Retroactive inception of co-ownership rights following partial nullity of restitution orders under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 3 mai 2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 126.000 euro (echivalentul a 599.256 RON), reprezentând lipsa de folosinţă, pentru o perioadă de 3 ani, aferentă cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, precum şi a dobânzii legale, calculate de la data introducerii acţiunii şi până la plata despăgubirii, cu cheltuieli de judecată.

La 11 septembrie 2019, pârâta a formulat cerere reconvenţională, pe care a modificat-o ulterior, prin cererea depusă la 5 noiembrie 2019, solicitând obligarea reclamantului, în principal, la plata sumei de 6.966 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile pe care le-a efectuat cu administrarea, îngrijirea şi conservarea imobilului, pentru perioada 05.10.2018-prezent, plus dobânda legală aferentă, iar, în subsidiar, la plata sumei de 62.342,50 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile pe care le-a efectuat cu administrarea, îngrijirea şi conservarea imobilului, pe perioada de 3 ani anterioară introducerii cererii, plus dobânda legală aferentă, şi compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, până la concurenţa sumei de 62.342,5 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1799 din 20 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 33.462,17 euro (în echivalent în RON la data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. x, vila 5, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data formulării acţiunii (3 mai 2019) şi până la data plăţii, a admis, în parte, cererea de reconvenţională, a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 5.545,42 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile de administrare, conservare şi întreţinere a imobilului, efectuate după data de 5 octombrie 2018, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data data introducerii cererii reconvenţionale (11 septembrie 2019) şi până la data plăţii, precum şi a sumei de 62.307 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile de administrare, conservare şi întreţinere a imobilului, efectuate pe perioada a 3 ani anteriori introducerii cererii principale, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii reconvenţionale (11 septembrie 2019) şi până la data plăţii, a dispus compensarea datoriilor reciproce ale părţilor, până la concurenţa sumei de 62.307 RON, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 22.287,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi a luat act că pârâta-reclamantă şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe, pârâta-reclamantă a declarat apel principal, iar reclamantul-pârât a formulat apel incident. Prin decizia civilă nr. 578A din 23 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile.

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei decizii civile, la 19 mai 2025, a formulat recurs pârâta, solicitând casarea şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că decizia cuprinde considerente contradictorii, sens în care a învederat următoarele argumente: instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate al intimatului a luat naştere odată cu emiterea dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, însă a refuzat să recunoască acelaşi efect şi dispoziţiei nr. 20569/05.10.2018; instanţa de apel a validat pretenţiile intimatului în legătură cu întregul imobil, deşi, cu privire la celelalte părţi ale imobilului, dreptul său de proprietate a luat naştere prin dispoziţia nr. x/05.10.2018; instanţa de apel are o poziţie inconsecventă în privinţa actului care a dat naştere dreptului de proprietate al intimatului, din moment ce, la pagina 41, menţionează că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013 au consfinţit/recunoscut dreptul de proprietate, iar, la pagina 43, arată că dispoziţia de restituire din anul 2013 are acest efect constitutiv de drepturi; o motivare consecventă presupune ca, odată reţinut caracterul constitutiv de drepturi al dispoziţiei de restituire, instanţa de apel să îl recunoască şi să îl aplice uniform, în sensul că, dacă pentru cota de 1/2 din apartamentul nr. x există dreptul de proprietate din anul 2013, atunci, pentru celelate părţi ale imobilului, dreptul de proprietate al intimatului s-a născut în anul 2018, ca efect al dispoziţiei nr. 20569/05.10.2018.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că decizia nu cuprinde motivele pentru care dispoziţia nr. x/05.10.2018 a fost lipsită de efecte juridice sau pentru care au fost nesocotite prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente:

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2, art. 22, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora dreptul de proprietate ia naştere la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, care constituie titlul de proprietate. A interpreta mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001, în sensul că dreptul de proprietate ia naştere pe parcursul acestei proceduri (eventual în temeiul unei hotărâri pronunţate într-un litigiu derivând din acest raport) contravine logicii juridice, întrucât face inutile prevederile legale referitoare la finalizarea procedurii, prin emiterea titlului de proprietate. Dacă dreptul de proprietate ar exista independent de această procedură, iar dispoziţia ar fi doar un act de executare, astfel cum a reţinut instanţa de apel, atunci procedura din Cap. III al Legii nr. 10/2001 ar fi opţională, nu obligatorie, concluzie ce nu poate fi primită. Prin raportare la practica judiciară şi la Decizia nr. 42/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că singurul document relevant pentru naşterea dreptului de proprietate este dispoziţia nr. x/05.10.2018, prin care a fost stabilit dreptul de proprietate al intimatului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil. Dacă, pentru cota de 1/2 din apartamentul nr. x, dreptul de proprietate al intimatului a luat naştere odată cu dispoziţia nr. x/04.10.2013, atunci pretenţiile sale puteau fi admise numai în limita acestui drept, nicidecum pentru întregul imobil.

Instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 555-557 din C. civ., întrucât a validat pretenţiile intimatului în afara limitelor materiale şi temporale ale dreptului de proprietate invocat. În măsura în care soluţia este fundamentată şi pe hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013, contravine art. 557 din C. civ., având în vedere că aceste hotărâri nu sunt translative de proprietate.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 885-890 din C. civ., conform cărora drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscrierea lor în cartea funciară, operaţiune pe care intimatul nu a realizat-o.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.246-1.250 şi ale art. 1.254-1.255 din C. civ., atunci când a intenţionat să dea efecte juridice constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor, concluzionând că, prin efectul nulităţii, a fost recunoscut, cu titlu retroactiv, dreptul intimatului. Este contrar prevederilor art. 1.246-1.250 din C. civ. ca unui act, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută, să-i fie atribuite efecte juridice dintre cele mai puternice, respectiv constituirea unui drept de proprietate. Concluzia este cu atât mai pregnantă, în contextul diferenţei de tratament aplicate părţilor în baza acestei interpretări, cu privire la aceeaşi operaţiune (constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor).

Nesocotirea normelor de drept material din materia nulităţii rezultă şi din aceea că nu exista o situaţie anterioară în care părţile să fie repuse, astfel încât să poată fi incidentă o recunoaştere retroactivă a dreptului. Constatarea nulităţii unor dispoziţii nu poate avea efect constitutiv de drepturi, concluzie cu atât mai justificată atunci când nu există un drept anterior, care să poată fi "reinstituit", ca urmare a desfiinţării actului juridic, din moment ce drepturile izvorâte din Legea nr. 10/2001 nu se regăsesc în patrimoniul petenţilor, ci sunt constituite numai în baza dispoziţiilor emise la finalul procedurii administrative. Prin urmare, dacă, anterior emiterii dispoziţiilor de restituire, nu a existat un drept de proprietate, nici anularea acestora nu poate avea alt efect decât, cel mult, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în care nu au niciun drept în legătură cu imobilul.

Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 430-431 şi ale art. 633-634 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente:

Instanţa de apel a reţinut aşa-zise dezlegări date prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2013, cărora le-a atribuit efect constitutiv/translativ de drepturi, în lipsa oricărui temei care să justifice această măsură. Instanţa de apel a considerat că dreptul de proprietate al intimatului a fost recunoscut/stabilit prin aceste hotărâri, deşi nimic din specificul acelui litigiu şi al hotărârilor prin care a fost tranşat nu le confereau această aptitudine. Astfel, nicăieri în cuprinsul hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2013 nu sunt expuse raţionamente cu privire la data la care ia naştere dreptul de proprietate asupra imobilului, iar instanţea nici nu puteau dispune cu privire la acest aspect, având în vedere limitele învestirii (părţile nu au solicitat constatarea/recunoaşterea dreptului de proprietate sau existenţa sa începând cu o anumită dată), precum şi limitele atribuţiilor ce revin instanţei în litigii derivate din prevederile Legii nr. 10/2001 şi care vizează, în principiu, chestiuni conexe (obligarea entităţii la soluţionarea notificării, obligarea la emiterea dispoziţiei, verificarea legalităţii actului etc).

În cuprinsul acestei hotărâri nu se utiliează noţiunea de "proprietar", ci doar cea de "persoană îndreptăţită", întrucât instanţa nu a stabilit/recunoscut un drept de proprietate, ci doar a constatat calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi a anulat alte dispoziţii anterioare. Terminologia utilizată de instanţă reflectă diferenţa fundamentală de conţinut a noţiunilor "proprietar" şi "persoană îndreptăţită la restituire", acesta fiind motivul pentru care dispozitivul hotărârii se limitează la obligarea emiterii unei dispoziţii şi nu constată ea însăşi existenţa unui drept de proprietate sau a calităţii de proprietar/coproprietar.

