Accrual date of moratory interest in extra-contractual tort liability for delayed execution of final judgment

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2026

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, sub nr. x/2021 la 4 noiembrie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Vaslui, a solicitat:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 553.000 RON, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a nepunerii în executare şi, implicit, a nerestituirii către aceasta a suprafeţei de 39,5 ha teren arabil, conform obligaţiei stabilite prin decizia civilă nr. 316/R/18.06.2014 a Tribunalului Vaslui, pronunţată în dosarul nr. x/2007;

2. obligarea pârâtei la plata sumei de 44.240 euro, reprezentând contravaloarea subvenţiei pe care ar fi încasat-o dacă pârâta ar fi executat obligaţia stabilită de instanţa de judecată, respectiv să reconstituie şi să pună la dispoziţie suprafaţa de 39,5 ha teren arabil;

3. obligarea pârâtei la plata de daune moratorii egale cu dobânda legală aplicate sumelor solicitate la pct. l şi 2 din acţiune, calculate de la data punerii în întârziere a pârâtei şi până la data plăţii efective;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 987/2024 din 3 iulie 2024, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Vaslui.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 290.325 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosinţă a terenului în suprafaţă de 39,5 ha, precum şi la plata de daune moratorii egale cu dobânda legală, acordate de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plăţii efective a sumei stabilite cu titlu de despăgubiri.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.943 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 169/2025 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins, apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâta Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor împotriva sentinţei civile nr. 987/2024 din 3 iulie 2024, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă.

A respins cererea reclamantei A., de obligare a pârâtei Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul declarat de reclamanta A.

Prin cererea de recurs, reclamanta a criticat hotărârea instanţei de apel, invocând nelegalitatea acesteia, atât sub aspectul soluţiei de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata sumei de 87.097,5 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului agricol, cât şi în ceea ce priveşte determinarea momentului de la care sunt datorate daunele moratorii.

Prin prima critică formulată, recurenta-reclamantă a imputat instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 1531 alin. (1) şi (2) C. civ., susţinând că soluţia pronunţată cu privire la beneficiul nerealizat, prin raportarea acestuia la clasa a III-a de bonitate – respectiv terenurile cele mai puţin fertile –, nu este legală, întrucât, potrivit definiţiei doctrinare a beneficiului nerealizat, sporul patrimonial trebuie determinat prin raportare la un randament mediu.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă a invocat o încălcare a dispoziţiilor art. 1522 şi urm, a art. 1535 şi art. 1536 din C. civ., învederând că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că daunele moratorii sunt datorate de la data când hotărârea devine executorie sau definitivă, deşi dispoziţiile legale anterior menţionate stabilesc că acestea se cuvin creditorului de la data punerii în întârziere a debitorului, în speţă acestea fiind momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 4 noiembrie 2021.

Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Recursul declarat de pârâta Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea decizie atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât nu s-au analizat apărări esenţiale ale acesteia, respectiv imposibilitatea executării în natură, dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, refuzul UAT Voineşti de a pune la dispoziţie terenul arabil necesar, respingerea tuturor ofertelor formulate de reclamantă şi inexistenţa autorităţii Comisiei judeţene asupra terenurilor aflate în administrarea ADS.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a imputat instanţei de apel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., nefiind îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

În acest sens, a susţinut că fapta ilicită nu există, întrucât s-au întreprins măsuri constante pentru executarea obligaţiei în natură, lipsind orice culpă a autorităţii, iar prejudiciul nu este probat, fiind stabilit doar în mod estimativ.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la motivele de casare invocate şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Asupra recursului declarat de reclamanta A.

Contestând legalitatea deciziei atacate în raport cu soluţia Curţii de Apel referitoare la contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului agricol, recurenta-reclamantă a formulat o primă critică care vizează modul de determinare a cuantumului beneficiului nerealizat, susţinând că prima instanţă a procedat eronat la raportarea acestuia la clasa a III-a de bonitate, deşi, potrivit definiţiei doctrinare, cuantificarea beneficiului trebuie realizată prin raportare la un randament mediu, soluţie care a fost confirmată ulterior de instanţa de apel.

Criticile recurentei, astfel cum au fost dezvoltate prin cererea de recurs, nu sunt apte de încadrare în niciuna dintre ipotezele de nelegalitate, urmând a fi înlăturate din analiză.

