Decizia nr. 2214/2025 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., prin administrator asociat unic C., D. şi E., să se dispună:

- obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate şi netulburată posesie terenul în suprafaţă de 119.940 mp, situat în comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, judeţul Dâmboviţa, a cărui valoare o apreciază la suma de 550.000 RON, şi care este compus din: suprafaţa de 113.122 mp, situată în judeţul Dâmboviţa, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, având nr. cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x, asupra căreia reclamanta deţine titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia B.; suprafaţa de 1.818 mp situată în judeţul Dâmboviţa, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, cu nr. cadastral x, asupra căreia reclamanta deţine titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei D.; suprafaţa de 5.000 mp, situată în judeţul Dâmboviţa, comuna Crevedia, sat Crevedia, Tarlaua 73, parcela x, având nr. cadastral x, înscrisă în Cartea Funciară nr. x, asupra căreia reclamanta deţine titlul de proprietate nr. x din 15 februarie 2012, aflată în prezent în posesia pârâtei E.;

- obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând valoarea estimată la acest moment a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren revendicate (suma de 50.000 RON reprezintă valoarea estimată de reclamantă, la momentul introducerii prezentei acţiuni, a despăgubirilor solicitate, urmând ca acest cuantum să fie modificat de reclamantă în funcţie de rezultatele expertizei judiciare ce va fi administrată în cauză);

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din data de 03.05.2018, deoarece pârâta B. a fost dizolvată, lichidată şi radiată, a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, C., persoana fizică care a preluat capitalul social şi imobilul în litigiu.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Prin sentinţa civilă nr. 1350/9.10.2020, Tribunalul Dâmboviţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de societatea B., actualmente C., prin întâmpinare.

Tribunalul a respins acţiunea având ca obiect "revendicare imobiliară", formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C., continuator al societăţii B., D. şi E..

Tribunalul a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi, astfel: 5000 RON către pârâtul C. şi 1500 RON către E., reprezentând onorariu avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 2615 din 10 noiembrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1350/9.10.2020 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, reclamanta fiind obligată să plătească intimatei D. suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea celorlalţi intimaţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

I.4. Decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 352 din 28 februarie 2023, a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat decizia nr. 2615 din 10 noiembrie 2021 pronunţată Curtea de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în rejudecare.

Prin decizia nr. 2310 din 29 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1350 din 9.10.2020 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

Curtea a obligat pârâtul C. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 113.112 mp, situat în extravilanul comunei Crevedia, jud. Dâmboviţa, cu următoarele vecinătăţi: la nord - CN 544, pe lungimea de 155,45 m; la est - F., pe lungimea de 31,82 m; la sud - DE 541/1, pe lungimea de 155,67 m; la vest - G., pe lungimea de 202,5 m; E., pe lungimea de 31,82 m; D., pe lungimea de 167,28 m şi DN1A (DCL 550), pe lungimea de 71,62 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul H..

Curtea a obligat pârâta D. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 1767 mp, situat în extravilanul comunei Crevedia, jud. Dâmboviţa, compus din: teren în suprafaţă de 352 mp, cu următoarele vecinătăţi: la nord - C., pe lungimea de 30,15 m; la est - HC, pe lungimea de 11,81 m; la sud - E. pe lungimea de 30,12 m şi la vest - DN1A (DCL 550), pe lungimea de 11,80 m şi teren în suprafaţă de 1415 mp, cu următoarele vecinătăţi: la nord - C. pe lungimea de 120,81 m; la est - C., pe lungimea de 11,80 m, la sud - E. pe lungimea de 121,05 m şi la vest - DN1A (DCL 550) pe lungimea de 11,84 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul H..

Curtea a obligat pârâta E. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 5000 mp, situat în extravilanul comunei Crevedia, jud. Dâmboviţa, cu următoarele vecinătăţi: la nord - D., pe lungimea de 155,45 m; la est - C., pe lungimea de 31,82 m; la sud - G. pe lungimea de 155,6 m şi la vest - G., pe lungimea de 202,50 m şi DNIA (DCL 550), pe lungimea de 33.25 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul H..

Curtea a obligat pârâţii să plătească reclamantei următoarele sume: pârâtul C., suma de 91.767 RON, pârâta D., suma de 523 RON, pârâta E., suma de 1519 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor, la care se adaugă dobânzile legale penalizatoare aferente.

Curtea a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 147.285 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

I.6. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, în rejudecare, au declarat recursuri pârâţii C., D. şi E..

I.6.1. Recursul declarat de recurentul pârât C..

Recurentul pârât C. a solicitat: admiterea recursului şi casarea deciziei civile nr. 2310/29.12.2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti; în rejudecare, admiterea excepţiei de nulitate a titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 al reclamantei A. şi a actului adiţional nr. x din 19.09.2016 la contractul de vânzare de drepturi succesorale nr. 48/30.01.2006; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată; ca efect al admiterii prezentului recurs, a solicitat exonerarea recurentului-pârât de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în cuantum de 147.285 RON şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză în toate ciclurile procesuale.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul C. a formulat, în esenţă, următoarele critici:

În susţinerea primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., constând în încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 860/28.09.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, recurentul pârât a arătat că, prin decizia menţionată, s-a statuat definitiv că nu se impune anularea titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 al numitului I., transmiţătorul dreptului către B., antecesorul recurentului pârât C..

Prin decizia atacată, instanţa a încălcat dispoziţiile care reglementează autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 163 din C. proc. civ. din 1865, precum şi art. 430 din actualul C. proc. civ.

Instanţa nu a analizat autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, generată de decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Instanţele din acel dosar au analizat chiar drepturile şi interesele concurente şi în prezentul dosar stabilind cu putere de lucru judecat, în mod judicios, că titlul autorului I. este legal emis şi are preferinţă. Acest titlu este preferabil şi prioritar faţă de cel de care se prevalează intimata-reclamantă A., în raport cu emiterea lui cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Instanţa a încălcat şi prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi ale art. II din Legea nr. 169/1997 care statuează în mod clar că nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate confirmat prin titluri anterioare emise cu respectarea legii, lipsind de efecte un titlu de proprietate valabil.

Demersurile reclamantei, de reconstituire a dreptului asupra terenului autorului său, J., sunt la nivelul anilor 2007 - 2008, deci ulterioare nu doar obţinerii de către autorul I. a titlului său de proprietate şi înscrierii sale în cartea funciară, ci chiar ulterioare contractului de vânzare cumpărare dintre acesta şi B., precum şi înscrierii acestuia în cartea funciară.

În rejudecare, instanţa de apel nu a avut în vedere următoarele considerente decizorii din decizia nr. 860/2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa: "în mod nejustificat judecătoria a reţinut că intimata reclamantă ar fi cerut suprafaţa în litigiu în anul 2001, deoarece, aşa cum rezultă din înscrisurile înaintate de recurenta Comisia Locală de Fond funciar în recurs, în baza Legii nr. 10/2001, autoarea intimatei reclamante, K., ceruse doar retrocedarea conacului şi terenului aferent de 5000 mp, preluate prin procesul-verbal din 07.09.1945, nu şi a suprafeţei de 50 ha ce fusese lăsată în posesia fostului proprietar J.".

Se impune aplicarea efectului pozitiv rezultat din aceste considerente care statuează fără putinţă de tagadă că titlurile de proprietate ale intimaţilor nu au încălcat niciun drept al reclamantei, având în vedere că dreptul pretins de aceasta nu era nici măcar virtual sau potenţial la acel moment deoarece nu ceruse reconstituirea anterior sau concomitent cu pârâţii pentru a putea disputa acelaşi amplasament.

Trebuie avute în vedere efectele valabilităţii titlului vânzătorului I., emis legal şi cu privire la care s-a pronunţat o hotărâre definitivă chiar în contradictoriu cu reclamanta intimată A., opozabilă acesteia cu autoritate de lucru judecat.

Sunt relevante considerentele deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, conform cărora reclamanta se face culpabilă pentru lipsa de diligenţă în condiţiile în care Legea fondului funciar a intrat în vigoare la nivelul anului 1991 şi a fost succedată de o serie de legi modificatoare şi completatoare, însă aceasta a cerut reconstituirea abia în anul 2007.

Antecesorului I., de la care a dobândit B., al cărui subdobânditor este recurentul, i s-a confirmat încă o dată prin hotărâre judecătorească legalitatea titlului său de proprietate, astfel că, în mod corelativ, pentru B., s-a confirmat că aceasta deţine un "bun" în sens Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum noţiunea este interpretată în cauza L. şi alţii contra României.

Reclamanta A. a solicitat terenul doar în baza Legii nr. 193/2007, moment în care toate cele trei titluri de proprietate de care se prevalează pârâţii erau deja emise în mod legal de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa. Astfel, aceştia au obţinut cu bună-credinţă şi în mod legal titlurile în baza Legii nr. 18/1991 în forma sa iniţială.

Prin admiterea acţiunii în revendicare, se neagă chiar efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, din moment ce se ajunge la efectul urmărit de reclamanta A. prin formularea acţiunii în anularea titlului autorului pârâtului, şi anume, lipsirea de efecte a titlului emis în favoarea lui I., deşi acţiunea i-a fost respinsă definitiv prin decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, negând astfel finalitatea pronunţării acelei hotărâri definitive.

Această gravă încălcare a autorităţii de lucru judecat implică şi încălcarea principiului securităţii juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurentul pârât a invocat încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice astfel cum acesta este interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În argumentarea acestei critici, recurentul pârât a invocat decizii ale Curţii Constituţionale privind autoritatea de lucru judecat precum şi decizii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cum ar fi cele din cauza Ryabykh împotriva Rusiei, Hornsby împotriva Greciei, cauza Rozalia Avram împotriva României, Amurăriţei împotriva României, Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos.

Nerespectarea principiului enunţat s-a produs în două modalităţi: în primul rând instanţa nu a dat efect autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, iar în al doilea rând, a apreciat că titlul antecesorului pârâtului recurent nu ar fi preferabil în revendicare, dând în schimb preferabilitate unui titlu administrativ de proprietate emis contrar unei hotărâri judecătoreşti care a tranşat definitiv chestiunea valabilităţii şi legalităţii titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 al lui I..

Divergenţa de jurisprudenţă poate crea o situaţie de incertitudine juridică de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar (Albu şi alţii c. României, pct. 37-38). Deosebit de relevant este şi raţionamentul Curţii Europene din cauza Parohia greco-catolică Lupeni şi alţii c. României, 79643/11, hotărârea din 29.11.2016, în care s-a reţinut o divergenţă de jurisprudenţă profundă şi persistentă.

Invocând hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recurentul pârât a susţinut aşteptarea legitimă ca această instanţă să tranşeze problematica aceluiaşi litigiu, în sensul hotărârii judecătoreşti care a dobândit autoritate de lucru judecat.

Modalitatea de soluţionare a cererii de revendicare, cu ignorarea efectelor autorităţii de lucru judecat, reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice. Admiterea cererii de revendicare reprezintă în fapt o lipsire de efecte a titlului de proprietate emis legal autorului I. şi a actelor subsecvente ale acestuia (cum este şi cel opus de recurentul pârât). Faptele şi împrejurările cruciale, astfel cum le califică chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, relevate de decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, constau în stabilirea definitivă a valabilităţii titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 emis lui I. şi în faptul că orice acţiune administrativă demarată de către intimata A., ulterior stabilirii dreptului de proprietate al autorului recurentului C., nu pot determina o nevalabilitate a dreptului câştigat.

Având în vedere că decizia civilă nr. 860/28.09.2010, ale cărei efecte au fost greşit analizate de către instanţa de apel, stabileşte definitiv că, la momentul emiterii titlului de proprietate al autorului recurentului C., terenul era liber din punct de vedere juridic, iar reconstituirea pe un alt amplasament era prevăzută de Legea nr. 18/1991, nicio altă instanţă nu poate reveni asupra acestui aspect şi nu poate recalifica faptele, constatând chiar o vinovăţie a recurentului pentru că nu a cercetat actul de proprietate al proprietarilor iniţiali (aspect reţinut de instanţa de apel). Prin urmare, consecinţa încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 şi a principiilor CEDO enunţate a determinat o reanalizare a raportului juridic în baza căruia a fost obţinut titlul de proprietate nr. x/16.05.2016, deşi acestea erau tranşate definitiv.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.. încălcarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti opuse de reclamantă.

Recurentul pârât a arătat că nu a fost parte în litigiul reclamantei prin care a obţinut hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel încât aceasta nu îi este opozabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a face dovada contrară, invocând tocmai puterea de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Este nelegal considerentul instanţei de la pagina 32 conform căruia "deşi în prezentul litigiu apelanta-reclamantă nu a depus titlul de proprietate al autorului său, J., instanţa a avut în vedere că sentinţa nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari este opozabilă intinzaţilor-pârâţi cu valoarea unui mijloc de probă". Statuările anterioare ale unei instanţe vor avea doar valoarea unor prezumţii relative, susceptibile de dovada contrară, terţii având dreptul de a combate cele reţinute în urma soluţionării unui litigiu în cadrul căruia nu au participat.

Prin urmare, instanţa de apel a procedat în mod nelegal, întrucât a conferit o valoare eronată hotărârilor (sentinţa nr. 3054/15.10.2008 a Judecătoriei Răcari ce a rămas definitivă prin decizia 259/24.02.2009 Tribunalul Dâmboviţa din dosarele vizând reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei), absolutizând şi dând eficienţă doar efectelor acestora, în aprecierea dreptului reclamantei ca fiind mai caracterizat.

În schimb, nu a aplicat cel puţin acelaşi regim hotărârilor invocate de recurentul-pârât (decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa) deşi erau în mod direct opozabile reclamantei, cu putere de lucru judecat.

În susţinerea celui de-al treilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat inopozabilitatea hotărârii de reconstituire a dreptului reclamantei faţă de pârâţi; lipsa calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, ca urmare a vânzării drepturilor succesorale; greşita apreciere a efectelor viciilor titlului invocat în revendicare din punct de vedere al preferabilităţii.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat preferabilitatea titlului reclamantei în raport de pretinsa calitate a reclamantei de proprietar originar (raportat la autorul J.) şi la reconstituirea dreptului de proprietate al autorului acesteia prin titlul nr. x/15.02.2012.

Titlul invocat de reclamantă în revendicare este nul absolut, întrucât aceasta nu mai avea calitatea de persoană îndreptăţită să formuleze cerere de reconstituire în baza Legii fondului funciar, astfel cum a fost modificată şi completată, în raport de vădita nelegalitate atât a Actului adiţional la Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, cât şi a însuşi Titlului de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acţiune.

Recurentul pârât a invocat excepţia nulităţii absolute a Actului adiţional nr. x din 19.09.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 1200 din C. civ. din 1864. În mod nelegal instanţa de apel a dat preferabilitate titlului reclamantei, deşi caracterul viciat al acestuia rezulta din vădita nulitate a Actului adiţional nr. x din 19.09.2016 la Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 48 din 30.01.2006, încheiat între vânzătoarea A. şi cumpărătoarea M. S.R.L. în timpul litigiului, doar după ce recurentul pârât a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în raportul de contractul de cesiune de drepturi succesorale. Este evident că intimata-reclamantă a urmărit prin încheierea lui să redobândească în mod retroactiv şi confirmativ calitatea de persoană îndreptăţită să formuleze cerere de reconstituire în baza Legii fondului funciar, fără de care nu ar fi putut obţine restituirea bunului litigios şi titlul de care se prevalează. Prin încheierea actului adiţional, intimata reclamantă a încercat să acopere viciul esenţial al procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate iniţiate în baza Legii nr. 193/2007, anume, lipsa calităţii de moştenitor care să-i confere dreptul la reconstituirea dreptului.

Instanţa de apel nu a evaluat deloc acest caracter fraudulos al obţinerii titlului în baza cererii formulate în baza Legii nr. 193/2007 în condiţiile în care nu au fost analizate efectele contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/20.06.2006, prin care A. a vândut către M. S.R.L., "toate drepturile succesorale prezente şi viitoare, pe care le-am dobândit sau le-aş dobândi, în calitatea mea de unică moştenitoare a defimctului meu bunic matern, J.".

Recurentul pârât a arătat că, faţă de acest titlu, pârâţii au formulat incidental încă din întâmpinarea la acţiune (f 186 vol. I), excepţia de nulitate absolută a titlului reclamantei, asupra căreia instanţele nu s-au pronunţat.

Dacă, în cadrul masei patrimoniale ce a aparţinut defunctului J., se afla şi dreptul de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor expropriate/preluate de stat de la autorul J. situate în Crevedia, Dâmboviţa, atunci acesta a intrat în conţinutul drepturilor succesorale ce au făcut obiectul cesiunii de drepturi succesorale autentificate sub nr. x/20.06.2006 şi nu mai aparţinea intimatei reclamante la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2007.

Din acest punct de vedere, prin raportare la contractul de cesiune de drepturi succesorale din 2006, este clar că, în operaţiunea de comparare a titlurilor, instanţa de apel a aplicat eronat indicaţiile din decizia de casare nr. 352/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în prezentul dosar, în care s-a statuat că "Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicţionale reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunţat caracter reparator, recognitiv, de drepturi, iar nu unul constitutiv".

Aceste prevederi ale deciziei de casare - care trebuiau evaluate în rejudecare - nu au fost aplicate şi prin raportare la efectele pe care le-a avut sau ar fi trebuit să le aibă contractul de cesiune a drepturilor succesorale asupra procesului de reconstituire a dreptului de proprietate, deşi acel contract avea ca efect încetarea oricărui drept al reclamantei de a obţine un titlu de proprietate, recognitiv de drepturi care să restabilească legătura cu dreptul originar, ce ar fi aparţinut autorului său anterior preluării de către stat. Încheierea actului adiţional a avut drept scop doar să "acopere" aceasta vădită nulitate a titlului obţinut fraudulos de o persoană care nu mai avea calitate, întrucât vânduse dreptul succesoral.

Cedarea masei succesorale a generat transferul tuturor drepturilor care decurg din calitatea de moştenitor, astfel că reclamanta intimată nu ar mai fi putut păstra în patrimoniul său dreptul de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate ce intra astfel în masa succesorală.

Demersul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu a fost făcut de o persoană neîndreptăţită - reclamanta cedentă a dreptului succesoral, care nu mai avea în patrimoniu niciun drept rămas de pe urma defunctului, respectiv dreptul de a solicita restituirea terenului. Prin urmare, pentru acest motiv, titlul obţinut astfel este nul absolut, nulitate ce solicită a fi constatată incidental, în operaţiunea de comparare a titlurilor greşit evaluată de instanţa de apel.

În analiza lipsei de preferabilitate a titlului reclamantei, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 13 din Legea nr. 18/1991 care menţionează expres calitatea de moştenitor, probată corespunzător, a persoanelor îndreptăţite să formuleze cerere de reconstituire în baza legii menţionate.

Intimata-reclamantă a cedat toate drepturile sale succesorale, inclusiv dreptul de a formula notificare în baza Legii fondului funciar astfel încât, începând cu 30.01.2006, nu mai are calitatea de persoană îndreptăţită să obţină restituirea terenului şi cu atât mai mult nu poate fi considerat că este un verus dominus căruia i se dea câştig în revendicare.

În realitate, operează nulitatea absolută a Actului adiţional, pe care o invocă incidental, întrucât acesta este încheiat cu cauză ilicită - cu scopul evident a eludării aplicării dispoziţiilor legale în materia fondului funciar, ale Legii nr. x şi ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, doar pentru a acoperi nulitatea obţinerii titlului de proprietate de către reclamantă, de care se prevalează în revendicare, având în vedere că nu mai avea calitatea de persoană îndreptăţită să obţină restituirea în natură a bunului litigios.

Concret, fraudarea legii are loc prin scoaterea retroactivă a imobilului-teren din masa patrimonială succesorală supusă vânzării, reclamanta reţinându-şi nelegal calitatea de persoană îndreptăţită pentru efectuarea demersurilor de reconstituire a dreptului de proprietate privată.

Actul adiţional este vădit încheiat cu o cauză ilicită, în raport cu momentul încheierii acestuia (după invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în prezenta cauză). Specificul prezentului litigiu este însăşi revendicarea imobiliară în natură care, în lipsa Actului adiţional nr. x/2016, ar fi imposibilă, întrucât reclamanta - pretinsul "titular" al dreptului de proprietate "originar"- nu ar mai avea un titlu preferabil şi legitimare procesuală activă.

În cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, recurentul pârât a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., susţinând încălcarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 din C. proc. civ. (pct. 5) şi faptul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la excepţia nulităţii titlului de proprietate al reclamantei în operaţiunea de comparare a titlurilor (pct. 6).

În argumentarea acestor critici, recurentul pârât a invocat motivele de nulitate absolută care afectează valabilitatea titlului de proprietate al intimatei A. şi care îl înlătură - din punct de vedere al preferabilităţii titlului - în cadrul analizei capătului de cerere privind revendicarea:

a. Titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport cu încălcarea art. 1532 şi următoarele din C. civ. din 1864 ca urmare a lipsei unui mandat special expres pentru formularea cererii de reconstituire pentru semnatarul cererii.

b. Titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport cu nerespectarea art. 3, alin. (2) ind. I din Legea nr. 1/2001 introdus prin Legea nr. 193/2007, respectiv neîntrunirea condiţiei categoriei de folosinţă a terenului ce putea fi solicitat spre reconstituire, în raport de cel asupra căruia a fost reconstituit dreptul de proprietate.

c. Titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport cu nulitatea Actului adiţional nr. x/19.09.2016 la contractul de cesiune de drepturi succesorale.

d. Titlul de proprietate al reclamantului nu era preferabil fiind nul şi în raport cu nedovedirea titlului autorului intimatei, J., asupra terenului pretins preluat de stat prin Procesul-verbal de preluare, în sensul că nu se face dovada dacă îl mai avea în proprietate la momentul pretinsei deposedări de către stat, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 18/1991.

e. Titlul de proprietate al reclamantei nu avea preferabilitate în raport de nulitatea acestuia decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000 şi ale Legii nr. 169/1997.

Recurentul pârât a arătat că, prin întâmpinarea la acţiune, a invocat pe cale incidentală excepţia nulităţii titlului reclamantei - subpunct b), pag. 3 din cadrul întâmpinării: "în cauza dedusă judecăţii, în funcţie de actele depuse şi în cadrul controlului judecătoresc, se poate dispune şi verificarea legalităţii titlului de proprietate al reclamantei, respectiv (...)".

Recurentul pârât a criticat acest refuz al instanţei de apel de a analiza un aspect atât de important al cauzei, ce reprezintă în realitate o omisiune de pronunţare cu privire la excepţia de nulitate a titlului reclamantei pe care a invocat-o incidental chiar în întâmpinarea depusă în etapa de fond.

În acest mod, instanţa de apel a reţinut în mod eronat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să formuleze notificare în baza Legii fondului funciar, astfel cum a fost modificată şi completată, în raport de vădita nelegalitate atât a Actului adiţional la Contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, cât şi a însuşi Titlului de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acţiune.

Instanţa de apel a refuzat practic să analizeze pe fond această apărare esenţială, deşi fusese formulată pe cale incidentală, încă din etapa fondului şi reiterată în toate etapele procesuale. Aceste aspecte au fost reiterate ulterior, în calea de atac a apelului exercitat de intimata A. precum şi în etapa recursului.

În acest context, recurentul pârât a considerat că a fost încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit art. 1247 din C. civ., instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Recurentul pârât a invocat prin întâmpinarea la acţiune şi a reiterat în toate etapele procesuale aspectele vizând nevalabilitatea titlului de proprietate decurgând din: nerespectarea condiţiilor legale de reconstituire a dreptului de proprietate, nedovedirea titlului de proprietate al autorului reclamantei, nerespectarea Legii nr. 193/2007 sub aspectul categoriei de teren pentru care se putea solicita reconstituirea şi nerespectarea condiţiei ca imobilul solicitat să se afle la dispoziţia Comisiei de fond funciar.

Acestea nu reprezentau simple apărări de fapt, ci constituiau veritabile motive de nulitate ale titlului reclamantei, invocate incidental în cadrul apărării specifice comparării titlurilor, care trebuiau analizate de instanţă, întrucât analiza lor ar fi condus la concluzia opusă celei la care a ajuns instanţa de apel, respectiv lipsa preferabilităţii titlului reclamantei, care să justifice respingerea acţiunii.

În consecinţă, instanţa de apel în mod nelegal a omis să analizeze motivele de nulitate ale titlului de proprietate emis pe numele intimatei-reclamante.

Premisa acestei analize este aceea că recurentului pârât nu îi este opozabilă sentinţa nr. 3054/15.10.2008 a Judecătoriei Răcari, ce a rămas definitivă prin decizia nr. 259/24.02.2009 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţate în dosarul nr. x/2009 ataşat, în litigiul având ca obiect plângerea reclamantei A. privind modul de soluţionare a cererii de reconstituire pentru stabilirea dreptului de proprietate.

Principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti atrage inopozabilitatea faţă de recurentul-pârât C. a efectelor acestor hotărâri, în sensul că hotărârea nu poate crea drepturi sau obligaţii în favoarea sau în sarcina terţului. În aceste condiţii, era legală solicitarea acestuia de a fi analizate pe fond, incidental, motivele de nulitate ale titlului de proprietate invocat de reclamantă, ca temei al revendicării, având în vedere aspectul esenţial că recurentul pârât era terţ faţă de aceste hotărâri.

Recurentul pârât a reiterat motivele de nulitate absolută care afectează valabilitatea titlului de proprietate al intimatei A. şi care îl înlătură - din punctul de vedere al preferabilităţii titlului - în cadrul analizei revendicării.

Titlul de proprietate al reclamantei nu era preferabil, fiind nul şi în raport cu nedovedirea titlului autorului intimatei, J., asupra terenului pretins preluat de stat prin Procesul-verbal de preluare, în sensul că nu se face dovada dacă îl mai avea în proprietate la momentul pretinsei deposedări de către stat, în raport cu dispoziţiile art. 9 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 18/1991.

Instanţa de apel ar fi trebuit să ţină cont, în evaluarea pretinsei preferabilităţi a titlului reclamantei intimatei A., de faptul că, în realitate, aceasta nu a fost în măsură să prezinte un "titlu de proprietate" primar, originar al autorului său - J., ci doar un Proces-verbal de preluare a unei părţi din moşia autorului J., ca urmare a exproprierii încheiat în anul 1945 având ca anexă o pretinsă Schiţă a moşiei Dlui J. - Crevedia. Aceste acte nu probau faptul că, într-adevăr, autorul intimatei-reclamante, J., ar fi avut un titlu valabil asupra terenului din Tarlaua 73, sat Crevedia, care să justifice preferabilitatea pretinsului drept originar al reclamantei intimate.

Preferabilitatea titlului pârâtului recurent C. rezultă din corecta interpretare a dispoziţiilor cuprinse în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 iar în mod nelegal a considerat instanţa de apel că titlul proprietate al pârâtului recurent nu ar fi preferabil celui al intimatei reclamante, din moment ce titlul antecesorului său - I. - fusese valabil emis.

Faţă de viciile titlului reclamantei, nr. x/15.02.2012, în mod nelegal a fost considerat preferabil, având în vedere că acesta conţinea menţiuni incompatibile cu cele ale unui titlu producător de efecte translative de proprietate.

În concluzie, instanţa de apel nu putea da eficienţă juridică şi preferabilitate titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 al intimatei reclamante A..

În susţinerea celui de-al cincilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a arătat că, în raport cu art. 1200 din C. civ., instanţa de apel nu a ţinut seama, în compararea titlurilor părţilor, de lipsa de preferabilitate a titlului reclamantei în raport cu motivele de nulitate ale titlului decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000.

Recurentul pârât a solicitat să se constate nelegalitatea soluţiei atacate din perspectiva incidenţei excepţiei nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 emis pe numele intimatei A., având în vedere şi încălcarea evidentă a prevederilor art. 2 din Legea nr. 1/2000.

În jurisprudenţa previzibilă a instanţelor s-a arătat că orice reconstituire a unui drept de proprietate pe vechiul amplasament ar fi posibilă numai dacă acest amplasament nu a fost atribuit legal altor persoane. Or, în prezenta cauză, Tarlaua 73, sat Crevedia, era deja atribuită legal autorului recurentului, aşa cum s-a arătat anterior şi apoi vândută şi înscrisă în cartea funciară de subdobânditorul B.

În susţinerea celui de-al şaselea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a arătat că instanţa a interpretat eronat normele de drept material, invocând principiul bunei-credinţe prevăzut de art. 31 din Legea nr. 7/1996, art. 901 din C. civ. precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie; prin reţinerea aplicabilităţii art. 17 din noul C. civ. instanţa a încălcat principiul tempus regit actum încălcând în acest mod art. 6 alin. (2) şi (3) din noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011; de asemenea, instanţa a încălcat regula constituţională instituită în art. 15 alin. (2) din Constituţie conform căreia normele juridice dispun doar pentru viitor; instanţa a încălcat principiul ocrotirii subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al bunului prin aceea că a reţinut că recurentul nu ar fi fost un subdobânditor de bună-credinţă.

Astfel, în analiza condiţiei bunei-credinţe a recurentului subdobânditor al imobilului litigios, condiţie esenţială ce trebuie valorificată în operaţiunea de comparare a titlurilor, instanţa trebuia să aibă în vedere art. 31 şi 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare anterior intrării în vigoare a noului C. civ.. Înscrierea dreptului autorului său la nivelul anului 2005 este supusă acestor prevederi faţă de momentul la care dreptul s-a înscris în cartea funciară, prin încheierea Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dâmboviţa nr. 14579/29.06.2005, în temeiul art. 76 din Legea nr. 71/2011.

Încrederea publică în registrele de carte funciară este esenţială pentru însăşi existenţa registrelor de publicitate imobiliară.

Toate demersurile reclamantei, reluate la nivelul anului 2007/2008 sunt ulterioare nu doar obţinerii de către autorul I. a titlului său de proprietate şi înscrierii sale în cartea funciară, ci chiar ulterioare contractului de vânzare cumpărare dintre acesta şi B., precum şi înscrierii acesteia în cartea funciară.

La momentul la care B. şi-a obţinut "titlul" de care s-a prevalat recurentul pârât - ca având-cauză al acesteia, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat cu I., aceasta era în mod evident de bună-credinţă.

Cumpărătorul B. nu ar fi putut anticipa la acel moment că în anul 2007 se va adopta o lege (nr. 193/2007) prin care se va redeschide termenul pentru solicitarea reconstituirii anumitor categorii de terenuri (păşuni şi fâneţe) de care urma să se prevaleze intimata-reclamantă A..

Condiţia ca anterior cererii de înregistrare în cartea funciară să nu fi fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare este în mod evident îndeplinită în cauza de faţă.

Din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio înscriere legată de reclamanta A..

Cererea reclamantei ce stă la baza titlului de proprietate invocat în prezenta cauză este formulată la nivelul anului 2007 astfel încât nu putea influenţa dreptul de proprietate al B. dobândit la nivelul anului 2006 şi înscris în cartea funciară la acel moment.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că necesitatea de a corecta o "eroare" din trecut nu ar trebui să aducă atingere în mod disproporţionat unui drept nou care a fost dobândit de o persoană care se bazează pe legitimitatea acţiunii de bună-credinţă a autorităţii publice (cauza Beinarovič şi alţii împotriva Lituaniei).

Acţiunea în anularea titlului autorului I. a fost respinsă, deci posibilitatea anulării titlului autorului recurentului pârât este exclusă definitiv. De altfel, toate acţiunile în anularea titlurilor recurenţilor-pârâţi formulate de intimata reclamantă au fost respinse definitiv, statuându-se că titlurile acestora au fost emise cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, buna-credinţă a B. şi implicit a recurentului subdobânditor fiind astfel confirmată încă o dată de instanţa de judecată.

Recurentul reclamant a invocat decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincovó şi Pinc.

Instanţa a interpretat eronat condiţiile principiile erorii comune şi invincibile prevăzute de art. 17 din C. civ.. Prin reţinerea aplicabilităţii art. 17 din noul C. civ. instanţa a încălcat principiul tempus regit actum încălcând în acest mod art. 6 alin. (2) şi (3) din noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011; de asemenea, instanţa a încălcat regula constituţională instituită în art. 15 alin. (2) din Constituţie conform căreia normele juridice dispun doar pentru viitor.

În cadrul celui de-al şaptelea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat "interpretarea eronată a principiului publicităţii imobiliare care consacră efectele înscrierii în cartea funciară ale dreptului vânzătorului (I.) şi ale subdobânditorului (B./C.) în raport de Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare".

În reglementarea principiului publicităţii materiale (art. 31 din Legea nr. 7/1996, aplicabil în temeiul art. 76 din Legea nr. 71/2011) nu se regăseşte pretinsa excepţie reţinută de către instanţa de apel, respectiv că acest articol "nu este incident decât în cazul antecesorilor tabulari şi avânzilor cauză, nu şi a celor complet străini de înscrierile făcute într-o carte funciară". O astfel de statuare este inexactă, ignorând funcţia primară şi esenţială a publicităţii imobiliare, aceea de informare a terţilor, precum şi de opozabilitate faţă de ei a actelor şi faptelor juridice care, odată făcute publice în sistem de carte funciară, se prezumă a fi cunoscute de toată lumea.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în prezenta cauză este aplicabil principiul publicităţii materiale a cărţilor funciare care stă la baza prezumţiei exactităţii înscrierilor în Cartea Funciară, ce nu poate fi combătută în cazul dobânditorului cu titlu oneros, care a fost de bună-credinţă la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului său în Cartea Funciară, toate acestea având rolul de a proteja cumpărătorul de bună-credinţă, care şi-a intabulat dreptul său de proprietate în Cartea Funciară pe baza unui înscris autentic, cu titlu oneros, dar şi în baza menţiunilor cuprinse în Cartea Funciară a imobilului la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.

În susţinerea celui de-al optulea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat greşita interpretare a normelor de drept material care reglementează acţiunea în revendicare - art. 555, 557, 563 şi art. 565 din C. civ.

Prin admiterea acţiunii în revendicare, instanţa a încălcat dispoziţiile de drept material ce reglementează această instituţie întrucât nu a procedat la compararea corectă şi completă a titlurilor părţilor în ceea ce îl priveşte pe recurent.

Recurentul pârât a considerat că, urmare a operaţiunii de comparare a titlurilor, instanţa trebuia să constate că titlul său era preferabil, fiind mai bine caracterizat, reiterând considerentele privind autoritatea de lucru judecat din decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa precum şi cele privind inopozabilitatea sentinţei nr. 3054/15.10.2008 a Judecătoriei Răcari, definitivă prin decizia nr. 259/24.02.2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, faţă de recurenţii pârâţi, întrucât nu au fost pronunţate în contradictoriu cu aceştia.

Preferabilitatea titlului recurentului pârât se impunea cu autoritate de lucru judecat şi faţă de următorul considerent al deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa: "Prin urmare, titlul recurentului-pârât (n.n I.) nu a încălcat niciun drept al intimatei-reclamante (n.n. A.), drept care nu era nici măcar virtual, potenţial, pentru că ea nu ceruse reconstituirea anterior sau concomitent cu pârâtul I. pentru a-şi disputa vechiul amplasament".

Din acest punct de vedere, este eronat considerentul instanţei care a reţinut că preferabilitatea titlului reclamantei ar rezulta doar pe considerentul că autorul intimatei reclamante a deţinut terenul pe raza comunei Crevedia. În realitate acest aspect nu este relevant pentru compararea titlurilor din moment ce Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate avea prerogativa de a reconstitui dreptul de proprietate şi pe alt amplasament, câtă vreme acesta era liber, aşa cum era şi în cazul de faţă.

Instanţa de apel în mod eronat nu a ţinut seama de faptul că, la momentul naşterii dreptului antecesorului pârâtului - I. - reclamanta intimată nu avea un "bun actual", în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene transpuse prin decizia L. şi alţii contra României.

Caracterul preferabil al titlului recurentului - pârât C., decurge din faptul că titlul dobândit cu titlu oneros şi cu bună-credinţă, chiar de la un neproprietar, s-a consolidat prin înscrierea în cartea funciară.

În operaţiunea de comparare a titlurilor - greşit realizată de instanţa de apel, nu s-a ţinut seama că, prin aplicarea excepţiei de la principiul "nemo dat quod non habet", înscrierea în cartea funciară valorează titlu în folosul terţului dobânditor cu titlu oneros şi de bună-credinţă, chiar dacă autorul său imediat ar fi fost doar un proprietar aparent care nu ar fi avut dreptul de a dispune de drept (pornind de la premisa eronată că i s-ar fi reconstituit în baza Legii nr. 18/1991 pe alt amplasament). În situaţia recurentului pârât şi antecesorilor săi, era vorba de un mod originar de dobândire ex lege a drepturilor asupra terenului.

Titlul intimatei-reclamante A. este mai puţin caracterizat faţă de motivele pentru care a fost invocată pe cale incidentală, de excepţie, nulitatea titlului acesteia.

Intimata-reclamantă s-a prevalat de hotărârea judecătorească de reconstituire a dreptului său de proprietate care a făcut o identificare a terenului autorului sau doar în baza unei expertize extrajudiciare, hotărâre care nu este opozabilă pârâtului C., iar acesta a răsturnat prezumţia rezultată din această hotărâre, în raport cu motivele de nulitate ale titlului şi actului adiţional la contractul de cesiune de drepturi succesorale invocate incidental.

În mod nelegal instanţa de apel nu a observat că titlul intimatei A. nici nu este suficient de clar încât să conducă la admiterea acţiunii în revendicare. Astfel, nu a fost depus actul de proprietate al autorului său, J., fiind depus doar un proces-verbal de preluare din 1946 pentru suprafaţa de aprox. 100 ha teren arabil pe raza localităţii Crevedia, fără o identificare clară a amplasamentului acestui teren (atât cel preluat prin expropriere, cât şi a celui rămas în proprietatea acestuia şi a deţinerii acestuia în calitate de proprietar până la preluarea integrală de către stat).

Recurentul pârât a susţinut existenţa unor elemente contradictorii inserate în cuprinsul Titlului de proprietate nr. x/2012 de care s-a prevalat intimata reclamantă - suprafaţa reconstituită de 189.508 mp este identificată în acelaşi timp în titlul nr. 73 P 539/12 având ca vecini: la N - CN 544, la E - A., la S - DE 541/1 şi la V - G.; în sentinţa de reconstituire a dreptului reclamantei, terenul identificat de expertul extrajudiciar are suprafaţa de 259.685 mp în Tarlaua 73 între vecinii: la N - Canal 544, la S - Canal 517/1, la E - Canal 537 şi la V - DN 1A; în decizia civilă nr. 497/16.12.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Dâmboviţa, terenul are identificate vecinătăţile pe lungimi ale laturilor şi se poate lesne observa că la V - terenul are ca vecini curţi construcţii şi DN 1A pe lungimea de 116,08 ml.

Aşadar, titlul nu respectă hotărârea de reconstituire, este ambiguu, neclar şi creează suspiciuni cu privire la întinderea dreptului, implicând nesiguranţă în circuitul civil de vreme ce nicio expertiză nu a putut identifica clar fostul amplasament al autorului reclamantei, în lipsa prezentării unui titlu originar al autorului reclamantei.

În susţinerea celui de-al nouălea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat nerespectarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din punctul de vedere al încălcării dreptului de proprietate al recurentului pârât.

Prin decizia atacată, instanţa a încălcat dreptul de proprietate al recurentului pârât, anihilând recunoaşterea lui judiciară în patrimoniul antecesorului său, rezultată din sentinţa civilă nr. 04/06.01.2004 pronunţată de Judecătoria Răcari, în baza căreia a fost emis ulterior Titlul de proprietate nr. x/16.06.2005 în favoarea autorului recurentului, I., precum şi decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa prin care s-a statuat asupra legalităţii acestui titlu, respingând acţiunea reclamantei.

Prin efectul recunoaşterii dreptului său de proprietate pe cale judiciară şi ulterior administrativă, recurentul a dobândit un "bun", prevăzut şi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurentul pârât invocând în acest sens decizii pronunţate de Curte, iar prin admiterea cererii de revendicare formulată de A., Curtea de Apel Ploieşti a exercitat o ingerinţă nejustificată şi disproporţionată în exercitarea acestui drept.

Emiterea unor titluri de proprietate suprapuse, în favoarea unor persoane diferite, a fost analizată inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o serie de cauze în care s-a reţinut culpa Statului pentru încălcări repetitive produse în procedura administrativă de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, recurentul pârât invocând în acest sens decizii pronunţate de Curte.

În speţă, acest test de proporţionalitate nu a fost aplicat, nici de autorităţile administrative şi nici de instanţa de apel, prin decizia recurată.

