Gifting of state-owned assets to local authorities: whether gratuitous transfer under Law 137/2002 effects automatic property acquisition or requires a Government decision

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 22 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând să se constate dreptul său de proprietate cu privire la imobilele "Baza Sportivă Grădina Mare" şi "Staţie tratare apă de pe platforma Chişcani".

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35, art. 194 C. proc. civ., art. 15 din Legea nr. 137/2002, art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, art. 644-645 din vechiul C. civ.

Prin încheierea din 22 februarie 2024, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă matrială procesuală a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civilă a aceleiaşi instanţe, dispunând trimiterea dosarului la această secţie spre competentă soluţionare.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brăila, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 398 din 05 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, în apel:

Prin decizia civilă nr. 265/A din 17 decembrie 2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila împotriva sentinţei civile nr. 398 din 05 iunie 2024, pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia I civilă; a luat act că intimata, prin reprezentant convenţional, şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 265/A din 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prim primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 06 martie 2023, sub nr. x/2023*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 11 martie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prin primar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a apreciat, printr-o motivare contradictorie, cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 137/2002, ale art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002 şi ale art. 971 din vechiul C. civ., că Municipiul Brăila nu a dobândit dreptul de proprietate prin adoptarea hotărârii AGEA nr. 3 şi încheierea protocolului de predare-primire nr. 58130/03.10.2002, acte care ar reprezenta doar manifestarea de voinţă a părţilor în ceea ce priveşte predarea bunurilor, deşi în expunerea situaţiei de fapt a reţinut că, în baza celor două acte, a operat transferul cu titlu gratuit, respectiv predarea bunurilor din patrimoniul acestei societăţi în proprietatea publică a Municipiului Brăila, făcând referire la prevederile art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, forma aplicabilă la data încheierii actelor, dar şi la cele ale art. 645 vechiul C. civ.

Or, dispoziţiile Legii nr. 137/2002 şi ale H.G. nr. 577/2002 reglementează înstrăinarea şi transferul activelor cu titlu gratuit, înstrăinare care semnifică transmiterea dreptului de proprietate şi nu doar a bunurilor în materialitatea lor, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.

În susţinerea efectului translativ de proprietate, cu titlu gratuit, recurenta-reclamantă a adus în discuţie considerentele reţinute de către Curtea Constituţională în paragrafele 17-18 ale deciziei nr. 574 din 16 octombrie 2014, potrivit cărora: "diminuarea participaţiei statului la societăţile comerciale la care este acţionar se poate face potrivit art. 4 lit. c) din Legea 137/2002 prin transferul cu titlu gratuit a activelor cu caracter social, transfer reglementat de art. 15 din Legea 137/2002‟.

În viziunea recurentei-reclamante, efectul translativ de proprietate a avut loc, conform art. 971 din vechiul C. civ., prin efectul manifestării de voinţă a ambelor părţi exprimat prin hotărârea AGEA nr. 3 şi prin protocolul de predare-primire, efectul translativ de proprietate fiind, de altfel, recunoscut de către intimata-pârâtă prin depunerea declaraţiilor rectificative nr. 4302/17.06.2002 şi nr. 7283/18.11.2002 privind scoaterea din evidenţele fiscale a celor două imobile şi în considerarea cărora aceasta a solicitat, potrivit adresei nr. x/21.11.2013 înregistrate la Primăria Municipiului Brăila sub nr. x/21.11.2013, efectuarea formalităţilor de dezmembrare în vederea intabulării terenului aparţinând Platformei Chiscani, solicitare motivată de faptul că parcela x este comună ambilor proprietari, respectiv S.C. A. S.A. şi Municipiul Brăila.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel a aplicat un text de lege străin situaţiei de fapt, extinzând în mod nejustificat sfera de aplicare a prevederilor art. 7 lit. e) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, deşi din situaţia de fapt şi de drept rezultă că înstrăinarea dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, în baza Legii nr. 137/2002 şi a H.G. nr. 577/2002, acte normative cu caracter special, proprietatea fiind, astfel, dobândită în conformitate cu art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998 coroborat cu art. 645 din vechiul C. civ., instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, în raport de care a apreciat că se impunea emiterea unei hotărâri de guvern, pentru a opera transferul dreptului de proprietate, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, dreptul de proprietate nu a fost dobândit prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de utilitate publică, conform art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, pentru a fi necesară o hotărârea de guvern, potrivit art. 8 alin. (1) Legea nr. 213/1998.

Chiar dacă în protocolul de predare-primire au fost indicate în mod eronat ca temei de drept dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, instanţa avea obligaţia, în virtutea rolului activ, să analizeze şi să soluţioneze litigiul conform încadrării în drept invocate de către recurentă, prin cererea introductivă de instanţa şi prin cererea de apel [art. 7 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 213/1998 şi art. 645 din vechiul C. civ..], aplicabile situaţiei de fapt.

