Trademark Infringement: Distinctiveness of Religious Name Component and Lack of Factual Risk of Confusion in Exceptional Appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 20 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Centrul Medical de Geriatrie, Recuperare şi Îngrijiri Paliative "SFÂNTUL SAVA" S.R.L. şi B. solicitând:

1. să se constate că folosirea de către pârâte a denumirii "Spitalul Sfântul Sava" în activitatea comercială încalcă drepturile de proprietate industrială ale reclamantului asupra mărcii înregistrate la nivel naţional "C.", conform Certificatului de înregistrare a mărcii nr. x;

2. să fie obligate pârâtele să înceteze, pe teritoriul României, folosirea neautorizată a denumirii "Spitalul Sfântul Sava", în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza, şi să se abţină în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu această denumire în activitatea comercială a acestora, în special oferirea produselor sau comercializarea, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn şi utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate, incluzând dar fără a se reduce la:

a) modificarea paginii de D. a pârâtei persoană juridică, astfel încât să nu mai apară în conţinutul acesteia particula: Spitalul Sfântul Sava;

b) modificarea paginii de internet a pârâtei persoană juridică astfel încât să nu mai apară în conţinutul acesteia particula: Spitalul Sfântul Sava şi transferul numelui de domeniu www.x.ro către reclamant;

c) modificarea oricăror pagini din social-media aparţinând pârâtelor, astfel încât să nu mai apară în conţinutul acestora particula: Spitalul Sfântul Sava;

d) încetarea oricăror demersuri cu privire la promovarea on line şi off line a acestei instituţii care să cuprindă particula Spitalul Sfântul Sava;

e) Modificarea denumirii societăţii (numele comercial) care deţine acest centru de îngrijiri paliative şi recuperare medicală, precum şi a tuturor actelor şi avizelor obţinute pentru spital sau orice instituţie spitalicească astfel încât pe niciun document oficial să nu mai apară particula Spitalul Sfântul Sava;

f) încetarea folosirii, sub orice formă, a particulei Spitalul Sfântul Sava cu referire la spitalul situat în oraşul Pantelimon sau în orice altă locaţie aflată pe teritoriul României, în ceea ce priveşte serviciile protejate de clasa 44 din clasificarea Nisa

3. să fie obligată pârâtele la plata de daune cominatorii (penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei stabilite prin titlul executoriu) de 1000 de RON/zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute la punctul 2;

4. să se dispună publicarea în presă, pe cheltuiala pârâtelor, a dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în două publicaţii de circulaţie naţională dintre care una să fie Buletinul Oficial de Proprietate Industrială (B.O.P.I.);

5. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1645 din 03 noiembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 533 din 22 februarie 2022, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Ilfov; a suspendat cauza şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr. 48F din 21 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1811 din 23 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Centrul Medical de Geriatrie, Recuperare şi Îngrijiri Paliative "Sfântul Sava" S.R.L., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 556A din 15 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1811 din 23 noiembrie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu intimaţii-pârâţi B. şi Spitalul Sfântul Sava cel Sfinţit (fost Centrul Medical de Geriatrie, Recuperare şi Îngrijiri Paliative Sfântul Sava S.R.L.).

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 556A din 15 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 11 septembrie 2025, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 22 septembrie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON [100 RON pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv 100 RON pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod].

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, menţinând raţionamentul primei instanţe în sensul că reclamantul nu ar avea drepturi în afara ariei geografice în care îşi desfăşoară majoritar activitatea (municipiul Iaşi), instanţa de apel ignoră caracterul naţional al protecţiei mărcii şi reduce în mod ilegal folosirea acesteia pe plan local. Or, drepturile conferite de o marcă înregistrată sunt garantate la nivel naţional, indiferent de aria geografică a utilizării sale predominante, ceea ce înseamnă că protecţia mărcii "C.‟ se extinde pe întreg teritoriul României iar utilizarea neautorizată a semnului identic "Spitalul Sfântul Sava‟ de către intimată, fie şi într-o altă localitate (Pantelimon/Ilfov), constituie o încălcare a dreptului de marcă, cu atât mai mult cu cât reclamantul a demonstrat intenţia de extindere naţională a brandului (proiect de deschidere a unui nou spital Sf. Sava în Bucureşti, având în vedere notorietatea de care se bucură spitalul din Iaşi).

Recurentul consideră că ignorarea acestor aspecte de către instanţa de apel echivalează cu o aplicare greşită a Legii nr. 84/1998, care conferă titularului de marcă un drept exclusiv pe întreg teritoriul ţării, necondiţionat de distribuţia geografică a activităţii sale.

Cu privire la nerespectarea funcţiilor esenţiale ale mărcii, anume distinctivitatea, garantarea originii şi funcţia de publicitate, la care se adaugă funcţia de diferenţiere şi funcţia de concurenţă, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată încalcă principiile de drept european ale protecţiei mărcii statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, a arătat că marca înregistrată are ca funcţie esenţială garantarea identităţii originii produselor sau serviciilor oferite sub acel semn, făcând trimitere pe acest aspect la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, Rec, p. 1-5507, pct. 28, hotărârea din 6 octombrie 2005, Medion, C-120/04, Rec, p. 1-8551, pct. 23).

Cu alte cuvinte, titularul mărcii trebuie să poată asigura că publicul nu este indus în eroare cu privire la provenienţa serviciilor, însă, în speţă, utilizarea de către intimată a aceleiaşi denumiri "Spitalul Sfântul Sava‟ pentru servicii medicale similare subminează exact această funcţie fundamentală, creând impresia falsă că serviciile provin de la aceeaşi entitate sau de la entităţi economic legate.

Invocând jurisprudenţa CJUE în care s-a reţinut că dreptul exclusiv asupra mărcii poate fi opus oricărui terţ a cărui utilizare a semnului aduce atingere sau este susceptibilă să aducă atingere funcţiilor mărcii, recurentul-reclamant susţine că, în speţă, instanţa de apel a permis intimatei să folosească un semn identic cu marca acestuia, de natură să afecteze nu doar funcţia de indicare a originii, ci şi funcţia de publicitate şi atragere a clientelei, ţinând cont că marca reclamantului a fost intens promovată şi este foarte cunoscută în domeniul serviciilor de îngrijiri paliative, având mii de urmăritori online şi menţiuni în presă.

Recurentul-reclamant a menţionat că funcţia de publicitate a mărcii, recunoscută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene alături de funcţiile de garantare a calităţii, comunicare şi investiţie, este grav afectată prin faptul că intimata şi-a promovat propriile servicii sub acelaşi nume, profitând în mod nelegitim de reputaţia construită de reclamant.

Într-un atare context, consideră că instanţa a aplicat greşit normele de drept material, nesocotind protecţia pe care legea şi jurisprudenţa europeană o acordă tuturor funcţiilor mărcii, nu doar celei de a distinge originea, precum şi funcţiile de diferenţiere şi de concurenţă ale mărcii.

Cu referire la riscul de confuzie, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a procedat la o apreciere globală şi riguroasă a acestuia, aşa cum impun normele europene şi naţionale [art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea 84/1998, echivalent cu art. 5 alin. (1) lit. b) din Directiva 2008/95/CE], din perspectiva consumatorului mediu, ţinând cont de toţi factorii relevanţi, precum gradul de similitudine a semnelor, gradul de similitudine/identitate a serviciilor şi interdependenţa acestor factori.

