Statutory deferral of budgetary payment deadlines does not warrant inflation indexation or legal interest where delay is proportionate and no national conventionality review is available.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.11.2023 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2023, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: (i) obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.905.769,80 RON aferentă titlului de plată seria x nr. x din 22.05.2023, reprezentând tranşa 2 din despăgubirea stabilită în baza sentinţei civile nr. 91/22.01.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă; (ii) actualizarea sumei de 3.905.769,80 RON aferentă titlului de plată seria x nr. x din 22.05.2023 cu indicele de inflaţie şi obligarea pârâţilor la plata sumei actualizate; (iii) obligarea la plata dobânzii legale începând cu 18.11.2023 şi până la data plăţii efective a sumei actualizate cu indicele de inflaţie aferentă titlului de plată seria x nr. x din 22.05.2023; (iv) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 811/21.06.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, ca rămasă fără obiect; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a respins cererea formulată împotriva pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins primul capăt de cerere, ca rămas fără obiect, a respins cererea formulată în de reclamanţi, pentru rest, ca neîntemeiată; a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 199A din data de 11 martie 2025, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 811/21.06.2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor.

A anulat în parte sentinţa civilă apelată, numai în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi, evocând fondul, a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât, ca rămas fără obiect. A respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, în rest, ca neîntemeiată şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei (privind soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii şi privind soluţia dată celorlalte cereri formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor).

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 199A din data de 11 martie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin cererea de recurs formulată, recurenţii invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii arată că în mod greşit instanţa de apel s-a pronunţat în calea de atac devolutivă în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului, având în vedere că prin motivele de apel reclamanţii au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond. Procedând astfel, a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor, precum şi dreptul la respectarea tuturor gradelor de jurisdicţie.

Trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea şi întrucât, după cum reiese în mod implicit din motivarea instanţei de apel, instanţa de fond nu a motivat respingerea cererii cu privire la actualizarea celei de-a doua tranşe şi acordarea dobânzii legale pentru 133 de zile de întârziere, cauzată de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023.

Mai arată recurenţii că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că procedează la evocarea fondului în absenţa unei manifestări de voinţă contrară a părţilor, având în vedere că prin apel au cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, aceste considerente fiind aşadar, străine de susţinerile reclamanţilor.

Subsumat aceloraşi motive de recurs, se arată că instanţa de apel a procedat la o denegare de justiţie, cu încălcarea art. 5 C. proc. civ. prin reţinerea faptului că instanţele naţionale nu au jurisdicţie să procedeze în aceeaşi manieră în care ar face-o Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea instanţei de apel cu privire la respingerea capătului de cerere vizând actualizarea şi acordarea dobânzii legale aferente celei de-a doua tranşe nu are nicio legătură cu motivele apelului, întrucât prin apel s-a pus în discuţie atingerea adusă dreptului de creanţă prin plata cu întârziere, iar nu a dreptului pretins. Astfel, prin motivele de apel s-a afirmat că intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 90/2023 prin care a fost modificat termenul de plată unilateral se înscrie în sfera abuzului de drept, prima instanţa neatingând în motivarea sa acest aspect, în vreme ce motivarea instanţei de apel nu are legătură cu ceea ce s-a solicitat.

Astfel, în raport de prevederile art. 15 din C. civ., a cerut instanţelor fondului să reţină că deşi permisă adoptarea unui act normativ cum este O.U.G. nr. 90/2023 – act ce revine în sfera de competenţă a Statului Român, prin adoptarea lui au fost aduse pagube recurenţilor, care nu pot fi îndreptate decât prin actualizarea şi plata dobânzii legale. Or, potrivit art. 15 din C. civ., niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul. Ambele instanţe au analizat această situaţie doar prin prisma dreptului Statului Român, omiţând în totalitate să analizeze dacă s-a produs o vătămare a drepturilor recurenţilor.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în legătură cu care se arată că este susţinut în ipoteza respingerii primului motiv de recurs, se invocă greşita aplicare a Convenţiei Drepturilor Omului, a art. 44 din Constituţia României şi a prevederilor O.U.G. nr. 90/2023 prin raportare la art. 1531-1535 C. civ.

Se arată că O.U.G. nr. 90/2023 nu conţine nicio normă care să interzică dreptul părţii de a solicita actualizarea şi plata dobânzii legale.