Astfel, instanţa de apel a extins nejustificat aplicarea în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în considerarea cărora a respins apelul, ca neîntemeiat, pentru lipsa hotărârii de guvern, deşi acestea vizează exclusiv trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora şi nu din domeniul statului în domeniul unităţilor administrativ teritoriale.

Totodată, recurenta-reclamantă a considerat că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat şi principiul securităţii circuitului civil şi cel al stabilităţii raporturilor juridice în condiţiile în care Municipiul Brăila a exercitat, de la data adoptării Hotărârii nr. 3, respectiv de la data încheierii protocolului de predare-primire, toate prerogativele dreptului proprietate asupra bunurilor, intimata-pârâtă acţionând ca un neproprietar.

Tocmai în considerarea transmiterii dreptului proprietate, intimata-pârâtă a procedat la scoaterea din evidenţele fiscale şi contabile a bunurilor imobile, aspect care rezultă din adresa nr. x/11.08.2021 şi din declaraţiile rectificative depuse, recunoscând calitatea de proprietar a Municipiului Brăila, potrivit adresei nr. x/21.11.2013.

A menţionat că, ulterior dobândirii dreptului de proprietate, Municipiul Brăila a exercitat toate prerogativele sale, bunul denumit generic "baza Sportivă Grădina Mare‟ fiind dat în administrarea Direcţiei "Administraţia Portuară‟ Brăila, conform HCLM Brăila nr. 154/30.10.2002, iar ulterior, potrivit HCLM Brăila nr. 223/29.06.2005, imobilul fiind dat în administrarea Direcţiei Administrare şi Gospodărire Locală Brăila, instituţie care exercită şi la acest moment dreptul de administrare.

În exercitarea dreptului de administrare, Direcţia de Administrare şi Gospodărire Locală Brăila, în prezent Serviciul de Utilitate Publică Administrare şi Gospodărire Locală Brăila, a procedat, în vederea gestiunii eficiente a bunului imobil şi potrivit principiului protecţiei şi conservării, la valorificarea acestuia prin închiriere în scopul reamenajării. Astfel, având în vedere starea avansată de degradare a imobilului a procedat la închirierea acestuia în scopul reabilitării, fiind perfectat contractul de închiriere nr. x/17.05.2006 aflat în derulare şi în prezent.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 14 aprilie 2025, prin poştă electronică, intimata-pârâtă A. S.R.L. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii hotărării atacate, ca fiind temeinică şi legală, precizând, totodată, că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului, intimata-pârâtă a arătat că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, menită a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei deduse judecăţii, aşa cum a solicitat recurenta-reclamantă, şi nici de a se apleca asupra unor norme de drept care nu au stat la baza cererii introductive de instanţă, fiind invocate pentru prima oară în faţa instanţei de recurs (art. 971 C. civ.), din contră instanţa de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Suplimentar, a precizat că obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor părţii recurente în raport de soluţia instanţei de apel, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi recurenta-reclamantă a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu există nicio critică adusă deciziei instanţei de apel care să se încadreze în acest motiv de recurs, iar în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate criticile reprezintă apărări de fond, reiterate din cuprinsul acţiunii şi a motivelor de apel. Prin urmare, memoriul de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 488 C. proc. civ.

Cu privire la critica ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 137/2002, a art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002 şi a prevederilor art. 545 C. civ., intimata-pârâtă a arătat că protocolul de predare-primire a fost încheiat de o persoană fără calitate de reprezentant, reprezentantul recurentei fiind primarul şi nu Consiliul Local, făcând referire pe acest aspect la decizia Curţii Constituţionale nr. 574/2014.

După cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, protocolul de predare-primire a fost încheiat între societate şi Consiliul Local al Municipiului Brăila, iar imobilele trebuiau predate Municipiului Brăila şi nu Consiliului Local, care nu este reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale în relaţiile cu terţii, ci Primarul.

Intimata-pârâtă a precizat că Muncipiul Brăila nu a făcut dovada că ar deţine un drept de proprietate asupra imobilelor, obiect al prezentului litigiu, făcând trimitere la protocolul de predare-primire nr. 58130/03.10.2002, încheiat între A. S.A. şi Consiliul Local al Municipiului Brăila, având ca obiect Baza Sportivă "Gradina Mare Brăila‟ cu nr. cadastral x, conform Anexei nr. 1 la protocol şi suprafaţa de teren de 5.705,31 mp aferentă staţiei de tratare a apei de pe platforma Chiscani situată în parcela x, având nr. cadastral x, conform Anexei nr. 2 la protocolul de predare-primire.

A mai menţionat că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 52/26.04.2002, s-a adoptat propunerea către Guvernul României să aprobe transmiterea fără plată a imobilului denumit "Baza Sportive Gradina Mare Brăila‟ şi a suprafeţei de teren de 5.705,31 mp aferent staţiei de tratare a apei de pe platforma Chiscani, din proprietatea privată a statului şi administrarea S.C. A. S.A. în proprietatea publică a Consiliului Local a Municipiului Brăila, însă recurenta-reclamantă nu a făcut dovada adoptării hotărârii de guvern, aspect reţinut de instanţa de apel.

