Notarized recognition of marital community property vs. fraudulently altering asset regime to evade creditor claims

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 12 decembrie 2022 (ca urmare a declinării competenţei materiale de Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentinţa civilă nr. 7278 din 7 decembrie 2022), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., constatarea nulităţii absolute a declaraţiei autentificate sub nr. x/06.11.2019, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestei declaraţii şi înscrierii sale în CF nr. x Cluj-Napoca, radierea înscrierii de sub B7 şi B8, privind comunitatea de bunuri asupra construcţiilor de sub A1.2, A1.3, A1.4 şi A1.5, precum şi a înscrierii de sub C.10, privind dreptul de superficie, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 572/F din 2 octombrie 2024, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins cererea, ca nefondată, şi a obligat reclamantul să achite pârâţilor suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 133A din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, la 5 iunie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei, reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici:

- decizia este dată cu depăşirea puterii judecătoreşti, deoarece noul C. civ. nu erau în vigoare la data finalizării construcţiilor;

- instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, normele de procedură privind admisibilitatea probelor, atunci când a apreciat că este admisibilă proba cu martori, încălcând dispoziţiile art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ., principiul egalităţii armelor, precum şi dreptul la un proces echitabil;

- decizia cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, întrucât instanţa de apel, pe de o parte, reţine că lucrările de extindere au fost finalizate înainte de 2011, fără autorizaţie de construire, iar, pe de altă parte, că accesiunea a operat potrivit noului C. civ., intrat în vigoare în anul 2011. De asemenea, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pârâtul este proprietar exclusiv al terenului şi al construcţiei primite, în anul 1987, prin donaţie de la părinţii săi, iar pe de altă parte, că accesiunea a operat în favoarea pârâtei;

- decizia este dată cu încălcarea puterii de lucru judecat, având în vedere că, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că terenul şi construcţiile sunt bunuri proprii ale intimatului-pârât;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 30-31 din Codul familiei, ale art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 2.324 şi art. 1.234 din C. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât noul C. civ. nu era în vigoare la data finalizării construcţiilor.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. se referă la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", care derivă din principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţia României, şi care vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Astfel cum s-a reţinut în practica judiciară, instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfinţeşte norme abrogate; aplică o lege înaintea intrării ei în vigoare; iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti; refuză să judece, pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Prin exces de putere se încalcă aşadar ordinea constituţională, instanţa exercitând funcţiile puterii judecătoreşti cu depăşirea sau încălcarea limitelor statornicite prin Constituţie.

În cauză, instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât trimiterea la prevederile art. 557 alin. (2) din noul C. civ. a fost făcută doar pentru a răspunde uneia dintre criticile de apel, prin intermediul căreia reclamantul invocase faptul că, ulterior desfacerii căsătoriei intimaţilor-pârâţi, transferul dreptului de proprietate se putea face exclusiv în temeiul art. 557 din noul C. civ.. Prin urmare, instanţa de apel nu a judecat litigiul în baza unui act normativ care nu intrase în vigoare, ci a răspuns motivelor de apel invocate.

În ceea ce priveşte argumentele expuse la paginile 6-7 din memoriul de recurs, acestea nu demonstrează un exces de putere din partea instanţei de apel, adică nerespectarea competenţelor specifice în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, ci reprezintă critici vizând modul în care instanţa de apel a interpretat normele de drept material, astfel că urmează a fi analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că este admisibilă proba cu martori peste înscrisuri autentice, încălcând dispoziţiile art. 269-271 şi art. 309 alin. (4) pct. 5 din C. proc. civ., principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

Referitor la criticile de apel ce au vizat forţa probantă a înscrisurilor, analiza instanţei de apel este corectă, întrucât, potrivit art. 270 din C. proc. civ., legiuitorul stabileşte puterea doveditoare a înscrisului autentic în funcţie de conţinutul său, distingând între constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile părţilor cuprinse în înscris, care sunt sau nu în legătură cu raportul juridic dintre ele. Astfel, menţiunile din înscrisul autentic referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator fac dovada deplină, faţă de orice persoană, până la declararea ca fals a înscrisului, printr-o procedură reglementată de lege. În schimb, declaraţiile părţilor cuprinse într-un înscris autentic fac dovada până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, soluţie justificată prin aceea că agentul instrumentator nu poate cunoaşte realitatea acestora, ci numai împrejurarea că părţile au făcut o declaraţie.