În continuare se critică statuarea instanţei de apel potrivit căreia instanţele naţionale nu au jurisdicţie în temeiul Convenţiei să constate o încălcare a Convenţiei printr-o normă internă şi să impună statutului să repare consecinţele, dar şi statuarea potrivit căreia modificarea termenului legal, prin O.U.G. nr. 90/2023 este similară unei modificări convenţionale a termenului stabilit de părţi în cuprinsul unui act juridic, ceea ce determină ca termenul iniţial să nu mai subziste.

Au fost expuse extrase din deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului – Văleanu contra României din 2022 şi respectiv din 2025, arătând că dreptul de creanţă al reclamanţilor, stabilit prin sentinţa civilă nr. 2049/2020 – definitivă şi executorie, intră în sfera bunurilor protejate art. 1 din Primul protocol la Convenţie.

În temeiul art. 4 din C. civ. şi art. 20 din Constituţia României, normele legale internaţionale – însuşite prin tratate şi convenţii de statul român, urmează a fi aplicate cu prioritate în măsura în care contravin normelor legale interne. În acest sens a fost citată hotărârea Curţii EDO Dumitru Popescu contra României potrivit căruia statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia, aspect ce implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie necesară abrogarea acesteia de către legiuitor.

De asemenea, se invocă încălcarea art. 44 din Constituţia României ce garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului. Garantarea acestui drept presupune că statul trebuie să achite datoria în termen de 5 ani consecutivi, potrivit Legii nr. 165/2013 şi să se abţină de la orice act sau fapt juridic care să aducă atingere în vreun fel dreptului de creanţă.

Prorogarea termenului este de natură să conducă la o devalorizare a celei de-a doua tranşe cu indicele de inflaţie, dar şi pierderea beneficiului nerealizat.

Recurenţii arată că sunt într-o poziţie discriminatorie faţă de acele persoane care au primit tranşele la termen.

Se invocă de asemenea decizia Curţii Constituţionale nr. 528/2013 pentru soluţionarea unei excepţii referitoare la amânarea plăţilor pentru alte situaţii reglementate de Legea nr. 165/2013.

Astfel, în legătură cu cele două categorii mari de critici – inaplicabilitatea Convenţiei şi încălcarea art. 44 din Constituţie, recurenţii arată că în cauză există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în accepţiunea art. 15 din C. civ., actualizarea şi dobânda legală fiind modalităţile prin care creditorii pot fi puşi în situaţia în care nu ar fi existat abuzul de drept, potrivit art. 1381 şi respectiv art. 1530 – art. 1535 C. civ.. Mai arată că este lipsit de relevanţă că Legea nr. 165/2013 sau ordonanţa Guvernului nu se prevăd actualizarea sau acordarea dobânzii pentru suspendarea plăţilor, şi, de vreme ce nu este interzis, înseamnă că este permis.

S-a cerut aplicarea, conform principiului simetriei, a deciziilor instanţei supreme nr. 2/2014, 21/2015 şi 75/2020, concluzionând că de vreme ce dreptul a fost născut şi confirmat în anul 2022, orice amânare la plată este purtătoare de actualizare şi dobândă legală. Întrucât în cauză există un drept de creanţă cert, lichid şi exigibil în tranşe egale plătibile în decurs de 5 ani, stabilit de o hotărâre judecătorească definitivă şi aflat în executare conform principiului tempus regit actum, în mod evident că întârzierea în discuţie conduce la situaţia concretă a unei indisponibilizări temporare a dreptului.

5. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat pârâţilor la data de 26 iunie 2025, potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar. În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenţii arată că în mod greşit instanţa de apel, admiţând calea de atac, a reţinut cauza spre soluţionare, întrucât aceştia au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, fiindu-le astfel încălcat dreptul la apărare şi dreptul la respectarea tuturor gradelor de jurisdicţie.

Deşi prin motivele de recurs nu a fost în mod expres indicată încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., analiza acestei critici urmează să se realizeze în raport cu aceste dispoziţii legale, care stabilesc că "în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (...)."

Aşadar, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. instituie atât regula evocării fondului de către instanţa de apel, cât şi excepţia de la această regulă – trimiterea cauzei spre rejudecare.

