Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 230/2026 AI generated

State liability claim over alleged judicial errors rejected for failure to exhaust appeals

Case Number Decizia nr. 230/2026
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the plaintiff's appeal as unfounded, upholding the lower courts' decisions that rejected his claim for State liability for alleged judicial errors as inadmissible; the Court also rejected the plaintiff's exception of nullity of the respondent's statement of defense, refused to refer his constitutional exception to the Constitutional Court for lack of relevance, and rejected the respondent's plea of nullity of the appeal despite finding some criticisms cognizable under Art. 488(1)(6) of the Civil Procedure Code. The underlying dispute concerned the plaintiff's action against the Romanian State for damages from alleged judicial errors in two prior cases, which he claimed were wrongly dismissed as untimely for failure to pay court fees despite alleged exemptions. The decisive legal basis was that, under Art. 268(1) of Law No. 303/2022, State liability for judicial errors requires prior exhaustion of ordinary or extraordinary appeals to remedy the harm, and the plaintiff neither proved exhausting these remedies nor demonstrated a grave injury from the procedural dismissals; the Court further held that plaintiff's criticisms were largely re-iterations of appeal grounds that did not specifically challenge the appellate court's reasoning on the merits.

Legislator headnote

AI generated

art. 425 C. proc. civ, art. 269 din Legea nr. 303/2022, art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 268 din Legea nr. 303/2004, art. 488 C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 514/2003; State liability claim over alleged judicial errors rejected for failure to exhaust appeals: În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea e lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute şi nu este motivată în condiţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menţionate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluţionate motivele de apel şi cuprinde menţiuni contradictorii. De asemenea, hotărârea este vădit ilegală, fiind încălcate normele de drept material.

Keywords

AI generated
state liability judicial law procedural nullity article of civil procedure failure to state reasons statement of claim

Cited Legislation

AI generated
art. 425 C. proc. civ
civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia instanţei de apel nu este motivată în condiţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menţionate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluţionate motivele de apel şi cuprinde menţiuni contradictorii.
art. 269 din Legea nr. 303/2022
268, art. 269 din Legea nr. 303/2022 sunt suficient de clare în ce priveşte deferite erori judiciare.
art. 96 din Legea nr. 303/2004
Or, art. 96 din Legea nr. 303/2004 (modificat prin Legea nr.
art. 268 din Legea nr. 303/2004
Definiţia erorii judiciare dată la art. 268 din Legea nr. 303/2004 este extrem de clară şi este indubitabil că respingerea ilegală a cererii de reexaminare a taxei de timbru, în condiţiile în care acţiunea era scutită (potrivit art.
art. 488 C. proc. civ
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
art. 20 din Legea nr. 514/2003
5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr.
art. 248 C. proc. civ
Dat fiind că în cauză au fost invocate mai multe excepţii, instanţa urmează a se pronunţa asupra acestora în ordinea efectelor pe care le-ar putea produce asupra fondului recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., astfel:
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
303/2004 este extrem de clară şi este indubitabil că respingerea ilegală a cererii de reexaminare a taxei de timbru, în condiţiile în care acţiunea era scutită (potrivit art. 29 alin.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2026

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 aprilie 2024 pe rolul Tribunalului Vâlcea – secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare din dosarele nr. x/2023 şi nr. y/2023

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa nr. 2477 din 25 septembrie 2024 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, a fost respinsă excepţia nulităţii întâmpinării invocată de reclamant.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Prin decizia nr. 1655 din 14 aprilie 2025, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 2477 din 25 septembrie 2024 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1655 din 14 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea e lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute şi nu este motivată în condiţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menţionate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluţionate motivele de apel şi cuprinde menţiuni contradictorii. De asemenea, hotărârea este vădit ilegală, fiind încălcate normele de drept material.

În ce priveşte încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, reiterând susţinerile din cererea de apel, recurentul-reclamant a menţionat că nu a fost comunicată cererea de chemare în judecată judecătorilor vizaţi de săvârşirea erorilor judiciare, aşa cum prevede expres art. 269 din Legea nr. 303/2022, ca obligativitate şi nu ca posibilitate, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută.