În aprecierea acestuia, în cauză, ambii factori majori ai confuziei sunt îndepliniţi cumulativ întrucât, pe de o parte, există o similitudine aproape totală la nivelul elementelor verbale dominante ale semnelor ("Spitalul Sf. Sava‟), iar, pe de altă parte, există identitate sau cel puţin similitudine ridicată între serviciile oferite de părţi, acestea operând în acelaşi domeniu al serviciilor medicale (clasa 44-îngrijiri paliative, recuperare medicală etc.).

Recurentul-reclamant a făcut trimitere la cele constatate de Comisia de Opoziţii Mărci din cadrul OSIM, sesizată în conflictul dintre părţi, în sensul că mărcile aflate în conflict au elementul dominant comun - "Spitalul Sf. Sava‟ şi protejează aceleaşi servicii din clasa 44, existând, astfel, posibilitatea să se creeze un risc de confuzie, inclusiv un risc de asociere, în sensul că un consumator ar putea crede că marca utilizată de intimată este o nouă marcă a titularului (reclamant) ori că între cele două entităţi există o legătură, considerând-o ca fiind o extindere a familiei de mărci a reclamantului, şi că similaritatea vizuală, fonetică şi conceptuală ridicată a denumirilor, coroborată cu identitatea serviciilor, induce consumatorului mediu ideea unei origini comune, toate aceste concluzii fiind conforme jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele Canon, C-39/97 şi Lloyd, C-342/97), potrivit căreia: aprecierea riscului de confuzie implică o interdependenţă a factorilor (un grad mai mic de similitudine a semnelor poate fi compensat de identitatea produselor/serviciilor şi viceversa), consumatorul având o memorie imperfectă şi percepând mărcile în ansamblu fără a le compara simultan în detaliu.

Contrar acestor principii, instanţa de apel a minimizat riscul de confuzie pe baza unor diferenţe minore, precum elementele figurative diferite ale logo-urilor, şi pe considerentul îndoielnic al localizării geografice diferite, cu ignorarea faptului că cele două entităţi se promovează sub aceeaşi denumire, în acelaşi mediu (online şi în comunitatea medicală), adresându-se aceluiaşi public ţintă (pacienţi în căutare de servicii de îngrijire paliativă).

În aceste condiţii, simpla adăugare de către intimată a localizării "Ilfov‟ sau "cel Sfinţit‟ în unele materiale nu elimină confuzia, din contră poate induce consumatorii să creadă că ar fi vorba de un punct de lucru al spitalului reclamantului în zona Bucureşti. Or, prin neaplicarea acestor criterii legale de evaluare a confuziei, instanţa de apel a încălcat art. 6 lit. b) din Legea mărcilor şi prevederile Directivei europene.

Recurentul a mai arătat că intimatele au încercat să inducă în eroare instanţa de judecată invocând faptul că promovarea în mediul online s-a realizat prin denumirea "CGPR Spitalul Sfântul Sava - Pantelimon Ilfov‟, deşi, în realitate, acestea deţin două pagini de D. pe care le folosesc în paralel pentru promovarea aceleiaşi unităţi spitaliceşti, respectiv o pagină nou înfiinţată, cu numai 1.000 de urmăritori, care poartă denumirea de "CGPR Spitalul Sfântul Sava - Pantelimon Ilfov‟ şi una mai veche, care a generat necesitatea promovării acţiunii, şi anume "Spitalul Sfântul Sava Ilfov‟, aspect ce denotă faptul că intimatele folosesc o denumire ca marcă înregistrată şi o utilizează pentru a promova acelaşi tip de servicii: paliaţie şi îngrijiri medicale.

Recurentul-reclamant a precizat că pagina de internet a intimatei este https://spitalulsfantulsava.ro/, aceeaşi denumire ca în litigiu, iar imaginea promovată pe prima pagină a adresei de internet vizează această denumire, fără alte adăugiri.

O altă greşeală de drept comisă de instanţa de apel este concluzia potrivit căreia sintagma "Spitalul Sf. Sava‟ ar fi lipsită de caracter distinctiv şi, astfel, nu poate fi protejată, fiind "de înaltă valoare simbolică‟ (religioasă) şi compusă din termeni comuni (cuvântul generic "Spitalul" şi numele sfântului Sava).

Raportându-se la conţinutul art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 84/1998, recurentul-reclamant a precizat că marca acestuia a fost legal înregistrată de OSIM în ansamblul ei "C.‟, ceea ce înseamnă că, deşi, expresia "Spitalul Sf. Sava‟ nu putea fi folosită de sine stătător, ea beneficiază de protecţie în cadrul combinaţiei distinctive alese de titular.

Instanţa de apel a interpretat greşit legea considerând că acest element ar trebui lăsat "liber‟ spre utilizare de oricine şi că doar componenta "C.‟ ar conferi protecţie mărcii, abordare contrazisă chiar de probele din dosar şi de constatările OSIM, care arată că publicul relevant asociază denumirea "Spitalul Sfântul Sava‟ cu serviciile reclamantului, aceasta devenind un indicator de provenienţă datorită utilizării intensive.

Recurentul a arătat că numele "Spitalul Sf. Sava‟ a dobândit o notorietate ridicată în domeniul îngrijirilor medicale paliative, consumatorii din această sferă familiarizându-se cu denumirea încă din 2010, indicând, cu titlu de exemplu, tratarea a peste 46.000 de pacienţi din 2011 până în prezent, derularea campaniilor publicitare ample online şi offline (pagina de D. a spitalului având 41.000 de urmăritori, este 6.000 pe E. şi peste 6.000, peste 15.000 vizualizări pe canalul F. la postări şi numeroasei articole de presă şi testimoniale ceea ce atestă reputaţia, iar denumirea este folosită, chiar şi în documente oficiale ale autorităţilor sanitare pentru a desemna spitalul din Iaşi.

Toate acestea confirmă că sintagma "Spitalul Sfântul Sava‟ a căpătat distinctivitate prin utilizare (secondary meaning) cel puţin în rândul publicului relevant, nefiind vorba de o denumire generică sau lipsită de semnificaţie comercială.

În plus, Comisia de Contestaţii Mărci a OSIM a remarcat expres că în marca reclamantului-elementul central şi dominant este chiar particula "Spitalul Sf. Sava‟, evidenţiată puternic faţă de celelalte elemente, iar în analiza opoziţiei s-a subliniat că ambele mărci aflate în conflict au ca element dominant comun denumirea "Spitalul Sfântul Sava‟.

Aceste constatări infirmă teza instanţei conform căreia "Spitalul Sf. Sava‟ ar fi un element nesemnificativ în percepţia publicului. Dimpotrivă, pentru consumatori denumirea Sf. Sava individualizează direct serviciile oferite, "C.‟ fiind perceput mai degrabă ca un calificativ adiţional.

Cu toate acestea, instanţa de apel a ignorat probatoriul şi a interpretat greşit conceptul de distinctivitate, refuzând protecţia pentru partea mărcii care creează confuzie în rândul publicului, aspect ce echivalează cu o aplicare greşită a criteriilor legale de distinctivitate, potrivit art. 2 şi art. 3 din Directiva 2008/95/CE, transpuse în Legea nr. 84/1998, întrucât un semn iniţial lipsit de distinctivitate poate dobândi caracter distinctiv prin utilizare şi, odată înregistrat în combinaţia sa, conferă titularului dreptul de a se opune oricărei utilizări de către terţi care exploatează acel element central în mod confundabil.

Procedând astfel, instanţa a golit de conţinut protecţia mărcii reclamantului permiţând intimatei să folosească tocmai elementul sub care spitalul este recunoscut în mod uzual, soluţie ce contravine scopului legii mărcilor şi principiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi impune cenzurarea acesteia pe calea recursului.