Instanţa de apel a reţinut că depoziţia martorului nu a vizat constatările notarului, ci a avut în vedere perioada în care au fost edificate construcţiile ce fac obiectul declaraţiei notariale, mărturia martorului fiind avută în vedere din perspectiva prevederilor art. 270 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât înscrisurile autentice invocate de către recurentul-reclamant nu cuprindeau vreo menţiune legată de momentul edificării construcţiilor. Declararea construcţiilor edificate în timpul căsătoriei ca bunuri proprii nu a constituit un fapt material constatat personal de către cel care a autentificat înscrisul, ci este o calificare dată de lege, ce poate fi stabilită dacă au fost dobândite în timpul căsătoriei şi dacă nu formează obiectul excepţiilor prevăzute de art. 31 din Codul familiei.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, declaraţia martorului nu fost administrată cu nerespectarea prevederilor art. 309 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv pentru dovedirea unui act juridic, ci pentru dovedirea unui fapt, fiind coroborată cu înscrisurile din care rezulta momentul edificării construcţiilor, respectiv certificatul de urbanism şi adresa eliberată de Consiliul local Cluj-Napoca, care a stat la baza înscrierii construcţiilor în cartea funciară.

Ca atare, intimaţii-pârâţi puteau să administreze dovada contrară, aceasta putând consta inclusiv în declaraţie de martor.

În contextul în care proba contrară a vizat un fapt juridic, respectiv momentul edificării construcţiilor, instanţa de apel nu a încălcat art. 309 alin. (4) pct. 5 şi nici principiile prevăzute de art. 6-8 din C. proc. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată cuprinde considerente contradictorii şi străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanţa de apel a expus, în mod logic, coerent şi consecvent, motivele pentru care a considerat că înscrierea în cartea funciară şi lipsa autorizaţiei de construire nu pot prevala asupra normei imperative cuprinse la art. 30 din Codul familiei. În ceea ce priveşte referirea la Legea nr. 50/1991, aceasta are caracter explicativ, instanţa de apel arătând că intabularea construcţiilor în anul 2003 confirmă finalizarea lor. De asemenea, instanţa de apel nu a acordat un drept de folosinţă intimatei-pârâte, ci a constatat că, în baza art. 30 din Codul familiei, construcţiile edificate în timpul căsătoriei sunt bunuri comune.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, atunci când a apreciat că bunurile menţionate în declaraţia notarială sunt bunuri comune, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 556/R/2013, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2012.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanţa de apel nu a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 556/R/2013, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin această hotărâre judecătorească definitivă, s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de către contestatoarea C., în contradictoriu cu intimaţii D. S.A., A. şi B., reţinându-se că sunt legale actele de executare silită efectuate în dosarul execuţional nr. x/2012, cu privire la imobilul în legătură cu care contestatoarea a pretins că ar forma obiectul proprietăţii comune, acest bun putând fi urmărit în mâinile oricui s-ar afla, în virtutea dreptului de urmărire pe care îl are creditorul garant, conform art. 1.790 din C. civ.. Ca atare, prin această hotărâre judecătorească definitivă, nu s-a analizat calitatea imobilului, care a format obiectul garanţiei imobiliare, de bun comun sau propriu, ci s-a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă din perspectiva art. 1.778-1.790 din C. civ.

Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 30-31 din Codul familiei şi ale art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi primită.

Cu privire la dispoziţiile art. 30-31 din Codul familiei, instanţa de apel a realizat o interpretare corectă a raporturilor dintre soţi, în contextul în care starea de fapt, ce nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, relevă faptul că imobilele în discuţie au fost edificate în timpul căsătoriei intimaţilor-pârâţi.

Or, potrivit art. 30 alin. (1) şi (3) din Codul familiei, "bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor", iar "calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită." Ca atare, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege (relativ) a fi bunuri comune, recurentul-reclamant având sarcina de a răsturna această prezumţie legală, prin probarea uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 31 din Codul familiei. Însă, instanţele de fond au constatat că dovada contrară nu a fost făcută în cauză, sub incidenţa dispoziţiilor art. 31 lit. b) din Codul familiei - "nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune" - intrând doar bunul în starea în care se afla la data donaţiei (casa veche), în timp ce construcţiile noi, fiind edificate ulterior, în timpul căsătoriei intimaţilor, nu pot fi considerate bunuri proprii ale intimatului.

Referitor la intabularea în cartea funciară, este de subliniat că aceasta nu are caracter constitutiv de drepturi, astfel că înscrierea unui bun pe numele unuia dintre soţi nu îi conferă acestuia calitatea de proprietar exclusiv. În anul 2003, când a avut loc înscrierea în cartea funciară, efectul acesteia era reglementat de Legea nr. 7/1996 şi consta în opozabilitatea faţă de terţi. Împrejurarea că înscrierea s-a făcut doar pe numele intimatului-pârât, în baza unor adrese emise de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, nu poate anihila sau modifica normele de ordine publică ce guvernează comunitatea de bunuri a soţilor. În acest sens, instanţa de apel a arătat, în mod corect, că înscrierea făcută doar pe numele intimatului-pârât poate fi rectificată, în sensul reflectării devălmăşiei.

