Prorogation of territorial jurisdiction in state liability for prison conditions due to unchallenged private-order incompetence

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2026

Deliberând asupra conflictului de competenţă, reţine următoarele:

I. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui la 8 decembrie 2023 cu dosar nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentant de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 20 RON/zi pentru un număr de 1.215 zile de detenţie în condiţii necorespunzătoare.

Reclamantul a arătat că este încarcerat în Penitenciarul Găeşti, judeţul Dâmboviţa.

II. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2346 din 20 decembrie 2024, Judeătoria Vaslui a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentant de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui în favoarea Judecătoriei Găeşti. Această instanţă a reţinut că, în cazul cererilor formulate împotriva statului şi a altor persoane juridice de drept public, dispoziţiile art. 111 din C. proc. civ. conferă reclamantului o competenţă teritorială alternativă, acesta putând sesiza fie instanţa de la domiciliul său, fie instanţa de la sediul pârâtului. Verificând aceste criterii, a constatat că, în speţă, competente teritorial erau fie Judecătoria Moineşti, ca instanţă de la domiciliul reclamantului, fie Judecătoria Găeşti, ca instanţă de la sediul pârâtului, însă a ales să sesizeze o instanţă necompetentă teritorial, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 107 din C. proc. civ., care statuează că cererea de chemare în judecată se introduce la domiciliul pârâtului.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 2626 din 27 noiembrie 2025, Judecătoria Găeşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui, reţinând că, în materia cererilor formulate împotriva statului, prevederile art. 111 din C. proc. civ. instituie o competenţă teritorială alternativă, reclamantul putând sesiza fie instanţa de la domiciliul său, fie instanţa de la sediul pârâtului. Raportat la data sesizării instanţei, s-a constatat că domiciliul reclamantului era în oraşul Dărmăneşti, judeţul Bacău, fiind încarcerat în Penitenciarul Vaslui, iar sediul pârâtului era în municipiul Bucureşti, astfel încât Judecătoria Găeşti nu se încadrează în niciunul dintre criteriile prevăzute de lege.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Găeşti a suspendat judecata şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

III. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cele două instanţe aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în răspundere civilă delcituală, deşi au pornit de la aceeaşi normă de competenţă alternativă prevăzută de art. 111 din C. proc. civ.. Astfel, Judecătoria Vaslui a reţinut că, raportat la susţinerea reclamantului din cererea introductivă potrivit căreia acesta era încarcerat în Penitenciarul Găeşti, instanţele competente ar fi fost Judecătoria Moineşti, ca instanţă de la domiciliul reclamantului, ori Judecătoria Găeşti, apreciată ca instanţă competentă în considerarea locului de detenţie. În schimb, Judecătoria Găeşti a avut în vedere că, la data sesizării instanţei, reclamantul era încarcerat în Penitenciarul Vaslui, iar nu în Penitenciarul Găeşti, reţinând, prin urmare, că această din urmă instanţă nu se încadrează în criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 111 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că litigiul are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală, prin care reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata daunelor morale în sumă de 20 RON/zi pentru un număr de 1.215 zile de detenţie în condiţii necorespunzătoare.

Întrucât litigiul dintre părţi are ca temei răspunderea civilă delictuală care revine statului pentru fapta ilicită generată de condiţiile de detenţie din penitenciar, iar pârâtul este persoană juridică de drept public, Înalta Curte constată că, pentru determinarea competenţei teritoriale sunt deplin aplicabile prevederile art. 111 din C. proc. civ., potrivit cu care: "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului."

Or, acestea sunt norme de competenţă relativă, iar nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetentă în condiţiile art. 130 din C. proc. civ., conform cărora excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv: 1. când sunt încălcate normele privind competenţa generală, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când sunt încălcate normele privind competenţa teritorială exclusivă, în cazul în care procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Conform prevederilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile reglementate, soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Aşadar, având în vedere că în prezenta cauză operează o competenţă de ordine privată, precum şi faptul că pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinarea formulată în termen legal, observând de asemenea că instanţa nu putea invoca din oficiu această excepţie, Înalta Curte constată că necompetenţa s-a acoperit definitiv, cu consecinţa definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost învestită pentru instanţa sesizată – Judecătoria Vaslui, în temeiul dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., operând astfel o prorogare legală de competenţă sui-generis.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2026.