Hotărârea judecătorească prin care se recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire nu este actul prin care ia naştere dreptul de proprietate, acesta fiind motivul pentru care, prin dispozitiv, a fost obligată unitatea administrativ-teritorială la emiterea dispoziţiei de restituire, fără a se menţiona în vreun fel instituirea/recunoaşterea vreunui drept de proprietate.

Nesocotirea normelor de procedură rezultă şi din aceea că instanţa de apel a considerat ca fi obligatorii dezlegările date în dosarul nr. x/2013 nu de la pronunţarea hotărârii executorii, astfel cum prevede art. 430 alin. (1) coroborat cu art. 633-634 din C. proc. civ., ci de la un moment anterior. În condiţiile în care sentinţa civilă nr. 1521/07.12.2015 a Tribunalului Bucureşti a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 97/08.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel trebuia să reţină că dreptul de proprietate al intimatului s-a născut la 08.02.2017, când soluţia a devenit definitivă şi executorie.

În final, recurenta-pârâtă a solicitat ca, în măsura în care criticile vizând nesocotirea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., cu referire la caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 42/2016, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de_drept, nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., să fie analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

La 9 iulie 2025, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

1. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia nu cuprinde motivele pentru care s-a recunoscut că are caracter constitutiv de drepturi doar dispoziţia nr. x/04.10.2013, nu şi dispoziţia nr. x/05.10.2018, şi nici argumentele pentru care au fost înlăturate dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a mai învederat că decizia cuprinde considerente contradictorii, prezentând, în sinteză, următoarele argumente: instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate al intimatului a luat naştere odată cu emiterea dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, însă a refuzat să recunoască acest efect şi dispoziţiei nr. 20569/05.10.2018; instanţa de apel a validat pretenţiile intimatului în legătură cu întregul imobil, deşi, cu privire la celelalte părţi ale imobilului, care nu au făcut obiectul dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, dreptul său de proprietate a luat naştere abia la momentul emiterii dispoziţiei nr. 20569/05.10.2018; instanţa de apel are o poziţie inconsecventă în privinţa actului care a dat naştere dreptului de proprietate al intimatului, oscilând între hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2013 şi dispoziţia nr. x/04.10.2013.

În opinia recurentei, caracterul constitutiv de drepturi al dispoziţiei de restituire în natură, emise în baza Legii nr. 10/2001, trebuia să fie aplicat uniform de către instanţa de apel, în sensul că, dacă, pentru cota de 1/2 din apartamentul nr. x, dreptul de proprietate al intimatului s-a constituit în anul 2013, atunci, pentru celelate părţi ale imobilului, care nu au făcut obiectul dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, dreptul de proprietate s-a constituit abia în anul 2018.

Acest motiv de recurs este nefondat, sub ambele aspecte invocate, întrucât decizia instanţei de apel este motivată şi nu cuprinde considerente contradictorii.

Referitor la critica privind nemotivarea, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Motivarea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, constituind o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării controlului judiciar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligaţia pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenţie instanţelor de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei), precum şi că "noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei).

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe convenţionale şi legale, asigurând garanţiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a indicat argumentele de fapt şi de drept ce au stat la baza pronunţării soluţiei, prin raportare la susţinerile şi la apărările ambelor părţi litigante.

Criticile din memoriul de recurs nu sunt fondate, întrucât decizia cuprinde, printre altele, argumentele pentru care a fost respins cel de-al doilea motiv de apel (referitor la momentul de la care intimatul este îndreptăţit a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil), instanţa de apel având în vedere atât dispoziţiile ce au fost emise în baza Legii nr. 10/2001 (inclusiv dispoziţia nr. x/05.10.2018), cât şi prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Se observă că, în realitate, recurenta contestă modalitatea în care instanţa de apel, ţinând seama de circumstanţele particulare ale cauzei, a interpretat şi a aplicat prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, însă aceste critici se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că urmează a fi analizate în cadrul acestui motiv de casare.

În ceea ce priveşte susţinerile din memoriul de recurs vizând caracterul contradictoriu al unora dintre considerente, nici acestea nu pot fi primite, întrucât motivarea deciziei recurate este congruentă şi lipsită de contradicţii.