În acest context, declaraţia autentificată sub nr. x/06.11.2019, prin care intimatul-pârât a recunoscut caracterul de bun comun al construcţiilor noi, reprezintă un act de recunoaştere a unei situaţii juridice născute ope legis. Eventualele neregularităţi administrative privind autorizarea nu pot fi invocate de către recurentul-reclamant pentru a se reţine că intimatul-pârât ar fi proprietar exclusiv al unor imobile dobândite de soţi în timpul căsătoriei.

Pe de altă parte, nu se poate reţine greşita aplicare a prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991, întrucât, deşi terenul în suprafaţă de 890 mp este bun propriu al intimatului-pârât, în temeiul dispoziţiilor art. 31 lit. b) din Codul familiei, această împrejurare nu atrage caracterul de bun propriu al construcţiilor edificate ulterior. Dimpotrivă, în regimul comunităţii legale de bunuri, edificarea unei construcţii pe terenul propriu al unui soţ, cu mijloace comune, conduce la dobândirea unui drept de proprietate devălmaşă asupra construcţiei.

Recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 494 din C. civ. de la 1864, pentru a susţine că intimata-pârâtă are doar un drept de creanţă. Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, în raporturile dintre soţi, dispoziţiile art. 30 din Codul familiei prevalează asupra regulilor generale ale accesiunii, astfel că prezumţia de comunitate transformă construcţiile noi în bunuri comune din momentul realizării lor, dacă edificarea a avut loc în timpul căsătoriei.

Recurentul-reclamant a învederat că regimul juridic al bunurilor nu poate fi modificat după desfacerea căsătoriei, critică ce nu poate fi primită, întrucât, în cauză, nu este vorba despre modificarea regimului juridic al bunurilor după desfacerea căsătoriei. Conform art. 30 alin. (1) din Codul familiei, bunurile devin comune la data dobândirii lor pe parcursul căsătoriei. Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, declaraţia autentificată sub nr. x/06.11.2019 nu este o convenţie de schimbare a regimului matrimonial, ci o recunoaştere a calităţii de bunuri comune, dobândită anterior, prin efectul edificării lor în timpul căsătoriei.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că intimata-pârâtă are doar un drept de creanţă asupra îmbunătăţirilor efectuate. Nici această susţinere nu poate fi primită, recurentul-reclamant ignorând faptul că instanţele de fond au reţinut, în urma coroborării mijloacelor de probă, că nu este vorba despre îmbunătăţiri sau reparaţii la casa veche, ci despre edificarea unor corpuri noi de clădire.

Tot subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai învederat că, atunci când a reţinut că nu s-a dovedit fraudarea intereselor creditorilor, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1.236-1.237 şi ale art. 2.324 din C. civ., raportate la cele ale art. 30 alin. (2) din Codul familiei. În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că art. 2.324 din C. civ. instituie un caz particular de fraudă la lege, iar, prin declaraţia autentificată sub nr. x/06.11.2019, părţile au schimbat regimul juridic al unor bunuri, cu intenţia de a le sustrage de la executarea silită.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

În primul rând, recurentul-reclamant porneşte de la premisa greşită că bunurile respective ar fi fost bunuri proprii ale intimatului-pârât. Astfel cum s-a arătat anterior, construcţiile noi sunt bunuri comune prin efectul legii (art. 30 din Codul familiei), fiind edificate de soţi în timpul căsătoriei. În al doilea rând, din moment ce construcţiile respective reprezintă bunuri comune, iar declaraţia autentificată sub nr. x/06.11.2019 este doar un act de recunoaştere a unei stări de drept preexistente, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 2.324 din C. civ., patrimoniul intimatului-pârât nefiind diminuat. În aceste condiţii, creditorii nu pot invoca gajul general asupra unor bunuri care, conform legii, nu au fost niciodată bunuri proprii ale debitorului. Dreptul de gaj general al creditorilor nu a fost afectat cu privire la bunurile proprii ale intimatului-pârât, întrucât declaraţia notarială a exclus, în mod expres, casa donată şi terenul.

Cu privire la natura nulităţii şi interesul invocat, deşi recurentul-reclamant a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 106/2002, pentru a susţine că orice fraudă atrage nulitatea absolută a actului pentru cauză ilicită, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu s-a făcut dovada unei conduite contrare ordinii publice şi că declaraţia autentificată sub nr. x/06.11.2019 nu face decât să confirme regimul juridic prevăzut de art. 30 din Codul familiei.

Nefondată este şi susţinerea recurentului-reclamant privitoare la încălcarea interdicţiei de înstrăinare, stipulate prin contractul de ipotecă, întrucât declaraţia autentificată sub nr. x/06.11.2019 nu reprezintă un act de înstrăinare, în condiţiile în care nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate, ci clarificarea regimului juridic al unor bunuri dobândite de către soţi în timpul căsătoriei. În plus, gajul general al creditorului ipotecar nu este anulat, ci rămâne supus regulilor privind urmărirea bunurilor comune/proprii ale debitorului, creditorul având la îndemână mecanisme specifice în cadrul executării silite.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 133A din 16 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.