Faptul că obligaţia incumba Ministerului Finanţelor şi nu instanţei, nu înlătură nulitatea, atât timp cât textul prevede obligativitatea, astfel că instanţa era obligată să solicite Ministerului Finanţelor să-şi îndeplinească obligaţia, sub sancţiunea nulităţii.

De asemenea, aşa cum a invocat în apel, recurentul a arătat că întâmpinarea formulată de Ministerul Finanţelor este lovită de nulitate şi se impunea constatarea nulităţii, întrucât acesta este reprezentat prin ministru şi nu prin şeful de agenţie al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea, neexistând nicio delegare dată în acest sens. În plus, întâmpinarea este întocmită şi semnată de consilierul juridic şi şeful de serviciu juridic, fără să facă dovada exercitării legale, respectiv a faptului că sunt înscrişi în tabloul cu drept de exercitare al Colegiului consilierilor juridici Vâlcea, ceea ce constituie o nulitate absolută, aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 54 şi art. 87 din Statutul profesiei şi Legea nr. 514/03. Chiar dacă întâmpinarea este semnată şi de şeful administraţiei, fără să existe nicio delegare, este indubitabil că a fost întocmită şi semnată de consilierul juridic, neputându-se înlătura nulitatea, întrucât nu e redactată de şeful administraţiei şi nu trebuia semnată şi redactată de consilierul juridic şi şeful serviciului juridic, concluzionând că e vădit abuzivă respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/03, în interpretarea dată prin Decizia RIL nr. 7/2024.

În ce priveşte fondul recursului, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nemotivată şi lovită de nulitate. Se menţionează că hotărârea instanţei de fond este motivată în condiţiile prevăzute de lege, însă aceasta nu cuprinde nicio motivare, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea, cu motivarea că nu poate exista răspunderea statului pentru erori judiciare, neexistând o hotărâre judecătorească de condamnare penală sau de sancţionare disciplinară a judecătorilor. Or, art. 96 din Legea nr. 303/2004 (modificat prin Legea nr. 242/2018), cât şi art. 268, art. 269 din Legea nr. 303/2022 sunt suficient de clare în ce priveşte deferite erori judiciare.

În hotărârea instanţei de apel s-a menţionat că nu se poate reţine săvârşirea unei erori judiciare, în condiţiile în care anularea ca netimbrată a unor cereri de chemare în judecată nu poate produce vătămări procesuale grave în dauna apelantului, nefiind suficientă susţinerea apelantului potrivit căreia acţiunea formulată în cele două dosare ar fi scutită de taxa de timbru.

S-a mai reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei afectării grave a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale apelantului, fiind vorba de o soluţie pronunţată cu privire la o excepţie procedurală şi nu asupra fondului, astfel încât se impunea ca partea să precizeze şi să dovedească, în concret, în ce consta vătămarea gravă ce i-a fost provocată prin anularea cererii ca netimbrată.

Recurentul-reclamant precizează că, aşa cum a arătat pe larg în cererea de apel şi în cererea de chemare în judecată, a fost încălcat accesul la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană. Definiţia erorii judiciare dată la art. 268 din Legea nr. 303/2004 este extrem de clară şi este indubitabil că respingerea ilegală a cererii de reexaminare a taxei de timbru, în condiţiile în care acţiunea era scutită (potrivit art. 29 alin. (1) lit. f), i) din O.U.G. nr. 80/13) şi respingerea ilegală a cererii de ajutor public, fără soluţionarea pe fond, constituie indubitabile erori judiciare.

Instanţele de fond nu au făcut nicio referire cu privire la legalitatea acestor soluţii criticate, care constituie erorile judiciare invocate, hotărârea fiind lovită de nulitate.