Astfel, raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel a fost următorul:

- dispoziţia nr. x/05.10.2018 a fost emisă în executarea sentinţei civile nr. 1521/07.12.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 97/08.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiilor nr. 7637/2007, nr. 4169/2005, nr. 3745/2005, nr. 828/2003, nr. 8662/2007, nr. 10492/2008 şi nr. 17382/2013, emise în favoarea pârâtei, şi a fost obligat Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a întregului imobil, situat în Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, în cote de 1/2 pentru reclamant şi de 1/2 pentru pârâtă;

- ca efect al constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor respective, calitatea reclamantului de coproprietar este recunoscută retroactiv, acest drept existând de la momentul emiterii dispoziţiilor nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, care nu au fost anulate în privinţa recunoaşterii, în favoarea ambelor părţi, a calităţii de persoane îndreptăţite pentru o cotă de 1/2 fiecare din apartamentul nr. x, nerespectarea dreptului indiviz de proprietate al reclamantului, privit din perspectiva întinderii dreptului, reprezentând tocmai cauza de nulitate constatată;

- reclamantul este beneficiarul dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, care nu a fost anulată, astfel că îndreptăţirea sa pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului (analizat in extenso, întrucât calitatea de moştenitor al autorului său presupune exerciţiul unui act de acceptare al moştenirii, care are caracter indivizibil) este recunoscută încă din anul 2013, când entitatea învestită cu soluţionarea notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001 a analizat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, modul de soluţionare fiind validat de către instanţă, astfel că anularea dispoziţiilor emise exclusiv în favoarea pârâtei a consolidat, cu efect retroactiv, dreptul indiviz al reclamantului;

- hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2013 a confirmat intrinsec dreptul de proprietate asupra imobilului, validând drepturile reconstituite, parţial, prin dispoziţiile nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, chestiunea litigioasă vizând doar întinderea dreptului fiecăreia dintre părţi;

- dispoziţia nr. x/05.10.2018 nu are efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă actul de punere în executare a hotărârii judecătoreşti care a tranşat, în mod definitiv, raporturile juridice dintre părţi, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul caracterului indiviz al dreptului asupra imobilului; prin dispoziţia nr. x/05.10.2018, autoritatea administrativă doar a luat act de măsurile obligatorii dispuse de către instanţa de judecată; efectele ataşate dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din acest act normativ, nu contrazic argumentele expuse anterior.

Prin raportare la ansamblul acestor considerente ale deciziei recurate, se constată, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, că instanţa de apel nu a dezvoltat un raţionament juridic contradictoriu, ci, dimpotrivă, a expus, într-o manieră logică, clară şi consecventă, motivele de fapt şi de drept pentru care a ajuns la concluzia că intimatul este coproprietar asupra întregului imobil încă din anul 2013, ca efect al dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013 şi al sentinţei civile nr. 1521/07.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 97/08.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în executarea căreia Primarul General a emis dispoziţia nr. x/05.10.2018.

Se observă că, în realitate, recurenta contestă modalitatea în care instanţa de apel a aplicat art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 555-557, art. 885-890, art. 1.246-1.250 şi art. 1.254-1.255 din C. civ., atunci când a stabilit momentul de la care intimatul este îndreptăţit a primi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, critici care, de asemenea, se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că urmează a fi analizate în cadrul acestui motiv.

2. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că, atunci când a reţinut anumite dezlegări date chestiunilor litigioase prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2013, instanţa de apel a nesocotit normele referitoare la autoritatea de lucru judecat (art. 430-431 din C. proc. civ.) şi la efectele hotărârii judecătoreşti (art. 633-634 din C. proc. civ.).

Întrucât criticile vizează şi încălcarea autorităţii de lucru judecat, acestea urmează a fi analizate inclusiv din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Înalta Curtea constată că şi aceste motive de recurs sunt nefondate.