Instanţa a apreciat, în mod corect, în urma analizei probatoriului administrat în cauză, a susţinerilor părţilor şi a dispoziţiilor legale în vigoare, că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada dobândirii unui drept de proprietate publică prin vreunul din modurile de dobândire prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 (corespondentul dispoziţiilor art. 863 din noul C. civ.).

Intimata-pârâtă a făcut trimitere la art. 15 din Legea nr. 137/2002 care prevede posibilitatea pentru societăţile comerciale la care statul este acţionar de a dispune înstrăinarea unor active cu titlu gratuit şi cu proritate către autorităţile administraţiei publice locale, cu excepţia celor revendicate, conform Legii nr. 10/2001, şi posibilitatea transmiterii fără plată din proprietatea societăţilor comerciale la care statul este acţionar în proprietatea autorităţilor administraţiei publice locale, nu şi o modalitate derogatorie de la forma prevăzută de lege pentru legala transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilelor, respectiv, forma autentică.

A precizat că, prin intermediului protocolului de predare-primire, a fost transmisă doar folosinţa imobilului, care, la data sesizării instanţei de judecată, nu se mai afla în proprietatea statului ori a unei unităţi admiristrativ-teritoriale şi nici a unei societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a admnistraţiei publice locale este acţionar majoritar, ci a unei persoane juridice de drept privat A. S.R.L., conform extrasului de informare din Registrul Comerţului nr. x/23.05.2024.

Ţinând cont că regimul juridic al imobilului în cauză nu mai intră în sfera de aplicare a Legii nr. 137/2002 nu prezintă relevanţă susţinerile recurentei-reclamante referitoare la caracterul special al acestei legi ori referirile la forţa juridică pe care acest act normativ o are, cu atât mai puţin, efectele acestuia, precizând că actele juridice care ar sta la baza pretinsului titlu al recurentei-reclamante sunt din anul 2002, iar până în prezent aceasta nu a făcut niciun demers în vederea finalizării procedurii prevăzute de Lega nr. 137/2002.

A susţinut că A. S.R.L. este o societate cu capital integral privat, patrimoniul acesteia fiind diferit de cel al statului, care nu mai este acţionar al acesteia. Chiar dacă statul ar mai fi acţionar/asociat al A. S.R.L., indiferent de cota din capital pe care ar deţine-o, această calitate nu ar transfoma caracterul societăţii într-una de drept public, ea fiind o societate de drept privat. Ca atare, contrar alegaţiilor recurentei-pârâte, imobilele obiect al prezentului litigiu, fac parte din patrimoniul persoanei juridice şi nu din cel public.

Aşadar, pentru ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la imobile să fie valabilă trebuia ca recurenta-reclamantă să obţină hotărârea de guvern menţionată în "Nota de fundamentare‟, să deţină un act translativ de proprietate încheiat în formă autentică, iar A. S.A. să-şi fi diminuat capitalul social cu contravaloarea bunurilor imobile, însă nu se mai poate pune în aplicare Hotărârea AGEA a A. S.A. de diminuare a capitalului social.

A precizat că, în prezent, A. S.R.L. nu poate fi obligată la încheierea unui act translativ de proprietate pentru că nu se mai supune aceluiaşi regim juridic, respectiv are alt acţionariat şi şi-a schimbat între timp forma juridică din societate pe acţiuni în societate cu răspundere limitată.

Atâta vreme cât nu s-au îndeplinit toate actele necesare pentru transferul în mod legal al dreptului de proprietate cu privire la cele două bunuri imobile, recurenta-redamantă nu este proprietara bunurilor imobile pentru că nu are un titlu valabil încheiat şi, astfel, nu poate formula o acţiune în constatarea unui drept pe care nu îl deţine, sens în care instanţa în mod corect a respins acţiunea, ca nefondată.

Recurenta-reclamantă nu poate invoca propria culpă pentru că nu a obţinut hotărârea de guvern pentru a putea opera transferul cu titlu gratuit a imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, intimata-pârâtă precizând că în cazul hotărârilor declarative de drepturi, care constată drepturi preexistente, valoarea de înscris autentic a hotărârii nu determină convertirea titlurilor anterioare, deţinute de părţi, în titluri autentice. Astfel, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila trebuia să deţină un act translativ de proprietate în formă autentică pentru a putea înscrie pretinsul drept de proprietate în cartea funciară.