Aceeaşi instanţă nu a luat în considerare reaua-credinţă a intimatei şi comportamentul său contradictoriu, nuanţând pe aceste aspect că normele de drept material protejează titularul mărcii nu doar faţă de utilizările care provoacă confuzie, ci şi faţă de intenţiile frauduloase sau parazitare ale terţilor.

Or, în speţă, există indicii puternice de rea-credinţă din partea intimatei, pe care instanţa de apel le-a ignorat, reliefând contextul care evidenţiază intenţia deliberată a intimatei B. de a se folosi de renumele mărcii reclamantului şi de a crea confuzie printre consumatori, conduită sancţionată de OSIM prin admiterea opoziţiei formulate de reclamant şi respingerea de la înregistrare a mărcii "Spitalul Sfântul Sava‟ solicitată de intimată, constatând existenţa riscului de confuzie între marcă şi denumirea folosită de pârâtă, concluzie menţinută în urma respingerii definitive a contestaţiei împotriva deciziei OSIM.

În dreptul mărcilor, reaua-credinţă a celui care adoptă un semn similar cu bună ştiinţă este un factor agravant, recunoscut, de altfel, şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt). Faptul că intimata a persistat în folosirea semnului chiar şi după opoziţia şi decizia OSIM şi pe tot cursul litigiului arată în mod clar scopul de a profita de reputaţia spitalului din Iaşi, creând o legătură falsă în percepţia publicului, context de care instanţa de apel nu a ţinut cont, aplicând greşit normele materiale privind contrafacerea.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării hotărârii, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a analizat argumentele şi probatoriului prezentat de acesta cu privire la confuzia efectiv produsă şi la renumele mărcii sale, existând pericolul ca eventuale acte de malpraxis sau infracţiuni la unitatea intimatei să fie puse pe seama spitalului recurent, din cauza denumirii identice, ceea ce constituie un prejudiciu iminent şi serios.

Afirmaţia instanţei de apel că nu există risc de confuzie, fără a analiza proba confuziei efective şi a gradului de cunoaştere a mărcii reclamantului (notorietatea locală/naţională) reprezintă o motivare lacunară şi contradictorie şi face imposibil de înţeles raţionamentul prin care s-a ajuns la concluzia inexistenţei contrafacerii.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire hotărârea organului specializat în materie de mărci (OSIM), deşi aceasta a fost invocată şi depusă la dosar, în care s-a arătat că elementele dominante comune şi identitatea serviciilor conduc la probabilitatea ca publicul să considere marca ulterior solicitată drept o extensie a mărcii opoziţiei, inducându-se impresia unui punct de lucru ori a unei legături economice.

Deşi această decizie administrativă nu are autoritate jurisdicţională, argumentele tehnice cuprinse în ea sunt relevante, fiind făcute de un for de specialitate în evaluarea confuziei, însă instanţa de apel, ignorându-le, nu a expus un raţionament comparativ şi nici considerentele pentru care nu le dă eficienţă.

O astfel de omisiune echivalează cu nemotivarea hotărârii pe un aspect determinant, anume dacă un organism oficial constată riscul de confuzie şi instanţa ajunge la concluzia contrară, aceasta din urmă trebuia să-şi motiveze convingător decizia, ceea ce nu s-a întâmplat.

Referitor la motivarea insuficientă şi contradictorie privind elementele mărcii, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a preluat argumentul intimatelor potrivit căruia semnele nu ar fi similare deoarece nu ar exista identitate grafică şi pentru că "C.‟ ar fi elementul esenţial distinctiv. Or, pe de o parte, nu s-a explicat de ce diferenţele de logo ar prevala asupra identităţii denumirii verbale folosite în promovare, iar, pe de altă parte, motivarea instanţei este contradictorie, întrucât, mai întâi, admite existenţa unei similitudini verbale ridicate, pentru ca apoi să conchidă că nu există risc de confuzie deoarece "Spitalul Sf. Sava‟ este lipsit de protecţie. Instanţa nu a motivat de ce a ignorat probatoriul privind percepţia publicului şi a preferat o abstractizare juridică. În opinia recurentului, acest mod de a motiva, fără ancorare în faptele dovedite ale cauzei, echivalează cu o nemotivare in concreto.

Hotărârea nu arată cum au fost evaluate dovezile reclamantului (număr de pacienţi, publicitate, confuzii întâmplate) în raport cu apărarea pârâtei (diferenţe de logo şi locaţie). În lipsa unui examen comparativ al serviciilor efective oferite şi al modului real de prezentare pe piaţă, având în vedere ca ambele părţi folosesc aceeaşi denumire pe D. şi în interacţiunea cu pacienţii, motivarea instanţei rămâne sumară şi neconvingătoare.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La 10 octombrie 2025, în termen legal, intimaţii-pârâţi Spitalul Sfântul Sava cel Sfinţit şi B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, referitor la excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au arătat că, deşi formal au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia şi nu de nelegalitatea hotărârii atacate.

În concret, prin criticile de nelegalitate referitoare la ignorarea anumitor norme de drept material sau la aplicarea lor greşită, recurentul aduce în discuţie argumentele dezvoltate în faţa instanţei de fond şi a celei de apel, fără a arăta în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi fără a se raporta la considerentele acesteia.

Astfel, aprecierile legate de notorietatea de care se bucură Spitalul din Iaşi, activitatea de promovare a acestei unităţi sanitare, publicul relevant căruia i se adresează, similaritatea celor două denumiri, activitatea de promovare a celor două spitale, statuările Comisiei de Contestaţii din cadrul OSIM, pretinsa rea-credinţă manifestată de intimată ţin de temeinicia/netemeinicia hotărârii atacate, nicidecum de o aplicare greşită a normelor de drept material.

Invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, având în vedere că recurentul nu a fost dezvoltat un raţionament critic al hotărârii pronunţate în apel cu trimitere la textele de lege care ar fi fost încălcate sau aplicate în mod greşit cu ocazia soluţionării apelului, rezumându-se la a aduce în discuţie o serie de hotărâri judecătoreşti, pe care le-a interpretat în mod subiectiv.

Referirea la aplicarea greşită a criteriilor legale de distinctivitate, transpuse de Legea nr. 84/1998, este una generică şi vizează modul în care instanţele de fond au interpretat starea de fapt raportat la normele de drept, pe baza probatoriilor administrate în cauză, care au condus la constatarea că intimata-pârâtă nu se face vinovată de săvârşirea vreunui act sau fapt ilicit de natura celor reclamate prin acţiunea introductivă, nicidecum aplicarea greşită a legii, motivele dezvoltate în cererea de recurs reprezentând doar o reiterare a celor indicate în cererea de apel şi cererea de chemare în judecată.

În atare situaţie, cererea de recurs nu permite identificarea motivelor de nelegalitate concrete privitoare la considerentele deciziei atacate, respectiv în ce au constat, în mod efectiv, greşelile instanţei de apel de interpretare şi aplicare a legii pentru a putea fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire generică a reclamantului faţă de hotărârea recurată nu este suficientă pentru a justifica casarea hotărârii recurate.

Cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimaţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel a analizat, în mod efectiv, argumentele recurentului-reclamant şi ale intimaţilor-pârâţi, prin prezentarea motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa, arătând în concret caracterul fondat sau nefondat, după caz, al acestora, cu delimitarea afirmaţiilor intimaţilor prin raportare la cadrul legal incident, ca element esenţial în redactarea logică a hotărârii judecătoreşti.

Ignorarea probelor decisive la care a făcut referire recurentul în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu reprezintă o critică de nelegalitate care să se circumscrie unei eventuale nemotivări a hotărârii judecătoreşti, acest aspect vizând temeinicia hotărârii pronunţate care nu poate fi analizată în recurs.

Susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu a motivat aspectul legat de confuzia pe care publicul o realizează nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a menţionat în mod expres că nu se ridică problema pacienţilor care ar realiza astfel de pretinse confuzii şi, pe de altă parte, întrucât aprecierea probelor nu se încadrează în limitele motivului de casare indicat.

De asemenea, instanţa devolutivă a menţionat de ce statuările OSIM nu prezintă relevanţă juridică în raport de obiectul concret al judecăţii, însă simpla nemulţumire a recurentului cu privire la faptul că instanţa nu a conferit valoare de adevăr susţinerilor sale nu poate fi primită ca şi motiv de casare.

Nu poate fi primită nici susţinerea legată de pretinsa nemotivare a hotărârii recurate sub aspectul existenţei unei contradicţii între considerentele acesteia şi statuările unui for jurisdicţional, administrativ, din perspectiva reţinerii anumitor argumente din cuprinsul deciziei OSIM şi ajungerii la o altă concluzie a instanţei de apel, întrucât redarea respectivelor menţiuni OSIM s-a realizat tocmai pentru ca judecătorul fondului să dezvolte raţionamentul logico-juridic aplicat, astfel încât să ofere părţii o motivare convingătoare a respingerii pretenţiilor sale.

Relevantă, astfel, este consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate relevată de recurent în cadrul criticilor deduse judecăţii recursului, precum necontracararea anumitor susţineri ale pârâtului, neexaminarea efectivă a apărările, neluarea în considerare a pretinselor argumente tehnice cuprinse în decizia OSIM, etc.

Instanţa şi-a argumentat, atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată, în conformitate cu principiile echităţii şi proporţionalităţii, aplicând criteriile relevante şi unanim acceptate la situaţia de fapt din speţă, ţinând cont şi de dispoziţiile legale relevante.

Considerentele hotărârii sunt clare şi concise, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea în totalitate de către instanţă a argumentelor prezentate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor C. proc. civ., context în care intimaţii-pârâţi au solicitat constatarea nulităţii recursului declarat, reţinând că aspectele deduse instanţei de control judiciar nu se încadrează in dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la fondul recursului, intimaţii-pârâţi au arătat că hotărârea recurată este legală, iar raţionamentul recurentului este nefondat, întrucât acesta, în dezvoltarea căii de atac, fie omite aspecte esenţiale, fie le conferă o interpretare proprie, în vădită contradicţie cu legea.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, intimaţii-pârâţi au arătat că elementul dominant al mărcii nu este "Spitalul Sf. Sava‟, făcând trimitere, din perspectiva distinctivităţii intrinseci, la considerentele hotărârii prin care instanţa de apel a apreciat că sintagma "Spitalul Sfântul Sava" nu poate fi considerată distinctivă şi dominantă, dar şi la propriile susţineri ale reclamantului din care rezultă că acesta a înţeles să-şi înregistreze marca "C. - Spitalul Sfântul Sava‟ şi nu marca "Spitalul Sfântul Sava‟, alegerea elementului distinctiv "C.‟ (Spital Roşu) nefiind întâmplătoare din moment ce arhitectura acestei clinici, în Iaşi, este roşie.

Din perspectiva distinctivităţii dobândite prin folosinţă, intimaţii-pârâţi au evidenţiat criteriile de analiză structurate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reţinute în mod corect de instanţa de apel, menţionând că, din întregul probatoriu administrat, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că, în cadrul contractelor/convenţiilor de colaborare, a contractelor de prestări servicii publicitare sau a contractelor de sponsorizare, unitatea spitalicească a fost identificată fie cu denumirea de C., fie cu denumirea de G., iar în promovarea din mass-media, cât şi de pe reţelele de socializare a fost folosită fie sintagma C., fie G., sintagma Spitalul Sf. Sava apărând, de regulă, în legătură cu site-urile www.x.ro sau cu grupul de firme H. sau cu presa locală.

De asemenea, instanţa de apel a considerat, în mod legal şi temeinic, faptul că reclamantul a făcut dovada desfăşurării activităţii sub marca înregistrată "C.‟ pentru serviciile din clasa 44, cea a preocupării pentru promovarea centrului de îngrijiri G., însă această promovare s-a făcut folosind fie marca în ansamblul ei, fie sintagma verbală G., dovedind cunoaşterea şi reputaţia unităţii medicale la nivel local respectiv regiunea Iaşilor şi zonele adiacente.

Aşadar, nu se poate reţine dobândirea distinctivităţii prin folosinţă exclusiv pentru sintagma verbală Spitalul Sfântul Sava şi nici asocierea pe care publicul o face între sintagma verbală Spitalul Sfântul Sava şi societatea la care recurentul este asociat şi care furnizează serviciile medicale din clasa 44, dincolo de nivelul local, regiunea Iaşilor şi zonele adiacente.

Intimata a mai arătat că serviciile oferite de cele două părţi sunt identice şi se adresează unui public mediu, dar cu o atenţie sporită, cei interesaţi căutând anumite servicii de asistenţă, anumite dotări sau terapii care sunt necesare persoanelor internate în aceste centre.

Au precizat că cele două unităţi spitaliceşti reprezintă entităţi de sine stătătoare, notorietatea G. cel Sfinţit nefiind dobândită ca urmare a unei eventuale confuzii cu unitatea reclamantului. Dimpotrivă, persoanele care apelează la serviciile unităţii Spitalul Sfântul Sava cel Sfinţit sunt pe deplin conştiente de localizarea acestui centru medical din punct de vedere geografic (Pantelimon, Ilfov), de serviciile oferite unui anumit segment de consumatori (preponderent zona Bucureşti - Ilfov), dar şi de specificul acestuia, inclusiv împrejurarea că în curtea spitalului a fost edificată o biserică, care adăposteşte moaştele mai multor sfinţi, aceste elemente de o înaltă semnificaţie religioasă reprezentând, pentru persoanele credincioase, un factor determinant pentru a apela la serviciile medicale furnizate de unitatea pârâtă.

Intimaţii-pârâţi au mai precizat că au făcut demersuri pentru diferenţierea lor prin completarea sintagmei verbale cu elementele "cel Sfinţit‟, astfel că între marca apelantului-reclamant şi semnul folosit de pârâtă se regăsesc mai multe diferenţe, iar confuziile concrete, la care s-a referit reclamantul în cuprinsul cererii de apel, nu sunt făcute de publicul destinatar al serviciilor din clasa 44, ci de persoane interesate în căutarea unui loc de muncă, ale căror criterii de căutare sunt diferite de ale publicului interesat de servicii de îngrijiri paliative.

La aprecierea gradului de similaritate dintre mărci de natură a crea confuzie este necesar a fi avuţi în vedere o serie de factori esenţiali şi determinanţi în stabilirea eventualelor atingeri aduse drepturilor de proprietate intelectuala: segmentul de public căruia îi sunt destinate serviciile, specificul serviciilor prestate, dacă există sau nu riscul neechivoc, dincolo de orice dubiu că publicul să confunde cei doi comercianţi într-o asemenea măsură încât să apeleze din eroare la celălalt, etc.

În cazul furnizării de servicii medicale, mai cu seama când prestatorii sunt localizaţi geografic în areale distincte, chiar identice dacă ar fi denumirile lor, riscul de confuzie este total exclus, arătând, în acest sens, că, de exemplu, în Municipiul Buzău activează Spitalul Sfântul Sava, fără niciun fel de legătură cu C. ori cu intimaţii din prezenta cauză, acesta furnizând servicii medicale pacienţilor din respectiva arie de localizare.