În acest sens, Înalta Curte reţine că motivele invocate de recurentă vizează modalitatea de stabilire a cuantumului contravalorii de folosinţă de către prima instanţă şi reprezintă o reiterare a criticilor cu acelaşi obiect aduse sentinţei civile pronunţate în dosar, în apel, care au fost analizate şi au primit dezlegare jurisdicţională din partea primei instanţe de control judiciar. Or, aceeaşi motivare, fără a se indica modalitatea în care instanţa de apel a încălcat normele de drept incidente, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestor argumente şi este inaptă a răspunde cerinţelor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În această perspectivă, trebuie subliniat că o astfel de formulare a motivului de recurs contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs, vizând raţionamentul şi justificarea soluţiei adoptate de instanţa de apel, şi nu pe reţinerile instanţei de fond.

Dat fiind că obiectul căii extraordinare de atac îl constituie decizia civilă nr. 169/2025 din 16 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – secţia civilă, controlul de legalitate exercitat în recurs se circumscrie exclusiv dezlegărilor date de instanţa de apel. În acest cadru procesual, orice critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. trebuia să evidenţieze, în mod riguros şi punctual, eroarea de drept imputată primei instanţe de control judiciar, respectiv modalitatea în care aceasta a evaluat existenţa şi întinderea prejudiciului şi a validat soluţia primei instanţe sub aspectul cuantificării contravalorii lipsei de folosinţă. Or, numai o asemenea argumentaţie, raportată nemijlocit la considerentele deciziei atacate, ar fi fost aptă să declanşeze analiza instanţei de recurs în limitele proprii acestei căi extraordinare.

Astfel, în absenţa indicării unor veritabile critici de nelegalitate, concretizate în susţinerea încălcării sau aplicării greşite a unor norme de drept material ori procesual, susţinerile recurentei rămân la nivel declarativ, fără a se circumscrie vreunuia dintre cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1–8 C. proc. civ.. În consecinţă, aceste critici nu pot forma obiect al controlului de legalitate şi urmează a fi înlăturate.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs formulat, prin care se impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 1522 şi următoarele, precum şi ale art. 1535–1536 C. civ., cu referire la determinarea momentului de la care încep să curgă daunele moratorii, Înalta Curte reţine că acest motiv este fondat, în limitele ce urmează a fi expuse, fiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că daunele moratorii ar începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe, concluzie ce reflectă o aplicare greşită a normelor de drept material anterior menţionate, o asemenea dezlegare încălcând atât regimul juridic al punerii de drept în întârziere, cât şi esenţa obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat prin faptă ilicită.

Potrivit art. 1381 C. civ., "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (...) (3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor".

În aplicarea acestor dispoziţii, sunt incidente dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" şi ale art. 1531 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform cărora prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

În speţă, pierderea efectivă suferită de proprietara reclamantă poate fi remediată prin acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenului, reprezentând primul element al reparării integrale a prejudiciului. În paralel, principiul reparării integrale impune compensarea şi a celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, respectiv beneficiul de care reclamanta a fost lipsită (lucrum cessans), concretizat sub forma daunelor-interese moratorii, calculate la nivelul dobânzii legale.

În ceea ce priveşte momentul de la care sunt datorate daunele moratorii, Înalta Curte reţine că, în materia răspunderii civile delictuale, regimul juridic al dobânzii legale este guvernat de dispoziţiile art. 1381 alin. (2) şi (3), coroborate cu art. 1535 alin. (1) C. civ.. Din interpretarea sistematică a acestor texte rezultă că, în ipoteza obligaţiilor izvorâte dintr-o faptă ilicită extracontractuală, dobânda curge de drept de la data producerii prejudiciului, respectiv de la momentul săvârşirii faptei ilicite, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se cuantifică despăgubirile.

Această concluzie decurge din însăşi finalitatea principiului reparării integrale a prejudiciului, care impune repunerea victimei în situaţia anterioară producerii faptei ilicite, inclusiv sub aspectul lipsei de folosinţă a sumelor datorate. În plus, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., debitorul este de drept în întârziere atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale, nefiind necesară punerea în întârziere. În consecinţă, dreptul la dobândă moratorie ia naştere concomitent cu obligaţia de reparare a prejudiciului, fiind ataşat acesteia ab initio, iar nu condiţionat de intervenţia sau definitivarea unei hotărâri judecătoreşti cu caracter constatator.

În consecinţă, Înalta Curte constată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind afectată de nelegalitate sub aspectul determinării momentului de la care sunt datorate daunele moratorii.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportate la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, va admite recursul reclamantei şi va casa, în parte, decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului reclamantei exclusiv sub aspectul cererii de acordare a daunelor moratorii, fără a afecta dezlegările privind existenţa şi întinderea prejudiciului ori celelalte dispoziţii ale hotărârii, care vor fi menţinute.