Prin sentinţa civilă nr. 1521 din 7 decembrie 2015, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 97 din 8 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au dispus, printre altele, următoarele:

- constatarea calităţii reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului situat Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, compus din teren în suprafaţă de 669 mp şi construcţie;

- anularea parţială a dispoziţiei nr. 17382/04.10.2013, în ceea ce priveşte restituirea în natură, în favoarea pârâtei, a terenului în suprafaţă de 357,20 mp, situat în Bucureşti, Şos. x, cu consecinţa restituirii în natură a acestei suprafeţe de teren, în cote de câte 1/2, pentru pârâtă şi pentru reclamant;

- constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor nr. 7637/5.04.2007, nr. 4169/31.03.2005, nr. 3745/25.01.2005, nr. 828/20.02.2003, nr. 8662/27.08.2007 şi nr. 10492/13.05.2008, ce au fost emise exclusiv în favoarea pârâtei;

- constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, în privinţa respingerii cererii reclamantului de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei;

- obligarea Primariei Mun. Bucureşti, prin Primar General, la emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a întregului imobil, situat în Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, compus din teren şi construcţie, în suprafaţă de 669 mp, în cote de 1/2 pentru pârâtă şi de 1/2 pentru reclamant.

În cuprinsul considerentelor acestei hotărâri judecătoreşti definitive, s-a reţinut că nu sunt contestate (fiind, de altfel, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar) chestiunile privind apartenenţa imobilului în proprietatea autorului comun (bunicul patern C.), conform actelor de vânzare-cumpărare nr. x/1921 şi nr. y/1922, calitatea celor doi solicitanţi (fraţi consangvini) de moştenitori ai autorului lor direct (tatăl D.), calitatea de moştenitor legal pe care tatăl celor doi solicitanţi a avut-o faţă de fostul proprietar C., în baza certificatelor de moştenitor nr. x/1955 şi nr. y/2002 şi a certificatului întocmit în Geneva la 25.05.2009, precum şi preluarea abuzivă a imobilului de către stat, prin Decretul nr. 340/1948

Referitor la chestiunea litigioasă dacă imobilul solicitat de reclamant, prin notificarea nr. x/2001 (dosar administrativ nr. x/2001), este identic cu imobilul pretins de pârâtă, prin notificarea nr. x/2002 (dosar administrativ nr. x/2002), în cuprinsul sentinţei civile nr. 1521 din 7 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a reţinut următoarele aspecte relevante:

"(...) Probele confirmă ipoteza reclamantului şi o infirmă pe cea a pârâtei, impunând concluzia că atât unul, cât şi celălalt, moştenitori, prin retransmitere, ai fostului proprietar deposedat abuziv, au notificat acelaşi imobil, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. (...)

Dacă, în privinţa apartamentului nr. x, restituirea în natură s-a făcut în mod corect, potrivit cotelor succesorale legale ale celor doi comoştenitori, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 4.3 din Normele metodologice, nu acelaşi lucru se constată în privinţa restului apartamentelor din imobilul notificat, deopotrivă, de ambii comoştenitori, precum şi în privinţa terenului de 699 mp. Întregul imobil, teren şi construcţie (cu toate apartamentele), trebuia restituit în natură ambilor solicitanţi, în baza aceloraşi acte doveditoare, potrivit cotelor succesorale, atâta vreme cât nu au fost anulate certificatele de moştenitor care le stabilesc. În aceste condiţii, nu se poate susţine cu temei că numai pârâta este persoană îndreptăţită la restituirea în natură cu privire la apartamentul nr. x ori că reclamantul nu ar avea calitate de persoană îndreptăţită în privinţa restituirii în natură, în cota sa de 1/2, a terenului în suprafaţă de 669 mp, precum şi a apartamentelor din imobil."

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, se constată că instanţa de apel a valorificat, în mod corect, atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2013, reţinând, sub un prim aspect, că nulitatea dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, emise în favoarea intimatului, a fost constatată doar parţial, respectiv în privinţa respingerii notificării acestuia de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei, nu însă şi în privinţa restituirii în natură a cotei de 1/2 din apartamentul nr. x al imobilului.

Apoi, instanţa de apel a observat, în mod corect, că sancţiunea nulităţii a intervenit ca urmare a faptului că fiecăruia dintre cei doi solicitanţi (fraţi consangvini) i se cuvine o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil. Într-adevăr, motivul determinant, care a fundamentat soluţia definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2013, a fost nerespectarea dreptului indiviz de proprietate al reclamantului, privit din perspectiva întinderii sale, deşi acesta formulase notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, având, alături de pârâtă, calitatea de moştenitor legal al autorului de la care a fost preluat abuziv imobilul.

