Judicial error damages claim: admissibility of constitutional exception challenging legal counsel representation norms unrelated to liability

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2026

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 martie 2024 pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare în dosarele nr. x/2021, nr. y/2022, nr. z/2023, nr. w/2023 şi nr. 3941/90/2023.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2476 din 25 septembrie 2024 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost respins excepţia nulităţii întâmpinării, invocate de reclamant.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 2476 din 25 septembrie 2024 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, reclamantul A. a declarat apel, cale de atac înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia I civilă.

Prin cererea formulată la data de 2 aprilie 2025, apelantul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7 din 22 aprilie 2024 pronunţată în recurs în interesul legii.

Prin încheierea din 25 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7 din 22 aprilie 2024 pronunţată în recurs în interesul legii.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva încheierii din 25 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024, reclamantul A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea e lovită de nulitate, fiind nemotivată şi nefiind menţionate motivele pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/92, respectiv de ce excepţia de neconstituţionalitate nu are legătura cu soluţionarea cauzei.

Reţinerea instanţei în sensul că excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei este vădit abuzivă, atât timp cât Tribunalul Vâlcea a invocat în hotărâre ca motiv al respingerii nulităţii întâmpinării Ministerului Finanţelor exact Decizia RIL nr. 7/2024, astfel că susţinerea că întâmpinarea este semnată de şeful Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea şi că, indiferent de constituţionalitatea textului, întâmpinarea produce efecte juridice, nu are niciun temei. Menţionează, în acest sens, încheierea din 11 iulie 2025 pronunţată în dosarul nr. x/2025 al Tribunalului Vâlcea, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare, prin care a fost sesizata Curtea Constituţională cu neconstituţionalitate art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7 din 22 aprilie 2024 pronunţată în recurs în interesul legii.

În invocarea nulităţii întâmpinării a menţionat ca aceasta este lovită de nulitate întrucât este întocmită şi semnată de consilierul juridic, fără să facă dovada exercitării legale, potrivit Legii nr. 514/2003 şi Statutului profesiei (cu referire la art. 54, art. 87 din Statut).

Atât timp cât se menţionează că este semnată de consilierul juridic, rezultă indubitabil că acesta a întocmit şi semnat întâmpinarea şi nu a fost întocmită de şeful agenţiei.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (26 martie 2024), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prealabil, se impune a se preciza că recursul urmează a fi examinat în lumina deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 321 din 9 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial nr. 580/2017, prin care s-a stabilit că recursul reglementat prin dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este un remediu judiciar care nu preia niciunul din elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., obiectul său constând în verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, se constată că în cuprinsul cererii de recurs se decelează critici (cum ar fi cele privind o pretinsă nemotivare a încheierii recurate, precum şi o pretinsă greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992) de natură a fi examinate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

Asupra recursului declarat împotriva încheierii prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 7/2024 pronunţată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A., se constată următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol dispune că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca atare, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei ori irelevanţei textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

Verificarea condiţiilor formale de admisibilitate de către instanţă nu presupune o analiză a conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor considerate a fi neconstituţionale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia, ca incident procedural, poate fi invocată.

Astfel fiind, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei, de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care cea constând în existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

În cauză, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin încheierea recurată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se, în considerente, că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele de admisibilitate impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, atât timp cât, în cauză, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate care dispune ca prevederile legale pretins a fi neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Împotriva soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii sale a declarat recurs petentul, susţinând că încheierea recurată nu este motivată, precum şi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale cu privire la care a invocat excepţia de neconstituţionalitate având legătură cu cauza, întrucât a invocat excepţia nulităţii întâmpinării.

Relativ la critica prin care se invocă nelegalitatea încheierii recurate prin prisma faptului că aceasta nu este motivată, se reţine că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, motivare ce constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Cazul de casare conţine diferite ipoteze ce constituie temei pentru desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa nu a răspuns criticilor părţilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevăd că "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituindu-se într-o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi într-o premisă a exercitării corespunzătoare a controlului judiciar. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României).

Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a prezentat, într-o manieră care respectă logica juridică, argumentele de fapt şi de drept pentru care a reţinut ca nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la legătura dispoziţiilor de lege criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, a reţinut că, reclamantul a învestit instanţele cu o cerere de acordare a unor daune morale pentru pretinse erori judiciare, iar faptul că, atât în faţa tribunalului, cât şi în apel, acesta a invocat nulitatea întâmpinării depuse de intimat (motivat de faptul că nu s-a făcut dovada exercitării legale a profesiei de către consilierul juridic care a redactat-o, nefiind înscris în tabloul consilierilor juridici cu drept de exercitare), nu poate genera efecte juridice diferite în cauză, după cum Curtea Constituţională constată sau nu neconstituţionalitatea textelor invocate.

