Supreme Court resolves jurisdictional conflict in execution objection, prioritizing uniqueness of execution court over Art. 127 CPC bias exclusion for superior court defendants

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2026

Asupra conflictului negativ de competenţă:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia civilă, sub nr. x/2024, Curtea de Apel Iaşi, în calitate de contestatoare, a formulat, în temeiul art. 712 şi urm. C. proc. civ., contestaţie la executare împotriva măsurii de înfiinţare a popririi asupra conturilor sale deschise la A. S.A., B.., C. S.A. şi Trezoreria Iaşi, precum şi asupra sumelor pretins datorate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, măsură dispusă în dosarul de executare silită nr. x/2021 al Biroului Executorului Judecătoresc "D.".

Contestaţia a fost formulată în contradictoriu cu creditorii E., F., G., H., I. şi J., precum şi cu Biroul Executorului Judecătoresc "D.".

În drept, au fost invocate dispoziţiile C. proc. civ., O.G. nr. 22/2002, O.U.G. nr. 80/2013.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 7319 din 15 mai 2025, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale facultative, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (21) C. proc. civ., care instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei inferioare în grad instanţei de judecată care are calitatea de reclamant în cauza dedusă judecăţii iar pe de altă parte, implică o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa reclamantă.

Contrar susţinerilor intimaţilor, instanţa a apreciat că art. 127 alin. (1) şi alin. (21) C. proc. civ. nu distinge între fazele procesului civil, ci instituie o regulă generală menită să protejeze imparţialitatea instanţei atunci când un judecător ori o instanţă are calitatea de parte într-un litigiu dedus judecăţii unei instanţe inferioare în grad.

Contestaţia la executare, deşi reglementată în cadrul procedurii execuţionale, reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată, dedusă jurisdicţiei instanţei competente şi supusă regulilor de drept procesual civil, inclusiv celor privind competenţa şi imparţialitatea, însă chiar dacă această cerere se referă la o măsură executorie nu o sustrage din sfera normelor care guvernează procesul civil în ansamblul său, inclusiv din sfera art. 127 C. proc. civ., a cărui finalitate este aceea de a evita orice risc de afectare a aparenţei de imparţialitate a actului de justiţie.

De asemenea, a considerat greşită şi interpretarea intimaţilor potrivit căreia excepţia necompetenţei teritoriale ar fi de ordine privată, motiv pentru care nu ar putea fi invocată din oficiu, fiind aplicabile dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Aceasta întrucât excepţia pusă în discuţie nu are ca fundament normele generale privind competenţa teritorială de drept comun, ci reprezintă o incidenţă specifică a unei norme speciale - art. 127 alin. (1) şi alin. (21) C. proc. civ., care instituie o derogare de la dreptul comun şi care este de ordine publică, putând şi trebuind să fie analizată din oficiu de instanţă.

Nici argumentul întemeiat pe caracterul pretins "facultativ" al competenţei reglementate de art. 127 alin. (2) C. proc. civ., dedus din utilizarea verbului "poate", nu este de natură a conduce la respingerea excepţiei, instanţa făcând trimitere la doctrina şi jurisprudenţa recentă, prin care s-a statuat că dispoziţia respectivă consacră o facultate de alegere între mai multe instanţe echivalente aflate în circumscripţiile unor curţi de apel învecinate, însă nu conferă părţii dreptul de a sesiza o instanţă din propria circumscripţie atunci când aceasta se află într-un raport ierarhic inferior faţă de instanţa reclamantă. Alegerea recunoscută reclamantului nu este nelimitată, ci trebuie exercitată cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 127 alin. (1) şi (21) C. proc. civ., ceea ce, în speţă, nu s-a realizat.

Instanţa nu a primit nici susţinerile formulate sub forma unei pledoarii extinse în favoarea caracterului unic şi exclusiv al instanţei de executare, astfel cum acesta rezultă din interpretarea art. 651 C. proc. civ. şi din deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2021 şi nr. 27/2021, pronunţate în recurs în interesul legii, arătând pe acest aspect că norma respectivă şi considerentele jurisprudenţiale nu pot prevala asupra unei norme de ordine publică care reglementează, în mod expres, situaţia în care o instanţă este parte într-un litigiu aflat pe rolul unei instanţe inferioare.