Măsura trimiterii cauzei spre rejudecare se dispune de instanţa de apel, ulterior anulării hotărârii primei instanţe, în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de textul legal, respectiv (i) cel puţin una dintre părţi să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare, iar (ii) prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata să se fi făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Cu referire la prima condiţie, ca cel puţin una dintre părţi să fi solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, se constată că reclamanţii au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe prin concluziile orale de la termenul de judecată din 11 martie 2025, iar nu prin cererea de apel, astfel cum se afirmă prin recurs. De asemenea, potrivit practicalei deciziei recurate reiese că "apărătorul apelanţilor-reclamanţi solicită, în principal, admiterea apelului, cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, iar în subsidiar modificarea sentinţei şi pe cale de consecinţă admiterea parţială a cererii de chemare în judecată (...)", nefiind aşadar întrunită prima condiţie legală care ar fi presupus ca solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare să se facă de către reclamanţi în scris, prin apel.

Cu referire la cea de-a doua condiţie, sintagma "soluţionare a procesului fără a intra în judecata fondului" se circumscrie atât ipotezelor în care instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale sau a acordat altceva decât s-a cerut, cât şi situaţiei în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât lipseşte practic judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament logico-juridic, o examinare efectivă a problemelor esenţiale ce sunt supuse aprecierii şi o indicare a motivelor pe care se întemeiază hotărârea.

În raport de aceste repere, se observă că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, procedând ulterior la soluţionarea capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu celălalt pârât – Ministerul Finanţelor. Din analiza sentinţei primei instanţe reiese că aceasta a realizat o judecată a fondului cu privire la toate cele trei capete principale de cerere cu care a fost învestită – respingând ca rămasă fără obiect cererea de plată a celei de-a doua tranşe aferente titlului de plată seria x nr. x/22.05.2023 şi respingând ca neîntemeiate cererea de actualizare a sumei cu indicele de inflaţie şi, respectiv, de obligare la plata dobânzii legale de la data exigibilităţii titlului de plată şi până la data plăţii. De asemenea, a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea primei instanţe este motivată din perspectiva pretenţiilor de obligare la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie şi a plăţii dobânzii legale aferente, chiar dacă motivarea este una succintă, ea fiind de natură să evoce argumentele pentru care cererea reclamanţilor a fost respinsă, echivalând, aşadar, cu pronunţarea asupra fondului.

În acest context, admiţând apelul şi respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a doua din C. proc. civ., în raport de configurarea cererii de chemare în judecată din cuprinsul căreia reiese că emiterea O.U.G. nr. 90/2023 reprezintă, în opinia reclamanţilor, un abuz de drept, actul normativ nefiind conform Convenţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

O atare precizare din cuprinsul cererii introductive de instanţă nu fundamentează un capăt de cerere distinct, având ca obiect pretenţii îndreptate împotriva Statului român, ci reprezintă cauza juridică a acţiunii care justifică atragerea în proces şi a acestui pârât, alături de Ministerul Finanţelor, pretenţiile reclamanţilor rămânând aceleaşi – de plată a debitului principal reprezentând cea de-a doua tranşă aferentă titlului de plată şi actualizarea acestuia cu indicele de inflaţie, respectiv acordarea dobânzii legale, toate cele trei capete de cerere fiind formulate împotriva consorţiului de pârâţi.

Însăşi prima instanţă, în motivarea sa, deşi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul român, a motivat soluţia de respingere a pretenţiilor de actualizare a sumei cu indicele de inflaţie şi de acordare a dobânzii legale, din perspectiva prezumţiei de legalitate de care se bucură O.U.G. nr. 90/2023, reţinând că este un act normativ ce se aplică obligatoriu în lipsa anulării lui sau declarării ca neconstituţional. De asemenea, a analizat şi conformitatea actului normativ şi respectiv a măsurii de prorogare a termenului de plată cu şase luni din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, a reţine că prima instanţă nu a evocat fondul, motiv pentru care s-ar fi impus casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ar însemna ca instanţele naţionale să dea dovadă de un formalism excesiv, care trebuie evitat din perspectiva respectării dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cauza Perez de Rada Cavanilles c. Spaniei, p. 49; cauza Sotiris et Nikos Koutras ATTEE c. Greciei, p.20, cauza RTBF c. Belgiei, p. 71-72, 74).