În susţinerea celui de-al zecelea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 566 coroborat cu art. 1645 alin. (2) şi art. 948 alin. (4) din C. civ., decurgând din reţinerea pretinsei rele-credinţe a recurentului-pârât.

În mod nelegal instanţa de apel a aplicat în cauză dispoziţiile art. 948 alin. (4) şi art. 566 coroborat cu art. 1645 alin. (2) din C. civ., reţinând în mod eronat că recurentul-pârât este posesor de rea-credinţă din momentul în care ar fi cunoscut viciile titlului lui, astfel că de la acel moment ar fi trebuit să se calculeze termenul pentru plata despăgubirilor către reclamanta A..

Un astfel de raţionament este profund nelegal câtă vreme, la acest moment, recurentul este beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost respinsă acţiunea intimatei-reclamante A. pentru anularea titlului de proprietate al autorului I., iar contractul antecesorului său - B. nu este anulat, la fel şi înscrierea în Cartea Funciară, iar titlul de proprietate de care intimata-reclamantă se prevalează este emis ca urmare a unor hotărâri ce nu îi sunt opozabile şi împotriva cărora a făcut dovada contrară.

De asemenea, nu se poate reţine nicio vinovăţie a recurentului pentru că nu ar fi renunţat la posesia terenului şi că astfel ar fi cauzat prejudiciul reclamantei intimate pentru lipsa de folosinţă, dat fiind faptul că acesta a dobândit cu bună-credinţă terenul, prin contractul de vânzare, de la autorul său care a accesat procedura legii fondului funciar privind eliberarea titlului de proprietate şi în care se prezumă că organele competente în materia legii fondului funciar au verificat îndreptăţirea autorului său şi întinderea suprafeţei de teren la care este îndreptăţit.

În susţinerea celui de-al unsprezecelea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 9, art. 22 alin. (6), art. 397 din C. proc. civ. prin pronunţarea extra petita asupra termenului pentru acordarea despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă.

Modalitatea de pronunţare a instanţei de apel este nelegală întrucât aceasta s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita), în sensul că a dispus acordarea respectivelor despăgubiri pentru 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 2012.

Reclamanta prin cererea de chemare în judecată nici măcar nu a menţionat perioada pentru care solicită să îi fie acordate despăgubirile, petitul aferent acestei solicitări fiind redactat într-un mod general, respectiv: "obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 RON, reprezentând valoarea estimată la acest moment a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de teren revendicată (suma de 50.000 RON reprezintă valoarea estimată de reclamantă, la momentul introducerii prezentei acţiuni, a despăgubirilor solicitate, urmând ca acest cuantum să fie modificat de reclamantă în funcţie de rezultatele expertizei judiciare ce va fi administrată în cauză)".

I.6.2. Recursul declarat de recurenta pârâtă D..

Recurenta pârâtă D. a solicitat admiterea recursului său, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi, reţinând cauza pentru rejudecare, modificarea în tot a deciziei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, în baza dispoziţiilor art. 498 şi art. 501 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a solicitat, în rejudecare, admiterea excepţiei de nulitate a titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 emis pentru reclamanta A. şi a actului adiţional din 2016 la contractul de vânzare drepturi succesorale nr. x/30.01.2006; admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, a sentinţei civile nr. 781/06.04.2010 a Judecătoriei Răcari, definitivă prin decizia civilă nr. 1065/09.11.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Dâmboviţa; obligarea reclamantei-intimate A. la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că, prin hotărâre judecătorească definitivă (sentinţa civilă nr. 781/2010 şi decizia civilă nr. 1065/09.11.2010 pronunţate în dosarul nr. x/2004), Tribunalul Dâmboviţa a respins acţiunea formulată de intimata-reclamantă A. în constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtei pentru suprafaţa de 1818 mp - terenul în litigiu din T 73 P 539/4 pe considerentul că, potrivit expertizei întocmite, "terenurile părţilor nu se suprapun".

Aşadar, sub aspectul legalităţii titlului de proprietate al recurentei pârâte, instanţele s-au pronunţat în contradictoriu cu intimata reclamantă A., astfel că hotărârile îi sunt opozabile şi se bucură de putere de lucru judecat.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., arătând că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la excepţia nulităţii titlului de proprietate al reclamantei în evaluarea legalităţii titlului reclamantei A..

Prin întâmpinarea la acţiune, toţi pârâţii din prezenta cauză au invocat pe cale incidentală excepţia nulităţii titlului reclamantei, arătând că: "în cauza dedusă judecăţii, în funcţie de actele depuse şi în cadrul controlului judecătoresc se poate dispune şi verificarea legalităţii titlului de proprietate al reclamantei" iar motivele de nelegalitate a acestui act au fost reiterate şi în concluziile formulate în rejudecarea apelului.

Recurenta pârâtă a arătat că înţelege să critice acest refuz al instanţei de apel de a analiza un aspect atât de important al cauzei, refuz care reprezintă în realitate o omisiune de pronunţare cu privire la excepţia de nulitate a titlului reclamantei pe care a invocat-o incidental chiar în întâmpinarea depusă în etapa de fond, arătând că, potrivit art. 1247 alin. (2) din noul C. civ., aplicabil în privinţa titlului de proprietate al reclamantei, nr. x/15.02.2012, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.

În acest sens, recurenta pârâtă a arătat că terenul reconstituit reclamantei nu se mai afla la dispoziţia comisiei de fond funciar în anul 2007 şi că nelegalitatea titlului reclamantei rezultă şi din încălcarea art. 1 din Legea nr. 193/2007, care permitea formularea şi admiterea cererii de reconstituire doar pentru terenurile cu categoria de folosinţă păşuni şi fâneţe.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/30.01.2006, reclamanta a vândut către societatea M. S.R.L. tóate drepturile sale succesorale prezente şi viitoare cu privire la averea autorului J. astfel că ea nu mai avea calitate procesuală activă în acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului dosar.

Se impun din nou cu putere de lucru judecat cele reţinute prin decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa cu privire la dosarul în care reclamanta A. a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul din tarlaua x: "expertul extrajudiciar N. a fost avertizat de Comisia Locală de fond Funciar că terenul din T73 pretins vechi amplasament al proprietarului J. nu este liber existând emise titluri de proprietate ale altor persoane în baza Legii nr. 18/1991 şi, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa a dispus reconstituirea pe vechiul amplasament".

Recurenta pârâtă a invocat nelegalitatea stabilirii amplasamentului din titlul de proprietate al reclamantei şi dubiile cu privire la acest amplasament.

Recurenta pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. arătând că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 781/06.04.2010 menţinute prin decizia civilă nr. 1065/09.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa (dosar ataşat nr. x/2009).

În cauza de faţă, instanţa de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din hotărârea pronunţată în litigiul dintre reclamanta A. şi pârâta recurentă D. prin care demersurile reclamantei făcute pentru a obţine nulitatea titlului pârâtei au eşuat pe motiv ca terenurile nu se suprapun.

Cum respectiva hotărâre a intrat în puterea lucrului judecat nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul, ci şi considerentele sale - nu se poate susţine acum, în mod legal, că "prin expertiza întocmită în cauză de ing. H. - terenul reclamantei în suprafaţă de 189.508 mp se suprapune total peste terenurile pârâţilor" iar pârâţii nu au contestat expertiza şi nu au formulat apel împotriva considerentelor sentinţei civile pronunţate în prezenta cauză.

Identificarea terenului s-a realizat conform titlului de proprietate nr. x/2012 - titlu care nu respectă nici sentinţa de reconstituire, nici hotărârea prin care s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei de reconstituire.

Recurenta a arătat că, în mod nelegal şi cu încălcarea evidentă a autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv, instanţa de apel s-a raportat la o expertiză care se realizase în judecarea fondului în prezenta cauză şi a ignorat hotărârea judecătorească ce statua o altă situaţie de fapt - fără să aibă în vedere că, dată fiind existenţa acelei hotărâri de respingere a acţiunii de constatare a nulităţii titlului de proprietate, nu se mai putea reţine o altă situaţie de fapt - concluziile expertizelor fiind diferite tocmai din cauza modului defectuos şi neclar în care s-a făcut identificarea terenului reconstituit reclamantei A. în titlul de proprietate nr. x/15.02.2012.

Instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. II din Legea nr. 169/1997 care statuează în mod clar că nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate confirmat prin titluri anterioare emise cu respectarea legii, lipsind de efecte un titlu de proprietate valabil, aspect confirmat definitiv prin sentinţa nr. 781/2010 menţinută de decizia nr. 1065/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Recurenta pârâtă a considerat că admiterea recursului şi respingerea acţiunii în revendicare reprezintă singurul remediu pentru a corecta această gravă încălcare a autorităţii de lucru judecat, ce implică încălcarea principiului securităţii juridice - componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

Recurenta pârâtă a concluzionat în sensul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din Codul de proccedură civilă, arătând că instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 781/2010 şi principiul securităţii raporturilor juridice astfel cum acesta este reglementat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Recurenta pârâtă a invocat şi efectele hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Rozalia Avram c. României, nr. 19037/07.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a invocat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. şi principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.

Pronunţarea cu privire la incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 781/2010 a Judecătoriei Răcari era cu atât mai importantă cu cât pârâta a invocat faptul că nu a fost parte în litigiul prin care reclamanta a obţinut hotărârea de recónstituire a dreptului de proprietate, astfel încât aceasta nu îi este opozabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a face dovada contrară, pe care a înţeles să o facă invocând puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare şi legalitatea titlului său verificat de o instanţă de judecată în contradictoriu cu reclamanta-intimată.

Recurenta pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material care reglementează conţinutul, dobândirea, apărarea şi dovada dreptului de proprietate al reclamantei în acţiunea în revendicare, art. 555, 557, 563 şi art. 565 din C. civ., prin ignorarea dreptului de proprietate reconstituit cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii titlului său de proprietate în calitate de moştenitoare a autoarei sale O. pe un teren extravilan liber, aflat la dispoziţia Comisiei de fond funciar care avea atributul exclusiv de stabilire a amplasamentului pentru astfel de reconstituiri de vreme ce nu se afla în zona colinară şi nici nu era vizat un teren situat în intravilanul localităţii pentru a se impune reconstituirea pe vechiul amplasament al autoarei. Mai mult, reconstituirea dreptului de proprietate al recurentei a vizat un teren care nu fusese solicitat până la acea dată de un fost proprietar deposedat.

Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare a apreciat că trebuie procedat la verificarea caracterului titlurilor invocate urmând a se da câştig de cauză celui care este preferabil astfel că este total nelegală susţinerea din decizia atacată că analizarea legalităţii titlului reclamantei nu se poate face pentru că s-ar contraveni îndrumărilor cu caracter obligatoriu date de instanţa de recurs, respectiv că se impune direct compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.

Recurenta-pârâtă a arătat că toţi intimaţii au drepturi de proprietate legal dobândite asupra terenurilor în litigiu iar imposibilitatea de a-şi exercita în viitor atributele dreptului lor de proprietate reprezintă o gravă atingere adusă dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prevederilor constituţionale care apără şi garantează dreptul de proprietate în România.

Pentru a se constata temeinicia unei astfel de acţiuni se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv reclamantul să facă dovada certă că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului, că a pierdut atributul posesiei şi că posesorul nu are un titlu care să-i justifice posesia.

În cadrul acţiunii în revendicare, se porneşte de la analiza titlului de proprietate al reclamantei şi se apreciază dacă acesta a fost legal emis şi dacă face dovada certă a dreptului pretins.

Recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a trecut şi peste neclarităţile şi caracterul ambiguu al titlului de proprietate nr. x/2012 şi a stabilit, în mod nelegal, că reclamanta a făcut dovada dreptului său asupra terenului revendicat. La dosar există doar un proces-verbal de preluare din 1946 pentru suprafaţa de aproximativ 100 ha teren arabil pe raza localităţii Crevedia, fără o identificare clară a amplasamentului acestui teren.

Recurenta pârâtă a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează şi apără buna-credinţă – principiu fundamental al dreptului civil, respectiv art. 566 alin. (2) din C. civ. coroborat cu art. 1645 alin. (2) din C. civ., dar şi art. 1854 din C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1854 din C. civ., posesia creează o prezumţie de proprietate caracterizată iuris tantum care încetează dacă se face dovada că posesorul este de rea-credinţă; aşadar, în cauză, recurenta posesoare este prezumată a fi proprietarul bunului şi, întrucât buna-credinţă se prezumă, revenea reclamantei sarcina de a face dovada relei-credinţe a pârâtei D..

Conform dispoziţiilor art. 566 alin. (2) din C. civ., "posesorul de rea-credinţă poate fi obligat la restituirea fructelor produse de bun".

Soluţia întemeiată pe ocrotirea bunei-credinţe ca principiu fundamental al dreptului civil şi, invers, pe combaterea relei-credinţe, ca sancţiune, îşi are aplicabilitate şi în ipoteza când părţile litigante ale revendicării produc fiecare titluri emanând de la autori diferiţi.

Reclamanta nu a făcut dovada relei-credinţe a pârâtei D. pentru a putea obţine admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă; prin admiterea acestor cereri s-ar încălca principiul fundamental al dreptului civil de ocrotire a bunei-credinţe, dar şi principiul securităţii raporturilor juridice, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, care trebuie respectate.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 566 alin. (2) din C. civ. şi a obligat recurenta la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, având în vedere că posesia exercitată de aceasta asupra terenului nu a fost una de rea-credinţă, aceasta beneficiind, până la pronunţarea soluţiei definitive în revendicare, de un titlu de proprietate perfect valabil.

Instanţa de apel, în rejudecare, prin decizia atacată, a reţinut, în mod greu de imaginat şi de înţeles, că intimaţii-pârâţi au devenit posesori de rea-credinţă ai terenurilor revendicate cel mai târziu la data introducerii acţiunilor prin care apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii titlurilor lor de proprietate, respectiv în anul 2009, când intimaţii-pârâţi au luat cunoştinţă de drepturile pretinse de apelanta-reclamantă cu privire la aceste terenuri, fiind astfel evident că pentru această instanţă nu contează că acţiunile reclamantei de anulare a titlurilor pârâţilor-intimaţi au fost respinse, că dreptul lor a fost consolidat şi validat ca urmare a verificării de legalitate a titlurilor de către instanţe, în mod definitiv.

În decizia atacată, instanţa reţine în mod greşit incidenţa dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din C. civ. şi face o întreagă teorie cu privire la "buna-credinţă care duce la dobândirea dreptului de proprietate", deşi acestea nu au relevanţă în speţă, de vreme ce niciun pârât nu a solicitat să se reţină că ar fi devenit proprietarul terenului în litigiu ca urmare a bunei sale credinţe, aceste motivări fiind străine de natura pricinii deduse judecăţii.

Numai după rămânerea definitivă a hotărârii prin care se preferă titlul reclamantei în raport cu titlurile pârâţilor, titlurile acestora pentru justificarea folosinţei terenurilor nu mai pot fi opuse titlului reclamantei, care, de la această dată, va avea atributele ce decurg din dreptul de proprietate, între care şi dreptul de folosinţă asupra terenurilor revendicate.

În contradicţie cu cererea reclamantei de "obligare la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului revendicat" care, astfel formulată, viza, conform legii, plata pe ultimii 3 ani, fără alte precizări, instanţa de apel a obligat la mai mult decât s-a cerut, respectiv pentru 5 ani, pentru perioada 2012 - 2017 (anul întocmirii expertizei de evaluare a lipsei de folosinţă).

I.6.3. Recursul declarat de recurenta pârâtă E..

Recurenta-pârâtă E. a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în totalitate a hotărârii atacate şi, reţinând cauza pentru rejudecare, modificarea în tot a deciziei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, în baza dispoziţiilor art. 498 şi art. 501 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat sub aspectul efectului său pozitiv, a sentinţei civile nr. 781/06.04.2010 a Judecătoriei Răcari, definitivă prin decizia civilă nr. 1065/09.11.2010, pronunţate în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, a solicitat obligarea reclamantei-intimate A. la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 782/06.04.2010, menţinută prin decizia civilă nr. 1244/21.12.2010 a Tribunalului Dâmboviţa (dosar ataşat nr. x/2009).

Prin decizia atacată cu prezentul recurs, instanţa a încălcat dispoziţiile care reglementează autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 430 din C. proc. civ. şi art. 431 din C. proc. civ., care reglementează instituţia autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din hotărârea pronunţată în litigiul dintre reclamanta A. şi pârâta recurentă E., în care demersurile reclamantei făcute pentru a obţine nulitatea titlului pârâtei au eşuat pe motiv că terenurile nu se suprapun.

Recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a înlăturat cu uşurinţă apărarea recurentei conform căreia, prin hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., s-a statuat că terenul din titlul de proprietate al recurentei nu face parte din terenul reconstituit prin hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 3054/2008) reclamantei.

Faţă de această situaţie, recurenta pârâtă a considerat că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că reclamanta-intimată face dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5000 mp din titlul de proprietate emis pentru recurenta E., deşi prin sentinţa civilă nr. 782/2010, menţinută de decizia civilă nr. 1244/12.12.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului Dâmboviţa, a fost respinsă cererea reclamantei A. de constatare a nulităţii titlului de proprietate al numitei E. pentru terenul din T 73 P 539/2, pe considerentul că, urmare a expertizei întocmite, "terenurile părţilor nu se suprapun".

Cum respectiva hotărâre a intrat în puterea lucrului judecat nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul, ci şi considerentele sale, nu se poate susţine acum, în mod legal, că "prin expertiza întocmită în cauză de ing. H. terenul reclamantei în suprafaţă de 189.508 mp se suprapune total peste terenurile pârâţilor", iar pârâţii nu au contestat expertiza şi nu au formulat apel împotriva considerentelor sentinţei civile pronunţate în prezenta cauză.

Identificarea terenului s-a realizat conform titlului de proprietate nr. x/2012, titlu care nu respectă nici sentinţa de reconstituire, nici hotărârea prin care s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei de reconstituire.

Este de remarcat şi uşurinţa cu care instanţa de apel, pentru a înlătura definitiv efectele hotărârii judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, care statua o situaţie de fapt anume (că terenurile părţilor nu se suprapun), a menţionat în cuprinsul deciziei atacate cu recurs că "intimaţii-pârâţi nu au formulat apel împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe, acestea au dobândit autoritate de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie în rejudecarea apelului reclamantei".

În realitate, considerentele sentinţei pronunţate în prezenta cauză de Tribunalul Dâmboviţa nu dobândiseră încă autoritate de lucru judecat, deoarece hotărârea nu rămăsese definitivă, iar, în virtutea caracterului devolutiv, rejudecarea apelului a însemnat o rejudecare clară a fondului pricinii, motiv pentru care nici recurenta E., nici ceilalţi intimaţi nu aveau niciun interes să formuleze apel, câtă vreme soluţia adoptată iniţial de instanţa de fond le era favorabilă.

Ca atare, în mod nelegal s-a reţinut în decizia atacată cu recurs că reclamanta a făcut dovada certă a dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5000 mp înscris în titlul de proprietate al recurentei E. şi individualizat în T 73 P 539/2, de vreme ce, cu autoritate de lucru judecat, se stabilise anterior că terenul pârâtei-recurente nu este inclus în suprafaţa de teren reconstituită reclamantei, motiv pentru care soluţia instanţei de apel din rejudecare este nelegală, întrucât aceasta a încălcat autoritatea de lucru judecat rezultată din sentinţele anterioare.

Mai mult decât atât, se apreciază că, prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei anterior menţionate, instanţa de apel a încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice, astfel cum este consacrat de Curtea Constituţională şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care vizează tocmai protejarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel încât situaţia litigioasă să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară în jurisdicţii diferite.

Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., care statuează cu privire la principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.

Pronunţarea cu privire la incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 782/2010 a Judecătoriei Răcari apare ca fiind cu atât mai importantă cu cât recurenta a invocat faptul că nu a fost parte în litigiul prin care reclamanta a obţinut hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel încât aceasta nu îi este opozabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a face dovada contrară, pe care a înţeles să o facă prin invocarea puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare şi a legalităţii titlului său, verificat de o instanţă de judecată în contradictoriu cu reclamanta-intimată.

Astfel, este nelegal considerentul instanţei de la pag. 32: "Deşi în prezentul litigiu apelanta-reclamantă nu a depus titlul de proprietate al autorului său, J., instanţa a avut în vedere că sentinţa nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari este opozabilă intimaţilor-pârâţi cu valoarea unui mijloc de probă."