Cu privire la lipsa unei hotărâri de guvern pentru aprobarea transmiterii fără plată a imobilului "Baza Sportiva Gradina Mare Brăila‟ şi a unei suprafeţe de teren de 5.705,31 mp aferent staţiei de tratare a apei de pe platforma Chişcani din proprietatea privată a statului şi din administrarea S.C. A. S.A. Brăila, intimata-pârâtă a făcut trimitere la aspectele cuprinse în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 561/2014, invocată de recurenta-reclamantă, în raport de care a considerat că pentru existenţa unui titlu de propritate valabil nu este suficientă înscrierea bunului imobil în inventarul aparţinând domeniului public al statului, fiind obligatorie existenţa unui mod legal de dobândire - un act translativ de proprietate încheiat în forma autentică ceea ce lipseşte în cazul recurentei-reclamante.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prin primar nu a depus răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea i-a fost comunicată la 25 aprilie 2025, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare‟, se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 22 iunie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 27 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen le care instanţa a reţinut cauza în pronunţare, în principal, pe excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, iar în subsidiar, pe fondul căii extraordinare de atac.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

II.4.1. Examinând, cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă A. S.R.L., excepţie în susţinerea căreia s-a învederat că recurenta-reclamantă nu a circumstanţiat în niciun mod motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că pretinsele critici prezentate de partea adversă reprezintă o reiterare a argumentelor din cuprinsul acţiunii şi a motivelor de apel care se circumscriu unor apărări de fond, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de titularul căii extraordinare de aatac.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, pe de o parte, că aceste critici trebuie să vizeze în concret argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Pe de altă parte, sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate susţinerile de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului şi, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor şi faptelor litigioase, şi nici cele care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând în aceste repere cererea de recurs formulată de reclamantă, Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de intimată, că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri ce au fost invocate în faţa instanţelor de fond sau care privesc chestiuni de fapt ce au făcut obiectul analizei instanţelor de fond şi care nu mai pot fi reevaluate în recurs, există şi critici care pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pot face obiectul controlului judiciar în recurs, câtă vreme acestea reliefează chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, în a căror dezvoltare recurenta-reclamantă s-a raportat la considerentele deciziei, combătând argumentele reţinute de instanţa de apel în motivarea ce susţine soluţia adoptată.

În concret, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii legate de interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material de care partea s-a prevalat în susţinerea motivelor de apel, precum şi faptul că aceasta se întemeiază pe dispoziţii legale străine de situaţia de fapt reţinută în cauză şi de temeiului de drept invocat în fundamentarea pretenţiilor deduse judecăţii. Or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecăţii realizate de instanţa devolutivă în apel şi care pot fi formal încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., indicate ca atare în cererea de recurs.

În aceste circumstanţe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar, în speţă, cererea supusă examinării conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi despre un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila, prin primar este fondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în cauză, obiect al acţiunii deduse judecăţii îl constituie solicitarea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila de a se constata dreptul său de proprietate cu privire la imobilele "Baza Sportivă Grădina Mare‟ şi "Staţia tratare apă de pe platforma Chiscani‟, drept dobândit ope legis, în temeiul art. 644 şi 645 din vechiul C. civ., coroborate cu art. 15 din Legea nr. 137/2002 şi art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, în baza Hotărârii Consiliului Local Municipal Brăila nr. 52/26.04.2002, a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor al S.C. A. S.A. nr. 3/16.07.2002 şi a protocolului de predare-primire nr. 58130/03.10.2022.

Prima instanţă a respins acţiunea, ca nefondată, apreciind, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate preexistent în patrimoniul său, faţă de modalităţile de dobândire a proprietăţii publice prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 (corespondent art. 863 din noul C. civ.).

În acest sens, a reţinut că art. 15 din Legea nr. 137/2002 prevede doar posibilitatea, pentru societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, de a dispune înstrăinarea unor active cu caracter social, cu titlu gratuit şi cu prioritate către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi către instituţii publice, dar nu instituie o modalitate derogatorie de la forma prevăzută de lege pentru legala transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilelor, anume forma autentică.

Or, la data sesizării instanţei, imobilele în litigiu nu se mai aflau în proprietatea statului ori a unei unităţi administrativ-teritoriale şi nici a unei societăţi comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, ci a unei persoane juridice de drept privat – S.C. A. S.R.L. Brăila, astfel că regimul juridic al imobilului nu mai intră în sfera de reglementare a Legii nr. 137/2002.

Pe de altă parte, actele juridice invocate de reclamantă au fost încheiate în anul 2002, iar până în prezent aceasta nu a făcut niciun demers în vederea finalizării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 137/2002 şi a încheierii unui act translativ de proprietate în formă autentică, operaţiune obligatorie pentru validitatea convenţiei, dar nici dovada că imobilul face obiectul unei hotărâri de guvern privind apartenenţa acestuia la domeniul public al municipiului Brăila.

Instanţa de fond a apreciat că, în cauză, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 644-645 din vechiul C. civ., întrucât acestea nu duc, prin ele însele, la dobândirea dreptului de proprietate, ci doar creează premisa dobândirii dreptului, dacă sunt întrunite condiţiile legii şi forma prevăzută de lege.