În viziunea instanţei, art. 127 alin. (21) C. proc. civ. este aplicabil şi în materia contestaţiei la executare, tocmai pentru că raţiunea sa ţine de imparţialitatea procesului, iar nu de natura cererii deduse judecăţii. Normele privind unicitatea instanţei de executare nu sunt în măsură să creeze o excepţie de la regula incompatibilităţii teritoriale instituite prin art. 127, întrucât cele două reglementări au obiect şi scop diferite şi nu se află într-un raport de derogare. În măsura în care instanţa competentă teritorial este aceea în faţa căreia se află partea-reclamantă, care este chiar instanţa ierarhic superioară acesteia, există o cauză legală de excludere a competenţei teritoriale, tocmai pentru a proteja echilibrul procesual, făcând referire şi la art. 651 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Ţinând cont că, în speţă, contestatoarea este o instanţă judecătorească, iar cererea a fost introdusă la Judecătoria Iaşi, instanţă inferioară acesteia şi aflată în circumscripţia sa, în temeiul dispoziţiilor art. 129-132 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (21) C. proc. civ., instanţa a apreciat că se impune declinarea competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea Judecătoriei Suceava, instanţă judecătorească de acelaşi grad, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Suceava, curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripţie se află Judecătoria Iaşi.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Suceava, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 6585 din 11 decembrie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Iaşi şi Judecătoria Suceava; a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă ivit între cele două instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin încheierea din 10 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iaşi a admis cererea de încuviinţare a executării silite formulată de petentul BEJA D., în calitate de executor judecătoresc.

De asemenea, a avut în vedere cele statuate prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, decizie obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., în sensul că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Drept urmare, odată încuviinţată executarea silită, calitatea de instanţă de executare nu mai poate fi reapreciată, cu prilejul verificării competenţei în cadrul contestaţiei la executare.

Cum cererea de încuviinţare a executării silite a fost admisă de Judecătoria Iaşi, competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine tot acestei instanţe, potrivit principiului unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., a reţinut că acestea puteau fi invocate în justificarea prorogării de competenţă (în favoarea altei instanţe, aflate în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu cea în a cărei rază teritorială se află instanţa competentă, potrivit legii) la momentul la care s-a solicitat încuviinţarea executării silite şi când, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ., este determinată instanţa competentă să soluţioneze orice incidente apărute în cursul executării silite.

În acest context, a avut în vedere art. 529 alin. (1) C. proc. civ., care prevede expres că instanţa învestită a se pronunţa asupra încuviinţării executării silite este ţinută a invoca din oficiu necompetenţa chiar şi atunci când este de ordine privată, derogându-se astfel de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) C. proc. civ.. Astfel, instanţa nu doar că este obligată a-şi verifica din oficiu competenţa, dar în aceeaşi măsură trebuie să respecte regulile de competenţă chiar şi dacă sunt de ordine privată, fiind obligată a invoca necompetenţa şi a trimite dosarul instanţei competente să dispună încuviinţarea executării silite.

Tocmai de aceea, prin decizia nr. 20/27.09.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a reţinut principiul unicităţii instanţei de executare, care presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.

Cum, în cauză, încheierea de încuviinţare a executării silite a fost pronunţată de Judecătoria Iaşi, în favoarea acesteia se va stabili competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, reţinându-se că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu pot fi relevante în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a cauzei de către o altă instanţă.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Prin demersul judiciar iniţiat, contestatoarea Curtea de Apel Iaşi a solicitat anularea actelor de executare întocmite în dosarul nr. x/2021 al Executorului Judecătoresc D..

Din cuprinsul actelor transmise de către biroul executorului judecătoresc, ataşate contestaţiei la executare, rezultă că, în dosarul de executare nr. 238/2021, printre actele de executare, figurează măsurile de înfiinţare a popririi asupra conturilor debitoarei Curtea de Apel Iaşi deschise la A., B.., C. S.A. şi Trezoreria Iaşi, în baza încheierii de încuviinţare a executării silite din 10 septembrie 2021, pronunţate de Judecătoria Iaşi şi a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1172 CA din 15 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 3254 din 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, în favoarea creditorilor E., F., G., H., I. şi J..

Înalta Curte constată că Judecătoria Iaşi şi Judecătoria Suceava şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare, conflictul negativ de competenţă fiind generat de constatările diferite ale cele două instanţe cu privire la norma de procedură în temeiul căreia se stabileşte instanţa competentă a soluţiona diferendul dintre părţi.

Astfel, Judecătoria Iaşi a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., pentru a asigura garanţiile de imparţialitate obiectivă, în considerarea calităţii părţilor, pe când Judecătoria Suceava a apreciat că instanţa de executare este cea care a încuviinţat executarea silită, raportându-se şi la decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Norma înscrisă în art. 651 C. proc. civ., cea care trebuie să lămurească asupra instanţei de executare, are următorul cuprins: "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.