Recurenta pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material care reglementează conţinutul, dobândirea, apărarea şi dovada dreptului de proprietate al reclamantei în acţiunea în revendicare, art. 555, 557, 563 şi art. 565 din C. civ., prin ignorarea dreptului de proprietate reconstituit cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii titlului de proprietate pentru recurenta E., pe un teren extravilan liber, aflat la dispoziţia Comisiei de fond funciar, care avea atributul exclusiv de stabilire a amplasamentului pentru astfel de reconstituiri, de vreme ce nu se afla în zona colinară şi nici nu era vizat un teren situat în intravilanul localităţii pentru a se impune reconstituirea pe vechiul amplasament al autoarei, cu atât mai mult cu cât reconstituirea dreptului de proprietate al recurentei a vizat un teren care nu fusese solicitat până la acea dată de un fost proprietar deposedat.

Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală prin aplicarea greşită a dispoziţiilor care reglementează apărarea dreptului de proprietate prin formularea unei acţiuni în revendicare.

Reclamanta trebuia să facă dovada certă a dreptului său asupra terenului revendicat de la recurenta E..

Cu încălcarea dispoziţiilor legale privind dovada dreptului de proprietate, instanţa de apel nu a analizat titlul reclamantei nici măcar formal, astfel că se supun atenţiei instanţei de recurs elementele contradictorii inserate în cuprinsul titlului de proprietate nr. x/2012.

Aşadar, titlul nu respectă hotărârea de reconstituire, este ambiguu, neclar şi creează suspiciuni cu privire la întinderea dreptului, implicând nesiguranţă în circuitul civil, de vreme ce nicio expertiză nu a putut identifica clar fostul amplasament al autorului reclamantei.

La dosar există doar un proces-verbal de preluare din 1946 pentru suprafaţă de aprox. 100 ha teren arabil pe raza localităţii Crevedia, fără o identificare clară a amplasamentului acestui teren.

De altfel, permanent reclamanta s-a prevalat de hotărârea judecătorească de reconstituire a dreptului său de proprietate, care a făcut o identificare a terenului autorului său în baza unei expertize extrajudiciare, hotărâre care, aşa cum s-a arătat, nu este opozabilă pârâţilor, şi de titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 193/2007, titlu analizat în cauză.

Reţinând că în cauză reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului aflat în titlul recurentei, se impune respingerea acţiunii în revendicare ca nefondată.

Recurenta pârâtă a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează şi apără buna-credinţă – principiu fundamental al dreptului civil, respectiv art. 566 alin. (2) din C. civ. coroborat cu art. 1645 alin. (2) din C. civ., dar şi art. 1854 din C. civ.

Recurenta posesoare este prezumată a fi proprietarul bunului şi, întrucât buna-credinţă se prezumă, revenea reclamantei sarcina de a face dovada relei-credinţe a pârâtei E..

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 566 alin. (2) din C. civ. şi a obligat recurenta la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, având în vedere că posesia exercitată de aceasta asupra terenului nu a fost una de rea-credinţă, aceasta beneficiind, până la pronunţarea soluţiei definitive în revendicare, de un titlu de proprietate perfect valabil, emis cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă.

Instanţa de apel, în rejudecare, prin decizia atacată, a reţinut, într-o manieră greu de imaginat şi de înţeles, că "intimaţii-pârâţi au devenit posesori de rea-credinţă ai terenurilor revendicate cel mai târziu la data introducerii acţiunilor prin care apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii titlurilor lor de proprietate, respectiv în anul 2009, când intimaţii-pârâţi au luat cunoştinţă de drepturile pretinse de apelanta-reclamantă cu privire la aceste terenuri", fiind astfel evident că pentru această instanţă nu contează că acţiunile reclamantei de anulare a titlurilor pârâţilor-intimaţi au fost respinse, că dreptul lor a fost consolidat şi validat ca urmare a verificării de legalitate a titlurilor de către instanţe, în mod definitiv, că aceştia au fost de bună-credinţă permanent, tocmai pentru că la emiterea titlurilor lor au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare pentru reconstituirea sau constituirea drepturilor lor.

În mod nelegal instanţa de apel aplică în speţă dispoziţiile art. 948 alin. (4) C. civ. şi stabileşte că pârâţii sunt posesori de rea-credinţă din momentul în care au cunoscut viciile titlurilor lor, în condiţiile în care s-a statuat cu putere de lucru judecat că titlurile lor sunt valabile şi lipsite de orice viciu, astfel că nu au pierdut nicio clipă convingerea că sunt proprietari cu acte valabile asupra terenurilor în litigiu.

Concluzia instanţei de apel şi sub acest aspect este nelegală şi se solicită a se aprecia că este fondat motivul de recurs care vizează greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material care reglementează buna şi reaua-credinţă a părţilor din prezentul litigiu. Astfel, se impune respingerea cererii de obligare la despăgubiri privind lipsa de folosinţă ca neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât nu există niciun temei legal care să justifice acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului pe perioada anterioară pronunţării unei hotărâri definitive prin care să se recunoască atributele dreptului de proprietate, printre care şi folosinţa, în persoana reclamantei-intimate.

Ca atare, numai după rămânerea definitivă a hotărârii prin care se preferă titlul reclamantei în raport cu titlurile pârâţilor, titlurile acestora pentru justificarea folosinţei terenurilor nu mai pot fi opuse titlului reclamantei, care, de la această dată, va avea atributele ce decurg din dreptul de proprietate, între care şi dreptul de folosinţă asupra terenurilor revendicate.

I.7. Apărările formulate în cauză.

Recurentul-pârât C. a formulat întâmpinare la recursurile declarate de către pârâte, solicitând admiterea acestora, casarea deciziei atacate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererilor de recurs promovate de recurenţii-pârâţi. De asemenea, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât C., solicitând respingerea apărărilor acestuia.

În cuprinsul întâmpinării, intimata reclamantă A. a arătat, pe larg, care sunt argumentele sale în baza cărora se impune respingerea excepţiei de nulitate a Titlului de proprietate nr. x/15.02.2012, respingerea excepţiei nulităţii Actului adiţional nr. x din 2016 la contractul de vânzare de drepturi succesorale nr. 48/2006, respingerea excepţiilor efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocate de pârâtele D. şi E., precum şi argumentele juridice principale în baza cărora trebuie respins motivul de casare invocat de către C. referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 860/2010.

Intimata reclamantă a concluzionat în sensul că se impune analizarea cererii de revendicare conform limitelor rejudecării stabilite prin motivarea deciziei nr. 352/28.02.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a arătat că demersurile legale ale reclamantei au avut în vedere: caracterul perpetuu şi imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, existenţa verificabilă a terenurilor ce fac obiectul litigiului, obstacularea reclamantei de către pârâţi în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în pofida hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, a titlului de proprietate din 2012, a rapoartelor de expertiză, răspunsurilor la interogatoriu, a dispoziţiilor art. 555, 557, 563 şi 565 din C. civ., art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991, art. 6 (2) indice 1 din Legea nr. 1/2000; a susţinut caracterul preferabil al dreptului său de proprietate.

I.8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 25 februarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-pârâţi D., E. şi C. împotriva deciziei nr. 2310 din 29 decembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi a fixat termen de judecată la data de 10 iunie 2025, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul pârât C. şi de recurentele-pârâte D. şi E. sunt fondate în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil examinării motivelor de casare, se impune observaţia că, în etapa recursului, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată, instanţa de recurs verificând dacă dispoziţiile legale incidente au fost interpretate adecvat şi aplicate corect situaţiei de fapt stabilite întrucât, în această fază procesuală, legea limitează analiza instanţei de recurs la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora scopul recursului este de a determina examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, elementele relevante ale situaţiei de fapt stabilite prin hotărârile instanţelor de fond, necesar a fi expuse pentru a releva coordonatele în care se examinează motivele de recurs, sunt următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3054/15.10.2008 pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 259/24.02.2009 a Tribunalului Dâmboviţa, s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea reclamantei A., pe vechiul amplasament, pentru o suprafaţă de 259.685 mp, situată în Tarlaua 73, în extravilanul jud. Dâmboviţa, imobilul fiind identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul N.. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta din acel proces a dovedit că autorul său, J., a avut în proprietate suprafaţa de peste 148 ha teren pe raza localităţii Crevedia, din care 50 ha în punctul "Lângă Conac", care a fost preluată abuziv de CAP.

Prin sentinţa civilă nr. 317/01.03.2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 812/06.09.2011 a Tribunalului Dâmboviţa, s-a stabilit obligaţia autorităţilor locale de a o pune în posesie pe reclamanta A. pe suprafaţa de teren de 259.685 mp, în limitele stabilite prin sentinţa civilă nr. 3054/15.10.2008.

Prin urmare, pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari, Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmboviţa a emis Titlul de proprietate nr. x din 15.02.2012, constatându-se suprapunerea cu alte titluri de proprietate emise anterior. În acest sens, în cuprinsul titlului a fost inserată următoarea "notă": suprapunere cu amplasamentele din mai multe titluri de proprietate, printre care: nr. x/2001 emis pentru titulara E., nr. x/2007 emis pentru titulara D., nr. x/2005 pentru titularul I..

Prin decizia civilă nr. 497/16.12.2014, Tribunalul Dâmboviţa a lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 3054/2008, în sensul că terenul în suprafaţă de 259.685 mp are următoarele vecinătăţi: la Nord pe o lungime de 804 m - canal 544; la est pe o lungime de 165,85 m şi 250,07 m - canal 537; la Sud pe o lungime de 555,04 m - canal 517/1 şi la vest pe o lungime de 146,89 m, 120,67 m, 40,52 m şi 174,16 m - curţi construcţii şi pe o lungime de 116,08 m - DN1A.

În ceea ce priveşte situaţia recurentului pârât C., Comisia Judeţeană Dâmboviţa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor şi Comisia Locală Crevedia au fost obligate să reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 153,890 mp în favoarea lui I., în calitate de moştenitor al defuncţilor P. şi Q., prin sentinţa civilă nr. 4/6.01.2004 pronunţată de Judecătoria Răcari. În considerentele hotărârii, instanţa a reţinut că ascendenţii reclamantului I. au deţinut pe teritoriul localităţii Dârza, în prezent sat component al localităţii Crevedia, suprafaţa totală de 25,79 ha, din care reclamantului din acel proces i-a fost reconstituit anterior dreptul de proprietate pentru 9,69 ha.

Prin urmare, autorul intimatului pârât C., I., este beneficiarul titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa, obţinut în procedura reconstituirii dreptului de proprietate, conform Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000. În titlul de proprietate se menţionează că reconstituirea dreptului de proprietate priveşte suprafaţa de 15 ha 3890 mp de pe raza satului Dârza, comuna Crevedia.

Dreptul de proprietate astfel dobândit de I. a fost înscris în Cartea Funciară nr. x a Comunei Crevedia conform încheierii nr. 14579/29.06.2005 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dâmboviţa.

Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.08.2006 de Biroul Notarului Public R., I. a transmis dreptul de proprietate asupra terenului către societatea B.

În cursul judecăţii în primă instanţă, instanţa a constatat că pârâtul C. este continuator al societăţii B., societate care a fost radiată, astfel cum reiese din certificatul constatator nr. x/14.05.2018; potrivit acestuia, terenul din cauză de 113.122 mp situat în comuna Crevedia, sat Dârza, judeţul Dâmboviţa, T73, P 539/5, nr. cadastral x revine asociatului unic C..

În ceea ce priveşte situaţia recurentei pârâte D., aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, în suprafaţă de 1818 mp, situat în comuna Crevedia, sat Crevedia, T 73, P539/4, cu nr. cadastral x prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform titlului de proprietate nr. x/19.06.2007 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa.

În acest titlu se arată că reconstituirea dreptului de proprietate priveşte suprafaţa de 7357 mp teren situată în comuna Crevedia, satele Samurcaşi şi Cocani.

În ceea ce priveşte situaţia recurentei pârâte E., aceasta deţine titlul de proprietate nr. x/21.11.2005 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul cauzei, în suprafaţă de 5000 mp, situat în comuna Crevedia, sat Crevedia, T 73, P539/2, cu nr. cadastral x, prin constituirea dreptului de proprietate.

Titlurile de proprietate emise în favoarea recurenţilor pârâţi au fost contestate de intimata reclamantă, aceasta formulând cereri de chemare în judecată având ca obiect anularea acestor titluri.

Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul I., solicitând să se constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/2005 pentru terenul de 11 hectare şi 3.122 m.p. situat pe raza comunei Crevedia, judeţul Dâmboviţa, în tarlaua x.

Prin sentinţa civilă nr. 424/25.02.2010 pronunţată de Judecătoria Răcari, irevocabilă prin decizia civilă nr. 860/28.10.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, a fost respinsă acţiunea prin care apelanta-reclamantă a solicitat anularea titlului de proprietate nr. x/2005 emis în favoarea lui I., instanţa apreciind că acest titlu de proprietate respecta prevederile legale în vigoare la data emiterii lui, având în vedere că hotărârea judecatorească obţinută de acesta, prin care au fost obligate Comisia Judeţeană Dâmboviţa şi Comisia locală Crevedia la reconstituirea dreptului de proprietate este anterioară şi trebuia pusă în executare cu întâietate, în timp ce reclamanta A. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate numai în anul 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 781/06.04.2010 pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2009, irevocabilă, s-a respins cererea reclamantei A. pentru anularea parţială a titlului de proprietate nr. x/2002 emis în favoarea intimatei-pârâte D. cu privire la suprafaţa de 1818 mp, cu motivarea că terenurile părţilor nu se suprapun.

Prin sentinţa civilă nr. 782/06.04.2010 pronunţată de Judecătoria Răcari în dosarul nr. x/2009, irevocabilă, s-a respins cererea reclamantei A. formulată împotriva pârâtei E. de anulare a titlului acesteia de proprietate, cu motivarea că terenurile părţilor nu se suprapun.

Demersurile judiciare întreprinse de către autorităţile locale şi de către D. şi E., pe calea intervenţiei principale formulate în dosarul nr. x/2013, în vederea anulării titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 emis pe numele reclamantei, au fost respinse de către Judecătoria Răcari prin sentinţa civilă nr. 1162/04.11.2015, definitivă prin decizia civilă nr. 413/27.04.2016 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa.

În acel proces s-a reţinut că terenul identificat în titlul deţinut de A. se suprapune pe terenurile intervenientelor E. si D. şi că această situaţie a fost semnalată şi în cadrul dosarului de recurs la sentinţa civilă nr. 3054/15.10.2008, Tribunalul Dâmboviţa stabilind, prin decizia civilă nr. 259/24.02.2009, că pârâta-reclamantă este îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, chiar şi în aceste condiţii.

În prezenta acţiune în revendicare formulată de reclamanta A., Tribunalul Dâmboviţa a pronunţat o soluţie de respingere, reţinând că titlurile de proprietate ale pârâţilor sunt mai bine caracterizate; pârâţii şi-au intabulat anterior drepturile de proprietate, cu mult înaintea reclamantei; de asemenea, instanţa a constatat că pârâţii deţin şi posesia terenurilor revendicate.

Tribunalul a constatat că pârâta D. şi autorul pârâtului C., I., au formulat cererile de reconstituire a dreptului de proprietate iar pârâta E. a formulat cererea de constituire a dreptului de proprietate anterior formulării cererii de restituire de către intimata reclamantă, care a solicitat reconstituirea abia în temeiul Legii nr. 193/2007.

În acest sens, tribunalul a reţinut considerentul deciziei civile nr. 860/28.09.2010 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2009 conform căruia "în mod nejustificat, judecătoria a reţinut că intimata reclamantă ar fi cerut suprafaţa în litigiu în anul 2001, deoarece, aşa cum rezultă din înscrisurile înaintate de recurenta Comisia Locală de fond funciar în recurs, în baza Legii nr. 10/2001, autoarea intimatei reclamante, K., ceruse doar retrocedarea conacului şi terenului aferent de 5000 mp, preluate prin procesul-verbal din 7.09.1945, nu şi a suprafeţei de 50 ha ce fusese lăsată în posesia fostului proprietar J." – fila x verso vol 1".

Prin urmare, tribunalul a reţinut că titlurile de proprietate ale pârâţilor au fost eliberate Comisiile de fond funciar cu privire la terenuri libere din punct de vedere juridic la momentul respectiv, în condiţiile în care reclamanta A. a formulat cerere de reconstituire abia în anul 2007.

În ceea ce priveşte identificarea terenurilor în litigiu, tribunalul a reţinut că "toate cele trei terenuri revendicate se află în posesia pârâţilor. Expertul desemnat în cauză a arătat că cele trei terenuri revendicate de către reclamantă se află atât în titlurile de proprietate ale celor trei pârâţi, care fiecare are intabulat dreptul său de proprietate, dar şi în titlul de proprietate al reclamantei, sub identificator topografic x al localităţii Crevedia, existând prin urmare o suprapunere de teren".

În această situaţie, tribunalul a reţinut că reclamanta a prezentat dovezi din care reiese dreptul său de proprietate, însă şi pârâţii au prezentat asemenea dovezi; prin urmare, a procedat la compararea titlurilor părţilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a susţinut că instanţa de fond trebuia să analizeze judicios toate titlurile părţilor în cadrul comparării de titluri, cu verificarea vechimii şi anteriorităţii dreptului său de proprietate pe vechiul amplasament, la nivelul autorului acesteia, faţă de autorii părţilor în litigiu.

În primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut că bunurile autorului apelantei-reclamante, J., au fost preluate abuziv, la nivelul anilor 1945 (terenul) şi 1954 (conacul). Suprafeţele de teren în litigiu au categoria de folosinţă teren extravilan, astfel cum reiese din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert H..

Instanţa de apel a constatat că toate părţile aflate în cadrul prezentului litigiu au titluri eliberate în baza legilor fondului funciar, autorul acestora este comun, fiind unitatea administrativ teritorială, iar compararea titlurilor se realizează după regulile consacrate în această ipoteză şi cu evidenţierea procedurii specifice instituite de legile speciale.

Instanţa de apel a considerat că reclamanta deţine în patrimoniu un bun actual deoarece, printr-o hotărâre definitivă (sentinţa civilă nr. 3054/15.10.2008 definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 259/24.02.2009, pronunţate în dosarul nr. x/2008), s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, însă acest bun a devenit actual abia în anul 2009, adică ulterior emiterii titlurilor de proprietate exhibate de intimaţii pârâţi. Şi aceştia din urmă, la rândul lor, deţin în patrimoniu un bun, în sensul art. 1 Protocol 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiind, la rândul lor de aceeaşi protecţie a dreptului de proprietate. Din acest motiv, modalitatea concretă în care se realizează protecţia dreptului de proprietate în ipoteza în care părţile (persoane de drept privat) deţin titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun se raportează la regulile de drept intern.

Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis, prin decizia de casare constatându-se că toate părţile au invocat, pentru dovada propriului drept de proprietate, existenţa titlurilor emise în temeiul Legii nr. 18/1991, neputându-se reţine totuşi că au acelaşi autor.

Instanţa de recurs a constatat că, prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicţionale reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, dreptul de proprietate nu ieşit niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datoritä contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunţat caracter reparator, recognitiv de drepturi, iar nu unul constitutiv.

Concluzia instanţei de recurs a fost aceea că "nu se poate reţine deci premisa că toate părtile au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, astfel încât să fie incidente regulile aplicate de instanţa de apel.

În speţă era necesar a se stabili apartenenţa dreptului de proprietate, iar acest drept nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine".

De asemenea, instanţa de recurs a expus coordonatele în care instanţa de apel, în rejudecare, era obligată să soluţioneze acţiunea, arătând că "stabilirea autorului care are calitatea de non dominus, precum şi a celui care are calitatea de proprietar sau prezintă cele mai puternice aparenţe ale acestei calităţi este o operaţiune juridică logică necesară pentru a da satisfacţie adagiului nemo plus iurus ad alium transfere protest qaum ipse habet, luând în considerare ipoteza aplicabilă cauzei, anume a autorilor diferiţi ai părţilor.

Astfel, trebuie procedat la verificarea caracterului titlurilor invocate, urmând a se da câştig de cauză celui care este preferabil.

Pentru aceste considerente, apare ca greşit criteriul comparării titlurilor părţilor".

În rejudecarea apelului reclamantei, s-a constatat că, în faza judecăţii în primă instanţă, a fost administrată proba cu expertiza topografică, iar potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul H., terenul apelantei-reclamante cuprins în titlul de proprietate nr. x/2012 se suprapune cu amplasamentele din 12 titluri de proprietate, inclusiv cu suprafaţa de 113122 mp deţinută de intimatul-pârât C., cu suprafaţa de 1767 mp deţinută de intimata-pârâtă D. şi cu suprafaţa de 5000 mp deţinută de intimata-pârâtă E..

