Res judicata limits: Excluding third-party liability from prior accident judgment despite lack of party identity

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2026

Deliberând, asupra recursului reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj cu nr. dosar x/2016 la 27 decembrie 2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.A., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A., în calitate de asigurator de răspundere civilă obligatorie, la plata unei despăgubiri globale în cuantum de 5.622.899 RON, precum şi a sumei lunare de 17.521 RON cu titlu prestaţie periodică, începând cu data înregistrării acţiunii, reprezentând daune materiale, respectiv la plata unei despăgubiri în cuantum de 3.500.000 euro sau echivalentul în RON a acesteia la data plăţii, la cursul de schimb al pieţei valutare comunicat de Banca Naţională a României, reprezentând daune moral; obligarea la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% aferente sumelor indicate la petitele 1 şi 2, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective,

Pentru ipoteza că va exista o diferenţă de despăgubire care depăşeşte limita legală suportată de către asigurator, a solicitat obligarea pârâtului B. la plata diferenţei de despăgubire nesuportată de asigurator în favoarea sa, cu titlu de daune materiale şi/sau morale.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357, art. 1370, art. 1.381 şi următoarele, art. 2.224 C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 24, art. 49 şi art. 50 din Norma nr. 23/2014 pe calea acţiunii în despăgubiri.

Ulterior, cererea de chemare în judecată a fost precizată, fiind majorat cuantumului despăgubirilor solicitate.

Primul ciclu procesual

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 869 din 29 decembrie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., excepţie invocată de către pârâta C. S.A., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., invocată de această pârâtă, şi a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 171/A din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 869 din 29 decembrie 2021 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, a anulat, în întregime sentinţa apelată şi a trimis cauza, pentru rejudecare pe fond la aceeaşi instanţă. A respins, ca lipsit de interes, apelul incident formulat de pârâta C. împotriva încheierilor de şedinţă din 17 octombrie 2021 şi din 28 octombrie 2020, 25 noiembrie 2020, 3 martie 2021, 24 noiembrie 2021, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016.

Al doilea ciclu procesual

4. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj la 17 mai 2022 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 359 din 13 iulie 2023, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., excepţie invocată de către pârâta C., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., invocată de această pârâtă şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

5. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 86/A/2024 din 14 martie 2024, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 359 din 13 iulie 2023, pronunţată de Tribunalul Cluj – secţia civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a menţinut-o.

6. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 86/A/2024 din 14 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Invocând incidenţa motivelor de casare, reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate în limitele motivelor de nelegalitate invocate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

O primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., a vizat aplicarea greşită a puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 362 din 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia şi, deci, o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 431 alin. (2) şi art. 435 din C. proc. civ., din perspectiva în care, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile privind valorificarea puterii de lucru judecat privitoare la identitatea dintre părţi şi persoana îndrituită a invoca această excepţie.

Instanţa de apel a nesocotit statuări relevante ale Deciziei nr. 18/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, încălcând astfel prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

De asemenea, curtea de apel s-a raportat la Decizia nr. 62/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept direct în cuprinsul hotărârii, fără ca această decizie să fi fost invocată în cursul litigiului sau să fie pusă în discuţia părţilor; încălcând astfel principiul contradictorialităţii, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., şi a nesocotit dreptul reclamantei de a fi ascultată, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din acelaşi cod, respectiv art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Totodată, în pronunţarea deciziei recurate, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1.455 din C. civ., ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi a omis să observe că, în raport cu situaţia concretă dedusă judecăţii, nu există o reglementare specială, derogatorie (precum cea prevăzută de art. 634 alin. (2) teza a doua, art. 1.436, art. 1.455 din C. civ.), care să permită unui terţ să se prevaleze de o hotărâre judecătorească favorabilă pronunţată faţă de un alt codebitor, astfel că devin incidente condiţiile generale reglementate de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. care impun identitatea de părţi.

În argumentarea criticii privitoare la reţinerea, în mod nelegal, a puterii de lucru judecat, recurenta-reclamantă a arătat că dosarul nr. x/2016, având ca obiect faptele ilicite ale şoferului D. pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia, în contextul soluţionării unei contestaţii împotriva Tabelului preliminar de creanţe al asigurătorului E. S.A., nu coincide cu chestiunea litigioasă din prezentul dosar, în care sunt deduse judecăţii faptele ilicite ale şoferului B. şi conduita acestuia în producerea accidentului. Or, modul în care instanţa de apel s-a raportat la considerentele deciziei Curţii de Apel Alba Iulia se transpune într-o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. ceea ce atrage motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici, s-a referit la împrejurarea că respingerea acţiunii în temeiul puterii de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Alba Iulia se transpune într-o negare a dreptului părţii de acces la o instanţă de judecată, şi astfel în încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. şi art. art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1.349, art. 1.357, art. 1.370, art. 1.381 şi art. 1.447 din C. civ., devenind incident şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că prin motivele de apel a susţinut că dezlegările date prin decizia civilă nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia nu pot fi reţinute cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, având în vedere că valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat presupune identitate de părţi între cele două litigii şi poate fi invocată numai de partea care a câştigat litigiul iniţial. Or, pârâta C. nu a fost parte în litigiul derulat în dosarul nr. x/2016.

În atare context, instanţa de apel, în mod greşit, a respins acest motiv de apel, nesocotind prevederile art. 431 alin. (2), art. 435 din C. proc. civ. ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a nesocotit statuări relevante ale Deciziei nr. 18/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care reflectă teza conform căreia efectul pozitiv al lucrului judecat are în vedere numai o chestiune litigioasă între aceleaşi părţi, soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară. În contextul nesocotirii acestor statuări relevante, instanţa de apel a încălcat deopotrivă prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Curtea de apel a înlăturat, în mod nejustificat, jurisprudenţa recentă a instanţei supreme, invocată în susţinerea criticilor din apel ale reclamantei, reţinând, în mod greşit, în motivarea respingerii acestei critici, că acestea nu se referă tocmai la problema de drept dedusă judecăţii.

Un alt aspect de nelegalitate al deciziei curţii de apel a vizat raportarea la considerentele deciziei nr. 62/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la posibilitatea unui terţ debitor de a invoca puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu la care nu a luat parte. Or, această decizie nu reprezintă reper pentru tranşarea aspectului juridic dedus judecăţii având în vedere că instanţa supremă a constatat doar că dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu sunt interpretate uniform în jurisprudenţa analizată în acel context (până la nivelul anului 2018) din perspectiva condiţiei identităţii de părţi. Totodată, a reţinut incidenţa doar a uneia dintre deciziile identificate la nivelul secţiilor instanţei supreme care nu îi era favorabilă reclamantei, în contextul în care se impunea ca şi celelalte decizii depuse ca practică judiciară, să beneficieze de aceeaşi relevanţă în pronunţarea soluţiei.

Condiţia identităţii de părţi pentru reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat este deopotrivă confirmată de modificările aduse art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, aspect dedus judecăţii prin motivele de apel cu privire la care instanţa de apel, respingându-l, nu a oferit nicio motivare.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că un terţ s-ar putea prevala de hotărârea prin care s-a soluţionat litigiul iniţial, la care nu a luat parte (în speţă, societatea C.), împotriva părţii căreia hotărârea respectivă îi este favorabilă.

