Competence conflict between enforcement court unicity and absolute territorial jurisdiction bars for litigation involving superior courts

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2026

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I.1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi – secţia I civilă, la data de 22 decembrie 2025, sub nr. x/2025, contestatorul Ministerul Finanţelor a formulat, în temeiul art. 712 şi urm. C. proc. civ., contestaţie la executare, în contradictoriu cu creditoarea A. şi intimaţii Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând anularea actelor de executare silită emise la data de 06.10.2025 de SCPEJ B. şi C. în dosarul de executare nr. 941/T/2021, anularea întregii executări silite şi suspendarea executării până la soluţionarea contestaţiei la executare.

În drept, contestatorul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 712 şi următoarele C. proc. civ.

2 Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Judecătoria Iaşi, secţia civilă, prin sentinţa nr. 15373 din 24 noiembrie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale facultative, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că argumentele întemeiate pe Decizia nr. 20/27.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii nu sunt de natură a înlătura incidenţa art. 127 C. proc. civ., care instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei inferioare în grad instanţei de judecată care are calitatea de reclamant în cauza dedusă judecăţii şi, de asemenea, implică o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa reclamantă.

Dezlegarea obligatorie dată prin recursul în interesul legii vizează interpretarea corelată a art. 651, art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ. în ipoteza obişnuită a executării silite, în care nu este parte o instanţă de judecată, or, în speţă, contestatoarea este o instanţă – Tribunalul Iaşi, iar parte intimată este o altă instanţă – Curtea de Apel Iaşi, ceea ce atrage aplicarea normei cuprinse în art. 127 alin. (21) C. proc. civ., ce reprezintă o normă specială, de ordine publică şi care înlătură, în situaţia particulară, posibilitatea ca instanţa inferioară să judece cauze în care o instanţă superioară este parte.

Astfel, această instanţă a apreciat că principiul unicităţii instanţei de executare, astfel cum este desprins din considerentele Deciziei RIL nr. 20/2021, operează după identificarea unei instanţe legal competente şi nu poate transforma o instanţă incompatibilă din punct de vedere legal într-una competentă. Cu alte cuvinte, unicitatea instanţei de executare presupune mai întâi că instanţa respectă toate condiţiile legale de competenţă, inclusiv pe cele derivând din art. 127 alin. (21) C. proc. civ., şi abia apoi că, odată validată, această instanţă rămâne competentă pentru toate incidentele execuţionale.

Chiar dacă, în procedura de încuviinţare, instanţa nu a verificat din oficiu şi compatibilitatea cu art. 127 C. proc. civ., această omisiune nu are aptitudinea de a acoperi încălcarea unei norme de ordine publică şi nici de a împiedica o instanţă ulterioară să constate şi să înlăture efectele acestei încălcări. A considera că nerespectarea art. 127 din cod la momentul încuviinţării executării "consacră" irevocabil competenţa instanţei inferioare ar echivala cu golirea de conţinut a textului şi ar lăsa fără protecţie situaţiile în care imparţialitatea este afectată tocmai în fazele ulterioare ale procedurii.

Interpretarea sistematică a art. 651 şi art. 714 C. proc. civ. impune concluzia că mai întâi se determină instanţa de executare potrivit criteriilor generale, cu rezervarea expresă "în afara cazurilor în care legea dispune altfel", iar apoi se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 127 din cod. Aşadar, în prezenţa unei instanţe-părţi, regula este că instanţa de executare nu poate fi o instanţă inferioară din circumscripţia acesteia, iar competenţa trebuie stabilită în favoarea unei instanţe echivalente din raza unei curţi de apel învecinate.

2.2. Învestită prin declinare, prin sentinţa 6527 din 10 decembrie 2025, Judecătoria Suceava – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

În motivare, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin încheierea din data de 21.07.2021 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de încuviinţare a executării silite formulată de petentul BEJ B. şi D. la cererea creditoarei A. şi s-a dispus încuviinţarea executării silite împotriva debitorilor Tribunalul Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 87 din 28 octombrie 2008 pronunţată în dosarul x/2008, lămurită prin sentinţa nr. 6/25.02.2020 şi rămasă definitivă prin decizia nr. 405/21.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, lămurită prin sentinţa nr. 3 din 15.02.2017, prin toate modalităţile de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului creditoarei rezultat din titlul executoriu.