Intimaţii au mai precizat că s-a realizat o corectă informare a publicului cu privire la identitatea spitalului lor, unică în calitate de prestator de servicii medicale, oferind suficiente date şi informaţii pentru reperare/identificare, astfel încât locaţia şi identitatea reală să fie corect individualizate şi să nu existe risc de confuzie cu alte unităţi asemănătoare, printre care şi cea care aparţine reclamantului.

Intimaţii susţin ca au acţionat cu bună-credinţă în sensul că şi-au promovat serviciile în limitele legale ale concurenţei loiale, nu au săvârşit nicio practică anticoncurenţială de natură a discredita concurenţa ori a racola potenţialii beneficiari ai "C.‟. De altfel, recurentul nu a probat susţinerea relativă la reaua lor credinţă, care, oricum, nu poate fi încadrată într-un veritabil motiv de recurs.

În consecinţă, intimaţii-pârâţi consideră că nu au fost încălcate dispoziţiile legale invocate de către recurent, nefiind creat vreun risc real de confuzie ori de asociere în percepţia publicului, ca urmare a similarităţii existente între cele două mărci, ipotezele prevăzute de art. 39 alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 84/1998 nefiind aplicabile în speţă.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 27 octombrie 2025, prin poştă, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca nefondată, şi admiterea recursului, cu consecinţa casării deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, recurentul-reclamant a susţinut că cererea de recurs conţine criticile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ.

În concret, raportându-se la considerentele hotărârii şi indicând textele şi principiile încălcate, a prezentat modul în care instanţa de apel a încălcat normele legale materiale aplicabile şi a demonstrat de ce motivarea deciziei atacate este insuficientă şi contradictorie. Astfel, recursul a evidenţiat următoarele aspecte: ignorarea caracterului naţional al mărcii şi reducerea greşită a protecţiei la un uz local; nerespectarea funcţiilor esenţiale ale mărcii; analiza superficială a riscului de confuzie, neobservarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; ignorarea probelor privind notorietatea mărcii şi indiciile relei-credinţe ale pârâtei - inclusiv încercarea acesteia de a-şi însuşi marca prin înregistrare, demers stopat de OSIM.

În continuare, recurentul-reclamant a reiterat argumente aduse în dezvoltarea motivelor de recurs solicitând admiterea căii de atac aşa cum a fost formulată.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 20 aprilie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 06 noiembrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 24 februarie 2026, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, în principal, pe excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar pe fondul căii de atac.

II.4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeaşi sancţiune intervenind, şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfăşurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanţa de apel la situaţia concretă din speţa dedusă judecăţii, instanţa de recurs neputând examina decât susţinerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În contextul reperelor teoretice enunţate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant, deşi partea s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în aceste cazuri de casare a unei hotărâri judecătoreşti.

Astfel, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine doar formal încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material, din moment ce aduce în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecăţii din calea extraordinară de atac a recursului, doar elemente de fapt şi de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, ca efect al cercetării riscului de confuzie care ar putea exista între marca al cărui titular este reclamantul şi semnul folosit de pârâte.

În acest sens, sub un prim aspect, recurentul-reclamant formulează simple afirmaţii generale în legătură cu caracterul naţional al protecţiei mărcii şi cu funcţiile esenţiale ale acesteia, pe care le redă, ca atare, evocând, totodată, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără a arăta, însă, maniera în care aceste aspecte (ce decurg din jurisprudenţa Curţii Europene) ar fi fost nesocotite de către instanţa de prim control judiciar.

Astfel, fără a indica punctual în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel cu ocazia pronunţării deciziei atacate, recurentul-reclamant se rezumă la a afirma, doar sub aparenţa unor critici de nelegalitate relative la aplicarea greşită a Legii nr. 84/1998 şi la încălcarea principiilor de drept european ale protecţiei mărcii, că instanţa de apel i-ar fi ignorat drepturile conferite de marcă la nivel naţional, reducând în mod nepermis aria de protecţie a acesteia la nivel local, respectiv, la nivelul localităţii în care îşi desfăşoară majoritar activitatea (municipiul Iaşi), şi că, prin soluţia pronunţată, i-a permis intimatei să folosească un semn identic cu marca sa, de natură să afecteze nu doar funcţia de garantare a originii ci şi funcţiile de publicitate, de diferenţiere şi de concurenţă ale mărcii, aşa cum au fost acestea definite în jurisprudenţa CJUE.

Or, prin aceste afirmaţii, recurentul-reclamant tinde, în realitate, doar la obţinerea unei noi evaluări asupra aspectelor de fapt ale cauzei şi a elementelor probatorii avute în vedere de instanţa de apel în analiza riscului de confuzie între semnele aflate în conflict, analiză cu privire la care pretinde că ar fi eronată şi superficială, susţinerile formulate vizând doar chestiuni ce ţin de aprecierea instanţelor fondului şi care nu pot fi cenzurate în recurs.

Faptul că, în urma examinării probatoriului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurentul-reclamant, respectiv, că nu se poate reţine existenţa riscului de confuzie şi, implicit, nici o încălcare a drepturilor reclamantului conferite de marca naţională, nu reprezintă un aspect apt să infirme raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei adoptate în apel, susţinerile recurentului vizând, în realitate, maniera în care au fost analizate elementele de fapt ale cauzei şi concluzia la care instanţa a ajuns în urma acesteia.

Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii deciziei recurate, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente, presupune, pentru faza procesuală a recursului, determinarea corectei raportări a analizei efectuate la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea naţională şi al căror efect util trebuie asigurat de către instanţa de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispoziţiilor de drept intern.

O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanţele particulare ale speţei, întrucât atribuţiile instanţei de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalităţii, iar nu şi a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În speţă, soluţia pronunţată în apel a avut la bază concluziile ce au rezultat în urma comparării celor două semne aflate în litigiu şi a serviciilor acoperite de acestea, a publicului ţintă şi a nivelului său de atenţie, instanţa de apel procedând la evaluarea distinctivităţii mărcii reclamantului şi la analizarea tuturor factorilor relevanţi, pentru a aprecia, în final, în mod global, asupra existenţei riscului de confuzie.

În esenţă, în urma analizei efectuate, instanţa de apel a constatat că marca reclamantului este lipsită de distinctivitate intrinsecă, raportat la elementele ce compun sintagma "Spitalul Sfântul Sava", câtă vreme cuvântul "spital" desemnează felul şi destinaţia serviciilor din clasa 44, neputând fi înregistrat, conform interdicţiei din art. 5 lit. d) din Legea nr. 84/1998, iar construcţia "Sfântul Sava" are valoare simbolică religioasă, neputând nici ea să fie înregistrată, conform interdicţiei din art. 5 lit. m) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depunerii la înregistrare a mărcii – 31.05.2010.

Totodată, raportându-se la criteriile de analiză structurate în jurisprudenţa CJUE, pe care le-a enumerat ca atare, cu trimiteri explicite la hotărârile instanţei europene avute în vedere, instanţa de apel a constatat că, în cauză, nu poate fi reţinută nici o distinctivitate dobândită prin folosinţă, câtă vreme din probatoriul administrat (contracte/convenţii de colaborare, contracte de prestări servicii publicitare, contracte de sponsorizare, etc.) nu a rezultat folosinţa exclusivă, în activitatea desfăşurată şi în promovarea unităţii spitaliceşti, a sintagmei verbale Spitalul Sf. Sava, şi nici asocierea pe care publicul o face între această sintagmă şi societatea la care reclamantul este asociat şi care furnizează serviciile medicale din clasa 44, dincolo de nivelul local, regiunea Iaşi şi zonele adiacente.