În continuare, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 1.447 din C. civ. în sensul în care, urmare a reţinerii puterii de lucru judecat, a exclus posibilitatea de recunoaştere a culpei concurentă a pârâtului B. în producerea accidentului rutier.

De asemenea, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.455 din C. civ. care conferă creditorului dreptul de a alege debitorii cu care înţelege să se judece, textul de lege având ca premisă tocmai existenţa unui prim litigiu soluţionat în contradictoriu doar cu unul dintre codebitorii solidari şi, în acest context, limitează reprezentarea între codebitorii solidari într-un al doilea litigiu doar la actele cu consecinţe favorabile, prin care s-a micşorat sau s-a stins datoria (cu excepţia cazului în care este consecinţa unei excepţii personale).

În cauza de faţă, nu sunt întrunite condiţiile descrise de art. 1.455 din C. civ., cât timp şoferul D. nu a fost parte în dosarul nr. x/2016, litigiul derulându-se doar cu asigurătorul E., în cadrul procesual special determinat de procedura falimentului.

Suplimentar, recurenta susţine că art. 1.455 se corelează cu art. 1.447 din C. civ., care permite, în mod expres creditorului, să solicite plata în întregime oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune, în cadrul aceluiaşi litigiu sau în litigii diferite în funcţie de propria sa alegere.

Dispoziţiile art. 1.447 din C. civ., care reprezintă norme de procedură, se referă la însuşi demersul judiciar aflat la îndemâna creditorului, iar nu la un demers în planul executării, aşa cum rezultă din alin. (2) teza finală a textului legal, care face referire la posibilitatea introducerii în cauză a celorlalţi codebitori. Din această perspectivă, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 1.447 din C. civ., care în înţelegerea instanţei s-ar referi la un demers în planul executării, contrar jurisprudenţei Înaltei Curţi relevate de decizia nr. 696/2020.

Instanţa de apel a omis să observe că, în raport de situaţia concretă dedusă judecăţii, nu există o reglementare specială, derogatorie, astfel că se aplică condiţiile generale reglementate de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Faptul că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. impune condiţia identităţii de părţi, este deopotrivă confirmat de reglementările speciale, derogatorii, care permit terţului interesat să se prevaleze de efectele unei hotărâri favorabile pronunţate într-un litigiu la care nu a fost parte, cum sunt dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza I din şi art. 1.455 alin. (2) din C. civ.

Prin urmare, nu ar fi fost necesar să se legifereze, cu titlu de excepţie, printr-o normă specială, posibilitatea terţului interesat de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile dacă această posibilitate i-ar fi fost oricum conferită prin norma generală, cum nelegal susţine instanţa de apel. Interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul în care nu ar impune condiţia identităţii de părţi, ar determina inutilitatea reglementărilor cuprinse în art. 643 alin. (2) teza I şi art. 1455 alin. (2) din C. civ.

Din această perspectivă, raţionamentul instanţei de apel contravine, în mod vădit, raţionamentului expus de Înalta Curte prin Decizia nr. 18/2020, potrivit căreia un terţ (fie şi terţ interesat) nu poate valorifica, în favoarea sa, efectul pozitiv al lucrului judecat într-un litigiu în care nu a fost parte, prin interpretarea extensivă a normei cu caracter general reprezentată de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul în care aceasta nu ar impune condiţia identităţii de părţi. O asemenea posibilitate este recunoscută de legiuitor doar în mod excepţional, prin norme cu caracter special [precum dispoziţiile art. 643 alin. (2) din C. civ..]. Numai în considerarea acestor dispoziţii derogatorii, ca o măsură de protecţie suplimentară, legiuitorul permite, pe de-o parte, extinderea relativităţii hotărârii, astfel încât şi terţul interesat să se poată prevala de efectele sale favorabile (teza I), iar pe de altă parte, ignorarea hotărârii, atât ca realitate juridică, cât şi ca fapt juridic în sens restrâns, de către terţul interesat căruia hotărârea îi este nefavorabilă (teza II), aspect reţinut şi în doctrină şi literatura de specialitate.

În ipoteza în care litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 ar fi fost soluţionat şi în contradictoriu cu şoferul D., atunci pârâtul B. şi implicit asigurătorul C. ar fi avut posibilitatea, în temeiul art. 1.455 din C. civ., să se prevaleze de eventuala hotărâre pronunţată în favoarea pârâtului D..

Or, cât timp pârâtul D. nu a fost parte în respectivul litigiu şi hotărârea nu a fost pronunţată în favoarea sa, instanţa de apel a concluzionat, în mod nelegal, că intimata C. se poate prevala în favoarea sa de efectele deciziei civile nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, în condiţiile în care este terţ faţă de această hotărâre.

Instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că în speţă nu au fost încălcate prevederile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., şi că, în temeiul opozabilităţii reglementate de art. 435 alin. (2) din acelaşi cod, intimata C. s-ar putea prevala de efectele favorabile ale deciziei civile nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, în considerarea "efectului reflex" al opozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de aceasta, recunoscut într-o opinie doctrinară, în considerarea calităţii sale de terţ interesat, contrar celor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia "efectul reflex" al opozabilităţii hotărârii este recunoscut terţilor interesaţi numai în mod excepţional, prin norme cu caracter special, precum dispoziţiile art. 643 alin. (2) din C. civ.

În dezvoltarea criticii privitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. raportat la chestiunea litigioasă dedusă judecăţii prin cele două dosare, recurenta a arătat că prin motivele de apel a criticat modul în care prima instanţă s-a raportat la decizia nr. 362/2021 a Curţii de apel Alba Iulia din perspectiva în care aceasta nu exclude posibilitatea unei alte instanţe de a constata culpa pârâtului B. în producerea accidentului sau a existenţei unei obligaţii solidare a celor doi şoferi implicaţi în producerea accidentului la repararea pagubei.

Din această perspectivă, culpa şoferului D. în producerea accidentului (drept condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale) a fost reţinută raportat la vinovăţia sa penală, stabilită de autorităţile maghiare ca fiind exclusivă (în condiţiile în care şoferul B. a fost sancţionat doar contravenţional de autorităţile din Ungaria, nu şi penal), iar singurele probe care au fost administrate în cealaltă procedură cu privire la culpa şoferului D. şi dinamica producerii accidentului, au fost reprezentate de rechizitoriul şi minuta sentinţei penale de condamnare, dată fiind poziţia lichidatorului judiciar F. în sensul că nu a contestat existenţa faptei ilicite şi culpa şoferului D., ci exclusiv întinderea prejudiciului pretins.

Judecătorul-sindic a soluţionat cauza în limitele învestirii sale, în acord cu prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 255 alin. (2) din C. proc. civ., probatoriul încuviinţat de instanţă şi administrat în cauză fiind circumscris exclusiv verificării întinderii prejudiciului drept condiţie a răspunderii civile delictuale.

