Claim for damages from unjustified criminal investigation dismissed as appeal lacked valid grounds of illegality

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 19 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând plata sumei de 5.825.171,74 RON, reprezentând despăgubiri (daune materiale) prejudiciul prezumat a fi fost produs Statului Român, plata sumei de 5.825.171,74 RON, reprezentând despăgubiri (daune morale) cuvenite - ca urmare a traumelor psihice, fizice şi materiale, suferite prin modul de instrumentare a dosarului de urmărire penala nr. 477/P/2017 şi finalizarea acestuia în termen de peste 4 ani prin clasare, conform ordonanţei din 10 februarie 2021, precum şi dobânda legala penalizatoare începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1401 din 29 decembrie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 459 A din 21 mai 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1401 din 29 decembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin motivul de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a imputat instanţie de apel o nemotivare a hotărârii.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel a concluzionat că termenul de 3 ani, 8 luni şi 15 zile ar fi fost justificat, fără a dezvolta raţionamentul juridic şi fără a expune argumentele care au fundamentat aprecierea caracterului legitim şi proporţional al ingerinţei în viaţa privată a reclamantului.

Totodată, a arătat că instanţa nu a explicat, în mod efectiv, considerentele pentru care a concluzionat asupra neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, astfel încât hotărârea nu cuprinde o motivare care să permită verificarea modului în care au fost analizate exigenţele impuse de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În aceste condiţii, a susţinut că motivarea deciziei recurate nu oferă elementele necesare pentru a se putea reţine că instanţa de apel a realizat o examinare efectivă a ingerinţei reclamate prin prisma standardelor convenţionale aplicabile.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 8 din CEDO, apreciind că intervalul de aproape 4 ani în care s-au efectuat cercetări penale împotriva acestuia depăşeşte termenul rezonabil. Totodată, a susţinut că a suferit prejudicii ca urmare a abuzurilor săvârşite împotriva acestuia, prin cercetarea penală, atât în ceea ce priveşte imaginea profesională, cât şi cât şi din perspectiva încălcării dreptului la viaţă privată şi de familie.

În finalul criticilor aduse decizie atacate, recurentul a menţionat că, în mod nelegal, Curtea de Apel a apreciat că nu este dovedită fapta ilicită a celor doi pârâţi, existenţa faptei ilicite reieşind, cu puterea evidenţei, din încălcarea nejustificată a normelor imperative de drept comunitar, prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, precum şi dreptului la respectarea vieţii private şi de familie.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală sub toate aspectele invocate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la motivele de casare invocate şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere cele ce succed.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamantul a imputat instanţei de apel o motivare insuficientă, atât în ceea ce priveşte analiza duratei procedurii judiciare, efectuată din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi în privinţa soluţiei de neatragere a răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi.

Astfel, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a pronunţat soluţia atacată fără a expune raţionamentul care a fundamentat concluzia privind caracterul rezonabil al termenului de 3 ani, 8 luni şi 15 zile al procedurii de cercetare penală, precum şi cea referitoare la caracterul justificat al ingerinţei în viaţa sa privată, neoferind o motivare reală în baza căreia să poată fi reţinută respectarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către pârâţi.

Analizând această critică, se observă că instanţa de apel şi-a justificat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 din C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

În ceea ce priveşte termenul de 3 ani, 8 luni şi 15 zile, în motivarea soluţiei pronunţate, curtea de apel a reţinut criteriile pentru evaluarea duratei procedurii enunţate de instanţa de contencios european şi, procedând la analiza cauzei din perspectiva complexităţii acesteia şi a probatoriului administrat, a apreciat că natura cauzei penale impunea un grad însemnat de complexitate procesuală şi că nu au existat perioade îndelungate de inacţiune ale organelor de cercetare penală. Totodată, a reţinut că au fost audiaţi atât reclamantul, cât şi 30 de martori, au fost efectuate verificări şi emise adrese către diferite societăţi, unităţi bancare, birouri notariale, executori şi a fost dispusă şi efectuarea unei inspecţii fiscale, al cărui rezultat a trebuit aşteptat.

Totodată, instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea că reclamantul a formulat, în timpul cercetării penale, o contestaţie privind durata procesului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea F/DL din data de 18.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a Penală, reţinându-se, în esenţă, faptul că activitatea de urmărire penală s-a desfăşurat, în general, în mod ritmic, fiind efectuate multiple acte de urmărire penală, cauza având un caracter complex, având în vedere că se efectuează cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi spălare a banilor.

Concluzionând, instanţa de apel a apreciat că organele de cercetare penală au asigurat respectarea valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 6 din CEDO, neexistând perioade semnificative de inacţiune, pentru a se reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la durata rezonabilă, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte ingerinţa în viaţa personală şi profesională a reclamantului, prin audierea ca martori a clienţilor săi ori sesizarea unităţilor bancare cu care reclamantul avea contracte în derulare, precum şi emiterea adresei către ANAF şi efectuarea inspecţiei fiscale, instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot fi considerate expresiile unui abuz din partea procurorului de caz, acesta dispunând emiterea adreselor către societăţile de asigurare pentru obţinerea documentelor care au stat la baza viramentelor bancare efectuate în conturile reclamantului şi emiterea adresei către ANAF în scopul verificării activităţii desfăşurate de reclamant şi a concordanţei dintre declaraţiile fiscale şi evidenţa contabilă a contribuabilului, fără a se putea reţine, în sarcina organelor de urmărire penală intenţia de a ştirbi reputaţia profesională sau morală a reclamantului.