Acţiunea din dosarul nr. x/2023 era scutită de taxă de timbru, însă a fost respinsă ca tardivă cererea de ajutor public şi cererea de reexaminare, fără a fi soluţionate în fond, prin încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, având în vedere faptul că cererea de ajutor public a fost formulată imediat după comunicarea hotărârii din reexaminare taxei de timbru, neputându-se formula anterior, termenul de formulare a acesteia curgând de la comunicarea hotărârii. Aşa cum se menţionează şi în minutele încheierilor reprezentanţilor Institutului Naţional al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile ale curţilor de apel şi Înaltei Curţi privind unificarea practicii, după soluţionarea cererii de reexaminare a taxei de timbru, instanţa este obligată să facă o nouă comunicare părţii, în care să menţioneze cuantumul taxei şi termenul de depunere a acesteia, inclusiv de formulare a cererii de ajutor public, ceea ce în speţă nu s-a făcut.

Termenul de formulare a cererii de ajutor public curge exclusiv după comunicarea hotărârii pronunţate asupra cererii de reexaminare a taxei de timbru. De altfel, formularea cererii de reexaminare a taxei de timbru suspenda atât termenul de 5 zile de formulare a cererii de ajutor public, cât şi termenul de 10 zile de anulare a cererii, instanţa contrazicându-se, întrucât ar fi trebuit altfel să anuleze cererea de chemare în judecată chiar înainte de soluţionarea cererii de reexaminare a taxei de timbru, în condiţiile în care nu poate fi formulată cerere de ajutor public înainte de comunicarea hotărârii din reexaminare, neputându-se cunoaşte nici dacă e necesară formularea unei astfel de cereri, nici pentru ce cuantum.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 9 februarie 2026 recurentul-reclamant a transmis prin e-mail concluzii scrise, invocând nulitatea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, ridicând aspecte legate de reprezentarea părţii de către persoanele semnatare ale actului procedural depus la dosar.

Totodată, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 7/2024 pronunţată în recurs în interesul legii, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (22 aprilie 2024), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi asupra cererii de recurs, urmând a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei nulităţii întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, invocată de recurentul-reclamant A., respectiv asupra excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Dat fiind că în cauză au fost invocate mai multe excepţii, instanţa urmează a se pronunţa asupra acestora în ordinea efectelor pe care le-ar putea produce asupra fondului recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., astfel:

1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, invocată de recurentul-reclamant A. prin notele scrise depuse la 9 februarie 2026, Înalta Curte constată că această apărare nu poate fi primită.

În susţinerea excepţiei invocate, recurentul-reclamant a ridicat aspecte vizând calitatea de reprezentant al persoanei semnatare a întâmpinării, arătând că Ministerul Finanţelor este reprezentat de ministru şi nu de şeful de agenţie al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea, neexistând nicio delegare dată în acest sens. De asemenea, întâmpinarea este întocmită şi semnată de consilierul juridic şi şeful de serviciu juridic, fără a se face dovada exercitării legale, respectiv a faptului că acesta este înscris în tabloul cu drept de exercitare al Colegiului consilierilor juridici Vâlcea, ceea ce constituie o nulitate absolută.

Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost reiterate atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, constituind, în acelaşi timp, una dintre criticile prezentate prin cererea de recurs.

Aşa cum au reţinut şi instanţele fondului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale care reprezintă Ministerul Finanţelor, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în raporturile juridice litigioase sau în legătură cu acestea, raporturi în care Ministerul Finanţelor participă nemijlocit în nume propriu sau ca reprezentant al statului, în baza mandatului acordat (art. 7 lit. a) pct. 33 din H.G. nr. 520/2013).

Referitor la calitatea de reprezentat al şefului de agenţie al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (12) din Titlul I, Cap. I, Secţiunea I din Anexa la OPANAF nr. 485/2023, directorii generali ai Direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice reprezintă Direcţiile regionale în raport cu celelalte autorităţi şi instituţii publice, iar potrivit art. 24 alin. (11) Cap. IV, Secţiunea I, şefii de administraţie ai Administraţiilor judeţene reprezintă Administraţiile judeţene în raport cu celelalte autorităţi şi instituţii publice.