Accidentul în ansamblul său şi conduita şoferului B., prin prisma faptelor ilicite săvârşite de acesta, nu au făcut obiectul învestirii instanţelor de judecată şi, prin urmare, nici nu au făcut obiect de analiză a acestora, în cuprinsul motivării deciziei Curţii de Apel Alba Iulia neregăsindu-se nicio referire cu privire la persoana şoferului B.. Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că această decizie ar exclude implicarea şoferului B. în producerea accidentului (fără ca instanţa care a pronunţat decizia să îşi fi asumat o asemenea statuare) adaugă la hotărâre şi încălcă prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţele judecătoreşti care au soluţionat dosarul nr. x/2016 nu au stabilit că şoferul D. ar fi fost singurul vinovat de producerea accidentului şi nici nu au exclus posibilitatea altei instanţe de a reţine şi culpa şoferului B. sau existenţa unei obligaţii solidare între cei doi şoferi.

Este real că prin apelul formulat, lichidatorul judiciar F. a solicitat, printre altele, diminuarea daunelor materiale în limitele contractului de asigurare şi admiterea acestora la masa credală a societăţii E. S.A. proporţional cu gradul de vinovăţie al şoferului D. în producerea accidentului; dar relevant rămâne că acest aspect nu a făcut obiect de analiză la momentul soluţionării cererii de înscriere la masa credală, şi nici nu a fost supus unei analize de către judecătorul-sindic cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate, fiind invocat pentru prima oară, pe calea apelului, şi ca atare, nu putea fi analizat de Curtea de Apel Alba Iulia în considerarea prevederilor art. 478 din C. proc. civ., iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia are în vedere nu doar solicitările lichidatorului judiciar, ci şi ale celorlalte părţi .

În acest sens, recurenta a arătat că Dosarul nr. x/2016 a avut ca obiect contestaţia formulată împotriva tabelului preliminar de creanţe al societăţii E. S.A., exclusiv prin prisma conduitei şi responsabilităţii lui D. în producerea accidentului rutier, susţinându-se nelegalitatea înscrierii creanţei sub condiţie suspensivă, solicitându–se, în subsidiar, verificarea întinderii creanţei solicitate prin cererea de înscriere la masa credală.

Prezenta cauză are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului B. şi stabilirea contribuţiei acestuia la producerea accidentului rutier, aspect reţinut de Tribunalul Cluj prin încheierea de şedinţă din 11 decembrie 2017, atunci când a apreciat că raportul dedus judecăţii nu impune extinderea cadrului procesual prin introducerea în cauză a şoferului D..

Curtea de Apel Cluj a nesocotit dispoziţiile art. 1.165 din C. civ. care reglementează că izvorul dreptului de reparaţie este fapta ilicită (iar nu prejudiciul) atunci când a considerat că ambele litigii ar fi avut obiect identic stabilirea dinamicii producerii întregului accident, cu analizarea tuturor împrejurărilor. Faptul că în ambele litigii scopul reclamantei a fost acoperirea prejudiciului produs prin aceeaşi faptă ilicită, nu poate atrage concluzia că aceste chestiuni au fost deja tranşate în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016

Această statuare, repetată în cuprinsul hotărârii atacate, încalcă flagrant prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. având în vedere că în dosarul nr. x/2016 nu se analizează conduita şoferului B. şi nici nu se face referire la persoana şoferului B. ori la culpa sa în producerea accidentului, astfel încât nu există niciun motiv pentru a susţine că instanţele din acel dosar au judecat aceste aspecte.

În acest context, instanţa de apel se impunea să se raporteze la considerentele deciziei Curţii de Apel Alba Iulia în care s-a precizat, în mod explicit, doar faptul că se reţine culpa şoferului D. prin raportare la vinovăţia sa penală, stabilită de autorităţile maghiare ca fiind exclusivă.

A considera că, prin motivarea explicită, Curtea de Apel Alba Iulia a realizat şi o motivare implicită asupra conduitei şoferului B. contravine prevederilor art. 425 din C. proc. civ.

Decizia civilă nr. 362/2021 este o hotărâre judecătorească definitivă, care are forţa probantă a înscrisului autentic (conform art. 434 coroborat cu art. 269 şi următoarele din C. proc. civ.) şi se prezumă a fi emisă în acord cu legea, inclusiv din perspectiva respectării art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia Curţii de Apel Alba Iulia sunt cele redate în mod expres în cuprinsul hotărârii, iar instanţa de apel se impunea să se raporteze la considerentele explicite, iar nu să dezvolte o argumentaţie proprie, dincolo de cele consemnate în hotărâre. Procedând astfel, instanţa de apel s-a comportat ca într-o procedură de lămurire a hotărârii, intervenind, în mod nelegal, să corecteze ceea ce a considerat a fi incomplet sau necorespunzător motivat printr-o hotărâre definitivă, ceea ce demonstrează o nesocotire a prevederilor art. 443 din C. proc. civ.

În considerente, Curtea de Apel Alba Iulia s-a referit explicit doar la "cererea de diminuare corespunzătoare a despăgubirilor materiale", ceea ce a exclus analiza diminuării daunelor morale, care să poată fi impusă cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu. Curtea de Apel Alba Iulia nu doar că nu a analizat ponderea contribuţiei celor doi şoferi într-un mod explicit, dar nu a analizat această chestiune nici în mod implicit, deoarece ar fi însemnat să depăşească limitele judecăţii stabilite în primă instanţă prin analizarea de pretenţii noi.

Or, prin cererile şi apărările părţilor, judecătorul-sindic a fost învestit să verifice întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana conducătorului D. având în vedere vinovăţia sa penală, stabilită de autorităţile maghiare, iar lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic cenzurarea cuantumului creanţei în considerarea culpei comune a celor doi şoferi implicaţi în producerea accidentului şi, drept urmare, nici nu a propus administrarea vreunui probatoriu în acest sens.

Deşi a fost propusă încuviinţarea unui probatoriu extins, suplimentar faţă de înscrisuri, pentru dovedirea existenţei faptei ilicite a vinovăţiei şoferului D. şi a raportului de cauzalitate, lichidatorul judiciar şi-a exprimat poziţia în sensul că administrarea acestor probe nu este necesară, iar judecătorul-sindic le-a respins, ca nefiind utile pentru soluţionarea cauzei. Poziţia lichidatorului judiciar rezultă foarte clar din cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul din 2 iulie 2020.

Contrar celor statuate, în mod nelegal, de Curtea de Apel Cluj, nu se poate considera că prin apelul declarat de lichidatorul judiciar în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia a fost învestită să analizeze şi să se pronunţe asupra culpei comune. Simplul fapt că lichidatorul judiciar a solicitat luarea în considerare a culpei comune nu înseamnă că instanţa de apel din acel dosar a fost învestită cu judecarea solicitării noi, formulată direct în apel.

Motivarea Curţii de Apel Alba Iulia în privinţa soluţiei de respingere a cererii formulate de lichidatorul judiciar în apel, s-a încadrat în limitele judecăţii referitoare exclusiv la conduita şoferului D., fără a declanşa, aşadar, o evaluare a culpei civile a acestuia în raport de răspunderea civilă delictuală a altor persoane pentru alte fapte, direct în calea de atac, aspect reliefat prin întâmpinarea depusă prin care s-a invocat că apelul declarat de lichidatorul judiciar încalcă limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la primă instanţă, iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a avut în vedere aceste apărări.