Aşadar, nu este suficient ca apelanţii să fi solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, condiţiile imperativ instituite de art. 480 alin. (3) teza a doua din C. proc. civ. fiind necesar a fi întrunite în mod cumulativ. Or, cum în cauză cel puţin una din aceste condiţii nu este îndeplinită, Înalta Curte urmează să respingă criticile din memoriul de recurs ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deşi recurenţii au invocat incidenţa în cauză şi a punctului 6, în raport de considerentele contradictorii ale instanţei de apel cu cele solicitate de reclamanţi prin calea de atac exercitată de aceştia - instanţa reţinând că nu există o împotrivire a părţilor să procedeze la evocarea fondului, iar reclamanţii susţinând că au solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, Înalta Curte reţine că nu reprezintă o critică susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce reglementează ipoteza existenţei unei contradicţii între considerente hotărârii, nu între considerente şi memoriul de apel ori susţinerile părţilor de la termenul în care instanţa a rămas în pronunţare.

Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se invocă greşita aplicare a Convenţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a art. 44 din Constituţia României şi a prevederilor O.U.G. nr. 90/2023 prin raportare la art. 1531-1535 C. civ. cu referire la respingerea, de către instanţele fondului, a cererii de actualizare a sumei cu indicele de inflaţie şi de acordare a dobânzii legale.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu s-a limitat să precizeze că instanţele naţionale nu au jurisdicţie să constate o încălcare a Convenţiei printr-o normă internă şi să impună statutului să repare consecinţele, ci a analizat, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, marjele pe care le are judecătorul naţional în procesul de verificare a existenţei unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului.

Astfel, a reţinut că potrivit celor statuate de instanţa de contencios european în cauza Dumitru Popescu împotriva României - hotărârea din 26.04.2007, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu instituie o competenţă a instanţelor naţionale de a verifica existenţa unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, analizând totodată, sfera de aplicare a art. 13 din Convenţie, ce garantează dreptul la un recurs efectiv. Evocând jurisprudenţa Curţii în cauzele Murray împotriva Regatului Unit, hotărârea din 28.10.1994, Willis împotriva Marii Britanii, hotărârea din 11.06.2002), în cuprinsul cărora s-a statuat că "art. 13 nu merge până acolo încât să impună statelor contractante obligaţia să prevadă în legislaţia lor internă căi de atac prin care să poată fi denunţate, în faţa unei autorităţi naţionale, înseşi legile (normele legale ca fiind contrare, prin ele însele, dispoziţiilor Convenţiei"). Altfel spus, acest text nu deschide calea unui "recurs naţional în convenţionalitate", care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, luând accepţiunea de "lege" nu în sens formal, ci în sens general, a unui drept prevăzut de Convenţia sau de protocoalele sale adiţionale.

Totodată, instanţa de apel a surprins distincţia dintre cele două instanţe europene în ce priveşte puterile conferite judecătorului naţional în aplicarea instrumentelor de drept cu care acestea operează, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conferă judecătorului naţional o prerogativă limitată la asigurarea preeminenţei Convenţiei faţă de alte dispoziţii contrare din legislaţia naţională, în vreme ce Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că regulile de drept naţional, oricare ar fi ele, inclusiv cele prevăzute în Constituţie, care intră în conflict cu normele de drept comunitar, trebuie să fie considerate de judecătorul naţional inaplicabile, instituind, pe de altă parte, principiul reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat, în temeiul cărora acestea se pot adresa instanţelor naţionale pentru repararea prejudiciului suferit.

Înalta Curte remarcă, pe de-o parte, că reclamanţii nu au indicat în mod concret un articol din blocul de convenţionalitate care să fie aplicat cu precădere faţă de art. V din O.U.G. nr. 90/2023, ci aceştia solicită ca acest act normativ să fie înlăturat de la aplicare. În acest context, reţine că în mod corect a statuat instanţa de apel în ceea ce priveşte acţiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din perspectiva competenţelor limitate ale judecătorului naţional.

Astfel, art. 13 din Convenţie prevede că "orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

Aşadar, art. 13 garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. El are ca o consecinţă directă existenţa unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie.

Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudenţa Curţii E.D.O, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Drept urmare, Înalta Curte nu poate reţine o încălcare a art. 5 din C. proc. civ. de către instanţa de apel, analizând în mod adecvat susţinerile reclamanţilor dezvoltate prin motivele de apel, analiză în urma căreia a concluzionat că nu este posibilă înlăturarea din ordinea juridică internă a art. V din O.U.G. nr. 90/2023.

Din perspectiva criticii vizând încălcarea art. 44 din Constituţia României ce garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, Înalta Curte reţine că prin adoptarea O.U.G. nr. 90/2023 nu se neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor cuvenite prin titlurile de plată şi nu se refuză punerea în aplicare a acestora, iar măsura criticată este una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unui deficit ce a condus la necesitatea adoptării măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare.