Ca urmare, Curtea a concluzionat că, deşi, în ansamblul mărcii, din punct de vedere vizual, elementele verbale Spitalul Sf. Sava sunt cele mai evidente, prin modul de amplasare şi dimensiunile literelor, nu există temeiuri pentru care să se aprecieze că acestea reprezintă elementul dominant al mărcii reclamantului, de natură a impune ca analiza similarităţii şi a riscului de confuzie să se realizeze exclusiv sau preponderent în raport cu această sintagmă, astfel că, în analiza concretă ce a urmat, marca a fost avută în vedere în ansamblul său, anume, C..

În evaluarea globală a riscului de confuzie, instanţa de apel s-a raportat la impresia de ansamblu a semnelor în conflict, ţinând cont atât de componentele lor distinctive şi dominante, de elementele verbale ale acestora, cât şi de gradul de distinctivitate a mărcii anterioare, analiza fiind efectuată prin valorificarea criteriilor de determinare a similarităţii semnelor şi a riscului de confuzie, aşa cum rezultă ele din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în materie (Cauza C-342/1997, Lloy Schuhfabrik Mayer, cauza Sabel C-251/95).

Astfel, pornind de la împrejurarea că în conflict sunt semne destinate serviciilor din clasa 44 (servicii medicale, servicii de asistenţă medicală, servicii oferite în centre de sănătate, terapie fizică, igienă, activităţi referitoare la sănătatea umană) şi că ambele părţi sunt deja prezente pe piaţă, oferind sub marca/semnul în conflict servicii specializate în două unităţi destinate îngrijirilor paliative, reclamantul în municipiul Iaşi, în cadrul unităţii C., iar pârâtă în Ilfov, în cadrul unităţii Spitalul Sf. Sava, devenită pe parcursul judecăţii Spitalul Sf. Sava cel Sfinţit, instanţa de apel a reţinut că serviciile oferite de cele două părţi se adresează unui public mediu, dar cu o atenţie sporită, cei interesaţi căutând anumite servicii de asistenţă, anumite dotări sau terapii care sunt necesare persoanelor internate în aceste centre, astfel că alegerea presupune o analiză atentă pe baza unor criterii şi cerinţe foarte specifice.

Pe de altă parte, a reţinut că alegerea unei unităţi care furnizează servicii de îngrijiri paliative implică restrângerea ariei de căutare la o arie locală, respectiv în apropierea domiciliului celui internat şi al familiei sale, fiind greu de presupus că pentru persoanele interesate de îngrijiri paliative nu interesează localizarea centrelor de îngrijire şi că ar alege centre de îngrijire la distanţă, unde cei internaţi ar fi mai greu de vizitat de familie şi prieteni.

Din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că, deşi protecţia mărcii reclamantului se întinde la nivel naţional, împrejurarea că părţile oferă serviciile din clasa 44 în zone geografice diferite ale ţării constituie un factor relevant în analiza riscului de confuzie, şi a concluzionat în sensul că, faţă de specificul serviciilor oferite, părţile pot coexista pe piaţă, folosind ambele sintagma Spitalul Sfântul Sava, cu atât mai mult cu cât, pe plan naţional, există şi alte spitale care utilizează denumirea de Spitalul Sfântul Sava, alăturând denumirii şi aria geografică, cum ar fi, de exemplu, Spitalul Sfântul Sava Buzău sau Căminul de vârstnici Sfântul Sava Cluj.

Pe de altă parte, Curtea de apel a avut în vedere şi împrejurarea că pârâţii au făcut demersuri pentru diferenţierea lor, prin completarea sintagmei verbale cu elementele "cel Sfinţit", precum şi faptul că reclamantul nu are o familie de mărci, pentru a se putea considera că orice semn care include sintagma Spitalul Sf. Sava ar aparţine acestei familii.

Verificând ansamblul argumentelor aduse de reclamant pentru a justifica existenţa unor confuzii concrete între semnele în litigiu, instanţa de apel a constatat că, în realitate, confuziile la care partea se referă nu sunt făcute de publicul destinatar al serviciilor din clasa 44, ci de persoane interesate în căutarea unui loc de muncă, ale căror criterii de căutare sunt diferite de cele avute în vedere de publicul interesat de serviciile de îngrijiri paliative, astfel că nu sunt relevante din perspectiva chestiunilor analizate, fiind înlăturate ca atare.

Nici argumentele întemeiate pe aspectele ce rezultă din hotărârea nr. 298/12.12.2022 pronunţată de Comisia de Contestaţii Mărci din cadrul de OSIM nu au fost primite, instanţa de apel reţinând, pe de o parte, că în hotărârea menţionată, Comisia a reţinut riscul de confuzie în dimensiunea sa abstractă, dedus din similaritatea semnelor în conflict, dată de elementele comune Spitalul Sfântul Sava şi de identitatea serviciilor din clasa 44, în timp ce, în cauză, se analizează riscul de confuzie în dimensiunea sa concretă, vizând prezenţa părţilor pe piaţă, iar, pe de altă parte, că în hotărârea respectivă, Comisia a analizat cererea de înregistrare a mărcii Spitalul Sfântul Sava, în timp ce în cauza de faţă se analizează dacă pârâţii au încălcat sau nu marca reclamantului, marcă combinată având elementele verbale C. .

Or, chiar dacă cererea pârâtei de înregistrare a mărcii Spitalul Sfântul Sava nu a putut fi admisă (atât în raport de interdicţia din art. 5 lit. m) din Legea nr. 84/1998, cât şi în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 în raport de opoziţia reclamantului), pentru admiterea unei asemenea cereri, fiind necesar ca solicitanta să adauge elemente care să aducă distinctivitate sintagmei verbale menţionate, instanţa de apel a apreciat că această împrejurare nu poate primi automat semnificaţie în prezenta cauză, unde examinarea trebuie să lămurească dacă folosirea de către pârâţi, în activităţi specifice clasei 44, a sintagmei Spitalul Sfântul Sava încalcă marca apelantului reclamant, marcă combinată având elementele verbale C. şi dacă poate fi reţinută incidenţa art. 39 din Legea nr. 84/1998.

În concluzie, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută o încălcare a drepturilor reclamantului conferite de marca naţională combinată x, număr depozit x, având elementele verbale C., nefiind incidentă nici ipoteza art. 39 alin. (2) lit. b), câtă vreme, deşi între marca reclamantului şi semnul folosit de către pârâtă există o asemănare, nu poate fi reţinut riscul de confuzie.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că analiza efectuată de instanţa de apel ar fi eronată şi superficială, aceasta minimizând riscul de confuzie între semne pe baza unor diferenţe nesemnificative şi pe considerentul îndoielnic al localizării geografice diferite, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate şi faţă de modul în care acestea au fost valorificate în soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, recurentul considerând, în esenţă, că, atât timp cât cele două entităţi se promovează sub exact aceeaşi denumire, în acelaşi mediu (online şi în comunitatea medicală), adresându-se aceluiaşi public ţintă (pacienţi în căutare de servicii de îngrijire paliativă), riscul de confuzie este evident, simpla adăugare în denumirea pârâtei a sintagmei cel Sfinţit şi a localizării instituţiei, Ilfov, nefiind de natură a elimina confuzia ci, dimpotrivă, poate induce consumatorilor ideea că ar fi vorba de un punct de lucru al spitalului reclamantului, în zona Bucureşti.

Limitându-se strict la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanţei de apel, opunând argumentelor reţinute de aceasta propriile sale aprecieri şi susţineri, recurentul urmăreşte doar repunerea în discuţie a situaţiei de fapt, tinzând, astfel, la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în faţa instanţei de recurs, al cărei obiect priveşte strict cercetarea conformităţii deciziei atacate cu normele legale incidente, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât şi în drept.