În analiza cererii deduse judecăţii şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, instanţele au fost chemate să verifice dacă şoferul D. are sau nu vreo culpă civilă, fără ca aceasta să implice stabilirea gradului de culpă, care ar fi reprezentat o pretenţie distinctă, nesolicitată judecătorului-sindic de niciuna dintre părţi. Aşadar, în urma judecării contestaţiei din falimentul E. nu s-a stabilit culpa civilă exclusivă a şoferului D., ci doar faptul că acesta are o culpă în producerea accidentului.

Curtea de Apel Alba Iulia a făcut referire la vinovăţia penală exclusivă prin prisma faptului că, neexistând o răspundere penală reţinută în sarcina altei persoane în producerea aceluiaşi accident care ar fi însemnat automat şi o oarecare culpă civilă în sarcina acelei alte persoane, nu se putea pune problema diminuării răspunderii civile reţinute (şi necuantificate) în sarcina şoferului D. în limitele judecăţii din acel dosar, nici măcar la nivel teoretic.

Şoferul B. a fost sancţionat contravenţional pentru depăşirea limitei maxime de viteză admise de lege. Or, instanţele din procedura de faliment nu au făcut referire nici la acest aspect, în considerarea împrejurării că nu au fost învestite să analizeze conduita acestui şofer. În plus, la acel moment nu exista nicio hotărâre civilă sau penală care să analizeze conduita şoferului B. şi de care instanţele respective să fi trebuit să ţină cont.

La momentul înregistrării cererii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 instanţele judecătoreşti cunoşteau faptul că reclamanta a urmat căi procedurale distincte pentru repararea prejudiciului cauzat de cei doi şoferi şi, ţinând cont de această situaţie, nu au efectuat analiză sau referiri la conduita şoferului B..

Prin urmare, instanţa de apel a înlăturat, în mod greşit, susţinerilor conform cărora instanţele din dosarul nr. x/2016 au reţinut culpa şoferului D. prin raportare la vinovăţia sa penală, stabilită de autorităţile maghiare ca fiind exclusivă.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, trebuia să ţină cont de limitele efectului devolutiv ale apelului declarat de lichidatorului judiciar şi să-şi încadreze interpretarea în cadrul procesual stabilit în primă instanţă în acel dosar.

Lucrul judecat trebuie apreciat în concret. În acest sens, în stabilirea culpei civile, ca element al răspunderii civile delictuale, instanţele din dosarul nr. x/2016 au avut în vedere doar cele stabilite în procesul penal (unde numai şoferul D. a avut calitatea de inculpat şi unde a fost stabilită vinovăţia sa penală exclusivă), pe principiul că orice vinovăţie penală este necesarmente şi o culpă civilă. Nici judecătorul-sindic, nici Curtea de Apel Alba Iulia nu au realizat o analiză exhaustivă a persoanelor responsabile civilmente de producerea accidentului, după cum nici nu au stabilit că D. este unicul vinovat.

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că în dosarul nr. x/2016 au fost administrate suficiente probe pentru a se concluziona în sensul culpei exclusive a şoferului D.. Doar instanţele din prezentul litigiu au fost învestite cu analiza conduitei şoferului B. în producerea accidentului din perspectiva antrenării răspunderii sale civile delictuale. Instanţele care au soluţionat contestaţia din procedura falimentului nu au fost învestite cu analiza conduitei şoferului B. şi a contribuţiei acestuia la producerea accidentului, iar în cauză, niciuna dintre părţi nu a propus şi, prin urmare, nu a fost administrat vreun probatoriu în acest sens. Totodată, nu este suficientă analiza, în genere, a Curţii de Apel Alba Iulia cu privire la conduita şoferului B., fiind necesar ca aceasta să fi condus la excluderea fiecăreia şi tuturora dintre greşelile învederate în prezentul litigiu, ceea ce, în mod evident, nu rezultă din considerentele deciziei civile nr. 362/2021.

În dezvoltarea criticii privitoare la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că motivarea instanţei de apel este una contradictorie din perspectiva dezlegărilor date prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de apel Alba Iulia. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel afirmă că, prin reţinerea culpei exclusive a şoferului D., este exclusă culpa oricărei alte persoane în producerea accidentului de circulaţie, inclusiv a şoferului B., iar pe de altă parte, instanţa de apel arată că stabilirea dinamicii accidentului rutier a presupus evaluarea inclusiv a conduitei şoferului B., excluzând culpa şoferului B. ca urmare a excluderii culpei oricărei alte persoane, fără o evaluare propriu-zisă a conduitei şoferului B. sau, dimpotrivă, ca urmare a evaluării conduitei şoferului B..

În ipoteza excluderii culpei oricărei alte persoane la producerea prejudiciului, se absolutizează, în mod nelegal, decizia Curţii de Apel Alba Iulia, cu încălcarea obligativităţii inter partes a hotărârii judecătoreşti şi a principiului relativităţii efectelor acesteia, dar şi a dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.. Niciunul dintre litigii însă nu are ca obiect stabilirea tuturor împrejurărilor în care s-a produs accidentului, ci fiecare vizează contribuţia unuia dintre şoferi la producerea prejudiciului, fără să analizeze şi să excludă orice altă posibilă contribuţie în acelaşi accident.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici, a vizat împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat o parte din criticile recurentei, apreciate ca tardiv formulate, în condiţiile în care respectivele chestiuni au privit doar o explicaţie a celor deja criticate prin cererea de apel, nefiind adus în discuţie un motiv nou de apel, ci doar evidenţierea acelor fapte săvârşite de şoferul B. care nu au fost supuse atenţiei niciunei alte instanţe sau autorităţi, ci doar instanţelor litigiul pendinte.

În raport cu faptele dovedite prin expertiza tehnică auto, instanţele trebuiau să analizeze răspunderea civilă delictuală a şoferului B., fără a fi afectată puterea de lucru judecat a celor statuate în dosarul nr. x/2016, respectiv împrejurarea că şoferul B. a observat cu întârziere manevra de întoarcere a autoturismului, în condiţiile în care, dacă nu ar fi avut loc această întârziere, accidentul nu s-ar fi produs, că nu a încercat să evite producerea accidentului prin ocolirea autoturismului prin dreapta, deşi această manevră era posibilă şi nu l-ar fi pus în pericol, că nu a adaptat viteza la condiţiile de drum astfel încât să poată opri în condiţii de siguranţă, ceea ce ar fi presupus să circule cu maxim 46.2 km/h pentru evitarea oricărui pericol şi nici nu a păstrat o distanţă suficientă faţă de autoturismul din faţa sa, angajându-se în depăşire în loc să aştepte eliberarea benzii de circulaţie de către autoturismul din faţa sa (care era în mişcare pe banda de circulaţie).

De altfel, chiar instanţa de apel reţine, faptul că lichidatorul judiciar a solicitat reţinerea culpei comune în raport de fapta şoferului B. constând în "depăşirea autoturismului condus de D. prin încălcarea marcajului interzis care desparte cele două benzi de circulaţie pe porţiunea de drum, anterior virării la stânga de către şoferul D..

Or, sunt fapte săvârşite de şoferul B. pe care nicio instanţă nu le-a pus în discuţie, iar potrivit dispoziţiilor art. 1.165 din C. civ., răspunderea nu se angajează în raport cu urmarea produsă, ci în raport cu fapta. Prin urmare, nu se poate susţine în mod obiectiv, pertinent şi fundamentat că vinovăţia şi contribuţia şoferului B. în producerea accidentului ar fi fost excluse prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016, iar solidaritatea şoferilor în producerea accidentului nu putea fi exclusă tocmai pentru că nu a fost analizată.

Făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 431 şi 435 din C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat deopotrivă prevederile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.370, art. 1.381 şi art. 1.447 din C. civ.

Soluţia de respingere a acţiunii în temeiul puterii de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Alba Iulia se transpune deopotrivă într-o negare a dreptului părţii de acces la o instanţă de judecată, şi astfel în încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. si art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel a concluzionat, în mod nelegal, că soluţia de respingere a acţiunii în contradictoriu cu pârâţii C. şi B., ca efect al reţinerii puterii de lucru judecat al deciziei Curţii de Apel Alba Iulia, nu ar avea efectul încălcării dreptului la un proces echitabil, având în vedere că acesta este singurul litigiu în care figurează ca pârât şoferul B., după cum acesta este singurul litigiu care are ca obiect pretenţiile civile întemeiate pe faptele ilicite ale şoferului B..

Instanţa de apel a dat dovadă de un formalism excesiv în interpretarea regulilor de procedură incidente în cauză, valorificând exclusiv jurisprudenţa neunitară nefavorabilă reclamantei în privinţa efectului pozitiv al lucrului judecat din perspectiva condiţiei identităţii de părţi între cele două litigii.

În urma deschiderii procedurii falimentului societăţii E., reclamanta nu a mai avut posibilitatea chemării directe în judecată a acesteia, pe cale dreptului comun, fiind necesară urmarea procedurii speciale, reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, administrată de lichidatorul judiciar şi desfăşurată sub controlul judecătorului-sindic.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, şoferul B. are o culpă civilă în prejudiciul cauzat, chiar şi numai din perspectiva faptelor care nu au fost supuse atenţiei niciunei alte instanţe. Raţiunea fundamentală a solidarităţii este aceea de a-i proteja pe creditor împotriva insolvabilităţii unuia dintre codebitorii solidari, iar în contemporaneitate, o expresie uzuală a insolvabilităţii este tocmai deschiderea procedurii falimentului, precum în cazul de faţă.

Or, în condiţiile concrete ale speţei, instanţa de apel a aplicat normele de procedură într-o manieră rigidă, în detrimentul reclamantei, care nu au permis soluţionarea pe fond a pretenţiilor civile întemeiate pe conduita şoferului B., golind astfel de conţinut solidaritatea şi principiul reparării integrale a prejudiciului.

În Cauza Hasan Tunç şi alţii împotriva Turciei, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aplicarea normelor de procedură, instanţele naţionale trebuie să evite un formalism excesiv care ar aduce atingere caracterului echitabil al procedurilor, apreciind că dreptul de acces la o instanţă este afectat în însăşi esenţa sa atunci când reglementarea acestuia încetează să mai servească scopurilor de securitate juridică şi bunei administrări a justiţiei şi constituie un obstacol care împiedică justiţiabilul să solicite soluţionarea pe fond a litigiului.

De asemenea, în Cauza Lungoci împotriva României, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut. El poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale trebuie să ţină cont suficient de circumstanţele specifice ale fiecărei cauze în parte şi să nu aplice normele de procedură relevante într-un mod prea rigid (a se vedea, în acest sens, Decizia de inadmisibilitate din 15 aprilie 2014 din Cauza Lefter împotriva României, Hotărârea din 26 ianuarie 2006 din Cauza Lungoci împotriva României, Hotărârea menţionată din Cauza Hasan Tunç şi alţii împotriva Turciei sau Hotărârea din 05 aprilie 2018 din Cauza Zubac împotriva Croaţiei).

Formalismul excesiv al instanţei de apel este dovedit şi prin faptul că soluţia pronunţată în cauză nu este în măsură să tranşeze definitiv răspunderea societăţii C. şi a şoferului B. pentru contribuţia acestuia din urmă în producerea accidentului. Astfel, şoferul D. nu a fost parte în dosarul nr. x/2016, iar posibilitatea de a obţine obligarea acestui şofer la reparaţie (chiar şi peste limita de răspundere a asigurătorului său) a fost conservată prin declaraţii autentice de recunoaştere a dreptului reclamantei la reparaţie, date de D. în mod succesiv pentru întreruperea termenului de prescripţie.

În probaţiune, recurenta-reclamantă a depus următoarele înscrisuri: declaraţia autentică de recunoaştere a dreptului său la reparaţie, dată de şoferul D. la 20 mai 2024 în vederea întreruperii termenului de prescripţie; extras din întâmpinarea formulată la apelul declarat de lichidatorul judiciar F. în dosarul nr. x/2016.

7. Apărările formulate în cauză

7.1. În termen legal, intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, formulând următoarele apărări:

Motivul de recurs prin care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 435 din acelaşi cod, este nefondat, atâta vreme cât prin decizia Curţii de Apel Alba Iulia nr. 362/2021 s-a reţinut în mod definitiv că accidentul s-a produs din vina exclusivă a şoferului D., astfel că orice interpretare de natură să conducă la o concluzie contrară nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) şi art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., doctrina şi jurisprudenţa indicate de intimata-pârâtă invalidează criticile formulate de recurenta-reclamantă, în sensul că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat ar putea fi invocat doar în condiţii de identitate de părţi şi/sau doar de către partea care a câştigat litigiul iniţial. Interpretarea propusă de recurenta-reclamantă generează riscul ca decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia să îşi piardă caracterul obligatoriu faţă de aceasta. Nu poate fi ignorat faptul că textul de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. stipulează că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat poate fi invocat de oricare dintre părţi. Sintagma "oricare dintre părţi" denotă că efectul pozitiv poate fi invocat de oricare dintre părţi, iar nu doar de partea care a câştigat litigiul iniţial şi conduce la ideea că efectul pozitiv nu presupune identitatea dintre părţi, el putând fi opus părţilor din litigiul iniţial şi de către terţii interesaţi.

De asemenea, sunt nefondate şi celelalte critici subsumate motivului de recurs prin care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Trimiterile recurentei-reclamante la considerentele Deciziei nr. 18/2020 sunt trunchiate şi nu pot fi avute în vedere, în condiţiile în care prin dispozitivul acestei hotărâri nu s-a reţinut că invocarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat ar presupune identitate de părţi, deci nu se poate vorbi despre nerespectarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.. Decizia menţionată a analizat situaţia efectelor hotărârilor judecătoreşti potrivnice pronunţate în acţiunea în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote părţi, situaţie care nu are nicio legătură cu chestiunea litigioasă din dosarul pendinte. Analiza realizată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept priveşte problematica opozabilităţii faţă de terţi a hotărârii pronunţate într-o anumită materie – aceea a acţiunii în revendicare a unui bun deţinut în coproprietate, iar nu opozabilitatea hotărârii în genere. Totodată, referindu-se la terţul interesat prin considerentul de la punctul 100, instanţa supremă a avut în vedere, evident, şi posibilitatea terţului interesat de a invoca în favoarea lui hotărârile favorabile pronunţate într-o cauză în care nu a fost parte. În fine, dezlegarea conform căreia dispoziţiile art. 643 alin. (2) din C. civ. instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., nu influenţează în niciun fel efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocat de pârâtă în temeiul art. 431 alin. (2) din acelaşi cod.