Prin decizia recurată, respingând apelul declarat de reclamantă, curtea de apel a menţinut soluţia primei instanţe, reţinând că art. 15 din Legea nr. 137/2002 nu prevede că transferul dreptului de proprietate are loc prin intermediul hotărârii AGA sau prin încheierea protocolului de predare primire, ci doar că acestea sunt actele prin care se materializează manifestarea de voinţă a societăţii comerciale, de transfer cu titlu gratuit şi de predare - primire a activelor, astfel că nu se poate conchide că, potrivit prevederilor art. 15, prin încheierea acestor acte, s-a dobândit de către apelanta-reclamantă dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat, contrar susţinerilor reclamantei, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, ci prevederile art. 7 lit. e), text legal care stabileşte drept modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, în acest caz fiind aplicabilă dispoziţia de la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, conform cărei trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.

Instanţa de apel a constatat că, în speţă, chiar prin hotărârea AGA se indică, la art. 1 pct. a, mandatarea conducerii societăţii pentru finalizarea transferului cu titlu gratuit al activelor, iar, în contextul în care la lit. c) se indică încheierea protocolului de predare primire, a dedus că dispoziţia de la pct. a presupunea alte demersuri pe lângă încheierea protocolului de predare-primire, respectiv, emiterea unei hotărâri de Guvern, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, având în vedere că bunurile se aflau în domeniul privat al statului, intenţionându-se trecerea lor în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.

În referire la statuările instanţei de fond privind lipsa de relevanţă a prevederilor Legii nr. 137/2002, reţinută ca urmare a faptului că, la data sesizării instanţei, bunurile nu se aflau în proprietatea statului sau a unităţii administrativ teritoriale, instanţa de apel a constatat că acestea sunt greşite câtă vreme obiectul cauzei îl reprezintă acţiunea în constatarea dreptului de proprietate astfel cum a fost dobândit în anul 2002, situaţie ce impunea a se verifica doar dacă reclamanta a dobândit sau nu dreptul de proprietate.

Ca urmare, considerentele referitoare la lipsa proprietăţii statului la momentul sesizării instanţei şi recunoaşterea implicită a unui eventual drept al societăţii intimatei au fost înlăturate, apreciindu-se că sunt străine de obiectul cauzei.

Pe calea prezentului recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 15 din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, aceasta fiind, totodată, contrară prevederilor art. 971 din vechiul C. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că, prin adoptarea hotărârii AGEA nr. 3 şi prin încheierea protocolului de predare-primire, societatea comercială doar şi-a manifestat voinţa de a transfera cu titlu gratuit activele cu caracter social către autoritatea administraţiei publice locale, fără ca acest acord să fie materializat în concret şi, implicit, fără ca transferul să aibă loc efectiv, neputându-se considera că, potrivit prevederilor legale ce au stat la baza întocmirii acestor acte, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate.

Totodată, recurenta susţine că, deşi din întreaga situaţie de fapt şi de drept expusă rezultă că transferul dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, în baza unor acte normative cu caracter special, anume Legea nr. 137/2002 şi H.G. nr. 577/2002, ceea ce corespunde unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a reţinut ca fiind incident un text legal ce nu are legătură cu cauza, anume, prevederile art. 7 lit. e) din acelaşi act normativ, apreciind, în mod nelegal, că, pentru a opera transferul dreptului de proprietate, era necesară emiterea unei hotărâri de guvern, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Prealabil analizării acestor critici se impune a preciza că susţinerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 971 C. civ. nu pot fi circumscrise unor critici omisso medio, cum în mod neîntemeiat susţine intimata, întrucât ele au legătură directă cu considerentele deciziei atacate în cadrul cărora s-a reţinut că hotărârea AGEA şi protocolul de predare-primire reprezintă doar actele prin care se materializează manifestarea de voinţă a societăţii comerciale cu privire la transferul cu titlu gratuit al activelor cu caracter social către autoritatea administraţiei publicele, iar nu însuşi transferul dreptului de proprietate.

Or, câtă vreme aceste aprecieri aparţin instanţei de apel, recurenta era îndreptăţită să le combată, trimiterile la prevederile art. 971 C. civ. de la 1864, care stabilesc principiul consensualismului în materia transferului drepturilor reale, având natura unor argumente menite să combată raţionamentul ce a stat la baza soluţiei adoptate în apel, raţionament care diferă de cel avut în vedere de judecătorul fondului şi pe care recurenta îl apreciază ca fiind nelegal, acestea putând face, de principiu, obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Înalta Curte constată că, în esenţă, criticile subsumate de recurentă motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ. au la bază considerente comune întrucât, deşi se invocă motivarea contradictorie a deciziei atacate, susţinerile recurentei reclamante tind să releve, în realitate, omisiunea analizării cauzei sub toate aspectele pe care le presupune invocarea unui drept de proprietate dobândit prin efectul legii speciale, punând, practic, în discuţie aplicarea eronată a normelor de drept material ce constituie temeiul de drept al pretenţiilor deduse judecăţii.