Instanţa de apel a reţinut că părţile au câte o cotă de 1/2 din întregul imobil (teren şi construcţie), astfel cum atestă dispoziţia nr. x/05.10.2018, însă momentul de la care ambele părţi trebuie considerate coproprietare este cel al emiterii dispoziţiilor nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, care nu au fost anulate în privinţa recunoaşterii calităţii de persoane îndreptăţite, pentru o cotă de 1/2 fiecare, din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a argumentat că, în urma constatării nulităţii dispoziţiilor ce fuseseră emise exclusiv în favoarea pârâtei, calitatea reclamantului de coproprietar asupra întregului imobil este recunoscută, cu efect retroactiv, de la momentul emiterii dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013. Instanţa de apel a subliniat că dreptul reclamantului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil trebuie analizat in extenso, întrucât calitatea de moştenitor al autorului său presupune exerciţiul unui act de acceptare a moştenirii, care are caracter indivizibil, astfel că trebuie recunoscut încă din anul 2013. Aceasta, întrucât, pentru a emite dispoziţia nr. x/04.10.2013, entitatea administrativă învestită de lege cu soluţionarea notificării a analizat şi a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar anularea judiciară a dispoziţiilor ce fuseseră emise exclusiv în favoarea pârâtei are drept efect consolidarea dreptului indiviz de proprietate al reclamantului asupra întregului imobil.

Referitor la dispoziţia nr. x/05.10.2018, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu are efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă doar actul de punere în executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2013, care îi recunoaşte reclamantului, cu efect retroactiv, cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil (teren şi construcţie).

Recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este nelegal, din moment ce, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2013, nu se utilizează noţiunea de "proprietar", ci doar aceea de "persoană îndreptăţită", astfel că nu se recunoaşte un drept de proprietate, ci se constată numai calitatea intimatului de persoană îndreptăţită la restituirea în natură, şi nici nu se stabileşte data de la care a luat naştere dreptul intimatului asupra întregului imobil, instanţa neputând, de altfel, să dispună cu privire la acest aspect, având în vedere limitele învestirii, precum şi competenţa stabilită prin Legea nr. 10/2001. A mai învederat că hotărârea judecătorească prin care se recunoaşte calitatea de persoană îndreptăţită nu reprezintă actul prin care se naşte dreptul de proprietate, acesta fiind motivul pentru care Primarul General a fost obligat să emită dispoziţia de restituire în natură, în favoarea ambelor părţi.

Se observă că aceste susţineri ale recurentei pleacă de la o premise greşită, întrucât instanţa de apel nu a reţinut că momentul de la care intimatul este considerat coproprietar asupra întregului imobil s-a stabilit prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2013. În realitate, instanţa de apel, după ce a valorificat, în mod corect, după cum s-a arătat deja, dezlegările date prin hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2013, a procedat, în continuare, la dezvoltarea unui raţionament juridic propriu, reţinând că, în urma constatării nulităţii dispoziţiilor emise exclusiv în favoarea pârâtei, calitatea reclamantului de coproprietar asupra întregului imobil este recunoscută, cu efect retroactiv, de la momentul emiterii dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, precum şi că dispoziţia nr. x/05.10.2018 nu are efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă actul de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Ca atare, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430-431 din C. proc. civ., privite în corelare cu cele ale art. 633-634 din C. proc. civ., cum, în mod greşit, susţine recurenta.

3. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat mai multe critici, susţinând, în sinteză, că, atunci când a reţinut că dreptul intimatului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil s-a născut la momentul emiterii dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2, art. 22, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, ale art. 555-557, art. 885-890, art. 1.246-1.250, art. 1.254-1.255 din C. civ., precum şi considerentele Deciziei nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că şi acest motiv este nefondat, întrucât instanţa de apel, prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei, a interpretat şi a aplicat, în mod corect, normele de drept material, a stabilit, în mod legal, efectele actelor deduse judecăţii şi a dezlegat, în mod just, raportul juridic litigios.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, "decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară". De asemenea, conform pct. 25.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, "dispoziţia de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere, care atestă restituirea proprietăţii şi care, odată îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de proprietate, în sensul prevederilor C. civ.)."

