Tort liability for compensation delays: Lex specialis does not exclude general civil liability absent express exclusion

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 18 martie 2024, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat obligarea pârâtei Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor la plata sumei de 3.708.599,73 RON, cu titlu de daune moratorii (dobânda legală penalizatoare), pentru perioada 21 februarie 2022-30 octombrie 2023, aplicate la diferenţa de valoare dintre punctajul stabilit prin decizia de compensare nr. 58873 din 30 octombrie 2023 (31.633.910 puncte) şi cel stabilit prin decizia de compensare nr. 46227 din 21 februarie 2022 (9.280.035 puncte).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1252 din 10 octombrie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, au formulat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 499A din 16 mai 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, principiul specialia generalibus derogant, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi ale art. 1.349 şi art. 1.357 din C. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a confundat două remedii juridice distincte, care nu se exclud reciproc, respectiv remediul special prevăzut de Legea nr. 165/2013, şi anume contestaţia formulată împotriva deciziei de compensare, şi remediul pus la dispoziţie de dreptul comun, care vizează repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită.

Nu este corect raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia singurul mijloc de verificare şi, implicit, de tragere la răspundere a C.N.C.I. este contestaţia formulată împotriva deciziilor, întrucât fapta învederată prin cererea de chemare în judecată conturează teza unui abuz din partea pârâtei, cu efecte vătămătoare, ce nu pot fi acoperite prin simpla formulare a contestaţiei împotriva deciziei de compensare. Ceea ce s-a reclamat prin acţiunea şi trebuia analizat de către instanţele de fond este dacă pârâta C.N.C.I. a săvârşit o faptă ilicită culpabilă, atunci când, deşi era obligată să aplice o hotărâre judecătorească, nu a ţinut cont de expertiza judiciară efectuată în acel litigiu şi a procedat la o nouă evaluare, pe baza unor amplasamente greşite, ceea ce a condus la o subevaluare a imobilului de peste 22,4 milioane RON. În condiţiile în care Legea nr. 165/2013, care reglementează procedura specială de acordare a despăgubirilor, nu conţine dispoziţii exprese care să excludă răspunderea delictuală pentru fapta ilicită, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente, precum şi a jurisprudenţei relevante.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a calificat greşit obiectul acţiunii, tratând-o ca pe o cerere privind actualizarea sau de acordarea dobânzii legale aferente despăgubirilor, interzise de Legea nr. 165/2013, cu toate că, în realitate, demersul judiciar are ca temei angajarea răspunderii civile delictuale pentru un prejudiciu moratoriu.

Instanţa de apel a scos din context pasaje din hotărârile pronunţate în cauzele Atanasiu şi Văleanu, deşi Curtea Europeană nu a acordat statului imunitate pentru faptele ilicite comise în cadrul procedurii şi nici pentru prejudiciile suplimentare, în contextul în care nu s-a solicitat reparaţie pentru vechea expropriere, ci o reparaţie pentru întârzierea culpabilă, generată de un abuz al autorităţii. Or, în cauzele Broniowki împotriva Poloniei, Kopecky împotriva Slovaciei şi Burdov împotriva Rusiei, Curtea Europeană a statuat că refuzul instanţelor de a aplica normele răspunderii civile delictuale limitează accesul la un remediu eficient pentru prejudiciul cauzat de întârzierea culpabilă, astfel că statele trebuie să implementeze mecanisme eficiente care să remedieze daunele rezultate din erorile administrative apărute în procedurile de restituire.

Drept urmare, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde considerente străine de natura pricinii, din moment ce nu reflectă obiectul pricinii şi ignoră argumentaţia acţiunii, refuzând să analizeze întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi limitându-se a examina dacă pot fi sau nu acordate actualizări pentru suma stabilită prin decizia de compensare. Această omisiune de a analiza fondul pretenţiei deduse judecăţii echivalează cu un refuz de a judeca, fiind de natură să încalce dreptul la un proces echitabil.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că decizia instanţei de apel este legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:

Sintetizând argumentele formulate prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel, pe de o parte, a aplicat, în mod greşit, principiul specialia generalibus derogant, prevederile speciale ale Legii nr. 165/2013 şi dispoziţiile de drept comun vizând răspunderea civilă delictuală, iar, pe de altă parte, a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive străine de natura cauzei, critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 din C. proc. civ.

Problema de drept vizează raportul dintre dispoziţiile speciale ale Legii nr. 165/2013 şi normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale.

Astfel, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, context în care se impunea verificarea întrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea acestei forme de răspundere, şi anume fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Fapta ilicită imputată pârâtei constă în întârzierea culpabilă cu care a acordat măsurile compensatorii reale, prin greşita apreciere a amplasamentului şi componenţei suprafeţei de 4,62 ha, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3483 din 4 aprilie 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2018, precum şi prin subevaluarea terenurilor arabile situate în extravilan.