Critica prin care se invocă nesocotirea jurisprudenţei instanţei supreme, depusă de recurenta-reclamantă, nu se circumscrie motivului de recurs prin care se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. şi se impune a fi respinsă.

Lipsită de fundament este şi critica prin care se invocă faptul că instanţa de apel s-a raportat la Decizia nr. 62/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie direct în cuprinsul hotărârii, fără a o pune în prealabil în discuţia părţilor, dispoziţiile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ. fiind greşit interpretare de către recurenta-reclamantă.

În ceea ce priveşte interpretarea pe care o dă recurenta-reclamantă intenţiei urmărite de către legiuitor la momentul modificării dispoziţiilor art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. nu are legătură cu corecta interpretarea a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din acelaşi cod.

De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind interpretarea dispoziţiilor art. 1.447 din C. civ., întrucât, pe de o parte, acestea sunt aplicabile exclusiv în materia răspunderii civile contractuale, iar nu şi răspunderii civile delictuale, iar, pe de altă parte, în speţă nu poate fi reţinută o pluralitate de debitori, astfel că regulile în materie de răspundere solidară nu sunt aplicabile. Dispoziţiile art. 1.455 din C. civ. nu sunt aplicabile pentru considerente identice.

Referitor la critica prin care se invocă faptul că instanţa ar fi soluţionat chestiunea puterii de lucru judecat fără a ţine cont de reglementarea specială derogatorie prevăzută de art. 643 alin. (2) şi art. 1.455 alin. (2) din C. civ. a fost formulată direct în recurs, fiind inadmisibilă potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.. În al doilea rând, dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la textul reglementării, iar nu prin raportare la prevederile C. civ. referitoare la alte chestiuni decât cea disputată în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a invocat greşita interpretare a dezlegărilor date prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, în primul rând, criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare, fiind afectate de nulitate. În subsidiar, criticile sunt nefondate, întrucât prin decizia menţionată s-a reţinut că şoferul D. este singura persoană responsabilă de producerea accidentului, curtea de apel a analizat inclusiv conduita şoferului B., iar decizia este pronunţată într-o cauză civilă, motiv pentru care conduita şoferului B. nu putea fi analizată din perspectivă penală. Adevărul judiciar reflectat de această decizie este acela că accidentul a fost produs din vinovăţia exclusivă a şoferului D. şi că acest adevăr nu mai poate fi contestat indiferent de împrejurarea că B. nu a fost parte în dosarul nr. x/2016 şi/sau de împrejurarea că decizia ar fi corectă sau discutabilă. De asemenea, despăgubirile acordate prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia acoperă întreg prejudiciul material şi moral suferit de recurenta-reclamantă în urma accidentului.

Nefondate sunt şi criticile privind încălcarea prevederilor art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta vreme cât recurenta-reclamantă a avut acces la instanţă, chiar în două litigii, acesteia fiindu-i acordată, prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, o despăgubire în valoare de 27.315.600 RON, sumă care reprezintă cea mai mare despăgubire acordată până în prezent în România pentru prejudicii materiale şi morale suferite de o singură persoană într-un accident rutier.

7.2. La 20 noiembrie 2024, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat aspectele invocate prin cererea de recurs şi la care a ataşat o serie de înscrisuri reprezentate de jurisprudenţa în materie, regăsită la filele x.

La 8 iulie 2025 şi 11 februarie 2026, recurenta-reclamantă a depus note de jurisprudenţă.

8. Procedura de filtrare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 septembrie 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 86A din 14 martie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen la 26 februarie 2026, complet C4 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel ca urmare a reţinerii greşite a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele deciziei civile nr. 362/2021 din 07.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a civilă în dosarul x/2016, definitivă la data pronunţării.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prin puterea lucrului judecat s-ar fi stabilit culpa exclusivă a şoferului D. în producerea accidentului din 30.08.2015, insistând că aceste concluzii ale curţii de apel rezultă dintr-o interpretare eronată atât a conţinutului, cât şi a efectelor hotărârii, arătând că nicio instanţă anterioară nu a statuat vreodată cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale de către pârâtul B..

A mai arătat recurenta că, prin decizia recurată, curtea de apel a extins greşit efectele lucrului judecat din hotărârea anterioară dincolo de ceea ce aceasta a dezlegat în realitate, fără a fi îndeplinite în cauză cerinţele legale pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile anterior precizate, respectiv identitatea de părţi şi identitatea de chestiune litigioasă.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a încadrat aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., cum prin aspectele semnalate se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat, respectiv greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a cărui incidenţă se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Pe calea acestui motiv de casare legiuitorul actualului Cod de procedură a subliniat importanţa sporită acordată autorităţii de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti. Cazul de casare priveşte deopotrivă ipoteza efectului negativ (a excepţiei autorităţii de lucru judecat) şi pe cea a efectului pozitiv (a identităţii de chestiune litigioasă dezlegată anterior între aceleaşi părţi) şi este aplicabil atât atunci când hotărârea recurată încalcă autoritatea lucrului judecat, cât şi în ipoteza opusă, în care prin acea hotărâre s-a reţinut în mod greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune că o acţiune poate fi judecată o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, fiind necesară realizarea administrării uniforme a justiţiei.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca un principiu fundamental al sistemului juridic naţional, fiind cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti, şi cunoaşte două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din acelaşi act normativ, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Autoritatea de lucru judecat, în ambele sale accepţiuni, interzice, aşadar, judecătorului să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia s-a statuat definitiv, principiul fiind recunoscut inclusiv pe plan juridic european, comunitar şi convenţional (a se vedea în acest sens, Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; Hotărârea CJUE din 29 iunie 2010 pronunţată în Cauza C - 526/08, par. 26; Hotărârea CJUE din 1 iunie 1999, pronunţată în Cauza C-126/97, par. 46; Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în Cauza C 2/08, par. 22).

După cum s-a anticipat mai sus, efectele lucrului judecat sunt reglementate în cuprinsul art. 431 C. proc. civ., acest temei legal dispunând, în alin. (1), că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar, potrivit alin. (2), că "oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

În cauza de faţă, se constată că recurenta critică decizia instanţei de prim control judiciar din perspectiva greşitei reţineri a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin raportare la cele statuate în decizia civilă nr. 362/2021 din 07.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a civilă în dosarul x/2016, sub aspectul reţinerii vinovăţiei exclusive a şoferului D. pentru producerea accidentului din 30.08.2015 în urma căruia reclamanta a suferit prejudiciul a cărei reparaţie o solicită prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat prin art. 431 alin. (2) C. proc. civ., constă în faptul că oricare dintre părţi poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză între aceleaşi părţi, dacă are legătură cu soluţionarea litigiului din urmă.

Contrar statuărilor instanţei de apel, Înalta Curte constată că, în termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), fiind însă necesară identitatea părţilor şi existenţa unei identităţi de chestiune litigioasă, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional între aceleaşi părţi).

Constatările anterioare sunt întărite şi de dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. care reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Raportat la aceste consideraţii de ordin teoretic şi legal, Înalta Curte constată că pârâţii din cauza de faţă nu au fost părţi în dosarul nr. x/2016 în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 362/2021 din 07.10.2021 de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia a II-a civilă.

