Refusal to recognize foreign family judgment based on domestic pending proceedings: interpretation of "pending litigation" under Art. 1097 C. proc. civ.

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea de recunoaştere a hotărârilor şi a altor acte judiciare pronunţate în străinătate din 5 februarie 2024, înregistrată sub numărul x/2024, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., recunoaşterea Deciziei 7.6: Decizie definitivă drept privat din 18 octombrie 2023 în cazul nr. x, redactată de către Tribunalul de familie din Estul Londrei.

2. Hotărârea pronunţate de către prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1399 din 24 octombrie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., şi a recunoscut pe teritoriul României efectele juridice depline ale ordinului având ca obiect angajamentele pentru copil, pronunţat la data de 18 octombrie 2023 de Tribunalul Familiei East London, Marea Britanie, în dosarul x.

3. Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 485 A din 30 mai 2025, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârâtul B., împotriva sentinţei civile nr. 1399 din 24 octombrie 2024 pronunţate în dosarul nr. x/2024 de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă. A schimbat, în tot, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea, ca neîntemeiată. A obligat intimata-reclamanta să plătească apelantului-pârât suma de 3770 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

4. Recursul exercitat în cauză

Prin cererea de recurs, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Recurenta-reclamantă a imputat instanţei de apel o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 1097 C. proc. civ., subliniind că aceasta a apreciat existenţa unei proceduri pendinte în România, la momentul sesizării instanţei britanice, deşi, în realitate, dosarul nr. x/2021 a privit exclusiv stabilirea competenţei şi nu a analizat fondul litigiului, respectiv autoritatea părintească şi divorţul dintre părţi. În acest sens, a învederat că fondul litigiului a fost analizat ulterior, în dosarul nr. x/2021, după pronunţarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în regulatorul de competenţă, urmare a declinărilor reciproce de competenţă ale instanţelor române. Drept urmare, la momentul sesizării instanţei britanice, dosarul nu era repartizat, în mod definitiv, unei instanţe competente care să se pronunţe asupra fondului litigiului, astfel că nu se afla în curs de judecată, în sensul art. 1097 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

A arătat că recunoaşterea hotărârii străine se impune, întrucât decizia este definitivă, este pronunţată de o instanţă competentă, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele de refuz prevăzute de dispoziţiile art. 1097 C. proc. civ.

Recurenta a menţionat că, prin interpretarea eronată a dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ignorând faptul că toate procedurile legale au fost respectate, inclusiv notificarea intimatului, instanţa britanică a constat legalitatea citării, iar instanţele române nu soluţionaseră fondul litigiului şi nu emiseseră o hotărâre contradictorie.

Totodată, a menţionat că, la soluţionarea cauzei, trebuie avut în vedere şi principiul interesului superior al copilului, care impune recunoaşterea unei hotărâri care asigură stabilitate juridică şi protecţia efectivă a acestuia, mai ales când instanţa străină care a pronunţat hotărârea a avut o imagine completă asupra situaţiei de fapt şi a fost legal învestită.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în speţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, criticile formulate prin recursul dedus judecăţii vizează o presupusă interpretare greşită a art. 1097 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., recurenta susţinând că această ipoteză nu este incidentă în speţă, având în vedere că dosarul aflat pe rolul instanţelor române, la momentul sesizării instanţei străine, era în procedura regulatorului de competenţă, fiind pusă în discuţie numai competenţa de soluţionare a cauzei şi nu fondul litigiului, critici subsumate ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi o presupusă încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, argumente subsumabile aceluiaşi motiv de casare.

Prin demersul său judiciar, reclamanta a solicitat recunoaşterea în România a Deciziei 7.6: Decizie definitivă drept privat din 18 octombrie 2023 în cazul nr. x, redactată de către Tribunalul de familie din Estul Londrei.

Conform art. 1096 C. proc. civ.: "(1) Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii; c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. (2) Dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză i-au fost înmânate în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. (3) Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană."

Potrivit art. 1097 din C. proc. civ., a cărui interpretare şi aplicare greşită este invocată în recursul pendinte, "Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru oricare dintre următoarele cazuri: (...) c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, aceste dispoziţii legale, reţinând incidenţa cazului reglementat de art. 1097 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. civ.

În urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut că, la 17 septembrie 2021, a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Hunedoara, sub nr. de dosar x/2021, o cerere de chemare în judecată, prin care reclamanta A. solicita pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâtul B. prin care să se dispună: desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorei C. exclusiv de către reclamantă, stabilirea domiciliului minorei la domiciliul reclamantei, precum şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei. Analiza cererii reclamantei a generat un conflict de competenţă între instanţele naţionale, soluţionat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. Dosarul a fost ulterior reînregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2023 şi este încă nesoluţionat.

Astfel cum rezultă din decizia pronunţată la 18 octombrie 2023 de Tribunalul Familiei East London, Marea Britanie, în dosarul x, cererea reclamantei a fost formulată la 1 septembrie 2022. Aşadar, la data sesizării instanţei străine, între părţile din prezenta cauză se afla în curs de judecare, în faţa instanţelor române, un proces vizând exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea domiciliului minorei C..