Din preambulul actului normativ prin care s-a dispus, alături de alte măsuri şi prorogarea termenului de plată a titlurilor emise de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reiese că adoptarea acestuia a fost impusă de o stare de fapt obiectivă, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menţinerii echilibrelor bugetare şi al respectării angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar.

De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reiese că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – invocat de asemenea de recurenţi, conţine trei norme distincte. Prima, de ordin general, enunţă principiul respectării proprietăţii şi se regăseşte în prima teză a primului paragraf. A doua vizează privarea de proprietate şi condiţionarea acesteia şi figurează în teza a doua a primului paragraf. Cu privire la cea de-a treia, aceasta recunoaşte statului puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor potrivit interesului general, emiţând legile pe care le consideră necesare în acest scop, normă cuprinsă în al doilea paragraf.

Din perspectiva termenului pentru care s-a dispus prorogarea plăţii, Înalta Curte observă că acesta este unul rezonabil - de şase luni, nefiind de natură a afecta dreptul fundamental la proprietate, iar pe de altă parte asigurând respectarea exigenţelor caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel cum se degajă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României termenul rezonabil este un concept esenţialmente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză.

De asemenea, s-a reţinut că termenul rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului-creditor, cât şi din cea a statului-debitor, întrucât dacă s-ar privi unilateral acest termen, s-ar ajunge la situaţii nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătoreşti fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetăţeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetăţean, dar contrară stabilităţii economice şi financiare pe care statul trebuie să o asigure.

În cauza de faţă se observă că miza este una foarte mare pentru stat - reprezentantul intereselor generale ale societăţii, întrucât se pune în discuţie chiar stabilitatea sa economică, acesta fiind motivul care a condus la adoptarea actului normativ prin care au fost adoptate mai multe categorii de măsuri menite să conducă la scăderea cheltuielilor bugetare.

Aşa fiind, termenul de şase luni pentru care s-a dispus prorogarea plăţii prin O.U.G. nr. 90/2023 nu este unul nerezonabil nici din perspectiva cetăţeanului creditor, în cauza de faţă reieşind că reclamanţii au încasat integral creanţa la data de 1 aprilie 2024, adică în prima zi în care se puteau face plăţi în baza titlurilor emise de A.N.R.P., în condiţiile în care titlul acestora a devenit exigibil la data de 18 noiembrie 2023, întârzierea la plată fiind mai mică de şase luni.

Înalta Curte remarcă faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 528/2013 - invocată în motivele de recurs, s-a analizat dacă termenul în care a fost eşalonată plata unei creanţe asupra statului, respectiv dacă termenul de 10 ani instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituţie, dreptul fundamental la proprietate.

Or, O.U.G. nr. 90/2023 a prorogat termenul de plată pentru o perioadă de 6 luni, la finalul căreia reclamanţii au încasat contravaloarea celei de-a doua tranşe, corespunzătoare titlului de plată. Situaţia nu este deci comparabilă şi nu pot fi valorificate în prezenta cauză considerentele deciziei Curţii Constituţionale invocate.

Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate însă, dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta.

Având în vedere că Înalta Curte a fost învestită prin motivele de recurs anume cu aceste critici – conformitatea măsurilor adoptate prin legislaţia internă cu blocul de convenţionalitate şi afectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, pentru a răspunde criticilor din recurs apreciază că nu este împiedicată să realizeze ea însăşi testul de proporţionalitate dezvoltat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a Curţii Constituţionale a României, ori de câte ori se afirmă o încălcare a unui drept ori a unei libertăţi fundamentale, câtă vreme în cauză se analizează situaţia particulară a părţilor din litigiu – raportat strict la actul normativ care le vizează pe acestea şi nu la succesiunea de ordonanţe prin care s-a prorogat ulterior plata, pentru noi perioade – potrivit menţiunilor recurenţilor de la termenul din recurs, nefăcând obiectul analizei instanţei supreme conformitatea legii în abstract – acest din urmă control revenind exclusiv Curţii Constituţionale a României.

