Recovery of litigation costs after partial admission of claims: mandatory proportional apportionment under Art. 453(2) CPC and the duty to justify cost allocation

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 260.000 de RON, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2019, din care 256.500 RON taxe judiciare de timbru, pentru fazele procesuale fond şi apel, şi 3.500 RON onorarii de expert în prima fază procesuală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1687/09.12.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 259.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2019; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 6.205 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în cauza de faţă, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 560A din 18 iunie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 9 decembrie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L..

A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că:

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 129.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2019.

A menţinut, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin cererea formulată, pârâtul a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, susţinând că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin prima critică, pârâtul a arătat că, raportat la natura litigiului în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată — respectiv partaj judiciar — şi la împrejurarea că hotărârea pronunţată a produs efecte favorabile ambelor părţi, nu poate fi reţinută existenţa unei părţi căzute în pretenţii, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii privind cheltuielile de judecată sau pentru stabilirea unei culpe procesuale. Prin urmare, a susţinut că se impunea exonerarea sa de la plata acestor cheltuieli, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, printr-o a doua critică formulată, recurentul-pârât a imputat instanţei de apel o lipsă de analiză a cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., învederând că aceasta s-a raportat doar la obiectul dosarului, asupra angajamentului comun/solidarităţii părţilor litigante şi a omis să se raporteze şi la soluţia pronunţată în cauză, de admitere, doar în parte a demersului judiciar al reclamantei, faţă de care se impunea soluţia de redimensionare a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate.

Reiterând lipsa culpei procesuale în motivarea exonerării de la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul a subliniat că nu se poate reţine în sarcina Statului Român o rea-credinţă, un comportament neglijent sau o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.

Prin ultima critică, recurentul-pârât a susţinut că şi cheltuielile de judecată în cuantum de 6.205 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în prima fază procesuală şi acordate de prima instanţă, în litigiul pendinte, trebuiau reduse potrivit art. 453 C. proc. civ., întrucât, nici în această cauză, instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că pretenţiile reclamantei au fost admise doar în parte şi a menţinut obligaţia achitării integrale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse, pentru considerentele ce succed.

Sub un prim aspect, se reţine că, deşi recurentul-pârât şi-a încadrat criticile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentele expuse vor fi examinate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 5 şi 6 ale aceluiaşi articol, acestea vizând o aplicare eronată a normelor procedurale, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. şi o lipsă de analiză a speţei raportat şi la aceste prevederi legale.

Prin prima critică formulată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., reţinând existenţa culpei procesuale exclusiv prin raportare la împrejurarea că acesta a pierdut litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă, fără a analiza conduita sa procesuală concretă şi fără a avea în vedere că obiectul cauzei anterioare l-a constituit un partaj judiciar, a cărui hotărâre profită ambelor părţi. În opinia recurentului, buna-credinţă manifestată în procesul anterior, precum şi inexistenţa unui comportament abuziv ori neglijent ar fi trebuit să conducă la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată.

Critica astfel cum a fost formulată este nefondată, urmând a fi înlăturată, având în vedere următoarele:

Atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, cererea dobândeşte caracter principal, iar temeiul juridic al acesteia îl constituie răspunderea civilă delictuală derivată din culpa procesuală a părţii care a determinat, prin declanşarea ori menţinerea litigiului, producerea unui prejudiciu constând în cheltuielile necesare suportate de partea adversă pentru apărarea drepturilor sale. Finalitatea mecanismului instituit de art. 453 C. proc. civ. este aceea a reparării integrale a prejudiciului suferit de partea care a câştigat procesul, prin transferarea sarcinii financiare asupra celui aflat în culpă procesuală.

În acest sens sunt şi statuările obligatorii ale instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi al Deciziei nr. 59/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reţinut că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, în aplicarea art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

În consecinţă, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, cum este şi litigiul de faţă, analiza culpei procesuale a părţilor implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin. (1) şi 454 din C. proc. civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său.

În speţa de faţă, faptul că litigiul anterior a avut ca obiect un partaj judiciar, iar hotărârea pronunţată produce efecte în beneficiul ambelor părţi, nu echivalează cu o "câştigare" simetrică a procesului, nu este de natură să excludă existenţa unei părţi căzute în pretenţii şi nici să justifice exonerarea automată de la plata cheltuielilor de judecată.