În cauză, întâmpinarea depusă la dosar de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea a fost întocmită de compartimentul juridic din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Vâlcea şi poartă semnătura reprezentantului legal - şef administraţie B..

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la dovada înscrierii în tabloul consilierilor juridici a persoanei care a semnat întâmpinarea în calitate de consilier juridic, în consens cu instanţele fondului, se reţine că prin Decizia nr. 7/2024, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, "prestarea activităţii specifice, de reprezentare juridică se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi cu contract individual de muncă, independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al consilierilor juridici ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România."

Având în vedere cele constatate, rezultă că actul de procedură a fost depus la instanţă cu respectarea prevederilor legale anterior menţionate referitoare la dreptul de reprezentare, întâmpinarea nefiind afectată de viciul nulităţii, astfel cum nefondat susţine recurentul-reclamant.

2. Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 7/2024 pronunţată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A., se constată următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol dispune că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca atare, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei ori irelevanţei textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

Verificarea condiţiilor formale de admisibilitate de către instanţă nu presupune o analiză a conformităţii cu Constituţia a dispoziţiilor considerate a fi neconstituţionale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia, ca incident procedural, poate fi invocată.

Astfel fiind, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei, de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care cea constând în realizarea unei motivări propriu-zise a excepţiei invocate şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

În cauză, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte cerinţa existenţei unei motivări efective a excepţiei invocate, se constată că în cuprinsul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale recurentul-reclamant A. a evidenţiat, în esenţă, faptul că, prin dezlegările date prin Decizia nr. 7/2024, potrivit cărora consilierii juridici nu sunt obligaţi să se înscrie în formele de asociere şi în tabloul cu drept de exercitare, Înalta Curte şi-a arogat puteri neconstituţionale, făcând absolut inaplicabilă Legea nr. 514/2003, ceea ce echivalează cu abrogarea, prin anihilarea tuturor efectelor legii, fiind astfel încălcate prevederile art. 61, art. 124, art. 126 alin. (1) – (3), art. 53, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2) din Constituţie.

Prin modul defectuos de formulare a cererii de sesizare, recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite normele de referinţă din legea fundamentală şi nu a punctat în ce măsură sunt cumulativ îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu este acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci acela de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională de care depinde judecata înfăptuită în respectiva pricină.

Simpla nemulţumire generică a recurentului, vehement exprimată, în legătură cu decizia pronunţată de instanţa supremă în mecanismul unificării practicii judiciare prevăzut de art. 514 - art. 518 C. proc. civ., nu determină îndeplinirea condiţiilor legale de admisibilitate a cererii de sesizare, atât timp cât partea nu a dezvoltat o motivare corespunzătoare, care să permită exercitarea unui eventual control de constituţionalitate.

În acest sens, printr-o jurisprudenţă constantă (Decizia nr. 1116 din 8 septembrie 2011, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011 şi Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011), instanţa de contencios constituţional a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate, care nu este motivată printr-o temeinică argumentare a relaţiei de contrarietate existente între textul normativ contestat din punct de vedere al constituţionalităţii şi textul constituţional de referinţă pretins încălcat, este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate".

În cauză, astfel cum se poate constata din lecturarea cererii de sesizare, recurentul-reclamant nu a evocat argumente juridice privitoare la relaţia de contrarietate dintre dispoziţiile art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 şi dispoziţiile constituţionale pretins a fi încălcate, invocând neconstituţionalitatea textelor de lege menţionate în raport cu respectivele dispoziţii constituţionale fără a argumenta, într-o manieră efectivă, în ce constă pretinsa contrarietate dintre acestea.

Trecând peste aceste aspecte, astfel cum anterior s-a evidenţiat, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei - de a putea respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate - este limitată de dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Cu privire la această condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

De asemenea, conform jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 06 mai 2019).