Ca atare, lecturând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în corelaţie cu încheierea instanţei de apel, rezultă cu evidenţă că s-a făcut o analiză judicioasă cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Pretinzând, prin criticile din recurs, că încheierea atacată nu este motivată, recurentul-reclamant îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care instanţa a ajuns. Or, împrejurarea că partea recurentă este nemulţumită de concluziile la care a ajuns instanţa de judecată nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nu determină incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Argumentele inserate în cuprinsul încheierii recurate relevă raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa la pronunţarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu este justificată critica de nemotivare la care face trimitere recurentul.

În consecinţă, reţinând că încheierea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii în recurs din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică din cererea de recurs, prin care se arată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale, întrucât dispoziţiile cu privire la care recurentul a susţinut că sunt neconstituţionale au legătură cu cauza, motivat de faptul că a invocat excepţia nulităţii întâmpinării, Înalta Curte urmează a o analiza din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că, în realitate, se critică interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de procedură reprezentate de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În jurisprudenţa sa (paragraful 22 din Decizia nr. 410 din 11 iulie 2023), instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi (par. 22).

În acord cu aprecierile instanţei ce a pronunţat încheierea recurată, se constată că posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei - de a putea respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate - este limitată de dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Cu privire la această condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

De asemenea, conform jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 06 mai 2019).

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În aceste coordonate, se observă că, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită, având în vedere că aspectele de neconstituţionalitate invocate, odată dezlegate de Curtea Constituţională, nu sunt în măsură să influenţeze soluţia pronunţată în cauză, astfel cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel.

Dispoziţiile legale invocate de recurent vizează, pe de o parte, norme privitoare la formele în care consilierii juridici se pot asocia/constitui în vederea exercitării profesiei (art. 5 din Legea nr. 514/2003), iar pe de altă parte, norme referitoare la organizarea şi protecţia profesiei de consilier juridic (art. 20 din acelaşi act normativ).

Or, între aceste prevederi legale vizate de neconstituţionalitate şi cauza dedusă judecăţii nu există conexiunea stipulată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - o eventuală sesizare a Curţii Constituţionale ar fi nejustificată, de vreme ce aceste norme nu pot conduce la soluţionarea litigiului în care cererea de sesizare a fost formulată, care, prin raportare la obiectul său (repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare), presupune aplicarea altor norme de drept, iar nu a celor pretins afectate de neconstituţionalitate.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma soluţiei şi a dispoziţiilor legale în temeiul cărora aceasta a fost pronunţată.

Cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată o are în litigiu, din analiza textelor legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi obiectul cauzei, se constată că nu există legătură între soluţia ce ar fi putut fi pronunţată în cadrul cererii de apel şi soluţia ce ar fi putut fi pronunţată de Curtea Constituţională.

Cu alte cuvinte, şi dacă s-ar admite neconstituţionalitatea respectivelor dispoziţii, acest aspect nu ar avea influenţă în soluţionarea cererii de apel, iar prefigurarea unei soluţii vizând neconstituţionalitatea textelor de lege menţionate nu creează premisele aplicării directe a acelor norme în vederea soluţionării cauzei.

Faptul că recurentul a invocat, pe cale de apărare la fond şi în apel, excepţia nulităţii întâmpinării formulate de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin consilier juridic (în legătură cu care a formulat şi excepţia de neconstituţionalitate), este lipsit de relevanţă juridică, din perspectiva efectului concret asupra desfăşurării procesului.

Pentru a fi admisibilă şi a genera în sarcina instanţei obligaţia de înaintare a cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se solicită a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, aspect ce nu se verifică în cauză - constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea articolelor de lege a căror neconstituţionalitate se invocă nu generează efecte juridice diferite în cauză, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, se impune a se menţiona faptul că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.

Or, în speţă, judecata apelului nu se întemeiază pe niciuna dintre dispoziţiile cu privire la care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, astfel că nu se pune problema interpretării sau aplicării niciuneia dintre cele două dispoziţii legale.

În cauză, Curtea de Apel Piteşti a constatat că întâmpinarea depusă în primă instanţă nu a fost semnată doar de către consilierul juridic, ci şi de către şeful Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea, astfel că, indiferent de declararea ca neconstituţională a textelor de lege invocate de recurent, întâmpinarea respectivă produce efecte juridice, nefiind lovită de sancţiunea nulităţii.

În acest context, este nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia Curtea de Apel Piteşti ar fi reţinut, în mod greşit, lipsa legăturii cu soluţionarea cauzei.

Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul–pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea prin întâmpinare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 25 iunie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2026.