile efectuate de către recurenta-pârâtă pentru a asigura accesul recurentului-reclamant în incinta instituţiei, sunt redate considerente ale instanţei de apel cu privire la posibilitatea reclamantului de a se deplasa cu un cărucior compatibil cu elevatorul din cadrul secţiei de poliţie.

De asemenea, sunt expuse aprecieri privind nedovedirea, de către recurentul-reclamant, a prejudiciului suferit, este învederat faptul că recurentul-reclamant a făcut numeroase plângeri şi petiţii adresate secţiei de poliţie, că autoritatea competentă să autorizeze construirea unei rampe de acces este Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice-Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţia Socială.

În finalul memoriului de recurs sunt expuse consideraţii teoretice generale privind criteriile jurisprudenţiale potrivit cărora se stabileşte cuantumul despăgubirilor aferente prejudiciului moral.

Având în vedere conţinutul memoriului de recurs, astfel cum a fost evocat anterior, Înalta Curte observă că nu pot fi identificate aspecte de nelegalitate, care să se circumscrie motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă neindicând niciun text legal care să fi fost greşit aplicat sau interpretat de către instanţa de apel.

Mai mult, recurenta-pârâtă face trimitere la situaţii de fapt, care nu pot fi avute în vedere de către instanţa de recurs în analiza de legalitate şi la aspecte străine de problemele de drept dezlegate prin decizia recurată.

Deşi instanţa de apel a analizat, referitor la apelul pârâtei, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a constatat existenţa faptei ilicite reprezentată de îngrădirea accesului reclamantului în instituţie prin lipsa unei rampe speciale destinate persoanelor cu dizabilităţi, recurenta-pârâtă nu a indicat, punctual, ce normă de drept material a interpretat sau aplicat greşit instanţa de apel cu prilejul pronunţării soluţiei adoptate şi nu a evidenţiat eventuale aspecte de nelegalitate ale deciziei contestate.

Astfel, recurenta nu a procedat la o motivare efectivă, ci s-a limitat doar la a indica motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., la reluarea situaţiei de fapt şi la reiterarea unor susţineri expuse şi cu prilejul judecării apelului, împrejurare faţă de care instanţa de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, cu consecinţa constatării nulităţii recursului formulat într-o astfel de modalitate.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate menţionat, este necesar ca prin memoriul de recurs să fie indicate, în mod punctual, dispoziţii legale de drept material, care să fi fost încălcate de către instanţa de apel cu prilejul soluţionării criticilor deduse judecăţii ori să fi fost greşit interpretate şi, prin urmare, greşit aplicate litigiului pendinte.

Totodată, simpla indicare a unor texte de lege ca fiind greşit aplicate sau interpretate nu este suficientă pentru a atrage analiza de legalitate, ci este necesar a se arăta, în mod concret, în ce modalitate, prin hotărârea recurată, s-a realizat o astfel de încălcare.

Întrucât recurenta, deşi a încadrat recursul în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., nu a indicat vreo normă de drept material, care să fi fost încălcată de către instanţa de apel şi nu a dedus judecăţii în calea extraordinară de atac, aspecte noi care să nu fi fost avute în vedere de către instanţa de apel ori să contrazică considerentele expuse de către aceasta şi, ţinând cont de faptul că, în cauză, nu sunt identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte notează că cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că cererea de ajutor public judiciar în forma asistenţei judiciare gratuite formulată de către recurentul-reclamant A. a fost admisă prin încheierea de şedinţă din 22.10.2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul asociat nr. x/2021, fiind stabilită valoarea provizorie a onorariului de avocat la suma de 1000 RON, în conformitate cu art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Actul adiţional nr. x la Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă judiciară şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul international la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nr. MJ-2/4880/08.02.2024, nr. MP – PÎCCJ – 226/C/08.02.2024 şi nr. UNBR 8-DCAJ-08.02.2024.

Urmare a comunicării, către Baroul Bucureşti, a acestei dispoziţii a instanţei de judecată, a fost desemnat de către Baroul Bucureşti să presteze asistenţă juridică gratuită pentru recurentul-reclamant, avocat D., conform delegaţiei pentru asistenţă juridică gratuită nr. x/20.11.2025, aflată la dosar recurs.

Întrucât avocatul astfel desemnat a formulat întâmpinare, note scrise şi a asigurat asistenţa juridică gratuită a recurentului-reclamant la termenul de judecată, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale în baza cărora a fost stabilit onorariul provizoriu în cuantum de 1000 RON, Înalta Curte va stabili onorariul definitiv de avocat la suma de 1800 RON, maximul prevăzut de art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Actul adiţional la Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă judiciară şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul international la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nr. MJ-2/4880/08.02.2024, nr. MP – PÎCCJ – 226/C/08.02.2024 şi nr. UNBR 8-DCAJ-08.02.2024.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 122/A din 11 februarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă şi va stabili onorariu definitiv al avocatului D., desemnat pentru recurentul-reclamant A. în cuantum de 1800 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 122/A din 11 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Stabileşte onorariu definitiv al avocatului D., desemnat pentru recurentul-reclamant A. în cuantum de 1800 RON.

Cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 04 martie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.