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În aceste coordonate, se observă că, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită, având în vedere că aspectele de neconstituţionalitate invocate, odată dezlegate de Curtea Constituţională, nu sunt în măsură să influenţeze soluţia pronunţată în cauză.

Dispoziţiile legale invocate de recurent vizează, pe de o parte, norme privitoare la formele în care consilierii juridici se pot asocia/constitui în vederea exercitării profesiei (art. 5 din Legea nr. 514/2003), iar pe de altă parte, norme referitoare la organizarea şi protecţia profesiei de consilier juridic (art. 20 din acelaşi act normativ).

Or, între aceste prevederi legale vizate de neconstituţionalitate şi cauza dedusă judecăţii nu există conexiunea stipulată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - o eventuală sesizare a Curţii Constituţionale ar fi nejustificată, de vreme ce aceste norme nu pot conduce la soluţionarea litigiului în care cererea de sesizare a fost formulată, care, prin raportare la obiectul său (repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare), presupune aplicarea altor norme de drept, iar nu a celor pretins afectate de neconstituţionalitate.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma soluţiei şi a dispoziţiilor legale în temeiul cărora aceasta a fost pronunţată.

Cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textelor legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi obiectul cauzei, se constată că nu există legătură între soluţia ce ar fi putut fi pronunţată în cadrul cererii de recurs şi soluţia ce ar fi putut fi pronunţată de Curtea Constituţională.

Cu alte cuvinte, şi dacă s-ar admite neconstituţionalitatea respectivelor dispoziţii, acest aspect nu ar avea influenţă în soluţionarea cererii de recurs, iar prefigurarea unei soluţii vizând neconstituţionalitatea textelor de lege menţionate nu creează premisele aplicării directe a acelor norme în vederea soluţionării cauzei.

Faptul că recurentul a invocat, pe cale de apărare, excepţia nulităţii întâmpinării formulate de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin consilier juridic (în legătură cu care a formulat şi excepţia de neconstituţionalitate), este lipsit de relevanţă juridică, din perspectiva efectului concret asupra desfăşurării procesului.

De altfel, pentru considerentele expuse la punctul 1 din cadrul prezentei decizii, s-a respins excepţia nulităţii, reţinându-se că întâmpinarea a fost depusă la instanţă cu respectarea prevederilor legale referitoare la dreptul de reprezentare, actul procedural nefiind afectat de viciul nulităţii.

Reise, aşadar, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale invocate de recurent nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere stadiul concret în care se află litigiul, precum şi cadrul procesual obiectiv (astfel cum a fost determinat chiar de către recurentul-reclamant).

Pentru a fi admisibilă şi a genera în sarcina instanţei obligaţia de înaintare a cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se solicită a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, aspect ce nu se verifică în cauză - constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea articolelor de lege a căror neconstituţionalitate se invocă nu prezintă niciun impact în analiza motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea ca dispoziţia legală criticată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, astfel încât, respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 7/2024 pronunţată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A..

3. Cu privire la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, se constată că în cuprinsul cererii de recurs se decelează critici de natură a fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

4. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, reiterând susţinerile din cererea de apel, respectiv faptul că nu a fost comunicată cererea de chemare în judecată judecătorilor vizaţi de săvârşirea erorilor judiciare, aşa cum prevede expres art. 269 din Legea nr. 303/2022, ca obligativitate şi nu ca posibilitate.

Această critică este formal invocată de recurent, atât timp cât nu sunt indicate, în mod real, dispoziţiile de drept procesual încălcate de instanţa de apel (iar nu de prima instanţă) şi nici nu este însoţită de argumente concrete. Recurentul-reclamant îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată şi faţă de măsurile procedurale dispuse de prima instanţă, apreciind ca fiind neprocedural faptul necomunicării cererii de chemare în judecată judecătorilor vizaţi de săvârşirea erorilor judiciare.

Referitor la acele critici, care privesc hotărârea primei instanţe, se impune a fi subliniat faptul că acestea nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd, în mod clar, că obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel.