Este adevărat că analiza comparativă, în vederea determinării similarităţii între mărci şi a riscului de confuzie, impune, de principiu, analiza şi interpretarea situaţiei de fapt şi a probelor, însă, instanţa de recurs nu poate cenzura însuşi rezultatul comparării, dat fiind că atribuţiile sale, ca instanţă de control judiciar, sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, prin prisma motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi a temeiniciei acesteia, respectiv a reevaluării situaţiei de fapt.

Prin urmare, faţă de invocarea, prin motivele de recurs, a cazului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, Înalta Curte poate verifica doar criteriile aplicate de către instanţa de apel în examinarea comparativă a celor două mărci pentru determinarea similarităţii şi a riscului de confuzie, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Drept urmare, cum afirmaţiile recurentului vizează doar aspecte de fapt, care au făcut obiectul examinării instanţelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanţei de recurs.

În mod similar, nici susţinerile referitoare la evaluarea eronată a distinctivităţii componentei verbale Spitalul Sfântul Sava nu deduc spre analiză veritabile elemente de nelegalitate a actului jurisdicţional atacat, în condiţiile în care, subsumat acestora, recurentul reiterează, doar, chestiuni invocate în calea de atac devolutivă, referitoare la constatările OSIM cu privire la cererea pârâtei de înregistrare a propriei mărci, criticând şi din această perspectivă, valoarea dată de către instanţa de apel elementelor verbale analizate.

Or, dincolo de împrejurarea că aceste aspecte au fost analizate şi verificate de instanţa de apel în cadrul controlului devolutiv, afirmând că instanţa de apel a ignorat probatoriul şi a interpretat greşit conceptul de distinctivitate, refuzând protecţia exact pentru partea mărcii care creează confuzie în rândul publicului, recurentul reclamant supune examinării aspecte ce ţin strict de temeinicia judecăţii înfăptuite, din moment ce acestea decurg, de asemenea, din analiza probatoriului efectuată cu ocazia cercetării fondului cauzei.

Aceasta întrucât, fiind învestită, prin calea devolutivă de atac promovată de reclamant, cu verificarea legalităţii soluţiei tribunalului de reţinere a lipsei caracterului distinctiv al mărcii acestuia, instanţa de apel a constatat că protecţia instituită prin certificatul de înregistrare nr. x vizează marca combinată "C." în ansamblul ei, iar nu doar elementele sale componente, în concret, Spitalul Sf. Sava, astfel că, în examinarea riscului de confuzie, aprecierea similitudinii dintre cele două semne nu se poate limita la luarea în considerare a componentei respective, comparaţia trebuind să se facă prin examinarea semnelor în conflict, apreciate fiecare ca întreg.

Potrivit celor deja arătate, instanţa de apel a expus, în continuare, considerntele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantului în sensul că elementul dominant al mărcii este sintagma "Spitalul Sf. Sava", precum şi cele pentru care nu a putut reţine distinctivitatea intrinsecă şi nici distinctivitatea dobândită prin folosinţă a mărcii, raţionamentul logico-judiciar care a fundamentat aceste statuări ale curţii de apel având la bază evaluarea cadrului factual şi a materialului probator administrat.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la concluziile la care a ajuns instanţa de apel nu poate reprezenta o critică de nelegalitate a hotărârii recurate, aptă a fi analizată prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., statuările instanţei de apel, relative la situaţia de fapt, neputând fi contrazise în prezenta cale extraordinară de atac.

Nici criticile întemeiate pe conţinutul hotărârii nr. 298/12.12.2022 pronunţată de Comisia de Contestaţii Mărci din cadrul de OSIM nu pot face obiectul unei reevaluări câtă vreme acestea reprezintă doar o reiterare a argumentelor similare ce au fost invocate, ca atare, şi în apel, argumente pe care instanţa devolutivă le-a analizat, redând pe larg în decizia atacată motivele pentru le-a apreciat ca nefiind relevante în cauză. Or, câtă vreme prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici iar prin cererea de recurs reclamantul nu a combătut în niciun fel argumentele instanţei de apel, simpla reiterare a susţinerilor referitoare la incidenţa hotărârii nr. 298/12.12.2022 nu se circumscrie unei veritabile chestiuni de nelegalitate susceptibilă de analiză în condiţiile punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Formală este şi susţinerea recurentului pârât referitoare la neluarea în considerare a relei credinţe a intimatei şi a comportamentului acesteia, deşi, în speţă, potrivit opiniei acestuia, există indicii puternice de rea credinţă pe care instanţa le-a ignorat.

Astfel, fără a exhiba nici de această dată un element propriu-zis de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul-reclamant tinde doar să opună statuărilor instanţei de apel referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, o serie de chestiuni factuale (care se repercutează, astfel, pe planul temeiniciei hotărârii), privitoare la modalitatea concretă de apreciere, de către instanţa devolutivă de control judiciar, a intenţiei frauduloase, ca element al relei-credinţe (elementul subiectiv), reliefând contextul care evidenţiază intenţia deliberată a intimatei B. de a se folosi de renumele mărcii sale şi de a crea confuzie printre consumatori, conduită sancţionată de OSIM prin admiterea opoziţiei formulate de reclamant şi respingerea de la înregistrare a mărcii "Spitalul Sfântul Sava‟ solicitată de intimată, ca urmare a constatării existenţei riscului de confuzie între marcă şi denumirea folosită de pârâtă, concluzie menţinută în urma respingerii definitive a contestaţiei împotriva deciziei OSIM.

Or, în prezenta fază procesuală, instanţa de recurs poate verifica doar dacă, în analiza relei-credinţe, au fost luaţi în considerare toţi factorii relevanţi ai speţei şi dacă, în raport cu aceştia, a fost stabilită neîndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe distincte ale relei-credinţe, neputând cenzura însăşi modalitatea de evaluare a acestor elemente şi concluzia dedusă la finalul ei.

Aceasta întrucât, în cadrul verificărilor efectuate, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba, aşadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor circumstanţe de fapt.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a dovedit renumele mărcii dincolo de aria locală, regiunea Iaşului şi zonele adiacente şi nici faptul că pârâtele ar fi urmărit să obţină foloase necuvenite din cunoaşterea anterioară a mărcii apelantului reclamant, apreciind ca fiind pertinentă explicaţia oferită de pârâte pentru care au ales ca unitatea spitalicească a acestora să poarte denumirea Spitalul Sfântul Sava, respectiv, faptul că lăcaşul de cult din curtea spitalului are hramul Sfântul Sava cel Sfinţit, sfânt cunoscut ca binefăcător, vindecător de boli. Cât priveşte susţinerile reclamantului potrivit cărora, prin folosirea denumirii de "Spitalul Sfântul Sava" de către intimaţi ar putea fi prejudiciată imaginea spitalului său, instanţa de apel le-a înlăturat, reţinând, în raport cu probatoriul administrat, că opinii defavorabile există atât în privinţa unităţii medicale gestionate de intimaţii pârâţi, cât şi în privinţa unităţii medicale gestionate de apelantul reclamant, indicând, în concret, probele avute în vedere în acest sens.

Astfel, din moment ce argumentele ce susţin concluzia inexistenţei intenţiei frauduloase au ca fundament evaluarea preponderent factuală a conduitei părţilor, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanţa de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei şi probelor administrate, acestea nu pot fi cenzurate în recurs, criticile formulate de recurent prin motivele de recurs, anterior prezentate, nerelevând niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie.

Drept urmare, cum în prezenta cale de atac extraordinară nu are loc o devoluare a fondului cauzei, simpla afirmare, la acest moment procesual, a contrariului celor reţinute de către curtea de apel constituie o nesocotire a limitelor în care instanţa de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalităţii acesteia.