Astfel, se observă că măsura de prorogare a termenului de plată adoptată prin art. V din O.U.G. nr. 90/2023 este adecvată - fiind aptă să ducă la îndeplinirea scopului – respectiv reducerea deficitului bugetar. De asemenea, măsura adoptată este necesară – fiind indispensabilă pentru îndeplinirea scopului, respectiv amânarea temporară a plăţii unor categorii de creanţe bugetare, pentru a diminua cu un procent de 10% cheltuielile bugetare în termenul de o lună, pentru a prezerva, astfel, dobândirea anumitor facilităţi de natură financiară potrivit acordurilor internaţionale încheiate de Statul român. În fine, măsura este şi proporţională, fiind respectat justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit, respectiv între interesele statului, care trebuie să asigure o bună gestionare a fondurilor publice şi să împiedice posibilitatea pierderii anumitor beneficii financiare decurgând din tratatele internaţionale, şi interesele cetăţeanului-creditor, de a-şi încasa creanţa bugetară.

Pe de altă parte, reclamanţii, al căror titlu de plată era exigibil la data de 18.11.2023, au încasat efectiv creanţa bugetară în data de 1.04.2024.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că prin adoptarea actului normativ a avut loc o limitare rezonabilă a dreptului reclamanţilor de încasare la termen a creanţei bugetare garantate, care nu este disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care nu a transformat dreptul într-unul iluzoriu, reclamanţii încasând efectiv creanţa într-un interval mai mic de 6 luni de la momentul la care titlul lor de plată a devenit exigibil.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reaminteşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României care, prin Decizia nr. 872/2010 a statuat principiul solidarităţii în contextul unei situaţii de criză economică, reţinând că solidaritatea socială presupune că fiecare cetăţean îşi asumă o responsabilitate proporţională pentru eliminarea consecinţelor crizei. În acest context, în cauză nu îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 1381 şi art. 1530 – art. 1535 C. civ. invocate de reclamanţi inclusiv prin memoriul de recurs, ca fiind în directă aplicare cu celelalte două critici principale formulate, respectiv încălcarea jurisprudenţei Curţii E.D.O. şi a art. 44 din Constituţia României.

Cu referire la pretinsa situaţie de discriminare în care s-au aflat reclamanţii în relaţie cu alte persoane care au încasat titlurile de plată la termen, Înalta Curte reaminteşte că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării are loc atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă. Or, aşa cum reiese din analiza realizată supra, adoptarea actului normativ prin care a fost prorogat termenul de plată a titlurilor emise de A.N.R.P. a fost impusă de necesitatea atingerii într-un timp extrem de scurt a unor obiective de reducere a deficitului bugetar, existând o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru a institui un regim diferit. Persoanele care au încasat titlurile de plată înainte de data de 31 octombrie 2023 în mod evident nu mai puteau fi atinse de măsura instituită - în caz contrar legea ar fi retroactivat, fiind vorba despre situaţii juridice trecute, consumate -, de aceste măsuri fiind vizate numai persoanele care, deţinând titluri de plată, nu le încasaseră deja. În acest context, o eventuală situaţie de discriminare s-ar fi putut afla reclamanţii în ipoteza în care altor persoane, cărora nu li se făcuse plata până la data de 31 octombrie 2023, ar fi încasat totuşi creanţa bugetară înainte de împlinirea termenului pentru care a fost instituită prorogarea termenului de plată, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În ce priveşte pretinsul conflict de drept intertemporal între prevederile Legii nr. 165/2013, care instituie o plată eşalonată, în tranşe egale, pe parcursul a cinci ani şi adoptarea O.U.G. nr. 90/2023 care prin art. V a dispus prorogarea termenului de plată cu şase luni, recurenţii afirmând că noul act normativ este de natură să retroactiveze, afectând drepturi câştigate, Înalta Curte reaminteşte că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiile neretroactivităţii legii civile, principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul supravieţuirii legii vechi.

Principiul neretroactivităţii legii civile este de rang constituţional şi are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, şi semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situaţie juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit factum).

În cauza de faţă se constată că în cauză nu se confirmă un caz de retroactivitate a legii noi, de vreme ce în sfera acesteia de reglementare intră exclusiv situaţiile juridice născute după intrarea acesteia în vigoare, prorogarea termenului de plată afectând exclusiv titlurile de plată emise până la data de 31 octombrie 2023, dar neachitate încă. Aşadar, deşi este vorba despre un drept câştigat anterior, prin stabilirea unei eşalonări a plăţii pentru o perioadă de cinci ani, plăţile aferente tranşelor neachitate constituie efecte viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi, fiind incident în cauză principiul aplicării imediate a legii noi.

Constatând caracterul nefondat al criticilor, în baza art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 199A din 11 martie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 decembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.