(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare."

Competenţa instanţei de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuţional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.

Din analiza textului art. 651 C. proc. civ. se poate observa cu uşurinţă că, dacă în privinţa competenţei materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanţa de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menţionat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuţie identifică judecătoria care devine instanţă de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.

Astfel, ca regulă generală, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.

Deşi executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din acelaşi Cod] prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării.

Drept urmare, elementul care condiţionează întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite. Astfel, se poate observa că încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (3) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel.

În susţinerea concluziei de mai sus este decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 C. proc. civ., prin care instanţa supremă a stabilit că: "(...) încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale.

Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare‟ (paragraful 71).

"Aşadar, principiul unicităţii instanţei de executare presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din C. proc. civ., respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare‟ (paragraful 80)

"În consecinţă, atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel‟ (paragraful 86).

Cele stabilite de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 20/2021, au fost reiterate în paragrafele 70 şi 71 din decizia nr. 27 din 6 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 10 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, care, la paragraful 68, a statuat că, ulterior dezlegărilor date prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, instanţele de judecată nu vor mai putea face abstracţie de considerentele care au justificat pronunţarea acestei decizii menite să unifice jurisprudenţa divergentă existentă anterior în ceea ce priveşte determinarea instanţei de executare.

În speţă, Judecătoria Iaşi, secţia civilă, prin încheierea nr. 8449/CS din 10 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a admis cererea formulată de executorul judecătoresc D. din cadrul Biroului Executorului Judecătoresc D.; a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1172 CA din 15 mai 2014, pronunţate de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 3254 din 21 octombrie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, în toate formele prevăzute de lege, la cererea creditorilor E., F., G., H., I. şi J., împotriva debitorilor Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Justiţiei, în vederea realizării obligaţiei de plată a dobânzii legale începând cu data de 28 noiembrie 2020 şi până la data plăţii efective a sumelor derivate din sentinţa civilă nr. 282Ca din 04 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi, îndreptată prin încheierile din 29 iunie 2009, respectiv 13 iulie 2009 şi lămurită prin încheierea din 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, respectiv decizia nr. 443/2021 a Curţii de Apel Iaşi .

Prin încheierea de şedinţă din 23 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de executorul judecătoresc D. din cadrul Biroului Executorului Judecătoresc D.; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii nr. 8449/CS din 10 septembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/2021, în sensul că se va menţiona în mod corect "...în vederea realizării obligaţiei de plată a dobânzii legale începând cu data de 28.11.2010..." în loc de "...în vederea realizării obligaţiei de plată a dobânzii legale începând cu data de 28.11.2020..." cum din eroare s-a trecut.

Ţinând cont de principiul unicităţii instanţei de executare, principiu care presupune că, odată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, instanţa de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei înscrise în art. 714 alin. (1) C. proc. civ., aplicând (cel puţin) prin analogie dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a devenit instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la executare formulată de contestatoarea Curtea de Apel Iaşi împotriva executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2021 al Executorului Judecătoresc D..

Acest principiu al unicităţii instanţei de executare reclamă observarea regulilor de determinare a competenţei teritoriale a instanţei care încuviinţează executarea, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante din această perspectivă, inclusiv acela care se circumscrie incidenţei art. 127 C. proc. civ., avut în vedere de către Judecătoria Iaşi, care nu mai poate fi invocat după momentul încuviinţării executării silite, în scopul determinării unei alte instanţe competente teritorial, întrucât, din moment ce creditorii, prin executorul judecătoresc, au ales să introducă cererea de încuviinţare a executării silite la Judecătoria Iaşi, înseamnă că au renunţat la facultatea oferită de către legiuitor de a se adresa unei alte instanţe de acelaşi grad dintr-o curte de apel învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Drept urmare, stabilirea instanţei competente în vederea soluţionării oricăror incidente ce se puteau ivi în procedura de executare silită, inclusiv cu referire la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., se putea realiza la momentul învestirii Judecătoriei Iaşi cu soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite, respectiv odată cu reţinerea de către această instanţă a competenţei de soluţionare a cererii în favoarea sa, în caz contrar competenţa sa este atrasă şi pentru incidentele ulterioare ivite pe parcursul executării silite, precum contestaţia la executare dedusă judecăţii.

Pentru considerentele expuse, reţinând că determinarea instanţei de executare se realizează, în concret, în raport de instanţa care a încuviinţat executarea silită, demers procesual prin care se fixează competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe, Înalta Curte constată că Judecătoria Iaşi, secţia civilă, este instanţa competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2026.