Contrar susţinerilor recurentei, textul legal nu instituie nicio condiţie referitoare la stadiul procesual al cauzei pendinte în faţa instanţelor române, ci exclusiv existenţa unui litigiu pe rolul acestor instanţe, fiind lipsit de relevanţă dacă litigiul se afla în faza verificării competenţei, a administrării probatoriului sau a deliberării asupra fondului. În dreptul procesual civil, un proces este considerat pendinte din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, iar nu din momentul intrării în cercetarea fondului, astfel încât orice altă interpretare ar adăuga la lege şi ar lipsi de eficienţă scopul normei.

Raţiunea dispoziţiilor art. 1097 din C. proc. civ. este aceea de a împiedica derularea în paralel a unor proceduri judiciare între aceleaşi părţi, cu risc de soluţii divergente, ceea ce impune o interpretare funcţională a noţiunii de "proces în curs de judecare", independent de etapa procedurală concretă în care se află cauza. Acceptarea tezei recurentei, în sensul condiţionării incidenţei normei de un anumit stadiu procesual, ar permite, în mod nejustificat, eludarea acestei dispoziţii prin sesizarea unei instanţe străine într-un moment incipient al litigiului intern.

Drept urmare, chiar dacă instanţa română nu intrase încă în analiza fondului sau soluţionarea excepţiilor de competenţă se afla în curs, cererea înregistrată declanşează judecata, conferă caracter de proces în curs litigiului şi face aplicabile dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, reţinând în mod întemeiat existenţa cazului de refuz al recunoaşterii hotărârii străine, astfel încât critica de recurs întemeiată pe pretinsa încălcare a art. 1097 din C. proc. civ. apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că recunoaşterea incidenţei ipotezei de refuz prevăzute de art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, contrar celor afirmate de recurentă, astfel că nici critica subsumată ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită, având în vedere cele ce succed.

Dreptul la un proces echitabil presupune, în esenţă, că părţile să aibă acces efectiv la justiţie, să fie audiate şi să beneficieze de o judecată imparţială, în termene rezonabile, fără a fi expuse unor tratamente discriminatorii sau arbitrare.

În speţă, instanţa de apel nu a refuzat examinarea fondului cauzei, ci a constatat, în mod legal, că, la data sesizării instanţei străine, între aceleaşi părţi se afla un proces pendinte pe rolul instanţelor române, în sensul art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.. Această constatare nu a împiedicat reclamanta să-şi valorifice drepturile procesuale, ci a aplicat o regulă imperativă menită să prevină riscul pronunţării de hotărâri contradictorii între jurisdicţiile naţională şi străină, astfel cum s-a arătat anterior.

Principiul securităţii raporturilor juridice impune ca instanţele să se asigure că acelaşi litigiu între aceleaşi părţi nu este supus simultan unor proceduri judiciare diferite, care ar putea conduce la soluţii contradictorii. În acest context, refuzul recunoaşterii hotărârii străine nu constituie o restrângere arbitrară a accesului la justiţie, ci o aplicare a normei legale care asigură predictibilitate şi stabilitate juridică.

Mai mult, părţile îşi pot exercita în continuare drepturile procesuale pe plan naţional. Procesul pendinte în România, care vizează exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea domiciliului minorei, a fost reînregistrat pe rolul instanţei competente şi se află în curs de soluţionare, ceea ce garantează că reclamanta beneficiază de un proces efectiv, cu respectarea drepturilor sale procesuale.

Prin urmare, instanţa a acţionat în limitele legii, respectând atât dispoziţiile imperative ale C. proc. civ., cât şi principiile fundamentale privind accesul la justiţie şi securitatea juridică, părţile beneficiind în continuare de posibilitatea valorificării drepturilor lor în cadrul dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În egală măsură, invocarea interesului superior al copilului nu este de natură să înlăture aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care reglementează un motiv autonom de refuz al recunoaşterii hotărârii străine.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: "(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie. (3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. (4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti".

Interesul superior al copilului, deşi constituie un criteriu esenţial în soluţionarea litigiilor care privesc minori, nu poate fi analizat în mod izolat, cu ignorarea cadrului procesual şi a normelor de drept incidente, întrucât ar conduce la eludarea unei norme legale imperative. Acceptarea unei asemenea interpretări ar lipsi de efect util dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi ar permite, în mod indirect, validarea unor situaţii de paralelism jurisdicţional, contrare ordinii juridice interne.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că interesul superior al copilului ar fi afectat prin refuzul recunoaşterii hotărârii străine, în condiţiile în care litigiul privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilirea domiciliului minorei este în curs de soluţionare pe rolul instanţelor naţionale, acestea fiind pe deplin competente să analizeze situaţia de fapt şi să dispună măsurile necesare în considerarea interesului superior al copilului.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurenta-reclamantă, şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.000 RON către intimatul-pârât B., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 485 A din 30 mai 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 4.000 RON, către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.