De altfel, răspunzând criticii din motivele de apel vizând tocmai acest aspect, instanţa de apel a arătat, în mod explicit, care au fost considerentele legale pentru care cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată magistraţilor vizaţi de săvârşirea erorilor judiciare, având în vedere cadrul procesual pasiv trasat chiar de către reclamant prin cererea introductivă, prin care a înţeles să cheme în judecată în calitate de pârât doar pe Statul Român, instanţa reţinând că "referirea la anumiţi magistraţi a fost făcută în dezvoltarea motivelor cererii în scopul expunerii situaţiei de fapt, reclamantul neindicând prin cererea introductivă sau printr-o cerere adiţional că aceştia ar face parte din cadrul procesual pasiv şi, prin urmare, că ar trebui citaţi ca pârâţi."

De asemenea, instanţa a arătat că: "cererea de chemare în judecată se comunică pârâtului, neexistând vreun temei pentru comunicarea cererii de către instanţă altor persoane care nu au calitate procesuală în cauză, aşa cum solicită apelantul. Comunicarea cererii către magistrat în procedura specială de la art. 269 alin. (1) din Legea 303/2022 se face de către Ministerul Finanţelor, iar magistratul poate formula cerere de intervenţie dacă apreciază necesar. Prin urmare, în baza acestor prevederi speciale, nu instanţei îi incumbă obligaţia comunicării cererii introductive către magistraţii menţionaţi de reclamant în motivarea în fapt a acţiunii."

Critica formulată de recurent nu cuprinde o contestare concretă a argumentelor expuse în decizia recurată. Or, atunci când instanţa învestită cu o cerere de apel motivată a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecăţii în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanţei de apel, criticând eficient dezlegările acesteia şi arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată.

În consecinţă, cum recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată şi raţionamentul instanţei de apel în pronunţarea soluţiei, simplele susţineri formulate prin memoriul de recurs – ce constituie practic o reiterare a unuia dintre motivele apelului declarat împotriva sentinţei primei instanţe - nu pot fi deduse spre examinare instanţei de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Prin cea de-a doua critică, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia instanţei de apel nu este motivată în condiţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menţionate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluţionate motivele de apel şi cuprinde menţiuni contradictorii.

În ceea ce priveşte această susţinere, Înalta Curte constată că, deşi recurentul-reclamant a făcut trimitere la o pretinsă nemotivare a apelului, acesta nu a dezvoltat critici care să indice în mod concret chestiunile relevante lăsate neanalizate şi nemotivate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune însă existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a apelului, a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de reclamant, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conţinutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei.

Astfel, motivul de apel vizând nemotivarea sentinţei apelate a fost analizat de curtea de apel, care a reţinut că motivarea hotărârii respectă exigenţele dispoziţiilor 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - în cadrul sentinţei pronunţate, prima instanţă a prezentat modul în care înţelege să aplice dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, arătând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi stabilită răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, raportat la probele administrate şi la dispoziţiile art. 268 din Legea nr. 303/2022.

Prevederile anterior menţionate referitoare la motivarea hotărârii nu impun ca judecătorul să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit, condiţie îndeplinită în speţă.

De asemenea, curtea de apel a expus considerentele care susţin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, arătând, în mod explicit, că pentru admisibilitatea acţiunii este necesară exercitarea căilor de atac ordinare sau extraordinare în litigiul în care se invocă eroarea judiciară, întrucât răspunderea statului intervine numai în situaţia în care vătămarea produsă prin eroarea judiciară nu a putut fi remediată prin căile de atac ordinare sau extraordinare.

Instanţa de apel a răspuns suficient de lămuritor, arătând că: "Apelantul nu a făcut dovada faptului că împotriva încheierilor prin care au fost soluţionate cele două dosare a exercitat căile de atac prevăzute de lege, astfel că acţiunea promovată de acesta în temeiul art. art. 268 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 este inadmisibilă întrucât numai după epuizarea tuturor căilor de atac se poate analiza existenţa erorii judiciare şi a vătămării.