Instanţa de trimitere va proceda la reanalizarea acestui capăt de cerere cu aplicarea corectă a normelor de drept material menţionate şi cu respectarea dezlegărilor obligatorii date prin prezenta decizie. Totodată, în rejudecare, instanţa va avea în vedere principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ., care limitează cadrul procesual la pretenţiile şi cauza juridică deduse judecăţii de parte, cu observarea faptului că reclamanta a solicitat acordarea daunelor moratorii de la data introducerii acţiunii.

Asupra recursului declarat de pârâta Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor

Contestând legalitatea deciziei atacate, recurenta-pârâtă a imputat instanţei de apel o nemotivare a hotărârii pronunţate, constând în neanalizarea apărărilor formulate, critică care, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă şi concretă, instanţa de judecată fiind obligată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

Înalta Curte constată că, în baza unui raţionament juridic amplu şi convingător, iar nicidecum afectat de motivarea insuficientă, instanţa de apel a reţinut, în examinarea faptei ilicite imputate, respectiv executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti prin care reclamantei i s-a confirmat dreptul de proprietate, că există cel puţin trei hotărâri judecătoreşti definitive, opozabile în totalitate pârâtei, care au statuat culpabilitatea acesteia pentru întârzierea executării obligaţiei stabilite prin decizia civilă nr. 316/R din 18 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Vaslui, situaţie care intră sub autoritatea de lucru judecat şi care nu mai poate fi rediscutată sau repusă în discuţie în prezenta cauză.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi următoarele din C. civ., raportat la motivele de apel formulate de ambele părţi litigante, constatând că sunt întrunite toate condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei. A stabilit că prejudiciul material suferit de reclamantă constă în beneficiul material de care aceasta a fost lipsită, prin neexploatarea agricolă a terenului, şi a menţinut, ca legală, modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului. În ceea ce priveşte daunele moratorii, a stabilit că acestea vor fi datorate de pârâtă nu de la data introducerii acţiunii, ci de la data rămânerii definitive a sentinţei primei instanţe, întrucât scadenţa debitului principal cu titlu de despăgubiri va fi data rămânerii definitive a acesteia.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a analizat apărări esenţiale formulate de pârâtă, cu trimitere directă la situaţia de fapt, astfel cum a fost aceasta percepută de parte, şi la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă îşi exprimă, de fapt, dezacordul faţă de concluzia la care a ajuns instanţa. Or, împrejurarea că partea este nemulţumită de modul în care a fost stabilită situaţia de fapt, în raport cu probele administrate în cauză, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanţa nu are obligaţia legală de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părţi textelor de lege invocate în susţinerea cererilor. Instanţa trebuie să examineze aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, şi poate să abordeze argumentele părţilor într-o manieră globală, printr-un raţionament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

Prin urmare, hotărârea conţine o motivare completă şi coerentă, care permite verificarea legalităţii acesteia. Simplul fapt că recurenta nu împărtăşeşte concluziile instanţei nu echivalează cu lipsa motivării în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că această critică urmează a fi înlăturată, ca nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de casare subsumat de recurenta-pârâtă ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru etapă procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Prin urmare, instanţa de recurs nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs.

Cu toate că recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1357 din C. civ., aceasta nu a expus niciun argument concret care să evidenţieze modul greşit de aplicare a normei de drept material de către instanţa de apel, motiv pentru care, nefiind dedusă examinării instanţei de recurs o veritabilă critică de nelegalitate, urmează a fi eliminată din analiză.

Pentru considerentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 raportate la art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi că al doilea motiv de recurs nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8, recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat.

În privinţa cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de reclamanta A., în legătură cu recursul său, Înalta Curte reţine că, având în vedere soluţia de casare parţială, la acest stadiu procesual nu se poate pronunţa asupra cheltuielilor, întrucât litigiul nu a fost soluţionat pe fond, în integralitatea lui, şi nu a fost stabilită partea câştigătoare, condiţie esenţială pentru aprecierea eventualei culpe procesuale. În consecinţă, posibilitatea acordării acestor cheltuieli va fi analizată de instanţa de apel în cadrul evaluării globale a cheltuielilor judiciare ale cauzei.

În schimb, în ceea ce priveşte cererea, formulată de reclamantă, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului declarat de pârâtă, Înalta Curte va respinge această solicitare, reţinând că, pentru justificarea pretenţiilor sale, reclamanta a depus o singură dovadă, respectiv chitanţa nr. x din 20 ianuarie 2026, care indică onorariul global al avocatului pentru reprezentarea părţii în dosarul nr. x/2021, fără ca suma să fie defalcată în cheltuielile ocazionate de susţinerea recursului său şi cele aferente combaterii recursului părţii adverse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 169/2025 din 16 aprilie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite aceleiaşi instanţe de apel, spre rejudecare, apelul formulat de reclamanta A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Judeţeană Vaslui pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2026.