Claimant's appeal denied; defendant owes only RON 1,907,881 as unjust enrichment after tax-withholding liability fell on claimant

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 4.759.308 RON, compusă din 2.516.416 RON impozit pe venit din alte surse, 1.865.429 RON majorări de întârziere şi 377.463 RON penalităţi de întârziere, în principal, în temeiul răspunderii civile delictuale, iar, în subsidiar, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 954 din 10 iulie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârât, a admis, în parte, cererea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.907.881 RON, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, constând în 22.683,81 RON taxă judiciară de timbru şi 1.500 RON onorariu de expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 57A din 27 ianuarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 21 martie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea, în parte, a deciziei şi, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că, în urma aplicării greşite a art. 22-26 din Codul de procedură fiscală, art. 1.357 şi art. 1.385 din C. civ., instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, pentru sumele plătite cu titlu de impozit pe venit şi accesorii fiscale (dobânzile şi penalităţile de întârziere), şi că, în subsidiar, nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză în privinţa accesoriilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, atunci când a stabilit inexistenţa faptei ilicite a intimatului-pârât, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 21-26 din Codul de procedură fiscală şi ale art. 1.357 din C. civ.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x/07.02.2011, pârâtul a vândut reclamantului dreptul de a pretinde măsuri reparatorii, în temeiul legilor fondului funciar, contra sumei de 15.727.598 RON, ce a fost plătită de reclamant în patru tranşe.

Prin decizia de impunere nr. x/24.04.2017, A.N.A.F.-Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice a stabilit, în sarcina reclamantului, cu titlu de impozit pe venituri din alte surse, obligaţia de a achita suma de 2.516.416 RON, având în vedere că, la momentul plăţii drepturilor cedate, reclamantul, în calitate de plătitor de venit, nu a reţinut şi nu a plătit la bugetul de stat impozitul pe venit, contrar prevederilor art. 79 din Codul fiscal. Această decizie de impunere a fost contestată de reclamant, iar contestaţia a fost respinsă, în mod definitiv, prin decizia nr. 3620/14.06.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, în considerente reţinându-se caracterul impozabil al venitului din cesiunii.

Prin decizia recurată, s-a reţinut că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a pârâtului. Pe de o parte, instanţa de apel a argumentat că omisiunea de a plăti impozitul aferent venitului obţinut din cesiunea de drepturi litigioase nu este ilicită, în raport cu reclamantul, ci, eventual, caracterul ilicit al acestei fapte poate face obiectul analizei în cadrul raportului juridic dintre reclamant şi organele fiscale, impozitul pe venit fiind datorat către bugetul de stat. Pe de altă parte, instanţa de apel a arătat că nu poate fi reţinută omisiunea pârâtului de a pune la dispoziţia reclamantului sumele achitate cu titlu de impozit aferent venitului obţinut din cesiune şi accesorii, întrucât pârâtul nu a avut cunoştinţă de existenţa unei obligaţii de plată faţă de reclamant, iar obligaţia de reţinere a impozitului şi de virare către bugetul de stat revenea reclamantului, astfel cum s-a stabilit prin decizia de impunere emisă de organul fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 3620/14.06.2021 a Înaltei Curţi.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este legal, întrucât, conform prevederilor art. 79 din Codul fiscal (forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune), "impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut."

Plata impozitului pe venit este o obligaţie legală care revine, de regulă, plătitorului (prin reţinere la sursă) sau beneficiarului. Dacă plătitorul de venit a efectuat plata în baza legii, această plată nu poate constitui un prejudiciu cauzat de beneficiar, întrucât echivalează cu îndeplinirea unei sarcini fiscale proprii a recurentului-reclamant, garant al colectării. În materia reţinerii la sursă, obligaţia legală de a calcula, reţine şi vira impozitul revine exclusiv plătitorului de venit (recurentul-reclamant), intimatul-pârât neavând obligaţia legală de informare a plătitorului, cu privire la regimul fiscal al sumei. Chiar dacă beneficiarul de venit nu ştia că suma este impozabilă, acest fapt nu conduce la reţinerea unei fapte ilicite sau a culpei în sarcina intimatului-pârât, nefiind incidentă regula nemo censetur ignorare legem, invocată prin memoriul de recurs.

Omisiunea beneficiarului de venit de a atrage atenţia plătitorului de venit asupra impozitului nu are un caracter ilicit, deoarece intimatul-pârât nu este subiectul raportului juridic de impunere, acesta fiind recurentul-reclamant, în conformitate cu prevederile art. 79 din Codul fiscal. Plătitorul de venit a achitat preţul cesiunii fără să reţină impozitul la sursă, iar organul fiscal a stabilit că operaţiunea era impozabilă, atrăgând răspunderea fiscală a plătitorului, prin decizia de impunere nr. x/24.04.2017. Întrucât contestaţia formulată împotriva acesteia a fost respinsă definitiv, prin decizia nr. 3620/14.06.2021 a Înaltei Curţi, nu poate fi repusă în discuţie legalitatea actului administrativ-fiscal, prin care s-a stabilit obligaţia recurentului-reclamant de plată a impozitului pe venitul datorat de intimatul-pârât şi a accesoriilor aferente acestuia.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la întrunirea cerinţelor privind angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, atât în privinţa debitului principal, cât şi a accesoriilor aferente.

Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că, atunci când a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele îmbogăţirii fără justă cauză în privinţa accesoriilor, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 21-26 din Codul de procedură fiscală şi ale art. 1.385 din C. civ.

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.

În materia îmbogăţirii fără justă cauză, reglementată la art. 1345-1348 din C. civ., analiza trebuie să privească, printre altele, existenţa unei îmbogăţiri în patrimoniul pârâtului şi a însărăcirii corelative în patrimoniul reclamantului, ambele fiind lipsite de un temei legitim. Din această perspectivă, se constată că, în privinţa accesoriilor, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu poate fi aplicată regula accesorium sequitur principale, întrucât dobânzile şi penalităţile de întârziere reprezintă sancţiuni fiscale, ce au fost generate de conduita plătitorului de venit (recurentul-reclamant), şi anume omisiunea de a reţine la sursă şi de a vira la bugetul de stat impozitul pe venitul datorat de către intimatul-pârât, sumele plătite cu acest titlu intrând în patrimoniul statului (bugetul de stat), context în care nu există o mărire a patrimoniului intimatului-pârât, corelativă micşorării patrimoniului recurentului-reclamant.

Ca atare, conform art. 28 alin. (4) din Codul de procedură fiscală şi art. 79 din Codul fiscal, accesoriile s-au născut direct şi exclusiv în sarcina plătitorului de venit, ca urmare a nerespectării obligaţiilor legale, astfel că neplata lor de către intimatul-pârât nu reprezintă o îmbogăţire în patrimoniului acestuia.

În realitate, accesoriile fiscale reprezintă prejudiciul cauzat ca urmare a neglijenţei recurentului-reclamant în aplicarea legislaţiei fiscale, acestea reprezentând o sancţiune pentru neplata la scadenţă a impozitului pe venit.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 57A din 27 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.