Cu referire la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Curtea de Apel a reţinut că această parte litigantă a fost sesizată de B. S.A. cu privire la unele tranzacţii realizate de reclamant apreciate suspecte, iar acesta, îndeplinind atribuţiile ce îi sunt conferite de lege, a sesizat organele de urmărire penală, fără a dezinforma organele de cercetare penală. În acest sens, a reţinut că ONPCSB este obligat să analizeze informaţiile cu caracter financiar pe care le primeşte, iar, în cazul în care constată că există indicii de spălare a banilor proveniţi din evaziune fiscală, are obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.

Astfel, în urma probatoriului administrat, prima instanţă de control judiciar a concluzionat că, în cauză, nu există nici un indiciu în sensul că intimatul Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ar fi acţionat abuziv în legătură cu informaţiile primite de la unitatea bancară, nu a formulat acuzaţii şi nici aprecieri cu privire la săvârşirea infracţiunii de spălare de bani. A reţinut, totodată, că analiza financiară efectuată de intimat, în calitate de organ administrativ, reprezintă o analiză a tuturor informaţiilor financiare disponibile la nivelul instituţiei despre o tranzacţie suspectă, iar prin prezentarea acestor tranzacţii s-a realizat doar scopul de informare prevăzut de lege.

Faptul că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel şi cu raţionamentul care a fundamentat această soluţie nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii, în sensul exigenţelor art. 425 din C. proc. civ.. Controlul de legalitate exercitat în recurs nu vizează conformitatea soluţiei cu aşteptările părţii, ci respectarea exigenţelor legale privind fundamentarea acesteia. Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la modul în care instanţa a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale ori a valorificat materialul probator nu poate fi convertită într-o critică validă întemeiată pe lipsa motivării.

Totodată, este de menţionat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Mai mult, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept, care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Din această perspectivă, este esenţial că instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, logică şi coerentă, considerentele care au condus la soluţia pronunţată, realizând o corelare între situaţia de fapt reţinută, probele administrate şi normele de drept incidente. Această motivare permite nu doar părţilor să înţeleagă raţionamentul instanţei, ci şi instanţei de recurs să exercite un control judiciar efectiv asupra legalităţii hotărârii, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea art. 6 şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în aprecierea duratei procedurii judiciare, instanţa supremă constată că acestea nu pot fi supuse analizei în recurs. Aceasta, întrucât aspectele invocate, în modalitatea în care au fost formulate, nu configurează veritabile critici de nelegalitate, ci privesc modul de evaluare a probatoriului, respectiv stabilirea caracterului imputabil al pretinsei întârzieri nejustificate în soluţionarea cercetării penale într-un termen rezonabil, chestiune ce decurge din aprecierea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate.

Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează, în mod explicit, la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei ce ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Sub acest aspect, trebuie reţinut că recurentul-reclamant nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, ci s-a limitat la expunerea propriei perspective asupra situaţiei de fapt şi la evidenţierea consecinţelor pe care durata cercetării penale le-ar fi avut asupra vieţii sale personale şi profesionale, fără a demonstra în ce măsură instanţa de apel s-ar fi abătut de la criteriile consacrate în jurisprudenţa convenţională privind durata rezonabilă a procedurilor şi nici nu a evidenţiat vreo aplicare greşită a normelor de drept material incidente. Or, simpla menţionare a duratei cercetării penale şi a modului în care aceasta a afectat viaţa personală şi profesională a reclamantului nu sunt apte de a genera controlul de legalitate al deciziei atacate pe acest aspect.

În acest context, instanţa supremă reiterează că motivarea recursului presupune, în mod necesar, o dublă exigenţă: pe de o parte, indicarea expresă a motivului de nelegalitate dintre cele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia prin formularea unor critici concrete, circumscrise raţionamentului juridic al instanţei de apel. Drept urmare, simpla afirmaţie a părţii în sensul încălcării unor dispoziţii legale sau convenţionale, în absenţa unei argumentări efective care să evidenţieze erorile de drept pretins comise, este lipsită de valenţe juridice.

Ca atare, constatând că susţinerile recurentului nu se circumscriu ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, deopotrivă, nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare limitativ reglementate de acest text de lege, întrucât vizează exclusiv aspecte de temeinicie ce excedează controlului de legalitate exercitat în recurs, acestea urmează a fi înlăturate din analiză.

Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa susţinerilor recurentului referitoare la pretinsa aplicare greşită a normelor de drept material, dedusă din reţinerea inexistenţei faptei ilicite în sarcina celor doi pârâţi, întrucât nici aceste critici nu sunt dezvoltate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., nefiind indicată norma de drept pretins încălcată, nici modul concret de încălcare a acesteia şi nici formulate obiecţii punctuale asupra raţionamentului juridic al instanţei de apel, astfel că ele nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate, ci exprimă doar un dezacord faţă de soluţia pronunţată, motiv pentru care nu pot fi supuse analizei în recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 459 A din 21 mai 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 459 A din 21 mai 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.