Mai mult, în acord cu tribunalul, Curtea reţine că nici în faţa primei instanţe, şi nici prin apel, nu s-a arătat în ce constă eroarea judiciară, care au fost actele de procedură efectuate cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale, care sunt acele dispoziţii legale şi care este vătămarea produsă."

Împrejurarea că instanţa de apel a apreciat motivat că reclamantul nu a făcut dovada respectivelor erori prin care să i se fi încălcat grav libertăţile şi interesele legitime, astfel încât să se justifice admisibilitatea acţiunii, nu are semnificaţia unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt şi în drept, iar analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă.

Se impune a fi reamintit, în acest context, că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar în raport de cele reţinute sub acest aspect de către instanţa de apel, susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată şi argumentată în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii sale de apel, sunt nefondate.

De altfel, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se deduc judecăţii aceleaşi critici formulate în faţa instanţei devolutive, asupra cărora instanţa de apel a dat dezlegare, susţinerile recurentului vizând, în fapt, soluţia pronunţată.

Raţionamentul expus de instanţa de apel nu cuprinde concluzii contradictorii şi nici nu se poate asocia acestuia vreun viciu, astfel cum susţinere recurentul. Instanţa de apel a expus coerent şi neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de reclamant, evidenţiind considerentele pentru care a reţinut că sunt neîntemeiate criticile apelantului.

Înalta Curte subliniază că, în accepţiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluţia instanţei, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, recurentul nu a învederat niciun aspect de contradictorialitate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nemulţumirea sa vizând, astfel cum anterior s-a arătat, soluţia pronunţată.

În finalul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanţele de fond nu au făcut nicio referire cu privire la legalitatea soluţiilor criticate în dosarele în care au fost săvârşite pretinsele erori judiciare, ceea ce, în aprecierea recurentului, conduce la nulitatea hotărârii recurate.

Înalta Curte reaminteşte că, în condiţiile particulare ale speţei, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalităţii în care a fost soluţionate dosarele anterioare, astfel cum s-a invocat, în mod repetat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin motivele de apel şi prin criticile din recurs, simpla menţionare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obţine rejudecarea unui proces finalizat în mod definitiv.

Referitor la acest ultim aspect, instanţa de apel a argumentat că, în această procedură specială, nu pot fi analizate orice nemulţumiri ale părţii în legătură cu modul de soluţionare a unei cauze, controlul judiciar realizându-se exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Curtea a reţinut că reclamantul aduce în discuţie aspecte ce au fost tranşate definitiv în cadrul dosarelor nr. x/2023 şi nr. y/2023, fără să formuleze o argumentare juridică a nelegalităţilor invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă, iar nu doar prin expunerea situaţiei de fapt din dosarele indicate şi fără să probeze, fie efectuarea unor acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual prin care i s-ar fi încălcat grav drepturi, libertăţi sau interese legitime, producându-i-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, fie pronunţarea unei hotărâri definitive care să fie, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, prin care să-i fi fost afectate grav drepturi, libertăţi sau interesele legitime, producându-i-se, astfel, o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, se constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Referitor la susţinerea generică potrivit căreia decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se indică normele juridice şi nu se argumentează în ce modalitate ar fi fost acestea încălcate ori greşit interpretate de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, pentru a se putea proceda la o analiză a legalităţii deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speţei, recurentul-reclamant trebuia să indice, în mod concret, atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greşit, cât şi eroarea săvârşită de către instanţa de apel sub acest aspect.

Însă, aşa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant nu a procedat în această manieră, ci doar a formulat susţineri generale cu privire la hotărârile instanţelor de fond, afirmaţii care nu pot fi apreciate a reprezenta critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate şi, prin urmare, nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea, invocată de recurentul-reclamant A..

Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 7/2024 pronunţată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A..

Cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul–pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1655 din 14 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2026.