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit îndrumărilor cu caracter obligatoriu ale instanţei de recurs, titlurile invocate de părţi provin de la autori diferiţi, astfel că instanţa este ţinută să determine care dintre părţi are calitatea de adevărat proprietar sau cel puţin beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea această calitate, întrucât, prin ipoteză, unul dintre autorii de la care provin titlurile este un non dominus, ţinand cont că nu pot coexista două drepturi de proprietate neafectate de modalităţi, în acelaşi timp, asupra aceluiaşi imobil.

Procedând la compararea titlurilor invocate de părţi, instanţa a constatat că doar autorul apelantei-reclamante, J., a deţinut un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, situaţie reţinută în considerentele sentinţei civile nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari. Autorul intimatului-pârât C., I., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în calitate de moştenitor al defuncţilor P. şi Q., care deţineau teren pe raza localităţii Dârza, în prezent sat component al localităţii Crevedia, conform celor statuate prin sentinţa civilă nr. 4/6.01.2004 a Judecătoriei Răcari, în timp ce reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut pe teren situat în satul Crevedia.

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă D., instanţa de apel a reţinut că, prin titlul de proprietate nr. x/19.06.2007 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 7357 mp, situată pe raza satelor Samurcaşi şi Cocani, din comuna Crevedia, iar terenul în privinţa căruia există situaţia de suprapunere cu titlul reclamantei, de 1767 mp, este situat în satul Crevedia.

În ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă E., instanţa de apel a reţinut că aceasta a beneficiat de constituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5000 mp teren, înscrisă în titlul de proprietate nr. x/1.11.2001, concluzionând astfel că pârâta sau autorii săi nu au deţinut anterior în proprietate terenul în litigiu.

Instanţa de apel a constatat că, în prezentul litigiu, reclamanta nu a depus titlul de proprietate al autorului său, J., însă a considerat că sentinţa civilă nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari este opozabilă intimatilor-pârâţi, ca fapt juridic, cu valoarea unui mijloc de probă.

Instanţa de apel a apreciat că titlul reclamantei este preferabil, având în vedere că autorul apelantei a fost proprietarul terenului în litigiu, teren preluat ulterior de CAP.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. a fost invocat de toţi recurenţii pârâţi, însă din perspective diferite, respectiv prin raportare la hotărârile judecătoreşti prin care au fost respinse acţiunile în nulitatea titlurilor de proprietate emise de autorităţile administrative pentru fiecare din aceştia.

Astfel, în cadrul primului său motiv de recurs, recurentul pârât C. a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 860/28.09.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, recurenta pârâtă D. s-a raportat la sentinţa civilă nr. 781/06.04.2010 menţinută prin decizia civilă nr. 1065/09.11.2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2009, iar recurenta pârâtă E. a invocat sentinţa civilă nr. 782/06.04.2010 menţinută prin decizia civilă nr. 1244/21.12.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/2009.

Se observă că toate hotărârile judecătoreşti în raport cu care a fost invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat au fost pronunţate în procese desfăşurate înainte de intrarea în vigoare a actualului C. proc. civ. la 15 februarie 2013.

În reglementarea anterioară, art. 725 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, stabilea că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege iar alin. (3) al articolului menţionat prevedea faptul că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Astfel, în viziunea C. proc. civ., normele de procedură propriu-zisă aplicabile hotărârii judecătoreşti sunt cele în vigoare la momentul pronunţării sale.

Întrucât hotărârile judecătoreşti menţionate au fost pronunţate anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., dispoziţiile care reglementează autoritatea de lucru judecat ataşată acestora sunt cele ale art. 163 din C. proc. civ. din 1865, în caz contrar, aplicarea imediată a legii noi, pentru a stabili conform acesteia efectele unor hotărâri anterior pronunţate, ar avea caracter retroactiv.

Efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit în prezent prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., nu era reglementat ca atare în C. proc. civ. din 1865 însă, şi sub imperiul vechii reglementări, se considera că, atâta vreme cât aspectul litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanţei, impunându-se noii judecăţi ca un "dat" ce nu poate fi ignorat.

Sub acest aspect, recurentul pârât C. a invocat că instanţa nu a analizat autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului său pozitiv, generată de decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, susţinând că instanţele din acel dosar au analizat chiar drepturile şi interesele concurente invocate şi în prezentul dosar, stabilind cu putere de lucru judecat că titlul autorului I. este legal emis şi că are preferinţă.

Aceste susţineri nu pot fi reţinute, întrucât, în acel dosar, instanţa a fost învestită cu cercetarea motivelor de nulitate invocate cu privire la titlul de proprietate emis în favoarea autorului pârâtului, şi nu cu stabilirea unui "caracter preferabil" al acestuia în raport cu dreptul reclamantei, în condiţiile în care o astfel de statuare aparţine instanţei învestite cu o acţiune în revendicare.

Astfel, chestiunile litigioase cu privire la care instanţa a fost chemată a se pronunţa în soluţionarea acţiunii în nulitate sunt circumscrise motivelor invocate în acea acţiune, care vizează cercetarea condiţiilor legale de valabilitate a respectivului act juridic, prin prisma normelor legale cu caracter special edictate în materia respectivă. Instanţa învestită cu o acţiune în revendicare procedează la compararea titlurilor, în cazul de faţă, ca efect al deciziei de casare, a titlurilor autorilor părţilor. Prin urmare, în cazul prezentei acţiuni în revendicare, premisa este aceea că toate părţile invocă un drept de proprietate iar instanţa trebuie să determine care este partea care invocă un drept preferabil.

Emiterea titlului de proprietate în favoarea autorului recurentului pârât cu respectarea prevederilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 reprezintă un aspect circumscris analizei condiţiilor de validitate prescrise de legea specială la momentul emiterii acelui titlu şi a condus la respingerea acţiunii în nulitatea acestui titlu, însă nu echivalează cu stabilirea unui caracter "preferabil şi prioritar" astfel cum a susţinut recurentul pârât, întrucât o astfel de concluzie se desprinde în urma raţionamentului juridic care trebuie realizat în soluţionarea acţiunii în revendicare.

Nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi ale art. II din Legea nr. 169/1997, la care au făcut referire şi recurentele pârâte, în sensul că nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate confirmat prin titluri anterioare emise cu respectarea legii, lipsind de efecte un titlu de proprietate valabil, nu formează obiectul evaluării în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, în condiţiile în care analiza care urma a fi efectuată de instanţa de apel în rejudecare nu poartă asupra titlurilor de proprietate emise în procedurile legilor speciale ci asupra titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor. În acest sens, instanţa de casare a stabilit că "nu se poate reţine deci premisa că toate părţile au un autor comun, unitatea administrativ-teritorială, astfel încât să fie incidente regulile aplicate de instanţa de apel. În speţă, era necesar a se stabili apartenenţa dreptului de proprietate, iar acest drept nu se putea regăsi decât în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil".

Or, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 şi art. II din Legea nr. 169/1997 instituie reguli pentru reconstituirea dreptului de proprietate, care trebuie observate în procedura specială în vederea emiterii titlurilor de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite, şi nu criterii pentru compararea titlurilor în acţiunea în revendicare. În acest sens este statuarea instanţei de recurs conform căreia "apar ca fondate criticile recurentei cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991 de către instanta de apel, relative la stabilirea autorului părţilor determinarea titlului de proprietate mai bine caracterizat."

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentul pârât a arătat că demersurile reclamantei de reconstituire a dreptului asupra terenului autorului său, J., sunt la nivelul anului 2007 - 2008, deci ulterioare nu doar obţinerii de către autorul I. a titlului său de proprietate şi înscrierii sale în cartea funciară, ci chiar ulterioare contractului de vânzare cumpărare dintre acesta şi B., precum şi înscrierii acesteia în cartea funciară.

Aceste susţineri nu prezintă relevanţa juridică dorită de parte în condiţiile în care, conform deciziei de casare, astfel cum s-a arătat mai sus, în analiza care trebuia efectuată în rejudecare, interesează compararea drepturilor autorilor părţilor, nu emiterea titlurilor de proprietate în temeiul legii speciale sau demersurile efectuate în vederea obţinerii acestora, în condiţiile în care instanţa de recurs nu a impus examinarea acestor elemente.

Recurentul pârât a insistat asupra faptului că, în rejudecare, instanţa de apel nu a avut în vedere considerentele decizorii din decizia nr. 860/2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa conform cărora "în mod nejustificat judecătoria a reţinut că intimata reclamantă ar fi cerut suprafaţa în litigiu în anul 2001, deoarece, aşa cum rezultă din înscrisurile înaintate de recurenta Comisia Locala de Fond funciar în recurs, în baza Legii nr. 10/2001, autoarea intinaatei reclamante, K., ceruse doar retrocedarea conacului si terenului aferent de 5000 mp, preluate prin procesul-verbal din 07.09.1945, nu şi a suprafeţei de 50 ha ce fusese lăsată în posesia fostului proprietar J.".

În opinia recurentului pârât, se impunea aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din aceste considerente, care statuează că titlurile de proprietate ale intimaţilor nu au încălcat niciun drept al reclamantei, având în vedere că dreptul pretins de aceasta nu era nici măcar virtual sau potenţial la acel moment deoarece nu ceruse reconstituirea anterior sau concomitent cu pârâţii pentru a putea disputa acelaşi amplasament.

Într-adevăr, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat vizează aspectele reţinute de instanţă cu privire la circumstanţele în care reclamanta a formulat cererea de reconstituire, în sensul că, la momentul formulării acestei cereri, titlurile de proprietate ale pârâţilor erau deja emise, însă acest aspect nu prezintă relevanţă în contextul în care decizia de casare a impus compararea titlurilor autorilor părţilor iar existenţa titlurilor de proprietate emise în temeiul legii speciale era un fapt de la care instanţa de recurs a pornit în analiza sa. În acest sens, instanţa de recurs a stabilit că "prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicţionale reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea m. 1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, dupä caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora".

Recurentul pârât a invocat "efectele valabilităţii titlului vânzătorului Popa, emis legal şi cu privire la care s-a pronunţat şi o hotărâre definitivă chiar în contradictoriu cu reclamanta intimată A., opozabilă acesteia cu autoritate de lucru judecat".

Într-adevăr, în prezenta cauză, se impune efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea prin care intimata reclamantă a solicitat să se constate nulitatea titlului de proprietate al autorului recurentului pârât, însă acest efect pozitiv priveşte obiectul învestirii, analiza şi concluzia acelei instanţe, în sensul că titlul respectiv a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale incidente la momentul emiterii sale şi, în consecinţă, nu este lovit de nulitate.

Recurentul pârât a considerat că sunt relevante considerentele deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, conform cărora reclamanta se face culpabilă pentru lipsa de diligenţă în condiţiile în care Legea fondului funciar a intrat în vigoare la nivelul anului 1991 şi a fost succedată de o serie de legi modificatoare şi completatoare, însă aceasta a cerut reconstituirea abia în anul 2007.

Lipsa de diligenţă reţinută în considerentele acelei hotărâri este o chestiune circumscrisă modului în care reclamanta a acţionat în temeiul legii speciale şi nu prezintă relevanţă în prezentul proces, în care analiza instanţei poartă, astfel cum s-a dezlegat prin decizia de casare pronunţată în cauză, asupra comparării titlurilor autorilor părţilor.

Recurentul pârât a arătat că antecesorului I., de la care a dobândit B., al cărui subdobânditor este recurentul, i s-a confirmat prin hotărâre judecătorească legalitatea titlului său de proprietate; în mod corelativ pentru B. s-a confirmat că aceasta deţine un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel cum noţiunea este interpretată în cauza L. şi alţii contra României.

În prezenta speţă, circumstanţele cauzei considerate în ansamblu conduc la concluzia că, în privinţa bunului imobil care formează obiectul acţiunii în revendicare, există titluri de proprietate valide concurente, toate fiind emise în aplicarea legilor speciale de retrocedare. Titlul de proprietate al reclamantei a fost emis în urma verificărilor jurisdicţionale finalizate prin pronunţarea hotărârilor care i-au recunoscut dreptul de proprietate iar valabilitatea titlurilor pârâţilor a fost, de asemenea, verificată de instanţele de judecată în procesele având ca obiect acţiunile în nulitatea respectivelor titluri.

Nu se contestă în cauză că, astfel cum a susţinut recurentul pârât, reclamanta a solicitat terenul în baza Legii nr. 193/2007 într-un moment în care toate cele trei titluri de proprietate de care se prevalează pârâţii erau deja emise de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa.

Pe de o parte, astfel de situaţii, în care s-a pus problema existenţei unor hotărâri definitive care validează titluri de proprietate concurente asupra aceluiaşi imobil au fost supuse analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului (exemplificativ, în cauza Văleanu şi alţii împotriva României), care a constatat încălcări ale dreptului reclamanţilor din respectivele cauze a dreptului la respectarea bunurilor astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pe de altă parte, existenţa acestor titluri de proprietate concurente a fost constatată în cauză de instanţa de recurs care a oferit dezlegări cu caracter obligatoriu în privinţa coordonatelor în care acţiunea în revendicare formulată în cauză trebuie soluţionată.

Astfel, urmare a deciziei de casare pronunţate în cauză, în rejudecare, obţinerea titlurilor de proprietate în temeiul legilor speciale, de toate părţile procesului, nu este o chestiune contestată; dimpotrivă, această chestiune reprezintă chiar premisa de la care a pornit instanţa de recurs, cu indicaţia că nu aceste titluri sunt supuse operaţiunii de comparare specifice acţiunii în revendicare, ci titlurile de proprietate ale autorilor părţilor care constituie izvorul drepturilor recunoscute. Actele administrativ jurisdicţionale emise de autorităţile administrative în aplicarea legilor speciale nu sunt supuse comparării de titluri în acţiunea în revendicare, aceste autorităţi nefiind "autor" al părţilor, astfel cum s-a statuat în mod obligatoriu.

Prin urmare, în prezenţa a două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, care se bucură deopotrivă de prezumţia de validitate, nu se poate stabili, în absenţa comparării şi determinării priorităţii unuia dintre ele, în cadrul prezentei proceduri judiciare având ca obiect acţiunea în revendicare, căruia dintre titulari trebuie să-i fie recunoscută efectivitatea realizării dreptului sub toate prerogativele sale.

Astfel, în cadrul prezentei proceduri, nu se repun în discuţie aspectele soluţionate deja de o instanţă judecătorească, cum susţin recurenţii pârâţi, instanţele care au soluţionat acţiunile în nulitatea titlurilor de proprietate verificând doar legalitatea titlurilor emise în cadrul procedurilor speciale şi nefiind învestită să se pronunţe cu privire la problema comparării titlurilor autorilor părţilor.

Prin urmare, nu se poate reţine afirmaţia recurenţilor pârâţi în sensul că admiterea acţiunii în revendicare neagă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat datorită faptului că s-ar ajunge la efectul urmărit de reclamantă prin formularea acţiunii în anularea titlului de proprietate al autorului său, întrucât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat priveşte chestiuni litigioase soluţionate şi nu o situaţie juridică creată ca urmare a exercitării unui alt demers judiciar.

Împrejurarea că titlul autorului recurentului pârât nu ar avea eficienţa dorită, ca urmare a eventualei admiteri acţiunii în revendicare, este un rezultat al comparării titlurilor de proprietate efectuate în prezenta procedură. Altfel, în raţionamentul recurentului pârât, ar însemna ca, ulterior respingerii acţiunii în nulitate, acţiunea în revendicare să nu poată fi niciodată admisă, deşi premisa ei clasică este tocmai existenţa unui titlu invocat de pârât.

Considerentele mai sus expuse răspund şi motivelor de recurs invocate de recurenta pârâtă D., care a formulat susţineri similare, în sensul că, prin admiterea acţiunii în revendicare, se neagă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din moment ce se ajunge la efectul urmărit de reclamantă prin formularea acţiunii în anularea titlului recurentei, deşi acţiunea a fost respinsă definitiv prin decizia nr. 1065/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Astfel cum s-a mai arătat, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se întinde asupra problemelor litigioase soluţionate de instanţă, or chestiunea asupra căreia poartă prezentul litigiu, şi anume, compararea titlurilor autorilor părţilor, nu a format obiectul procesului anterior, nefiind, în consecinţă, un aspect asupra căruia instanţa să se fi pronunţat.

Recurenţii pârâţi au invocat încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice astfel cum acesta este interpretat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului iar în susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul pârât C. a făcut referire la decizii ale Curţii Constituţionale privind autoritatea de lucru judecat precum şi la decizii pronunţate de Curtea Europeană, cum ar fi cele din cauza Ryabykh împotriva Rusiei, Hornsby c. Greciei, cauza Rozalia Avram împotriva României, Amurăriţei împotriva României, Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos.

Contrar susţinerilor concrete ale recurentului pârât expuse în cadrul acestui motiv de recurs, în prezentul proces instanţa nu a realizat o nouă apreciere a faptelor şi nu a pronunţat o decizie radical opusă celei din procesul anterior, neputându-se susţine că hotărârea judecătorească definitivă şi obligatorie prin care s-a respins acţiunea în nulitate ar fi rămas inoperantă în detrimentul unei părţi. Astfel cum s-a răspuns în mod repetat argumentelor recurentului pârât, în prezentul proces nu se tranşează aceeaşi chestiune litigioasă, dimpotrivă, hotărârea judecătorească privind valabilitatea titlului autorului recurentului pârât este un dat în prezentul proces în care nu se statuează în sensul existenţei unor motive de nulitate care să afecteze respectivul titlu.

De asemenea, contrar susţinerii recurentului, respingerea acţiunii în nulitate nu are efectul juridic al dovedirii preferabilităţii titlului opus în revendicare, ci doar efectul recunoaşterii pe cale judecătorească a legalităţii emiterii acelui titlu. Astfel cum s-a arătat mai sus, existenţa titlului valabil al pârâtului nu este contestată în prezentul proces, constituie tocmai premisa juridică şi factuală a acţiunii în revendicare, însă efectele sale juridice nu sunt cele dorite de parte, în sensul că ele ar conduce la respingerea acţiunii în revendicare, câtă vreme instanţa de recurs a impus compararea titlurilor autorilor părţilor iar această operaţiune va conduce la stabilirea preferabilităţii în favoarea unuia dintre acestea.

Prin urmare, instanţa de apel nu a înlăturat rezultatul final al unei judecăţi, readucând-o în dezbaterea judiciară şi pretinzând o altă soluţie, astfel cum a invocat recurentul pârât, prezentul proces nepurtând asupra motivelor de nulitate a titlului care au format obiectul judecăţii în acel dosar.

Recurentul pârât a susţinut că nerespectarea principiului enunţat s-a produs în două modalităţi: în primul rând instanţa nu a dat efect autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, iar în al doilea rând, a apreciat că titlul antecesorului pârâtului recurent nu ar fi preferabil în revendicare, dând în schimb preferabilitate unui titlu administrativ de proprietate emis contrar unei hotărâri judecătoresti care a tranşat definitiv chestiunea valabilităţii şi legalităţii titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 al lui I..

Primei susţineri i s-a răspuns în considerentele anterioare iar, contrar celei de-a doua, instanţa de apel nu a acordat preferabilitate unui titlu administrativ. Astfel, examinarea considerentelor deciziei recurate nu permit o astfel de concluzie în situaţia în care instanţa de apel a arătat expres că are în vedere îndrumările cu caracter obligatoriu ale instanţei de recurs conform cărora trebuie să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părţilor, potrivit regulilor de drept comun în materia acţiunii în revendicare. În consecinţă, a procedat la compararea drepturilor autorilor părţilor şi a constatat că doar autorul reclamantei, J., a deţinut un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, în timp ce autorul recurentului pârât, moştenitor al defuncţilor P. şi Q., a obţinut terenul în condiţiile în care titlul originar al acestora avea ca obiect un teren aflat pe raza localităţii Dârza.

Recurentul pârât a invocat hotărârea Curţii Europene din cauza Parohia greco-catolică Lupeni şi alţii c. României, precum şi alte cauze în care s-a constatat o divergenţă de jurisprudenţă profundă şi persistentă, susţinând că aştepta în mod legitim ca instanţa care soluţionează prezentul proces să tranşeze problematica aceluiaşi litigiu în sensul celor două hotărâri judecătoreşti care au dobândit autoritate de lucru judecat.