Se constată, astfel, că, în realitate, recurentul-reclamant nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în motivul de casare invocat, ci, mai degrabă, îşi exprimă dezacordul în raport cu soluţia pronunţată, criticile vizând, în realitate, doar o reinterpretare a elementelor de probatoriu, în legătură cu care solicită o altă dezlegare.

Or, exigenţele procedurale ale motivului de casare invocat de parte impuneau, dimpotrivă, invocarea unei greşite interpretări şi aplicări a unor texte de lege, a unor principii sau criterii de analiză specifice, rezultate din jurisprudenţa CJUE.

Prin urmare, din moment ce recurentul-reclamant nu a indicat şi, cu atât mai puţin, nu a demonstrat în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind de natură a conduce, prin ea însăşi, la concluzia nelegalităţii hotărârii din perspectiva acestui motiv de recurs.

Nici criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de analiză în recurs.

În sensul textului legal menţionat, viciile motivării unei hotărâri se referă la lipsa motivării, motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii, respectiv, argumente care nu au legătură cu obiectul sau natura pricinii.

Raportat la acest caz de casare, în speţă, recurentul-reclamant ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, or, din examinarea cererii de recurs formulate, Înalta Curte constată că, deşi afirmă lipsa motivării, motivarea insuficientă ori existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, susţinerile au fost doar formal circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., ele constituind, în realitate, critici la adresa modului în care instanţa de apel a analizat şi interpretat elementele factuale ale cauzei şi probele administrate.

Astfel, pretinzând prin motivele de recurs lipsa motivării hotărârii pe aspecte esenţiale, recurentul susţine că instanţa de apel nu a analizat şi nu a răspuns argumentelor referitoare la confuzia efectiv produsă şi la renumele mărcii sale, ignorând probele decisive care, în opinia sa, demonstrau riscul de confuzie şi notorietatea mărcii, precum şi hotărârea organului specializat în materie de mărci, OSIM, care a reţinut explicit existenţa riscului de confuzie între denumirea folosită de pârâte şi marca anterioară, deşi aceasta a fost invocată şi depusă la dosar.

Totodată, motivarea insuficientă şi contradictorie este invocată în considerarea împrejurării că, preluând argumentul intimatelor potrivit căruia semnele în conflict nu ar fi similare, instanţa de apel nu a explicat de ce diferenţele de logo ar prevala asupra identităţii denumirii verbale folosite în promovare, pentru ca ulterior, admiţând existenţa unei similitudini verbale ridicate, să conchidă, în mod contradictoriu, că nu există risc de confuzie, întrucât sintagma Spitalul Sfântul Sava este lipsită de protecţie. Recurentul mai susţine şi că instanţa nu a motivat de ce a ignorat probatoriul privind percepţia publicului şi a preferat o abstractizare juridică reţinând că elementele Spitalul Sfântul Sava trebuie lăsate libere, nu a arătat cum a evaluat probele propuse de reclamant în raport cu apărarea pârâtei, nu a comparat serviciile efectiv oferite de părţi şi modul real de prezentare pe piaţă, apreciind, în final, că motivarea este sumară şi neconvingătoare.

Dincolo de împrejurarea că aceste susţineri nu au corespondent în realitate, câtă vreme, potrivit celor deja arătate în analiza motivului anterior de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., din considerentele deciziei atacate rezultă cu evidenţă contrariul, anume că instanţa de apel a analizat toate aspectele la care recurentul face referire, precum şi probele invocate în dovedirea acestora, Înalta Curte constată că, în realitate, criticile formulate nu vizează veritabile deficienţe de motivare a deciziei atacate, ci denotă, doar, dezacordul recurentului în raport cu opinia instanţei de apel asupra inexistenţei riscului de confuzie şi cu soluţia pronunţată, aspect ce-i plasează demersul în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.. Recurentul îşi exprimă şi de această dată nemulţumirea cu privire la concluziile la care a ajuns instanţa de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate, încercând să provoace o reevaluare a acestora în scopul obţinerii unei alte soluţii.

Decizia recurată conţine analiza şi dezlegarea jurisdicţională a tuturor aspectelor la care recurentul face referire, din modalitatea de formulare a criticilor subsumate acestui motiv de recurs rezultând, mai degrabă, că recurentul nu a înţeles raţionamentul instanţei de apel, ignorând el însuşi aspectele esenţiale pe care s-a fundamentat soluţia adoptată sau conferindu-le o interpretare proprie, în vădită contradicţie cu legea.

Însă, acest aspect şi faptul că motivarea soluţiei criticate nu coincide cu aprecierile şi susţinerile formulate de reclamant pe parcursul procesului nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate care să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., simpla afirmaţie în sensul că hotărârea este insuficient motivată sau că ar cuprinde considerente contradictorii, neînsoţită de o explicitare adecvată a motivelor pentru care partea consideră că aceste ipoteze normative ar fi aplicabile în cauză, nefiind suficientă pentru a justifica incidenţa motivului de casare invocat.

Pentru a putea invoca varianta normativă referitoare la motivarea contradictorie, recurentul era ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al considerentelor contestate, respectiv să demonstreze că acestea se exclud reciproc.

Or, recurentul face doar trimiteri la chestiuni de fapt, ce rezultă din modalitatea de apreciere a probelor, opunând argumentelor reţinute de instanţa de apel propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, o asemenea modalitate de motivare a recursului excluzând incidenţa cazului de casare mai sus menţionat. Aspectele invocate nu pot fi cenzurate întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, instanţa de recurs fiind ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, contrar susţinerilor recurentului, din cuprinsul deciziei atacate rezultă cu evidenţă că, în realitate, soluţia adoptată îşi găseşte corespondent deplin în argumentele de fapt şi de drept cuprinse în considerentele la care acesta face referire, considerente care lămuresc toate aspectele esenţiale ale cauzei, în raport cu temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii, şi care nu se exclud, ci, dimpotrivă, converg în totalitate către concluzia reţinută de instanţa de apel în sensul că, în ciuda similarităţii elementului comun pe care marca reclamantului şi semnul folosit de pârâte îl includ, Spitalul Sfântul Sava, precum şi a similarităţii serviciilor oferite de părţi, nu există risc de confuzie câtă vreme, în ansamblul mărcii reclamantului, acesta nu este elementul dominant, sintagma nu poate fi considerată distinctivă, fiind compusă dintr-un element ce desemnează felul şi destinaţia serviciilor din clasa 44 şi unul cu valoare simbolică religioasă, niciunul dintre acestea neputând fi înregistrat ca marcă, conform interdicţiilor din art. 5 lit. d) şi m) din Legea nr. 84/1998, nu s-a dovedit de către reclamant dobândirea distinctivităţii prin folosinţă exclusiv pentru sintagma verbală Spitalul Sfântul Sava şi nici asocierea pe care publicul o face între aceasta şi spitalul reclamantului, iar, în ciuda identităţii serviciilor oferite de părţi, publicul relevant poate face distincţia necesară între cele două semne în litigiu, astfel că părţile pot coexista pe piaţă, folosind ambele sintagma Spitalul Sfântul Sava.

În aceste circumstanţe, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la motivarea insuficientă şi contradictorie a deciziei atacate apar ca fiind pur formale, făcute doar pentru a justifica posibilitatea exercitării de către acesta a căii extraordinare de atac a recursului, neputând fi circumscrise unor veritabile critici de nelegalitate apte de încadrare în motivul de casare strict reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., astfel că nu pot fi cenzurate de instanţa de control judiciar.

Aşa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 556A din 15 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2026.