Or, în contextul în care pârâtul a pierdut litigiul anterior şi nu s-a prevalat de mecanismul juridic instituit de art. 454 C. proc. civ., prin recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, nu poate fi înlăturată prezumţia de culpă procesuală instituită de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât acesta nu poate fi exonerat de obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată aferente acelui litigiu.

Pe de altă parte, nici buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Riscul pierderii unui proces trebuie să fie suportat de către partea aflată pe această poziţie care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credinţă, a obligat pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces. În raport de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, indiferent de buna sau reaua credinţă a celui care a pierdut.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel, de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiul anterior este legală în raport cu normele legale evocate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În schimb, în ceea ce priveşte următoarele două critici formulate de recurentul-pârât, prin care s-a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze apărările întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., atât în raport cu litigiul anterior, cât şi cu prezenta cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, urmând a fi abordate simultan, având în vedere identitatea argumentaţiei.

Recurentul a învederat că instanţa de apel a pronunţat soluţia şi a motivat hotărârea fără a justifica motivul acordării integrale a cheltuielilor de judecată şi fără a evalua şi a se pronunţa asupra consecinţelor juridice ale admiterii parţiale a pretenţiilor reclamantei, atât în litigiul anterior, cât şi în litigiul pendinte. Or, această situaţie impunea aplicarea regulii de repartizare proporţională a cheltuielilor aferente judecăţii, în raport cu proporţia în care fiecare parte a căzut în pretenţii şi cu culpa procesuală reţinută.

Astfel cum s-a arătat anterior, în litigiile având ca obiect recuperarea cheltuielilor de judecată generate de un proces anterior, analiza culpei procesuale nu se realizează exclusiv prin raportare la conduita părţilor, ci şi prin examinarea rezultatului concret al litigiului din care acestea decurg.

Or, atunci când cererea de chemare în judecată este admisă doar în parte, legiuitorul a instituit, prin art. 453 alin. (2) C. proc. civ., o regulă distinctă de distribuire a sarcinii cheltuielilor de judecată, judecătorul fiind obligat să stabilească măsura în care fiecare parte contribuie la suportarea acestora, în funcţie de proporţia în care a căzut în pretenţii.

Din examinarea deciziei recurate se constată că, deşi pârâtul a invocat în mod expres incidenţa acestor dispoziţii legale, instanţa de apel nu a analizat, în concret, susţinerile formulate şi nu a expus argumente juridice care să fundamenteze soluţia pronunţată, nici prin raportare la rezultatul cauzei anterioare, nici în ceea ce priveşte prezentul litigiu, în care acţiunea a fost admisă doar în parte, fără a justifica temeiul menţinerii obligaţiei integrale de plată în sarcina pârâtului. Hotărârea nu cuprinde nicio apreciere asupra întinderii culpei procesuale, a criteriilor de distribuire a cheltuielilor şi a raţiunilor pentru care s-a dispus suportarea lor în totalitate, deşi circumstanţele impuneau o repartizare proporţională în ambele litigii.

Din acest motiv, o astfel de omisiune - de analiză şi de motivare - echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei şi nestabilirea situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii. Nerespectarea acestei obligaţii atrage încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborate cu principiul dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C. proc. civ., întrucât partea nu poate cunoaşte motivele reale pentru care apărările sale au fost înlăturate.

Drept urmare, constatând că, în speţă, cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu sunt îndeplinite, fiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect.

Revine în sarcina instanţei de rejudecare să reanalizeze cauza în limitele trasate prin prezenta decizie şi în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, examinând toate susţinerile formulate în apel şi criticile relevate în recurs, care au fost considerate fondate, urmând să stabilească proporţia în care fiecare parte a căzut în pretenţii şi să determine, în mod justificat şi pe criterii obiective, întinderea obligaţiei privind suportarea cheltuielilor de judecată, cu expunerea argumentelor care fundamentează soluţia adoptată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 560A din 18 iunie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.