Elementele concrete ale prezentei cauze nu relevă însă o astfel de divergenţă de jurisprudenţă, nefiind în discuţie acelaşi litigiu cum susţine recurentul, problemele de drept soluţionate în acţiunea în nulitate fiind diferite de cele asupra cărora se pronunţă instanţa în acţiunea în revendicare. Astfel cum s-a mai arătat, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este contestat, dar nu se poate susţine că acţiunea în revendicare trebuie să primească aceeaşi soluţie ca acţiunea în nulitate, întrucât cele două presupun realizarea unor analize în coordonate diferite, asupra unor probleme de drept diferite. Prin urmare, nici hotărârile judecătoreşti din cele două procese nu pot reflecta o divergenţă de jurisprudenţă, o astfel de divergenţă fiind determinată de soluţionarea în mod diferit a aceleiaşi probleme de drept. Or, astfel cum s-a arătat, considerentele decizorii ale instanţei care se pronunţă asupra unei acţiuni în nulitate sunt diferite faţă de cele reţinute în soluţionarea unei acţiuni în revendicare.

Recurentul pârât a arătat că faptele şi împrejurările cruciale, astfel cum le califică chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, relevate de Decizia nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa, constau în stabilirea definitivă a valabilităţii titlului de proprietate nr. x/16.06.2005 emis în favoarea lui I. şi în faptul că orice acţiune administrativă demarată de către intimata A., ulterior stabilirii dreptului de proprietate al autorului recurentului C., nu pot determina o nevalabilitate a dreptului câştigat, şi a reiterat că că admiterea cererii de revendicare reprezintă în fapt o lipsire de efecte a titlului de proprietate emis legal autorului I. şi a actelor subsecvente ale acestuia, cum este şi cel opus de recurentul pârât.

Contrar acestor susţineri, în cauză nu este în discuţie o acţiune administrativă demarată de reclamantă, ci o acţiune în revendicare al cărei temei este tocmai deţinerea bunului de către pârât în urma obţinerii de către autorul său a titlului a cărui legalitate nu este contestată.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut greşita interpretare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. şi încălcarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti opuse de reclamantă. În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul pârât a arătat că nu a fost parte în litigiul prin care reclamanta a obţinut hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel încât aceasta nu îi este opozabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a face dovada contrară, invocând tocmai puterea de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa.

Critici similare au fost formulate şi de recurentele pârâte D. şi E., prin raportare la hotărârile judecătoreşti care au verificat legalitatea titlului lor de proprietate.

Întrucât criticile concrete formulate de recurenţi în cadrul acestui motiv de recurs vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat norma de drept procesual din art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu norme de drept material, Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate în acest sens nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât acesta are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Raportat la criticile susţinute în dezvoltarea motivului de recurs, prin care s-a invocat o greşită aplicare de către instanţa de apel a normelor procesuale care reglementează opozabilitatea hotărârii, examinarea motivului de recurs va fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care are în vedere încălcarea regulilor de procedură.

În concret, recurentul pârât C. susţinut că în mod nelegal ar fi reţinut instanţa că decizia de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei ar avea valoarea unui mijloc de probă, criticând considerentul instanţei conform căruia "deşi în prezentul litigiu apelanta-reclamantă nu a depus titlul de proprietate al autorului său, J., instanţa a avut în vedere că sentinţa nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari este opozabilă intimaţilor-pârâţi cu valoarea unui mijloc de probă". Prin urmare, recurentul a considerat că instanţa de apel a procedat în mod nelegal, absolutizând şi dând eficienţă doar efectelor hotărârilor care au stabilit dreptului reclamantei şi nu a aplicat cel puţin acelaşi regim deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa invocate de recurentul-pârât, deşi aceasta era opozabilă cu putere de lucru judecat reclamantei.

Art. 435 din C. proc. civ. reglementează, în alin. (1), modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti în relaţia dintre părţi şi succesorii lor, cu valoare obligatorie, instituind regula relativităţii efectelor hotărârii, iar în alin. (2), opozabilitatea aceloraşi efecte faţă de terţi, cei care au însă posibilitatea recunoscută de a face dovada contrară celor statuate în absenţa lor de la procedura judiciară anterioară.

Astfel, terţii nu pot ignora dezlegările jurisdicţionale anterioare, fiind ţinuţi să respecte hotărârile judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra situaţia contrară celei reţinute într-un prim proces.

Prin urmare, faţă de terţi, hotărârea judecătorească nu este decât un mijloc de probă şi, ca atare, li se opune cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de proba contrară. Or, în cauză, recurentul pârât a considerat că a făcut proba contrară "invocând tocmai puterea de lucru judecat a deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa" însă, astfel cum s-a mai arătat, hotărârea judecătorească menţionată stabileşte legalitatea titlului emis în favoarea autorului recurentului pârât în procedura legii speciale, nu inexistenţa dreptului reclamantului din acţiunea în revendicare. Această concluzie se impune şi în cazul hotărârilor prin care instanţele de judecată au verificat valabilitatea titlurilor recurentelor pârâte.

Recurentul pârât a mai formulat critici concrete privind efectuarea probei contrare hotărârii invocate de reclamantă în cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, fiind analizate ca atare prin considerentele care urmează a fi expuse pentru a răspunde acelor critici.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, subsumat cazului de casare întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât C. a invocat inopozabilitatea hotărârii de reconstituire a dreptului reclamantei faţă de pârâţi, lipsa calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, ca urmare a vânzării drepturilor succesorale şi greşita apreciere a efectelor viciilor titlului invocat în revendicare din punct de vedere al preferabilităţii sale.

Contrar susţinerilor recurentului pârât conform cărora instanţa de apel a reţinut în mod eronat preferabilitatea titlului reclamantei în raport de pretinsa calitate a reclamantei de proprietar originar (raportat la autorul J.) şi de reconstituirea dreptului de proprietate al autorului acesteia prin titlul nr. x/15.02.2012, din examinarea considerentelor instanţei de apel rezultă că aceasta a reţinut preferabilitatea titlului reclamantei doar în considerarea dreptului de proprietate al autorului acesteia, fără a da eficienţă titlului emis în procedura specială.

Recurentul pârât a susţinut că titlul invocat de reclamantă în revendicare este nul absolut, întrucât aceasta nu mai avea calitatea de persoană îndreptăţită să formuleze cerere de reconstituire în baza Legii fondului funciar, astfel cum a fost modificată şi completată, în raport de vădita nelegalitate atât a actului adiţional la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, cât şi a însuşi titlului de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acţiune.

În prezentul proces, deşi au pretins că au invocat pe cale de excepţie nulitatea titlului reclamantei, recurenţii pârâţi nu au formulat calea legală de atac împotriva hotărârii primei instanţe, respectiv a celei de apel, deşi au fost nemulţumiţi de faptul că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la excepţia invocată.

Aceleaşi considerente se impun şi în ceea ce priveşte invocarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. x din 19.09.2016, în temeiul dispoziţiilor art. 1200 din C. civ. din 1864. În acest sens, recurentul pârât C. a dezvoltat motivul de recurs arătând că în mod nelegal instanţa de apel a dat preferabilitate titlului reclamantei, deşi caracterul viciat al acestuia rezulta din vădita nulitate a actului adiţional nr. x din 19.09.2016 la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 48 din 30.01.2006, încheiat între vânzătoarea A. şi cumpărătoarea M. S.R.L. în timpul litigiului, doar după ce recurentul pârât a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în raportul de contractul de cesiune de drepturi succesorale. Recurentul pârât a considerat că reclamanta a urmărit prin încheierea actului să redobândească în mod retroactiv calitatea de persoană îndreptăţită să formuleze cerere de reconstituire în baza Legii fondului funciar, fără de care nu ar fi putut obţine restituirea bunului litigios şi titlul de care se prevalează.

În cererea de recurs s-a arătat că, faţă de acest titlu, pârâţii au formulat incidental încă din întâmpinarea la acţiune, excepţia de nulitate absolută a titlului reclamantei, asupra căreia instanţele nu s-au pronunţat.

Se constată că, prin întâmpinările formulate în faţa primei instanţe, toţi pârâţii au invocat nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei iar pârâta D. a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., faţă de existenţa contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. x din 30.01.2006, contract prin care reclamanta A. a înstrăinat toate drepturile succesorale prezente şi viitoare societăţii M. S.R.L.

În condiţiile în care acţiunea a fost soluţionată de tribunal pe fond, stabilindu-se că "titlurile de proprietate ale pârâţilor sunt mai bine caracterizate, instanţa acordând întâietate acestora în cadrul comparării drepturilor de proprietate", părţile care se considerau vătămate prin omisiunea instanţei de a cerceta chestiunile pe care au arătat că le-au invocat pe cale de excepţie aveau la dispoziţie calea legală de atac pentru a obţine examinarea excepţiilor în privinţa cărora instanţa a omis a se pronunţa.

În acest sens, este de observat că, în situaţia în care acţiunea îndreptată împotriva sa a fost respinsă, pârâtul, intimat în apelul principal al reclamantei, nu are un interes pregnant de a formula el însuşi apel principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac iar prima instanţă nu a soluţionat excepţiile invocate de pârât, apărarea poziţiei sale de parte câştigătoare în proces necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile primei instanţe care se regăsesc în sentinţă, în considerente sau în încheierile premergătoare şi pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică.

În situaţia din speţă, intimatul pârât care a câştigat procesul a invocat la prima instanţă o excepţie procesuală cu privire la care pretinde că instanţa nu s-a pronunţat. Această excepţie nu ar putea fi reiterată în apel de pe poziţia de intimat, întrucât soluţionarea favorabilă ar atrage o schimbare a hotărârii, or poziţia procesuală a intimatului nu îi permite să obţină o astfel de soluţie. Mijlocul procesual prin carea partea interesată poate obţine schimbarea soluţiei pronunţate este exercitarea căii de atac conform art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

Cum recursul a fost promovat de reclamanta care a criticat modalitatea de soluţionare pe fond a cauzei din perspectiva comparării titlurilor, modalitatea de realizare a acestei operaţiuni a constituit obiectul analizei instanţei de recurs şi, pe cale de consecinţă, prin efectul art. 501 din C. proc. civ., rejudecarea este circumscrisă acestor chestiuni. Prin urmare, în cadrul procesual al cauzei în rejudecare, instanţa de apel nu avea a se promunţa asupra pretinsului caracter nelegal al obţinerii titlului în baza cererii formulate în baza Legii nr. 193/2007 sau asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Se observă că recurentul pârât a legat problema efectelor contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/20.06.2006, de îndreptăţirea reclamantei de a formula cererea de reconstituire, susţinând că "dacă în cadrul masei patrimoniale ce a aparţinut defunctului J., se afla şi dreptul de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor expropriate/preluate de stat de la autorul J. situate in Crevedia, Dâmboviţa, atunci acesta a intrat în conţinutul drepturilor succesorale ce au făcut obiectul cesiunii de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/20.06.2006 şi nu mai aparţinea intimatei reclamante la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2007".

Or, astfel cum s-a arătat, în contextul procesual al speţei, instanţa de rejudecare nu mai avea posibilitatea de a analiza chestiunile care priveau legalitatea emiterii titlului de proprietate în procedura specială, ea fiind obligată, ca efect al deciziei de casare, să compare titlurile autorilor părţilor.

Distinct de criticile mai sus analizate, recurentul pârât a susţinut că, prin raportare la contractul de cesiune de drepturi succesorale din 2006, în operaţiunea de comparare a titlurilor, instanţa de apel a aplicat eronat indicaţiile din decizia de pronunţată în prezentul dosar care a stabilit că " Prin titlurile de proprietate eliberate în aplicarea procedurii jurisdicţionale reglementate de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 s-a reconstituit, s-a reconfirmat pentru moştenitori (sau titulari, după caz) dreptul de proprietate existent în patrimoniul autorilor acestora. În realitate, practic, dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor, ci doar datorită contextului socio-politic, exercitarea atributelor dreptului de proprietate afost împiedicată, întreruptă, legile invocate având un pronunţat caracter reparator, recognitiv, de drepturi, iar nu unul constitutiv".

Recurentul pârât a considerat că "aceste prevederi ale deciziei de casare nu au fost aplicate şi prin raportare la efectele pe care le-a avut sau ar fi trebuit să le aibă contractul de cesiune a drepturilor succesorale asupra procesului de reconstituire a dreptului de proprietate, deşi acel contract avea ca efect încetarea oricărui drept al reclamantei de a obţine un titlu de proprietate, recognitiv de drepturi şi să restabilească legătura cu dreptul originar, ce ar fi aparţinut autorului său anterior preluării de către stat. Încheierea Actului adiţional a avut drept scop doar să "acopere" această vădită nulitate a titlului obţinut fraudulos de o persoană care nu mai avea calitate, întrucât vânduse dreptul succesoral".

Într-adevăr, împrejurarea că acel contract avea ca efect încetarea oricărui drept al reclamantei de a obţine restabilirea legăturii cu dreptul originar, astfel cum a suţinut recurentul pârât, reprezintă o chestiune care poate fi invocată în acţiunea în revendicare. Astfel, în cadrul acţiunii în revendicare în care reclamanta a invocat ca mijloc de probă hotărârea care îi recunoaşte dreptul de proprietate, problema cesiunii era o chestiune asupra căreia pârâţii aveau dreptul la proba contrară, astfel cum rezultă din analiza motivului anterior de recurs, pentru a înlătura opozabilitatea hotărârii judecătoreşti care a stabilit dreptul de proprietate al reclamantei, în sensul că transmiterea drepturilor succesorale ar fi atras pierderea calităţii procesuale active în acţiunea în revendicare.

Transmiterea prin convenţie a dreptului este însă o problemă care vizează calitatea procesuală activă (fiind în discuţie persoana care a beneficiat de transmiterea dreptului originar) însă în cauză, cum s-a arătat mai sus, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost invocată în faţa primei instanţe care a respins acţiunea în revendicare pe fond, iar hotărârea nu a fost atacată de partea interesată în admiterea excepţiei.

În acest context, aspectul analizat nu reprezintă o chestiune care să poată fi analizată în rejudecare iar prin validarea sa, reclamanta să nu "poată fi considerată că este un verus dominus căruia i se dea câştig în revendicare", cum a susţinut recurentul pârât. În cazul acţiunii în revendicare, lipsa calităţii procesuale nu se confundă cu netemeinicia, în cazul acţiunii introduse de o persoană fără calitate, dreptul subiectiv există, însă în patrimoniul altei persoane decât reclamantul, cum se pretinde în speţă, ca efect al transmiterii dreptului. Pentru că problema este circumscrisă calităţii procesuale active, ea trebuia supusă analizei instanţei în apel (astfel cum s-a arătat, chiar dacă prima instanţă a respins revendicarea, pârâţii erau interesaţi în a reforma soluţia cu privire la calitatea reclamantei a formula acţiunea; în lipsa acestei calităţi, compararea titlurilor nu mai putea fi făcută).

Pe de altă parte, astfel cum s-a observat mai sus, recurentul pârât a reiterat argumente prin care leagă problema de cererea de reconstituire formulată de reclamantă în temeiul legii speciale, arătând că "cedarea masei succesorale a generat transferul tuturor drepturilor care decurg din calitatea de moştenitor, astfel că reclamanta intimată nu ar mai fi putut păstra în patrimoniul său dreptul de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate ce intra astfel în masa succesorală" şi că "demersul de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu a fost făcut de o persoană neîndreptăţită - reclamanta cedentă a dreptului succesoral, care nu mai avea în patrimoniu niciun drept rămas de pe urma defunctului, respectiv dreptul de a solicita restituirea terenului".

Concluzia argumentelor expuse este aceea că titlul obţinut astfel este nul absolut, nulitate pe care recurentul a solicitat a fi constatată incidental, în operaţiunea de comparare a titlurilor.

Or, astfel cum s-a arătat în mod repetat în cadrul prezentelor considerente, operaţiunea de comparare a titlurilor urma a fi realizată de instanţa de apel, conform îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, prin raportare la titlurile autorilor părţilor, nulitatea titlului de proprietate obţinut de reclamantă în procedura specială neformând, în acest context procesual, obiectul analizei instanţei în rejudecare. În acest sens, este de observat că instanţa de recurs nu a validat, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare şi sub acest aspect, argumente vizând necesitatea analizei chestiunii incidentale a nulităţii titlului de proprietate emis în procedura specială.

Critica recurentului pârât în sensul că, în analiza lipsei de preferabilitate a titlului reclamantei, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 13 din Legea nr. 18/1991 nu poate fi reţinută în contextul în care decizia de casare a lămurit problema aplicării dispoziţiei legale invocate, stabilind că sunt "fondate criticile recurentei cu privire la aplicarea şi interpretarea greşitä a art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (4) lit. b), art. 13 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 18/1991 de către instanta de apel, relative la stabilirea autorului părţilor determinarea titlului de proprietate mai bine caracterizat".

Recurentul pârât a mai arătat că operează nulitatea absolută a actului adiţional, pe care a arătat că o invocă incidental, susţinând că acesta este încheiat cu cauză ilicită, cu scopul evident a eludării aplicării dispoziţiilor legale în materia fondului funciar, ale Legii nr. 193/2007 şi ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, doar pentru a acoperi nulitatea obţinerii titlului de proprietate de către reclamanta, de care se prevalează în revendicare, având în vedere că nu mai avea calitatea de persoană îndreptăţită să obţină restituirea în natură a bunului litigios.

Aceste chestiuni reiterate de recurent în dezvoltarea motivului de recurs, privind pierderea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită sau a calităţii de moştenitor odată cu încheierea contractului nr. x/2006 şi cedarea drepturilor succesorale au primit un răspuns prin considerentele anterioare.

Recurentul pârât a arătat că actul adiţional este încheiat cu o cauză ilicită, în raport cu momentul încheierii acestuia, şi anume, după invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active în prezenta cauză, excepţie care, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a fost supusă analizei instanţei de control judiciar.

Chiar recurentul pârât a concluzionat că "specificul prezentului litigiu este însăşi revendicarea imobiliară în natură care, în lipsa actului adiţional nr. x/2016, ar fi imposibilă, întrucât reclamanta - pretinsul "titular" al dreptului de proprietate "originar"- nu ar mai avea un titlu preferabil şi legitimare procesuală activă, omiţând însă să observe că nu a contestat legitimarea procesuală activă a reclamantei prin invocarea acestor chestiuni în cadrul căii de atac pe care legea i-o punea la îndemână.

În cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs, recurentul pârât a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., susţinând că instanţa a încălcat principiului disponibilităţii consacrat de art. 9 din C. proc. civ. şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia nulităţii titlului de proprietate al reclamantei în operaţiunea de comparare a titlurilor.

Subsumat acestei critici, recurentul pârât a invocat motivele de nulitate absolută care afectează valabilitatea titlului de proprietate al intimatei reclamante şi care îl înlătură, din punct de vedere al preferabilităţii titlului, în cadrul analizei capătului de cerere privind revendicarea: titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport de încălcarea art. 1532 şi următoarele din C. civ. din 1864 ca urmare a lipsei unui mandat special expres pentru formularea cererii de reconstituire pentru semnatarul cererii; titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport de nerespectarea art. 3, alin. (2) ind. I din Legea nr. 1/2001 introdus prin Legea nr. 193/2007, respectiv neîntrunirea condiţiei categoriei de folosinţă a terenului ce putea fi solicitat spre reconstituire; titlul de proprietate al reclamantei este nul în raport de nulitatea actului adiţional nr. x/19.09.2016 la contractul de cesiune de drepturi succesorale; titlul de proprietate al reclamantei nu era preferabil fiind nul şi în raport de nedovedirea titlului autorului intimatei, J., asupra terenului pretins preluat de stat prin Procesul-verbal de preluare, în sensul că nu se face dovada dacă îl mai avea în proprietate la momentul pretinsei deposedări de către stat, în raport de disp. art. 9 alin. (5) lit. b) din legea 18/1991; titlul de proprietate al reclamantei nu avea preferabilitate în raport de nulitatea acestuia decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000 şi ale Legii nr. 169/1997.

Toate aceste chestiuni, subsumate modului în care reclamanta a obţinut titlul de proprietate în procedura legilor speciale, nu formau obiect al rejudecării, în contextul concret al speţei, în care decizia de casare a arătat expres că preferabilitatea se examinează prin raportare la titlurile de proprietate ale autorilor nu la titlurile de proprietate emise în temeiul legilor fondului funciar.