Prin urmare, sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, în cauză nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din considerentele hotărârii judecătoreşti anterior menţionate.

În acest context, contrar statuărilor instanţei de apel, Înalta Curte constată că, deşi dispoziţiile art. 1455 C. civ. sunt aplicabile inclusiv în privinţa demersurilor judiciare pentru obţinerea unui titlu executoriu, normele nefiind limitate la demersurile efectuate pe planul executării(fie şi silită) creanţei, acestea nu pot impune în cauză concluzia extinderii efectelor hotărârii de referinţă şi faţă de pârâţii B. şi S.C. C. care nu au participat la proces, în virtutea legăturii juridice cu părţile care au participat. Aceasta pentru că nu sunt îndeplinite cerinţele legale explicite şi limitative pentru a opera această extindere, hotărârea analizată fiind defavorabilă pârâtului din procesul anterior prin aceasta statuându-se în sensul îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a şoferului D. şi nu în sensul exonerării de răspundere civilă a acestuia.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. se bucură de putere de lucru judecat şi considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Măsura în care anumite considerente au intrat în autoritate de lucru judecat, conturând o chestiune litigioasă ce trebuie considerată dezlegată în al doilea litigiu, trebuie să facă obiectul unei examinări atente a respectivelor considerente în contextul cauzei anterioare şi în logica motivării instanţei care a pronunţat prima hotărâre, în ansamblul său, respectivele considerente neputând fi scoase din context ori absolutizate, de vreme ce ele erau menite să răspundă problemelor ridicate în cauza respectivă. Ulterior, se va examina în ce măsură acele considerente au cu adevărat autoritate de lucru judecat în contextul cauzei ulterioare, a cărei problematică poate fi în tot sau în parte diferită, urmând a se stabili dacă ele sunt necesare ori cel puţin utile şi pentru a da răspunsuri într-un litigiu ulterior, căruia nu i-au fost destinate.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat a considerentelor necesită o înţelegere precaută întrucât legiuitorul nu a intenţionat ca orice considerent să intre în autoritate de lucru judecat, ci numai acele considerente cu adevărat necesare înţelegerii soluţiei.

Totodată, a stabili care considerent este decisiv ori decizoriu, pe de-o parte, ori indiferent sau supraabundent, pe de alta parte, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu litigiul ulterior, care va examina şi ce rol are respectivul considerent în economia întregii motivări, dacă acesta era necesar şi căror pretenţii sau apărări era destinat să răspundă.

În cauza de faţă, recurenta pretinde că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi pentru că prin aceasta s-a reţinut în mod greşit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din considerentele deciziei nr. 362/2021 întrucât nu este îndeplinită condiţia identităţii de chestiune litigioasă.

Criticile sunt fondate după cum se va arăta în considerentele ce succed.

Astfel, examinând hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată următoarele:

Sub aspect faptic, s-a reţinut că, la data de 30.08.2015, în afara localităţii Abony din Ungaria a avut loc un accident de circulaţie în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare x, condus de şoferul D. şi ansamblul de vehicule compus din capul tractor x cu nr. de înmatriculare x şi semiremorca x cu nr. de înmatriculare x, condus de şoferul B.. S-a mai reţinut că acest din urmă ansamblu de vehicule a lovit cu partea din faţă, partea stângă a autoturismului cu nr. de înmatriculare x în care se afla reclamanta, aceasta din urmă suferind un politraumatism extrem de server.

Pentru autovehiculul condus de către şoferul D. era încheiată poliţa de asigurare RCA la E. S.A. – Sucursala Cluj, iar pentru ansamblul condus de şoferul B. fusese încheiate poliţe de asigurare RCA la C. S.A., toate valabile la data producerii accidentului.

Prin Hotărârea nr. 132 din 16.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu s-a dispus deschiderea procedurii falimentului faţă de societatea E. S.A., F. fiind numită în calitate de lichidator judiciar al societăţii debitoare.

Lichidatorul judiciar a înscris creditoarea A. în tabelul preliminar cu o creanţă în cuantum de 39.741.476 RON, având rangul de prioritate prevăzut de art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sub condiţia suspensivă a stabilirii caracterului cert al creanţei şi a întinderii acesteia pe cale administrativă sau judiciară, în cadrul procedurii insolvenţei, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, reţinând în esenţă că dosarul contestatoarei depus la Fondul de Garantare al Asiguraţilor nu a fost soluţionat până la acel moment, conform corespondenţei purtate cu reprezentanţii fondului şi că nu există un titlu executoriu (hotărâre judecătorească) în baza căruia să fie stabilite îndeplinirea condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală.

Împotriva modalităţii de înscriere în tabelul preliminar a formulat contestaţie creditoarea A., înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, solicitând eliminarea condiţiei suspensive din cuprinsul tabelului preliminar al creanţelor şi înscrierea creanţei invocate ca pură şi simplă.

Prin sentinţa nr. 39/2021 Tribunalul Sibiu a admis în parte contestaţia formulată de creditoarea A., împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de lichidatorul judiciar G. – Filiala Cluj S.P.R.L. şi, în consecinţă, a dispus înscrierea contestatoarei în tabelul preliminar al creanţelor cu suma de 34.611.624,18 RON, sub condiţie suspensivă.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că în acea cauză au fost dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana conducătorului autoturismului asigurat de societatea de asigurare E. S.A. şi s-a constatat că reclamanta este îndreptăţită să solicite şi să obţină de la asigurator daunele pretinse.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel A. care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în întregime a contestaţiei formulate împotriva Tabelului preliminar al creanţelor debitoarei E. S.A. publicat în BPI nr. 10711/30.05.2017 şi înscrierii în favoarea sa a întregii creanţe solicitate ca pură şi simplă, reanalizarea cuantumului daunelor morale şi acordarea penalităţilor de întârziere solicitate.

Împotriva sentinţei civile nr. 39/2021 a formulat apel şi F. care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi rejudecând să se dispună:

I. Cu referire la daunele materiale:

A. Diminuarea sumei în valoare 27.831.624.18 RON acordate de prima instanţă cu titlu de daune materiale către contestatoarea A. şi înscrierea acesteia în tabelul creditorilor debitoarei E. S.A. cu o sumă reprezentând daune materiale care să se încadreze în limita plafonului despăgubirilor materiale în valoare de 1.000.000 Euro prevăzut în contractul de asigurare de răspundere civila auto seria x/18.05.2015, încheiat de E. S.A., pentru autoturismul cu numărul de înmatriculare x, condus la momentul producerii accidentului rutier de numitul D.;

B. Diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor materiale fixate în limitele contractului de asigurare şi admiterea acestora la masa credală a E. S.A. proporţional cu gradul de vinovăţie al numitului D. în producerea accidentului rutier;

C. Diminuarea despăgubirilor materiale până la limita dovedirii acestora cu înscrisuri, în conformitate cu prevederile art. 50 pct. 1 lit. a)-e) din Norma nr. 23/2014 privind asigurările auto din Romania, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în vigoare la data producerii accidentului rutier (30.08.2015).

II. Cu privire la daunele morale în valoare de 1.500.000 euro acordate contestatoarei A., a solicitat diminuarea acestora până la un cuantum rezonabil şi acordarea lor în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa în materie, precum şi cu luarea în considerare a culpei comune în producerea accidentului rutier, atât a conducătorului auto D. cât şi a conducătorului auto B..