Prima instanţă a respins acţiunea, ca inadmisibilă, reţinând că nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea acordării dobânzii legale penalizatoare calculate asupra sumelor reprezentând despăgubiri acordate în baza Legii nr. 165/2013, indiferent dacă decizia de compensare a fost sau nu contestată.

Instanţa de apel a reţinut că demersul judiciar este întemeiat pe dispoziţiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, dar că prima instanţă a exclus, în mod justificat, aplicarea normelor de drept comun, având în vedere că reclamanţii au contestat în justiţie modalitatea de evaluare a imobilului, obţinând o despăgubire apropiată de valoarea reală, iar existenţa şi utilizarea cu succes a acestui mecanism, regăsit în cuprinsul legii speciale, înlătură de la aplicare dispoziţiile de drept comun ale C. civ.

Ca atare, ambele instanţe de fond au înlăturat aplicabilitatea dreptului comun, apreciind că existenţa şi utilizarea mecanismului contestaţiei împotriva deciziei de compensare, reglementat de Legea nr. 165/2013, exclude recurgerea la normele generale, în baza principiului specialia generalibus derogant.

În acord cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi, se constată că o atare concluzie este rezultatul unei aplicări eronate a principiului menţionat, a prevederilor speciale ale Legii nr. 165/2013, precum şi a dispoziţiilor de drept comun ce guvernează răspunderea civilă delictuală, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, Legea nr. 165/2013 instituie o procedură specială pentru stabilirea şi acordarea măsurilor compensatorii aferente imobilelor preluate abuziv, precum şi o cale jurisdicţională de contestare a deciziilor emise în procedura administrativă. Însă, demersul judiciar de faţă nu tinde la modificarea sau completarea cuantumului despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 165/2013 şi nici la eludarea mecanismului jurisdicţional instituit de aceasta, ci are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, sub forma reparării unui prejudiciu rezultat din conduita pretins ilicită a autorităţii publice, constând în întârzierea culpabilă în stabilirea şi acordarea despăgubirii la valoarea reală a imobilului.

Derogarea de la regulile generale nu se prezumă, ci trebuie să fie expres prevăzută sau să rezulte neîndoielnic din economia actului normativ special. Potrivit dispoziţiilor art. 10 din C. civ., "legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege". Ca atare, nu se poate recurge la metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet), în sensul de a se putea reţine că, din moment ce nu este posibilă actualizarea creanţei, nu ar fi permisă nici angajarea răspunderii civile delictuale a C.N.C.I., în situaţia în care se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1.349 şi urm. din C. civ.. Fiind vorba despre restrângerea exerciţiului unui drept civil, interzicerea antrenării răspunderii civile delictuale, prin derogare de la dreptul comun, trebuie să fie expres prevăzută de legea specială, iar nu dedusă, pe cale de interpretare judiciară, prin analogie.

Or, Legea nr. 165/2013 nu conţine nicio dispoziţie expresă, prin care să exonereze autoritatea publică cu competenţe în materie de răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin faptele sale ilicite. Principiul specialia generalibus derogant operează exclusiv în limitele materiei reglementate de normele speciale şi numai în măsura în care acestea reglementează complet şi exhaustiv situaţia juridică avută în vedere, astfel că domeniul său de reglementare nu poate fi extins, pentru a cuprinde şi situaţii ce nu au fost avute în vedere de către legiuitor. Din această perspectivă, se constată că Legea nr. 165/2013 nu reglementează consecinţele juridice ale întârzierii culpabile în executarea obligaţiilor legale şi nici nu instituie un regim derogatoriu de la regulile generale privind repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.

În schimb, în dreptul comun, dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 din C. civ. stabilesc că orice faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, care cauzează un prejudiciu, atrage obligaţia de reparare integrală a acestuia. A admite că existenţa unei proceduri speciale privind stabilirea şi contestarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, exclude de plano aplicarea dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale ar echivala cu recunoaşterea unei imunităţi a autorităţii publice pentru propriile fapte ilicite, în absenţa unei norme speciale exprese, ceea ce contravine atât principiului legalităţii, cât şi reparării integrale a prejudiciului.

În consecinţă, din moment ce nu se identifică nicio normă juridică specială, care să înlăture de la aplicare dispoziţiile art. 1.349 şi urm. din C. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a principiului specialia generalibus derogant, extinzând nepermis efectele legii speciale şi înlăturând, în mod nelegal, normele de drept comun privind răspunderea civilă delictuală.

Dat fiind că, pentru argumentele expuse, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate prin memoriul de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, în vederea analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii D., B., E., A., F. şi C. împotriva deciziei civile nr. 499A din 16 mai 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.