Prin urmare, instanţa de apel nici nu a supus comparării de titluri şi nu a dat preferabilitate titlului reclamantei cu privire la care recurentul pârât a invocat motivele de nulitate mai sus expuse, ci a analizat şi a dat preferabilitate titlului de proprietate deţinut de autorul acesteia. Critica eficientă care să vizeze raţionamentul instanţei de apel trebuia să privească (ne)preferabilitatea acestui din urmă titlu; în acest context, chestiunea referitoare la transmiterea drepturilor succesorale era pertinentă însă ea viza calitatea procesuală activă, iar omisiunea instanţei de a soluţiona excepţia invocată în acest sens nu a fost apelată, după cum s-a mai arătat.

Recurentul pârât a reiterat că "prin întâmpinarea la acţiune subsemnatul recurent am invocat pe cale incidentală excepţia nulităţii titlului reclamantei - subpunct b), pag. 3 din cadrul întâmpinării" şi a arătat că înţelege să critice acest refuz al instanţei de apel de a analiza un aspect atât de important al cauzei, ce reprezintă în realitate o omisiune de pronunţare cu privire la excepţia de nulitate a titlului reclamantei pe care a "invocat-o incidental chiar în întâmpinarea depusă în etapa de fond", omiţând însă a observa efectele de ordin procesual al acestei situaţii, în speţă aceste chestiuni nefiind validate de instanţa de recurs care a trimis cauza spre rejudecare.

Recurentul pârât a reiterat criticile referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să formuleze cerere în baza Legii fondului funciar, în raport de vădita nelegalitate atât a actului adiţional la contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, cât şi a însuşi titlului de proprietate de care se prevalează reclamanta în prezenta acţiune, arătând că instanţa de apel a refuzat practic să analizeze pe fond această apărare esenţială, deşi a fost formulată pe cale incidentală, încă din etapa fondului şi reiterată în toate etapele procesuale.

Prin aceste susţineri, recurentul pârât a ignorat, pe de o parte, că instanţa de apel nu era învestită să cerceteze calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să formuleze cerere în baza Legii fondului funciar, date fiind îndrumările obligatorii ale deciziei de casare iar, pe de altă parte, că nu a învestit instanţa de control judiciar cu o cale de atac care să îi permită acesteia schimbarea soluţiei din perspectiva calităţii procesuale a reclamantei.

Astfel cum s-a mai arătat, dacă pârâtul a invocat prin întâmpinare o excepţie şi instanţa nu a dat soluţia dorită asupra acesteia însă rezolvarea pe fond a cauzei îi este favorabilă pârâtului, în cadrul procesual constituit prin exercitarea apelului de către reclamantă, chestiunea nu putea fi analizată din oficiu de instanţa de control judiciar, în absenţa învestirii sale cu o critică formulată în acest sens prin apel incident.

Recurentul pârât a arătat că aceste aspecte au fost reiterate ulterior, în calea de atac a apelului exercitată de reclamantă precum şi în etapa recursului, însă de pe poziţia procesuală de intimat, fără să arate care este dispoziţia legală care ar fi permis schimbarea soluţiei pronunţate de prima instanţă ca urmare a validării unei apărări invocate prin întâmpinare, care, în realitate, era subsumată unei excepţii procesuale, cum de altfel a şi fost invocată.

Aceste considerente răspund şi motivelor de recurs invocate de recurenta pârâtă D. referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei, conduita procesuală a acestei recurente fiind identică celei a recurentului pârât C.. Astfel, se observă că această pârâtă a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., arătând că aceasta nu mai este titulara unui drept care să o îndreptăţească să promoveze această acţiune, având în vedere existenţa contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale, autentificat sub nr. x din 30.01.2006, contract prin care reclamanta A. înstrăina toate drepturile succesorale prezente şi viitoare societăţii M. S.R.L.

Nu poate fi invocată încălcarea principiilor care guvernează rolul judecătorului în aflarea adevărului consacrate de art. 22 din C. proc. civ., dacă instanţa nu este învestită prin calea legală de atac, prin exercitarea de către partea interesată a mijlocului pe care legea îl pune la îndemâna sa pentru a obţine schimbarea soluţiei.

Recurentul pârât a mai invocat dispoziţiile art. 1247 din C. civ., conform cărora instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Într-adevăr, în aplicarea acestei dispoziţii legale, dacă reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe un act juridic nul absolut, instanţa poate respinge acţiunea, reţinând în considerente nulitatea, fără a o pronunţa în dispozitiv. Aplicat speţei, principiul ar presupune ca instanţa să considere nul titlul invocat ca temei al revendicării or, în cadrul procesual al prezentei acţiuni în revendicare, astfel cum a fost configurat prin decizia de casare, titlul autorului reclamantei reprezintă temeiul revendicării şi este supus comparării de titluri, nu titlul de proprietate emis în procedura legilor fondului funciar, considerat nul de pârâţi.

Este de observat că, în condiţiile în care a fost învestită doar cu apelul reclamantei, instanţa de apel putea proceda la invocarea nulităţii absolute numai cu respectarea principiilor procesuale care guvernează judecata în apel: efectul devolutiv al apelului şi limitele acestuia instituite de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel fiind obligată să rejudece fondul în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant; principiul reglementat de art. 481 din C. proc. civ., conform apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, principiu care este operant în tot cursul procesului, atât la judecata căii de atac, cât şi la judecata în fond după casare sau după admiterea căii de atac.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul pârât a reiterat susţineri referitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate al intimatei-reclamante, decurgând din: nerespectarea condiţiilor legale de reconstituire a dreptului de proprietate, nerespectarea Legii nr. 193/2007 sub aspectul categoriei de teren pentru care se putea solicita reconstituirea şi nerespectarea condiţiei ca imobilul solicitat să se afle la dispoziţia Comisiei de fond funciar, arătând că acestea nu reprezentau simple apărări de fapt, ci constituiau veritabile motive de nulitate ale titlului reclamantei, invocate incidental în cadrul apărării specifice comparării titlurilor, care trebuiau analizate de instanţă, întrucât analiza lor ar fi condus la concluzia opusă celei la care a ajuns instanţa de apel, respectiv lipsa preferabilităţii titlului reclamantei, care să justifice respingerea acţiunii.

În raport cu aceste susţineri, recurentul pârât a arătat că se impunea analiza pe fond a excepţiei de nulitate a titlului reclamantei.

Motive similare de recurs au fost invocate şi de recurenta pârâtă D., susţinându-se nelegalitatea titlului de proprietate emis în favoarea reclamantei şi împrejurarea că instanţa nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni, în această din urmă privinţă fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a mai arătat, judecata în fond după casare este supusă limitelor rezultate din principiile care reglementează judecata în respectiva fază procesuală şi indicaţiilor cuprinse în decizia instanţei de recurs, care a subliniat că titlurile de proprietate emise în procedura specială nu pot conduce la concluzia că părţile au acelaşi autor, astfel încât trebuie observate regulile aplicabile situaţiei în care titlurile provin de la autori diferiţi urmând a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile.

Recurentul pârât a reiterat de mai multe ori în cuprinsul cererii de recurs motivele de nulitate absolută care afectează valabilitatea titlului de proprietate al intimatei şi care îl înlătură, din punctul de vedere al preferabilităţii titlului, în cadrul analizei revendicării (mandat special, categorie folosinţă, nulitatea Actului adiţional nr. x/19.09.2016, titlul de proprietate al reclamantei nu avea preferabilitate în raport de nulitatea acestuia decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000 şi ale Legii nr. 169/1997) pentru a ajunge la concluzia că instanţa de apel nu putea da eficienţă juridică şi preferabilitate titlului de proprietate nr. x/15.02.2012 al intimatei reclamante. Toate aceste susţineri nu sunt pertinente pentru că, astfel cum s-a arătat, instanţa de apel nu a supus operaţiunii de comparare a titlurilor actul juridic contestat ci a analizat, conform deciziei de casare, titlurile de proprietate ale autorilor părţilor.

În acest context, susţinerea pertinentă este cea care priveşte nedovedirea titlului autorului intimatei, J., asupra terenului pretins preluat de stat prin Procesul-verbal de preluare, în sensul că nu s-ar face dovada dacă îl mai avea în proprietate la momentul pretinsei deposedări de către stat.

Sub acest aspect, recurentul pârât a arătat că reclamanta nu a fost în măsură să prezinte un "titlu de proprietate" primar, originar al autorului său — J., ci doar un Proces-verbal de preluare a unei părţi din moşia autorului J., ca urmare a exproprierii, încheiat în anul 1945, având ca anexă o pretinsă Schiţa moşiei Dlui J. - Crevedia. Recurentul a considerat că aceste acte nu probau faptul că, într-adevăr, autorul intimatei-reclamante, J., ar fi avut un titlu valabil asupra terenului din Tarlaua 73, sat Crevedia, care să justifice preferabilitatea pretinsului drept originar al reclamantei intimate.

Susţineri similare au fost formulate şi de recurentele pârâte D. şi E..

Instanţa de apel a reţinut că autorul intimatei reclamante a deţinut un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, situaţie stabilită în considerentele sentinţei civile nr. 3054/2008 a Judecătoriei Răcari. Astfel, instanţa de apel a avut în vedere sentinţa menţionată prin care s-a reţinut că reclamanta a dovedit că autorul său, J., a avut în proprietate suprafaţa de peste 148 ha teren pe raza localităţii Crevedia, din care 50 ha în punctul "Lângă Conac", care a fost preluată abuziv de CAP.

Prin urmare, în prezentul proces, hotărârea judecătorească menţionată, invocată de reclamantă în susţinerea dreptului invocat, a fost reţinută ca mijloc de probă.

Astfel cum s-a arătat, nu se contestă posibilitatea pârâţilor din prezentul proces de a răsturna prezumţia de adevăr a celor stabilite de instanţă prin hotărârea menţionată, însă răsturnarea prezumţiei presupune administrarea de către terţul faţă de acel proces, pârât în prezenta cauză, a unor probe contrare din care să rezulte o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţă în privinţa dreptului de proprietate al autorului reclamantei, a existenţei şi întinderii sale, inclusiv a amplasării terenului, simpla contestare a acelei situaţii neputând avea ca efect răsturnarea prezumţiei.

Or, în cauză, recurenţii pârâţi au contestat cele reţinute de instanţa anterioară pentru a stabili existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei, considerând insuficient probatoriul administrat în acel proces, fără a invoca o probă aptă a răsturna prezumţia.

Conform art. 434 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească are forţa probantă a unui înscris autentic, iar potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Acest din urmă text legal instituie posibilitatea ca terţul să înlăture opozabilitatea hotărârii în sensul că el poate combate cele stabilite în procesul la desfăşurarea căruia nu a participat, invocând apărări proprii şi pretinzând existenţa unui drept de natură să-l înlăture pe cel recunoscut în favoarea părţii, prin administrarea unor dovezi contrarii.

Astfel, hotărârea are valoarea unei prezumţii relative, conform art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., şi poate fi combătută prin proba contrară, ceea ce presupune o deplasare a sarcinii probei în sensul că aceasta incumbă celui care contestă prezumţia: cel care doreşte să infirme faptul prezumat, adică însuşi faptul principal generator de drepturi şi obligaţii civile, va prelua sarcina dovedirii faptului contrar.

Combaterea prezumţiei - care stabileşte un fapt - poate fi făcută de partea interesată prin orice mijloace de probă or, în cauză, recurenţii pârâţi nu au indicat care sunt mijloacele de probă care dovedesc situaţia contrară celei reţinute prin hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă.

În cadrul celui de-al cincilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat dispoziţiile art. 1200 din C. civ. şi a arătat că instanţa de apel nu a ţinut seama în compararea titlurilor părţilor de lipsa de preferabilitate a titlului reclamantei în raport de motivele de nulitate ale titlului decurgând din încălcarea prevederilor Legii nr. 1/2000.

Argumentele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost deja examinate în cadrul analizei motivelor anterioare, recurentul pârât reiterând aceleaşi susţineri de mai multe ori în cuprinsul cererii sale.

Instanţa de apel a comparat titlurile autorilor părţilor şi nu titlurile emise în procedura legilor fondului funciar şi a reţinut că autorul pârâtului C., I., a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în calitate de moştenitor al defuncţilor P. şi Q., care deţineau teren pe raza localităţii Darza, în prezent sat component al localităţii Crevedia, conform celor statuate prin sentinţa civilă nr. 4/6.01.2004 a Judecatoriei Răcari, în timp ce reconstituirea dreptului de proprietate s-a facut pe teren situat în satul Crevedia.

Prin urmare, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor, instanţa a constatat că reclamanta are titlul preferabil, acesta având ca obiect terenul în litigiu, în timp de titlul autorilor recurentului pârât are ca obiect un alt teren. Consecinţa, în urma stabilirii acestei situaţii juridice, este aceea că autoarea recurentului pârât a încheiat contractul de vânzare cu neproprietar, astfel încât se pune în discuţie principiul validităţii aparenţei în drept, invocat de recurentul pârât prin apărările sale, examinată în cadrul analizei motivului următor de recurs.

În acest sens, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul celui de-al şaselea motiv de recurs, recurentul pârât a susţinut că instanţa a interpretat eronat normele de drept material: principiul bunei-credinţe prevăzut de art. 31 din Legea nr. 7/1996, art. 901 din C. civ. precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, precum şi încălcarea principiului tempus regit actum prin aceea că a reţinut că recurentul nu ar fi fost un subdobânditor de bună-credinţă.

De asemenea, recurentul pârât a arătat că, prin reţinerea aplicabilităţii art. 17 din noul C. civ., instanţa a încălcat principiul tempus regit actum, invocând art. 6 alin. (2) şi (3) din noul C. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011 şi regula constituţională instituită în art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a făcut aplicarea art. 17 din C. civ. fără a observa restrângerea domeniului de aplicare a erorii comune şi invincibile precizată în art. 17 alin. (4) din C. civ., în sensul că aceasta va fi aplicabilă în mod exclusiv actelor juridice încheiate sub imperiul acestui cod, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii.

Totuşi, chiar dacă instanţa de apel a făcut referire la art. 17 din C. civ., fondul problemei nu este diferit, dispoziţia din actualul C. civ. nefăcând decât să expună reguli deja consacrate în materia teoriei aparenţei în drept. Este de precizat că domeniul de aplicare a teoriei aparenţei în drept este nelimitat, dar totdeauna are un caracter subsidiar, principiul putând fi aplicat în lipsa unui text legal care să reglementeze el însuşi situaţia în discuţie.

Astfel, anterior intrării în vigoare a actualului C. civ., Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra aplicabilităţii acestui principiu de drept, de exemplu, prin Decizia nr. 191/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 1 august 2002, reţinând cu acel prilej că «în astfel de situaţii obiectul contractului de înstrăinare constă într-un bun care nu aparţinea vânzătorului, fiind, în consecinţă, sustras prerogativei de dispoziţie a acestuia. Recunoaşterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului "nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet".

Totuşi, nici practica şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască în toate cazurile eficienţa distructivă, în această materie, a principiului enunţat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă - în baza unor raţiuni cu o aplicare mult mai largă şi care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul "error communis facit jus".

Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă - şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.»

Astfel, date fiind consecinţele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se află în situaţia de a pierde bunul, principiul error communis facit jus reclamă îndeplinirea unor condiţii cumulative pentru a putea opera, condiţii mult mai severe decât în cazul aplicării principiului ocrotirii bunei credinţe, respectiv: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, un bun imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună şi invincibilă, iar dobânditorul să fie de bună credinţă, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia.

Astfel, principiul aparenţei în drept poate fi aplicat în favoarea celui care a dobândit cu titlu oneros, un bun individual determinat, de la un proprietar aparent, fiind de bună credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului, nefiind suficientă simpla convingere eronată că transmiţătorul este proprietar al imobilului.

Ca atare, dacă sunt întrunite cerinţele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent, cumpărătorul de bună-credinţă de la proprietarul aparent păstrând bunul, el devenind proprietar în temeiul principiului error communis facit ius, nu al contractului de vânzare. Astfel, aplicarea mecanismului erorii comune generate de aparenţa în drept înseamnă un mod de dobândire a dreptului subiectiv civil.

Instanţa de apel a considerat că, în cauză, nu este întrunită cerinţa erorii comune şi invincibile, datorită împrejurării că, dacă ar fi cercetat titlurile de proprietate ale autorilor săi, pârâtul C. ar fi putut să cunoască faptul că antecesorii lui I. au deţinut teren în satul Dârza, comuna Crevedia, astfel că reconstituirea dreptului de proprietate pe un teren situat în satul Crevedia s-a facut pe un alt amplasament decât cel al terenului preluat de la autorii lui I..

De asemenea, instanţa de apel a arătat că, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. x/28.08.2006, era în vigoare Legea nr. 18/1991, care reglementa reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora pentru terenurile preluate de cooperativele agricole de producţie, astfel că intimatul-pârât nu poate pretinde că nu avea posibilitatea de a cunoaşte că fostul proprietar al terenului sau moştenitorii acestuia puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate.

Aceste considerente relevă greşita aplicare a criteriilor care trebuie avute în vedere de instanţă pentru a stabili dacă sunt întrunite cerinţele aplicării principiul validităţii aparenţei în drept.

Astfel, prima condiţie care trebuie îndeplinită este existenţa unei erori comune şi invincibile ceea ce presupune un element obiectiv reprezentat de aparenţa generată de un ansamblu de circumstanţe de fapt şi de drept, un element subiectiv constând în credinţa comună în această aparenţă, precum şi cerinţa ca eroarea astfel generată să fie una invincibilă.

În ceea ce priveşte coordonatele în care trebuie evaluate circumstanţele de fapt din care se poate reţine eroarea comună, este de observat că aceasta se întemeiază pe un titlu de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute terţului, în sensul că titlul proprietarului aparent era perfect valabil la momentul încheierii actului de vânzare către terţ; îndeplinirea formalităţilor de publicitate poate avea ca efect înlăturarea situaţiei de proprietate aparentă, aducând la cunoştinţa terţului o anumită situaţie juridică edificatoare însă poate şi să contribuie la crearea erorii comune prin înscrierea titlului proprietarului aparent (valorificând astfel efectul opozabilităţii înscrierilor în cartea funciară şi nu pe cel constitutiv al unui drept tabular, conform principiului publicităţii materiale); de asemenea, este necesară evaluarea comportamentului participanţilor la crearea situaţiei juridice, care poate fi de natură să menţină aparenţa născută din titlu în favoarea proprietarului aparent - în cauză a fost invocat comportamentul reclamantei care se pretinde adevărat proprietar şi care, susţine recurentul, prin inacţiunea sa, a permis pentru o perioadă suficientă de timp pentru crearea şi menţinerea aparenţei, ca autorul recurentului să apară faţă de terţi ca fiind veritabilul proprietar.

De asemenea, este necesar ca terţul subdobânditor să nu aibă o contribuţie formarea erorii comune, dimpotrivă, el este obligat să efectueze toate demersurile, în limita mijloacelor pe care le are, pentru a cunoaşte viciile titlului celui cu care contractează. Buna credinţă a subdobânditorului mai trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia, fiind necesar, în evaluarea acesteia, a se pune în evidenţă unele împrejurări de fapt din care se poate deduce că terţul ar fi avut unele dubii în legătură cu veridicitatea calităţii proprietarului aparent.

Examinarea considerentelor instanţei de apel relevă omisiunea analizei acestor criterii. Împrejurările arătate de instanţă, privind circumstanţele emiterii titlului de proprietate în favoarea autorului recurentului pârât au fost deja cenzurate de instanţa de judecată care examinat legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea acestuia şi a validat acest titlu, respingând acţiunea reclamantei în nulitate. Readucând în discuţie modul în care a fost emis respectivul titlu, pentru a justifica neîndeplinirea cerinţei erorii comune şi invincibile, nu se relevă care ar fi fost demersurile suplimentare care puteau fi efectuate de terţul dobânditor pentru a ajunge la concluzia că, deşi o instanţă de judecată a verificat legalitatea titlului, ar exista dubii privind validitatea acestuia datorită faptului că a fost emis pe un alt amplasament decât cel al terenului preluat de la autorii lui I..

Argumentul instanţei de apel în sensul că, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. x/28.08.2006, era în vigoare Legea nr. 18/1991, situaţie în care recurentul avea posibilitatea de a cunoaşte că fostul proprietar al terenului sau moştenitorii acestuia puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate ignoră criteriul conform căruia eroarea trebuie să se întemeieze pe un titlu de proprietate ale cărui vicii nu sunt cunoscute terţului, în sensul că titlul proprietarului aparent era perfect valabil la momentul încheierii actului de vânzare către terţ. Or, în condiţiile în care posibilitatea de a se solicita reconstituirea dreptului de proprietate la care face referire instanţa de apel a fost concretizată în temeiul unei legi ulterioare încheierii contractului, sunt pertinente şi necesar a fi evaluate argumentele recurentului pârât referitoare la succesiunea în timp a evenimentelor (cererea formulată de reclamantă în temeiul legii speciale, emiterea titlului de proprietate al autorului recurentului pârât, înscrierea acestuia în cartea funciară, încheierea contractului de vânzare cumpărare cu B.).