În aceste condiţii, dată fiind unicitatea raţionamentului juridic ce stă la baza soluţiei ce urmează a fi adoptată, aceste critici vor fi analizate împreună, urmând să se verifice dacă instanţa devolutivă a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză şi dacă argumentele de fapt şi de drept ce susţin soluţia adoptată se circumscriu unei motivări coerente, clare şi precise.

Examinând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de apel a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicţională, reţinând că, în raport cu obiectul şi cauza acţiunii, se impune a se verifica dacă reclamanta a dobândit sau nu dreptul de proprietate a cărui constatare se solicită, atunci când trece la verificarea punctuală a modalitaţii şi a condiţiilor în care reclamanta pretinde că a dobândit bunurile în litigiu, face o analiză incompletă atât a actelor juridice invocate drept izvor al dreptului pretins, cât şi a dispoziţiilor legale incidente, motivarea deciziei recurate fiind lipsită de coerenţă în condiţiile în care nu cuprinde o argumentare în fapt şi în drept de natură să răspundă tuturor susţinerilor reclamantei şi, implicit, să susţină soluţia adoptată.

Reclamanta a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilelor "Baza Sportivă Grădina Mare" şi "Staţie tratare apă de pe platforma Chiscani", susţinând, în esenţă, că în baza Hotărârii AGEA nr. 3/16.07.2002 şi a protocolului de predare-primire nr. 58130/03.10.2022, a avut loc transferul cu titlu gratuit al dreptului de proprietate, efectul translativ fiind consacrat de prevederile art. 15 din Legea nr. 137/2002 coroborate cu cele ale art. 120 şi 121 din HGR nr. 577/2002 şi art. 644-art. 645 C. civ. de la 1864.

Se invocă, aşadar, un drept de proprietate dobândit ope legis, împrejurare în raport cu care, în vederea stabilirii existenţei sau nu în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate a cărui constatare se solicită, instanţa de apel avea de analizat dacă procedura de înstrăinare cu titlu gratuit a celor două active, de la S.C. A. către reclamantă, reprezintă un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, aşa cum susţine reclamanta, şi dacă, odată efectuată în mod legal, cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, această procedură a avut drept consecinţă transferul dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate se constată, însă, că aceasta nu cuprinde nicio analiză concretă cu privire la normele de drept material incidente, din perspectiva susţinerilor reclamantei, instanţa de apel mărginindu-se la a expune in extenso conţinutul acestora şi la a reţine că, din cuprinsul textelor citate, nu rezultă că prin intermediul hotărârii AGA sau prin încheierea protocolului de predare primire ar avea loc transferul dreptului de proprietate, ci doar că acestea sunt actele prin care se materializează manifestarea de voinţă a societăţii cu privire la transferul cu titlu gratuit al activelor, respectiv, acordul de predare şi de primire a acestora, astfel că nu se poate conchide că reclamanta a dobândit un drept de proprietate în temeiul lor.

Înalta Curte reţine că art. 15 din Legea nr. 137/2002 reglementează cadrul legal pentru transferul activelor cu caracter social ale societăţilor comerciale la care statul sau o unitate administrativ teritorială este acţionar majoritar precum şi procedura prin care se realizează această operaţiune.

Conform textului legal, societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot înstrăina anumite active cu caracter social, cu titlu gratuit, cu prioritate către autorităţile administraţiei publice locale şi instituţii publice. În contextul privatizării, aceste bunuri nu rămân în patrimoniul societăţii comerciale, ci sunt transferate cu titlu gratuit către autorităţile administraţiei publice locale sau către instituţiile publice implicate, însă acest transfer nu operează automat, ci în anumite condiţii expres prevăzute de lege.

Astfel, textul legal prevede în alin. (2) şi (3) procedura necesar a fi parcursă pentru adoptarea unei astfel de decizii, respectiv, convocarea adunării generale a acţionarilor, adunare care va aproba transferul activelor cu titlu gratuit şi va hotărî reducerea capitalului social în cotă corespunzătoare acestuia.

În plus, prin art. 120 şi 121 din H.G. nr. 577/2002, act normativ adoptat pentru punerea în aplicare a acestei proceduri, s-a stabilit că transferul cu titlu gratuit al activelor cu caracter social va fi aprobat de adunarea generală a acţionarilor după aprobarea prealabilă a instituţiei publice implicate, transferul făcându-se pe bază de protocol de predare-primire încheiat între părţi, în termen de 30 de zile de la data aprobării în adunarea generală a acţionarilor.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că acest mecanism se supune următoarelor reguli: transferul este făcut cu titlu gratuit (fără contraprestaţie financiară din partea primăriei/instituţiei) către autorităţile administraţiei publice locale sau instituţii publice; activele vizate sunt cele "cu caracter social" (ex: creşe, grădiniţe, cantine, baze sportive, dispensare), transferate cu prioritate pentru a continua deservirea comunităţii locale; transferul se realizează prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor (AGA) societăţii comerciale, în procesul de privatizare sau restructurare a acesteia, după aprobarea prealabilă a instituţiei publice implicate; adunarea generală a acţionarilor (AGA) va hotărî reducerea capitalului social din cota de participare a statului sau a autorităţii administraţiei publice locale; transferul se face pe bază de protocol de predare-primire, în 30 de zile de la aprobarea acestuia în adunarea generală a acţionarilor.