Plecând de la aceste dispoziţii legale, recurenta a învederat că dreptul de proprietate ia naştere numai de la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, care constituie titlu de proprietate, nu şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate pe parcursul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât o atare interpretare ar face inutile prevederile referitoare la finalizarea procedurii, prin emiterea titlului de proprietate. Recurenta a arătat că această concluzie a fost reţinută, în mod constant, în practica judiciară, precum şi în considerentele Deciziei nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunţate de Înalta Curte-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În opinia recurentei, singurul act care prezintă relevanţă pentru naşterea dreptului de proprietate al intimatului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil este dispoziţia nr. x/05.10.2018.

Sub un prim aspect, se constată că instanţa de apel nu a ignorat prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 25.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci le-a avut în vedere, dar a apreciat că raţionamentul juridic pe care l-a expus nu contravine efectelor recunoscute de legiuitor dispoziţiei de restituire în natură, emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

În al doilea rând, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, se constată că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 25.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci le-a aplicat prin raportare la circumstanţele particulare ale cauzei.

Astfel cum s-a reţinut la paragraful 71 din Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, persoana care se consideră îndreptăţită are o simplă expectanţă de a dobândi măsurile reparatorii în temeiul legislaţiei speciale, corespunzătoare dreptului recunoscut, astfel că nu deţine un drept efectiv, concretizat într-un drept real de proprietate sau într-un drept de creanţă, acesta urmând a se concretiza doar prin emiterea titlului de proprietate sau a titlului de despăgubire.

Este de menţionat că, potrivit definiţiilor cuprinse la art. 3 pct. 2 şi pct. 3 din Legea nr. 165/2013, "persoana care se consideră îndreptăţită" este cea care a depus, în termen legal, notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind încă soluţionată de entitatea învestită de lege, iar "persoana îndreptăţită" este cea căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 165/2013.

Instanţa de apel a reţinut că părţile sunt coproprietare, în cotă de 1/2 fiecare, asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, compus din teren în suprafaţă de 669 mp şi construcţie, astfel cum atestă dispoziţia nr. x/05.10.2018, care a fost emisă de către Primarul General în executarea sentinţei civile nr. 1521 din 7 decembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 97 din 8 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum se prevede chiar la art. I al dispoziţiei.

Valorificând, în mod corect, dispozitivul şi considerentele hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013, precum şi efectele acesteia, instanţa de apel a reţinut că intimatul este coproprietar asupra întregului imobilul (nu doar asupra apartamentului nr. x) de la momentul emiterii dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013, iar nu de la data emiterii dispoziţiei nr. 20569/05.10.2018.

Într-adevăr, prin emiterea dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013 în favoarea intimatului, i s-a recunoscut acestuia calitatea de persoană îndreptăţită asupra unei părţi din imobil (apartamentul nr. x), iar constatarea nulităţii acestei dispoziţii s-a dispus numai în privinţa respingerii notificării intimatului de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei. Acest aspect esenţial confirmă faptul că dreptul indiviz de proprietate al intimatului a fost recunoscut, parţial, încă din anul 2013. Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, raţionamentul instanţei de apel nu contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale C. civ., întrucât, ca efect al constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor emise exclusiv în favoarea recurentei, calitatea ambelor părţi de coproprietare asupra întregului imobil s-a consolidat în mod retroactiv, respectiv de la data emiterii dispoziţiilor nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, ce nu au fost anulate de instanţa de judecată în privinţa recunoaşterii, în favoarea ambelor părţi, a calităţii de persoane îndreptăţite pentru o parte din imobil.

Or, la momentul emiterii acestor două dispoziţii, chiar dacă restituirea în natură a privit un singur apartament din imobil, entitatea învestită de lege cu soluţionarea notificării a verificat şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a dispune restituirea în natură.

De altfel, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2013, s-a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele speciale impuse de Legea nr. 10/2001, şi anume apartenenţa imobilului în proprietatea autorului comun (bunicul patern C.), conform actelor de vânzare-cumpărare nr. x/1921 şi nr. y/1922, calitatea celor doi solicitanţi (fraţi consangvini) de moştenitori ai autorului lor direct (tatăl D.), calitatea de moştenitor legal pe care tatăl celor doi solicitanţi a avut-o faţă de fostul proprietar C., în baza certificatelor de moştenitor nr. x/1955 şi nr. y/2002 şi a certificatului întocmit în Geneva la 25.05.2009, precum şi preluarea abuzivă a imobilului de către stat, prin Decretul nr. 340/1948

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 a purtat asupra întinderii drepturilor cuvenite celor două părţi (cota-parte din dreptul de proprietate asupra imobilului notificat), din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 4.3 din Normele metodologice, în timp ce condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv existenţa dreptului de proprietate al autorului comun la momentul preluării abuzive a imobilului şi calitatea părţilor de moştenitori legali, au fost considerate îndeplinite încă de la momentul emiterii dispoziţiilor nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, care nu au fost anulate de către instanţă sub acest aspect.