Având în vedere dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 20/27.09.2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care consacră principiul unicităţii instanţei de executare, instanţa a apreciat că, dat fiind că încheierea de încuviinţare a executării silite a fost pronunţată de Judecătoria Iaşi, în favoarea acesteia se va stabili competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, reţinându-se că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu pot fi relevante în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei de către o altă instanţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, pentru considerentele expuse în continuare:

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Iaşi şi Judecătoria Suceava şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prima dintre instanţe reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ., iar a doua instanţă aplicând Decizia nr. 20/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar conform art. 714 alin. (1) din acelaşi act normativ, contestaţia se introduce la instanţa de executare.

Prevederile art. 651 alin. (1) C. proc. civ. dispun: "Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel", iar, conform art. 651 alin. (3) din acelaşi cod, "Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.’’

Înalta Curte constată că, în cauză, prin încheierea din 21 iulie 2021, pronunţată de Judecătoria Iaşi – secţia civilă, în dosarul nr. x/2021 (aflată la dosarul Judecătoriei Iaşi, unde a fost înregistrată iniţial contestaţia la executare, dosar în care prin sentinţa nr. 15373/24.11.2025 a fost declinată competenţa în favoarea Judecătoriei Suceava) a fost admisă cererea de încuviinţare a executării silite formulată de petentul BEJ B. şi D. la cererea creditoarei A. şi s-a dispus încuviinţarea executării silite împotriva debitorilor Tribunalul Iaşi şi Ministerul Finanţelor în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 87/28.10.2008 pronunţată în dosarul nr. x/2008, lămurită prin sentinţa nr. 6/25.02.2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 405/21.04.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, lămurită prin sentinţa nr. 3/15.02.2017, prin toate modalităţile de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului creditorului rezultat din titlul executoriu.

Conform Deciziei nr. 20/27.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite este judecătoria care a încuviinţat executarea silită, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "(...) ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care -exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu- toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni spre competenţa aceleiaşi instanţe de executare".

Întrucât, în cauză, instanţa care a încuviinţat executarea silită este Judecătoria Iaşi, în considerarea celor statuate prin Decizia în interesul legii nr. 20/2021, mai sus menţionată, competenţa de soluţionare a pricinii aparţine acestei instanţe.

În egală măsură, concluzia conform căreia o singură instanţă ar fi desemnată drept instanţă de executare rezultă şi din obligativitatea aplicării prevederilor art. 529 alin. (1) din C. proc. civ. de către instanţa sesizată cu cererea de încuviinţare a executării silite, în ipoteza în care aceasta ar fi necompetentă teritorial a soluţiona cererea, situaţie în care aceasta este ţinută să trimită dosarul instanţei competente, care devine astfel instanţă de executare.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. puteau fi invocate la momentul sesizării Judecătoriei Iaşi cu soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite.

Aceasta întrucât, art. 529 alin. (1) din C. proc. civ. prevede expres că instanţa învestită a se pronunţa asupra încuviinţării executării silite este ţinută a invoca din oficiu necompetenţa chiar şi atunci când este de ordine privată, derogându-se astfel de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, instanţa nu doar că este obligată a-şi verifica din oficiu competenţa, dar în aceeaşi măsură trebuie să respecte regulile de competenţă chiar şi dacă sunt de ordine privată, fiind obligată a invoca necompetenţa şi a trimite dosarul instanţei competente să dispună încuviinţarea executării silite.

Totodată, prevederile art. 127 C. proc. civ. reprezintă o normă specială şi derogatorie de la dreptul comun al competenţei teritoriale şi nu poate fi interpretată extensiv, prin analogie (conform dispoziţiilor art. 10 din C. civ.).

Drept urmare, odată cu fixarea competenţei de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în favoarea sa, Judecătoria Iaşi a dobândit calitatea de instanţă de executare.

Faţă de dezlegările obligatorii ale Deciziei nr. 20/27.09.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în cuprinsul căreia s-a reţinut principiul unicităţii instanţei de executare şi cum în cauză încheierea de încuviinţare a executării silite a fost pronunţată de Judecătoria Iaşi, în favoarea acesteia se va stabili competenţa de soluţionare a cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Judecătoria Iaşi este instanţa competentă să soluţioneze cererea dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 februarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.