Având în vedere faptul că, în speţă, reclamanta a invocat prevederile art. 15 ca fiind un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, raportat la aspectele mai sus prezentate, instanţa de apel avea obligaţia să stabilească dacă textul creează un mecanism juridic apt să producă efect translativ de proprietate, dacă transferul activelor operează ope legis sau presupune un act juridic distinct şi dacă, în speţă, au fost îndeplinite condiţiile cumulative pentru producerea efectului translativ.

Determinarea caracterului juridic al transferului este esenţială pentru verificarea existenţei dreptului de proprietate a cărui constatare se solicită, or, în lipsa unei analize asupra modului în care art. 15 operează în concret – ca mecanism derivat de transmitere patrimonială, condiţionat de parcurgerea unor formalităţi la nivelul societăţii comerciale aflate în proces de privatizare – deciziei recurate îi lipseşte fundamentul necesar unei evaluări – în recurs – a modului în care au fost aplicate normele de drept material, soluţia de respingere a acţiunii reclamantei fiind pronunţată fără a se fi demonstrat pe deplin de ce odată îndeplinite cerinţele legale privind procedura de transfer şi natura bunului, transferul activelor nu a operat ex lege, aşa cum susţine reclamanta.

Instanţa de apel s-a limitat la a afirma că textul art. 15 nu prevede în mod expres că transferul dreptului de proprietate are loc prin intermediul hotărârii AGA sau prin încheierea protocolului de predare primire, fără a examina însă natura juridică a acestor acte, raportat la dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 137/2002, şi fără a explica de ce a considerat că, în cadrul mecanismului legal instituit de acest text, asemenea acte nu sunt apte să producă efect translativ de proprietate, ele fiind doar actele prin care se materializează manifestarea de voinţă a societăţii.

În condiţiile în care, potrivit celor deja arătate, art. 15 instituie un mecanism normativ special de transfer al unor active din patrimoniul societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat către unităţi ale administraţiei publice locale, iar, în privinţa imobilelor în litigiu, există hotărârea AGA prin care s-a aprobat transferul, cu titlu gratuit, al acestora din patrimoniul S.C. A. S.A. în proprietatea publică a Municipiului Brăila, precum şi diminuarea capitalului social al societăţii cu valoarea rămasă neamortizată a activelor transferate, fiind încheiat şi protocolul de predare-primire nr. 58130/03.10.2002, acte în virtutea cărora reclamanta pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor predate, indicând, în acest sens, prevederile art. 7 lit. f) din Legea 213/1998 şi art. 644-645 C. civ., instanţa de apel trebuia să explice de ce aceste acte întocmite în condiţiile legii speciale şi asumate de organul de conducere al societăţii comerciale, prin care acesta şi-a exprimat consimţământul, în mod valabil, nu sunt apte să genereze transferul de proprietate susţinut de recurenta-reclamantă.

Hotărârea adunării generale prin care se aprobă înstrăinarea activului şi se dispune reducerea capitalului social nu reprezintă un simplu act intern, ci este chiar condiţia legală pentru realizarea transferului. La rândul lui, protocolul de predare-primire nu este un înscris izolat, ci actul care consfinţeşte transmiterea unei părţi a patrimoniului, în executarea hotărârii societare adoptate în temeiul legii, confirmând punerea în posesie a dobânditorului. Or, revenea instanţei de apel obligaţia de a analiza dacă aceste acte, coroborate, emise în cadrul procedurii prevăzute de art. 15, produc sau nu efect translativ, simpla afirmaţie că prin ele se materializează, doar, manifestarea de voinţă a societăţii nefiind de natură a răspunde problemei juridice reale, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a arătat, în continuare, dacă erau necesare formalităţi suplimentare şi care ar fi fost acelea.

Este adevărat că hotărârea AGA este actul de voinţă internă al societăţii, care exprimă decizia asociaţilor şi în baza căruia conducerea societăţii este mandatată să acţioneze însă, în contextul procedurii speciale reglementate de art. 15, care nu conţine nicio referire la alte eventuale acte, proceduri, etc., ce ar mai fi trebuit îndeplinite pentru ca transferul dreptului de proprietate să poată opera, instanţa de apel nu a explicat de ce aceasta, alături de protocolul de predare-primire, nu este suficientă pentru a justifica pretenţiile reclamantei privind dreptul de proprietate asupra activelor ce i-au fost transmise.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate este deficitară, maniera în care au fost analizate cererile reclamantei în apel fiind, în mod evident, nu numai insuficientă, dar şi improprie pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa unor considerente de natură să explice în fapt şi în drept soluţia adoptată, întrucât raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza acesteia nu este complet.