Soluţionând cele două apeluri arătate anterior, prin decizia nr. 362/2021 din 07.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus următoarele:

1. Admite apelul declarat de apelanta F. în calitate de lichidator judiciar al E. S.A. împotriva sentinţei nr. 39/2021 pronunţată de către judecătorul sindic în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu pe care o schimbă în parte în sensul că diminuează cuantumul sumei cu care va fi înscrisă creditoarea A. în tabelul preliminar debitoarei E.. la suma 27.315.600 RON pur si simplă reprezentând despăgubiri materiale şi morale.

2. Admite apelul declarat de către apelanta A. împotriva sentinţei nr. 39/2021 pronunţată de către judecătorul sindic în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sibiu, pe care o schimbă în parte în sensul că admite în parte contestaţia contestatoarei A., sub aspectul înlăturării menţiunii înscrierii" sub condiţie suspensivă" al cuantumului sumei stabilite de 27.315.600 RON aceasta fiind pură şi simplă.

Considerentele din decizia nr. 362/2021 reţinute ca intrate în autoritate de lucru judecat(efect pozitiv), se regăsesc la fila x paragraful 3 din hotărârea de referinţă şi au următorul conţinut: "Cu privire cererea de diminuare a corespunzătoare a despăgubirilor materiale fixate în limitele contractului de asigurare şi admiterea acestora la masa credală a E. S.A. proporţional cu gradul de vinovăţie al numitului D. în producerea accidentului rutier, curtea constată că prin rechizitoriul de circumscripţie Budakornyek Grupul cauzelor legate de circulaţie s-a stabilit vinovăţia exclusivă a numitului D. (f244 şi urm dosar tribunal vol. I). Ca atare, apare nefondată cererea de diminuare a cuantumului despăgubirilor proporţional cu gradul de vinovăţie al numitului D., cât timp autorităţile maghiare au stabilit doar culpa acestuia."

După cum s-a menţionat supra potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat şi considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Acest text nu poate fi interpretat în sensul că orice considerent ar intra în autoritate de lucru judecat, într-o manieră abstractă, desprins de circumstanţele litigiului, de soluţie şi de ansamblul considerentelor, căci, în realitate, considerentele decisive sunt doar acelea care susţin în mod direct şi nemijlocit dispozitivul, adică soluţia pronunţată. Or, în prima acţiune în răspundere civilă delictuală soluţionată prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, decisivă a fost doar împrejurarea că pentru conduita şoferului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, D., pentru care era încheiată poliţa de asigurare RCA la E. S.A. – Sucursala Cluj, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi, consecutiv, condiţiile pentru obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor.

Desigur, statuarea curţii de apel din decizia nr. 362/2021 referitoare la gradul de culpă a şoferului D. în producerea accidentului din care a rezultat vătămarea reclamantei are şi ea, în parte, valoarea unui considerent decisiv, dar numai în circumstanţele litigiului anterior, în care nu a fost necesar ca instanţa de apel din acel dosar să examineze în detaliu modul de producere a accidentului, faptele şoferilor implicaţi şi vinovăţia şoferului B. pentru rezultatul păgubitor invocat de reclamantă, ci doar s-a mulţumit să constate că apelanta F. în calitate de lichidator judiciar al E. S.A. nu a reuşit să dovedească susţinerile din apel vizând culpa şi a celuilalt şofer în producerea prejudiciului la a cărei reparaţie a fost obligată, fiind reţinute în acest sens exclusiv cele menţionate în rechizitoriului întocmit de autorităţile judiciare maghiare.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, de vreme ce instanţa care a pronunţat decizia nr. 362/2021 nu a fost nevoită să statueze şi, în mod evident, nici nu putea statua, asupra întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale faţă de şoferul B. implicat în accidentul care a avut ca urmare producerea prejudiciului a cărei reparaţie o pretinde reclamanta, în lipsa participării în acea procedură a acestuia, asupra acestei chestiuni nu există autoritate de lucru judecat, ca efect pozitiv.

Autoritatea de lucru judecat ca efect pozitiv există numai asupra a ceea ce s-a judecat (efectiv). Or tot ce s-a judecat în dosarul finalizat prin decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia este că prin conduita sa şoferul D. a contribuit la cauzarea prejudiciului invocat de creditoarea A., fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a acestuia, şi mai departe, cerinţele pentru plata despăgubirii solicitate de către asigurătorul RCA al autovehiculului condus de D..

Contribuţia şoferului B. la cauzarea prejudiciului pretins de reclamantă, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru conduita acestuia, respectiv a cerinţelor pentru plata despăgubirii solicitate de către asigurătorul RCA al ansamblului de vehicule condus de B., nu a fost judecat şi nici nu trebuia judecat, faţă de cadrul procesual stabilit în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Alba Iulia.

Din aceste motive este greşită şi reţinerea aşa-numitului «efect reflex al autorităţii de lucru judecat», în sensul că pârâţii din cauza de faţă, terţi faţă de litigiul anterior, s-ar putea prevala împotriva reclamantei de statuările din decizia nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, mai sus enunţate, întrucât respectivele dezlegări nu îşi păstrează incidenţa şi prezentul litigiu.

Prin urmare, faţă de toate aceste considerente, constatând că problema efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat dedus din considerentele deciziei nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost rezolvată eronat de instanţa de apel, Înalta Curte constată greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale de către pârâtul B., fiind aplicate greşit prevederile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.

Referitor la celelalte susţineri invocate prin cererea de recurs vizând contrarietatea unor considerente ale deciziei recurate(pct. 3.5 din memoriul de recurs), neexaminarea susţinerilor reclamantei invocate prin răspunsul la întâmpinare depus în apel(pct. 3.6 din recurs), respectiv încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct. 4 din cererea de recurs), acestea nu vor mai fi analizate de instanţa de recurs.

În acest sens, urmare examinării deciziei recurate în cauză, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel se centrează pe legala reţinere de către prima instanţă a autorităţii de lucru judecat, în sens pozitiv, a deciziei civile nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Pe de altă parte, se remarcă faptul că motivul determinat de recurs pentru care recurenta a solicitat casarea deciziei instanţei de apel este reprezentat de greşita reţinere de către curtea de apel a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 362/2021, iar celelalte susţineri invocate prin cererea de recurs, arătate anterior, se subsumează la rândul lor criticilor principale invocate în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. a cărui incidenţa a fost deja analizată şi reţinută în cauză de către instanţa de recurs, aceste susţineri, individualizate în precedent, neavând o autonomie argumentativă distinctă, ci gravitează în jurul acestui motiv relevant de casare.

Prin urmare, având în vedere argumentele pentru care a fost găsit fondat motivul de casare precizat, Înalta Curte nu va mai analiza şi celelalte argumente invocate de recurentă în susţinerea aceluiaşi motiv de recurs.

Cu ocazia rejudecării, din perspectiva motivului de apel vizând greşita reţinere a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei nr. 362/2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie.

În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurentă pentru recurs, având în vedere că soluţia ce se va dispune este de casare a cauzei şi trimiterea acesteia pentru rejudecare la curtea de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării apelului, în raport de soluţia ce se va da pe fondul pretenţiilor reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 86/A/2024 din 14 martie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 februarie 2026.