Ca atare, hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2013 a confirmat, în mod intrinsec şi cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al ambelor părţi asupra întregului imobil notificat, ce fusese recunoscut parţial prin dispoziţiile nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, chestiunea litigioasă purtând doar asupra întinderii dreptului fiecărei părţi, în timp ce dreptul de proprietate al autorului asupra imobilului, preluarea sa abuzivă de către stat şi calitatea ambelor părţi de moşteniori legali ai autorului nu au fost contestate.

Acesta este contextul particular al cauzei, în raport cu care instanţa de apel a reţinut, fără a încălca prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 4.3 din Normele metodologice ori considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 42 din 21 noiembrie 2016, că dispoziţia nr. x/05.10.2018 a fost emisă pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013, prin care se recunoaşte, cu efect retroactiv, adică din anul 2013, calitatea părţilor de coproprietare, în cotă de 1/2 fiecare, asupra imobilului situat în Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, compus din teren în suprafaţă de 669 mp şi construcţie.

Date fiind circumstanţele litigiului, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că dispoziţia nr. x/05.10.2018 confirmă un drept ce fusese recunoscut în favoarea ambelor părţi încă de la momentul emiterii dispoziţiilor nr. 17382/04.10.2013 şi nr. 17383/04.10.2013, stabilind întinderea drepturilor cuvenite celor două părţi, din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Toate aceste trei dispoziţii menţionate, privite în mod coroborat, au regimul juridic reglementat la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv fac dovada coproprietăţii părţilor asupra întregului imobil notificat, au forţa probantă a unor înscrisuri autentice şi constituie titluri executorii pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Nu în ultimul rând, astfel cum a observat şi instanţa de apel, recurenta nu se poate prevala de atributele dreptului indiviz de proprietate asupra imobilului încă de la data emiterii dispoziţiilor în favoarea sa (ce au fost ulterior constatate nule de către instanţa de judecată) şi să nege, în acelaşi timp, efectele dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013 şi ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2013, o atare conduită contravenind echităţii şi principiului bunei-credinţe în exercitarea drepturilor subiective civile.

În considerarea celor expuse anterior, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 555-557 din C. civ., neputându-se reţine că ar fi validat pretenţiile pecuniare ale intimatului în afara limitelor materiale şi temporale ale dreptului de proprietate privată.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, instanţa de apel nu a încălcat nici regimul juridic al nulităţii, reglementat la art. 1.246 şi urm. din C. civ., din moment ce nu a atribuit efecte unor acte juridice nule, ci a constatat, pe de o parte, faptul că nulitatea dispoziţiei nr. 17383/04.10.2013 s-a dispus doar parţial, respectiv numai în privinţa respingerii notificării intimatului de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 669 mp şi a restului construcţiei, iar, pe de altă parte, faptul că nulitatea dispoziţiilor emise exclusiv în favoarea recurentei are ca efect recunoaşterea, în mod retroactiv, a dreptului indiviz de proprietate al intimatului asupra întregului imobil. Ca atare, instanţa de apel a constatat, în mod corect, faptul că, la 3 mai 2016, intimatul era coproprietar al imobilului situat în Bucureşti, Şos. x, vila nr. 5, compus din teren şi construcţie.

Totodată, nu se poate reţine nici că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 885-890 din C. civ., întrucât în cauză sunt aplicabile prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: "(1) Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi."

În concluzie, se constată caracterul nefondat al tuturor criticilor de recurs referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, precum şi ale C. civ., întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, normele de drept material, atunci când a stabilit momentul naşterii dreptului indiviz de proprietate al intimatului, prin raportare la circumstanţele particulare ale litigiului, în mod special la efectele juridice ale dispoziţiilor emise în baza Legii nr. 10/2001 şi ale hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2013.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către pârâtă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, având în vedere că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimatului cheltuieli de judecată de 18.064,20 RON, dovedite prin documentele justificative depuse la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 578A din 23 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant A. cheltuieli de judecată în cuantum de 18.064,20 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2025.