Considerentele următoare, în cuprinsul cărora se reţine că, în speţă, se impunea emiterea unei hotărâri de Guvern nu lămuresc chestiunea în discuţie ci, dimpotrivă, creează o contradicţie, instanţa de apel raportându-se la un alt text legal decât cel invocat de reclamantă şi în raport cu care fuseseră analizate, anterior, pretenţiile deduse judecăţii.

Astfel, deşi din întreaga situaţie de fapt şi de drept expusă în cererea de chemare în judecată, reţinută şi analizată ca atare de instanţa de apel în prima parte a motivării deciziei, rezultă că înstrăinarea dreptului de proprietate s-a făcut cu titlu gratuit, în baza Legii nr. 137/2002 şi a H.G. nr. 577/2002, acte normative cu caracter special în raport cu care reclamanta a invocat un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, instanţa devolutivă apreciază că, de fapt, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 7 lit. e), care vizează trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică, reţinând, astfel, că devine aplicabilă dispoziţia de la art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ conform cărei "Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local."

Instanţa de apel şi-a justificat concluzia prin aceea că, atât prin protocolul de predare primire, cât şi în nota de fundamentare au fost indicate prevederile art. 7 lit. e) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, iar în raport cu menţiunile din hotărârea AGA referitoare la mandatarea conducerii societăţii pentru finalizarea transferului cu titlu gratuit al activelor, a dedus că aceasta presupunea alte demersuri pe lângă încheierea protocolului de predare-primire, respectiv, emiterea unei hotărâri de Guvern.

Aprecierile instanţei de apel referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998 sunt greşite câtă vreme, potrivit celor deja arătate, înstrăinarea activelor ce fac obiectul litigiului a avut loc în procedura de privatizare a societăţii, cu titlu gratuit, în considerarea "caracterului social" al acestora şi cu scopul de a continua deservirea comunităţii locale, fiind urmată întocmai procedura specială reglementată de art. 15 din Legea nr. 137/2002 şi de art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, simpla împrejurare că în protocolul de predare primire au fost indicate în mod eronat prevederile art. 7 lit. e) nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăşi, incidenţa acestui text legal.

Prin urmare, fiind invocat un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, corespunzător dispoziţiilor art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza şi soluţiona raporturile dintre părţi în concordanţă cu normele de drept material ce le guvernează iar nu cu cele menţionate în cuprinsul unuia dintre actele întocmite în procedura de înstrăinare a activelor. Inaplicabilitatea unei dispoziţii legale, în speţă, a art. 7 lit. f), trebuie demonstrată cu argumente care să se raporteze la situaţia de fapt din speţă şi la temeiurile de drept invocate, împrejurarea că instanţa de apel a constatat că în protocolul de predare-primire a bunurilor a fost indicat un alt text legal decât cel aplicabil în mod real nefiind suficientă pentru a justifica incidenţa lui în cauză.

În raport cu aceste aspecte, se constată că, în mod nelegal, în analiza dreptului invocat de reclamantă, instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, considerentele ce susţin necesitatea unei hotărâri de guvern pentru ca transferul dreptului de proprietate să poată opera în favoarea reclamantei fiind, astfel, fundamentate pe un temei legal ce nu are legătură cauza.

Se impune în aceste condiţii, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea motivelor de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., urmând ca instanţa de trimitere să stabilească, în raport de situaţia de fapt invocată şi de temeiurile de drept indicate de reclamantă, dacă dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 137/2002 instituie un mecanism apt să genereze dobândirea dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, respectiv, dacă acesta se circumscrie unui mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998, dacă transferul proprietăţii operează ope legis, în temeiul hotărârii AGA şi a protocolului de predare-primire, respectiv, prin parcurgerea procedurii prevăzute de art. 15 din Legea nr. 137/2002 şi de art. 120-121 din H.G. nr. 577/2002, cu respectarea condiţiilor impuse de aceste texte legale, sau dacă sunt necesare formalităţi suplimentare, cu indicarea în concret a acestora şi a temeiului legal ce le reglementează.

Cât priveşte celelalte critici subsumate de reclamantă motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Înalta Curte notează faptul că ele nu pot fi analizate date fiind efectele pe care le produce soluţia ce urmează a fi pronunţată în considerarea motivării necorespunzătoare şi contradictorii precum şi în considerarea aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, rămânând în sarcina instanţei de apel ca, în rejudecarea cauzei, cu ocazia analizei şi a stabilirii în concret a raporturilor juridice dintre părţi, potrivit celor mai sus indicate, să aibă în vedere toate susţinerile reclamantei.

Faţă de considerentele redate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila împotriva deciziei civile nr. 265/A din 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă.

Admite recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Brăila împotriva deciziei civile nr. 265/A din 17 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 decembrie 2025.