În ceea ce priveşte argumentele recurentului pârât privitoare la efectele înscrierii în cartea funciară şi la cazurile de rectificare a acesteia, sunt de observat prevederile art. 76 din Legea nr. 71/2011, conform cărora "dispoziţiile art. 876 - 915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.." or, în cauză, actul juridic invocat de recurent este anterior intrării în vigoare a codului.

Prin cererea de recurs, recurentul pârât a expus pe larg considerentele mai multor decizii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia aplicării dispoziţiilor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, în cauze în care existau titluri de proprietate valide concurente (Străin şi alţii, Preda şi alţii, S. şi T.) Curtea Europeană a reţinut încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

În acest sens, se constată că principiul avut în vedere de Curte în soluţionarea unor astfel de cauze se desprinde, exemplificativ, din Hotărârea pronunţată la data de 26 februarie 2019 în cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, par. 28 "Curtea reaminteşte că în cauza Preda şi alţii a constatat că imposibilitatea reclamanţilor de a redobândi posesia proprietăţilor lor, în pofida hotărârilor definitive care le recunoşteau retroactiv drepturile de proprietate, a constituit o lipsire de proprietate în sensul celei de a doua teze a art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1 şi că o astfel de lipsire, coroborată cu lipsa totală a unei despăgubiri, le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, cu încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Preda şi alţii, citată anterior, pct. 146, 148 şi 49). A reiterat constatările din cauza cea mai recentă şi similară, S. şi T., citată anterior (pct. 103-104)".

În circumstanţele concrete ale speţei, în care titlurile de proprietate concurente obţinute în procedura legii speciale cu privire la acelaşi bun, au fost emise ca urmare a unor verificări jurisdicţionale, respectiv, supuse unor astfel de verificări în soluţionarea acţiunilor în nulitatea titlurilor, rezolvarea juridică a situaţiei a fost dată de instanţa de recurs, decizia de casare impunând compararea titlurilor autorilor părţilor, conform regulilor de drept intern.

În cadrul celui de-al şaptelea motiv de recurs, recurentul pârât a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând "interpretarea eronată a principiului publicităţii imobiliare care consacră efectele înscrierii în cartea funciară ale dreptului vânzătorului (I.) şi ale subdobânditorului (B./C.) în raport de Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare".

Acest motiv de recurs nu este întemeiat.

Criteriul de preferabilitate a titlului înscris primul în cartea funciară se aplică în cazul comparării a două titluri de proprietate ce provin de la un autor comun, iar nu când titlurile provin de la autori diferiţi, or aceasta din urmă este situaţia din speţă, astfel cum s-a stabilit în mod obligatoriu prin decizia de casare. În această din urmă ipoteză, nu este aplicabil principiul publicităţii materiale, ci devin aplicabile regulile de drept comun din materia acţiunii în revendicare, care dau preferinţă celui care are un drept mai puternic, adică celui care a dobândit de la autorul al cărui drept este mai bine caracterizat, instanţa având a stabili care dintre autorii celor două părţi este verus dominus sau, cel puţin, beneficiază de aparenţe mai puternice că ar avea o asemenea calitate, operaţie logico-juridică necesară pentru a satisface adagiul nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.

De asemenea, dacă titlurile provin de la autori diferiţi, nu este aplicabilă regula conform căreia este preferabilă situaţia posesorului, cum a susţinut recurenta E., ci regula expusă mai sus.

Prin urmare, în speţă, instanţa de apel a considerat în mod corect că nu este relevantă în revendicarea prin compararea titlurilor în litigiu înscrierea în cartea funciară dreptului autorului recurentului pârât.

În ceea ce priveşte condiţiile de aplicare a principiului publicităţii materiale, se constată că art. 76 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. prevede că dispoziţiile art. 876 - 915 din C. civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a C. civ.

Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a C. civ. vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte, astfel cum prevede art. 77 din actul normativ menţionat.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 şi ale art. 36 din Legea nr. 7/1996, principiul publicităţii materiale acţionează numai când sunt întrunite, cumulativ, toate cerinţele prevăzute expres sau implicit de lege, respectiv: imobilul să fie înscris în cartea funciară, dreptul antecesorului tabular să fie vătămat de înscrierea efectuată în folosul celui de-al doilea înscris şi cel de-al treilea înscris în cartea funciară să fi dobândit un drept de la al doilea, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.

Aşadar, beneficiul pe care îl oferă acţiunea conjugată a dispoziţiilor anterior menţionate, care dau conţinut principiului publicităţii materiale, vizează toate cazurile în care este vorba despre lipsa sau nevalabilitatea titlului celui de-al doilea înscris în cartea funciară, care poate fi suplinită, prin efectul publicităţii materiale, în favoarea celui de-al treilea şi în contra primului - antecesorul tabular şi adevăratul titular al dreptului real, definitiv pierdut în favoarea celui de-al treilea (iar nicidecum nu poate suplini lipsa ori nevalabilitatea titlului celui dintâi, în baza căruia s-a deschis cartea funciară).

Prin urmare, efectul achizitiv al publicităţii de carte funciară, ce decurge din acţiunea combinată a dispoziţiilor art. 31 şi ale art. 36 din Legea nr. 7/1996, nu sancţionează un proprietar rămas străin de cartea funciară în care a fost înscris – în lipsa unui titlu ori în baza unui titlu nevalabil – un altul, titular al unei înscrieri privitoare la acelaşi drept şi nici pe cel căruia, tot din necunoştinţă de cauză, nu i s-ar putea în mod obiectiv opune termenul de 3 ani prevăzut pentru formularea acţiunii în rectificare.

Astfel, cum efectul achizitiv nu se produce şi nu poate fi invocat decât în raport cu persoane înscrise în aceeaşi carte funciară, dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 nu pot paraliza acţiunea în revendicare formulată de cel neînscris în aceeaşi carte funciară şi care se consideră adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, celui care se pretinde titular al dreptului real asupra imobilului, ce nu a fost înscris în cartea funciară, nu i se poate opune de către subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros efectul achizitiv al dreptului real asupra aceluiaşi imobil decurgând din aplicarea principiului publicităţii materiale.

În cadrul celui de-al optulea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat greşita interpretare a normelor de drept material care reglementează acţiunea în revendicare art. 555, 557, 563 şi art. 565 din C. civ., considerând că, în urma operaţiunii de comparare a titlurilor, instanţa trebuie să constate că titlul său era preferabil, fiind mai bine caracterizat.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul pârât nu a învederat însă critici prin care să arate în ce mod au fost greşit aplicate dispoziţiile legale indicate, ci a reiterat argumente circumscrise efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, susţinând că preferabilitatea titlului său rezultă din următorul considerent al deciziei nr. 860/2010 a Tribunalului Dâmboviţa: "Prin urmare, titlul recurentului-pârât (n.n I.) nu a încălcat niciun drept al intimatei reclamante (n.n. A.), drept care nu era nici măcar virtual, potenţial, pentru că ea nu ceruse reconstituirea anterior sau concomitent cu pârâtul I. pentru a-şi disputa vechiul amplasamenť". În concluzie, recurentul pârât a arătat că sunt negate efectele acestei hotărâri, într-un mod incompatibil cu standardul de protecţie rezultat din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi din art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţie.

Acestor argumente li s-a răspuns în cadrul considerentelor expuse în cadrul analizei primului motiv de recurs.

Argumentul criticat al instanţei conform căruia preferabilitatea titlului reclamantei ar rezulta din faptul că autorul intimatei reclamante a deţinut terenul pe raza comunei Crevedia este unul corect câtă vreme, în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor autorilor părţilor, este relevant obiectul asupra căruia poartă dreptul supus comparării.

Argumentul recurentului pârât prin care acesta a arătat că, la momentul naşterii dreptului antecesorului pârâtului, I., reclamanta intimată nu avea un "bun actual", în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene transpuse prin decizia L. şi alţii contra României, este subsumat celor invocate în cadrul celui de-al şaselea motiv de recurs, în analiza căruia s-a arătat că decizia de casare a impus compararea titlurilor autorilor părţilor, conform regulilor de drept intern.

În cadrul acestui motiv de recurs recurentul pârât a invocat din nou principiul publicităţii materiale, considerând că preferabilitatea titlului său decurge din faptul că a dobândit bunul cu titlu oneros şi cu bună-credinţă, chiar de la un neproprietar, astfel încât dreptul s-a consolidat prin înscrierea în cartea funciară. Acestor susţineri li s-a răspuns în cadrul considerentelor expuse în analiza celui de-al şaptelea motiv de recurs.

Recurentul pârât a mai invocat faptul că nu a fost depus actul de proprietate al autorului reclamantei, fiind depus doar un proces-verbal de preluare din 1946 pentru suprafaţa de aprox. 100 ha teren arabil pe raza localităţii Crevedia, fără o identificare clară a amplasamentului acestui teren; că hotărârea judecătorească de reconstituire a dreptului sau de proprietate a făcut o identificare a terenului autorului sau doar în baza unei expertize extrajudiciare nu îi este opozabilă; că a răsturnat prezumţia rezultată din această hotărâre, în raport de motivele de nulitate ale titlului şi actului adiţional la contractul de cesiune de drepturi succesorale invocate incidental.

Chestiunilor referitoare la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă şi la posibilitatea pârâtului din prezentul proces de a face dovada contrară acesteia li s-a răspuns în cadrul analizei celui de-al patrulea motiv de recurs iar celor referitoare la nulitatea titlului de proprietate şi a actului adiţional la contractul de cesiune de drepturi succesorale, în cadrul analizei celui de-al patrulea motiv de recurs.

În cadrul celui de-al nouălea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că, prin efectul recunoaşterii dreptului său de proprietate pe cale judiciară şi ulterior administrativă, a dobândit un "bun" prevăzut şi protejat de art. 1 dispoziţia convenţională invocată, iar prin admiterea cererii de revendicare formulată de reclamantă, Curtea de Apel Ploieşti a exercitat o ingerinţă nejustificată şi disproporţionată în exercitarea acestuia.

Aceste chestiuni au fost invocate în întâmpinarea la apelul din primul ciclu procesual şi au fost analizate ca atare de instanţa de apel care a pronunţat prima decizie casată. Prin decizia atacată cu prezentul recurs, instanţa de apel nu a analizat aceste apărări, astfel încât motivul de recurs nu poate fi analizat din perspectiva pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind posibilă exercitarea unui control de legalitate în lipsa unor considerente ale instanţei de apel care să expună motivele pentru care a înălturat respectivele apărări. În realitate, recurentul pârât invocă tocmai această lipsă a considerentelor instanţei de apel, astfel încât se impune analiza motivului de apel din această perspectivă, cazul de casare în care el se încadrează fiind acela prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Se observă că, principial, problemele pretins neanalizate de instanţa de apel reprezintă apărări de fond, pentru invocarea cărora normele de procedură nu prevăd o formă specială, acestea putând fi cuprinse în întâmpinare sau în notele de şedinţă. Aceste apărări reprezintă un mijloc procesual prin care partea invocă obiecţiuni împotriva pretenţiei formulate împotriva sa, urmărind respingerea acesteia ca neîntemeiată, după examinarea fondului său. Prin urmare, instanţa de judecată are obligaţia de a examina apărările de fond iar argumentele pentru care acestea au fost reţinute sau dimpotrivă, înlăturate, trebuie să se regăsească în considerentele hotărârii judecătoreşti.

În cauză însă, apărările pârâtului din acţiunea în revendicare, reiterate în cadrul acestui motiv de recurs, nu se impun a fi analizate în rejudecarea apelului reclamantei, dat fiind faptul că decizia de casare a stabilit în mod obligatoriu coordonatele în care va avea loc rejudecarea, şi anume, prin compararea titlurilor autorilor părţilor, operaţiune care presupune aplicarea regulilor de drept intern.

În cadrul celui de-al zecelea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 566 coroborat cu art. 1645 alin. (2) şi art. 948 alin. (4) din C. civ., arătând că instanţa de apel a reţinut greşit că recurentul-pârât este posesor de rea-credinţă din momentul în care ar fi cunoscut viciile titlului lui, astfel că de la acel moment ar fi trebuit să se calculeze termenul pentru plata despăgubirilor către reclamantă.

Din dezvoltarea motivului de recurs, rezultă că recurentul pârât nu a contestat că despăgubirile solicitate de reclamantă ar fi datorate de momentul de la care posesorul ar fi cunoscut viciile titlului lui, însă a criticat faptul că instanţa de apel a reţinut, ca dată de la care acesta a devenit de rea credinţă, data introducerii acţiunilor prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii titlului său de proprietate, în anul 2009.

Recurentul pârât a contestat această soluţie, considerând că nu se poate reţine nicio vinovăţie a sa datorită faptului nu ar fi renunţat la posesia terenului şi că astfel ar fi cauzat prejudiciul reclamantei intimate pentru lipsa de folosinţă, dat fiind faptul că acesta a dobândit cu bună-credinţă prin contractul de vânzare de la autorul său care a accesat procedura legii fondului funciar privind eliberarea titlului de proprietate şi în care se prezumă că organele competente în materia legii fondului funciar au verificat îndreptăţirea autorului său şi întinderea suprafeţei de teren la care este îndreptăţit.

În mod similar, motivele de recurs invocate de recurentele pârâte E. şi D. vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material reprezentate de art. 566 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 1645 alin. (2) şi art. 1854 din C. civ. a căror incidenţă în cauză a fost reţinută de instanţa de apel pentru a admite cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului revendicat.

Aceste motive de recurs sunt întemeiate.

Conform art. 566 alin. (2) din C. civ., posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar. Noţiunea de folosinţă, ca atribut al dreptului de proprietate, se defineşte ca posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept, de a utiliza un bun şi de a-i culege fructele, fiind astfel necesar, pentru admiterea unei asemenea cereri, ca titularul dreptului să fi fost privat de posibilitatea exercitării acestui atribut al dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită a unui terţ.

Acordarea despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă, legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speţă - anterior acestui moment.

Pentru stabilirea aceastei date sunt relevante dispoziţiile art. 948 alin. (4) din C. civ., conform cărora posesorul este de bună-credinţă atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.

Instanţa de apel a reţinut că "intimaţii-pârâţi au devenit posesori de rea-credinţă ai terenurilor revendicate cel mai târziu la data introducerii acţiunilor prin care apelanta-reclamantă a solicitat constatarea nulităţii titlurilor lor de proprietate, respectiv în anul 2009, când intimaţii-pârâţi au luat cunoştinţă de drepturile pretinse de apelanta-reclamantă cu privire la aceste terenuri".

Această statuare nu are în vedere dispoziţia legală care leagă reţinerea relei credinţe de existenţa unor cauze de ineficacitate pe care pârâtul le cunoaşte sau trebuia, după împrejurări, să le cunoască. În acest sens, este de observat că instanţa de apel a reţinut ca moment de la care pârâţii sunt de rea credinţă momentul introducerii acţiunilor în nulitate, însă acele acţiuni au fost respinse prin hotărâri judecătoreşti definitive, instanţele invalidând astfel pretenţia reclamantei privind existenţa unei cauze de ineficacitate. Prin urmare, pretinzând că pârâţii cunoşteau de la momentul introducerii acţiunii cauza de ineficacitate, instanţa de apel le reproşează o conduită conformă hotărârilor judecătoreşti de validare a legalităţii titlului.

În cadrul celui de-al unsprezecelea motiv de recurs invocat de recurentul C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul pârât a invocat încălcarea principiului disponibilităţii consacrat de art. 9, art. 22 alin. (6) şi art. 397 din C. proc. civ. prin pronunţarea extra petita în privinţa termenului pentru acordarea despăgubirilor pentru lipsă de folosinţă, în sensul că instanţa a dispus acordarea respectivelor despăgubiri pentru 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 2012, în situaţia în care reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a menţionat perioada pentru care solicită să îi fie acordate despăgubirile.

Recurenta D. a criticat faptul că instanţa de apel a obligat la mai mult decât s-a cerut, respectiv pentru 5 ani, pentru perioada 2012 – 2017, anul întocmirii expertizei de evaluare a lipsei de folosinţă.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor să-i plătească suma de "50.000 RON, reprezentând valoarea estimată la acest moment a despăgubirilor pentru lipsa reclamantei de folosinţa suprafeţei de teren revendicate (suma de 50.000 RON reprezintă valoarea estimată de reclamantă, la momentul introducerii prezentei acţiuni, a despăgubirilor solicitate, urmând ca acest cuantum să fie modificat de reclamantă în funcţie de rezultatele expertizei judiciare ce va fi administrată în cauză)".

Prin întâmpinarea formulată faţă de această cerere, pârâta B. a invocat excepţia puterii de lucru judecat iar pe fond a solicitat respingerea ca nefondată a acţiunii în revendicare. În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului, pârâta a invocat excepţia netimbrării, fără a susţine lipsuri referitoare la petitul formulat de reclamantă.

Pronunţându-se asupra acestei cereri, instanţa de apel a reţinut calitatea pârâţi de posesori de rea-credinţă şi i-a obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor, pentru perioada 2012 - 2017, precizând că suma a fost determinată prin raportul de expertiză specialitatea agricultură întocmit de expertul U..

În ceea ce priveşte obligaţia de restituire a fructelor, întinderea sa se stabileşte cu observarea dispoziţiilor art. 948 alin. (1) din C. civ. conform căruia posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat iar buna-credinţă încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute astfel cum prevede alin. (4) al textului legal menţionat. Prin urmare, buna credinţă încetează cel târziu în momentul chemării în judecată.

De asemenea, întinderea obligaţiei de restituire este stabilită de art. 566 alin. (2) din C. civ., conform căruia restituirea fructelor produse de bun se realizează până la înapoierea acestuia către proprietar.

Astfel, existenţa şi întinderea obligaţiei de restituire va fi stabilită de instanţa de apel în rejudecare cu observarea regulilor menţionate, precum şi cu stabilirea în prealabil a situaţiei de fapt relevante, cu respectarea reperelor expuse în analiza motivului de recurs anterior. Mai este de observat că soluţia care va fi pronunţată în rejudecare asupra cererii de acordare a despăgubirilor formulate în contradictoriu cu recurentul pârât C. depinde de rezultatul analizei cererii de revendicare îndreptate împotriva acestuia.

Adiţional motivelor de recurs cărora li s-a răspuns prin considerente comune, date fiind susţinerile similare ale părţilor, în ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta pârâtă E., se constată că aceasta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 782/06.04.2010 definitivă prin decizia civilă nr. 1244/21.12.2010 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din hotărârea menţionată, prin care demersurile reclamantei pentru a obţine nulitatea titlului pârâtei au eşuat pe motiv că terenurile un se suprapun.

În mod similar, recurenta pârâtă D. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., susţinând că în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut autoritatea de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 781/2010 şi decizia civilă nr. 1065/09.11.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2004 de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a respins acţiunea formulată de intimata-reclamantă A. în constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtei pe considerentul că, potrivit expertizei întocmite, "terenurile părţilor nu se suprapun".

Instanţa de apel a considerat că aceste apărări nu sunt întemeiate întrucât, deşi în considerentele sentinţelor civile nr. 781/6.04.2010 si nr. 782/6.04.2010, ambele pronunţate de Judecătoria Răcari, s-a reţinut că terenurile cuprinse în titlurile de proprietate deţinute de părţi nu se suprapun, "atât prima instanţă, cât şi instanta de apel care a pronunţat decizia civilă nr. 2615/10.11.2021 au dat eficienţă concluziilor raportului de expertiză topografică întocmit de expertul H., conform cărora terenul în suprafaţă de 189508 mp, înscris în titlul de proprietate al apelantei-reclamante se suprapune total peste terenurile cuprinse în titlurile de proprietate deţinute de intimaţii-pârâţi C. şi E. şi parţial (1767 mp) peste terenul intimatei-pârâte D.".

Pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că intimaţii-pârâţi nu au formulat apel împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe, astfel încât acestea au dobândit autoritate de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie în rejudecarea apelului reclamantei.

Acest considerent este unul corect, câtă vreme problema suprapunerii dintre terenul revendicat de reclamantă şi cele deţinute de pârâte era o chestiune litigioasă, dezlegată de prima instanţă în sensul că "toate cele trei terenuri revendicate se află în posesia pârâţilor". Instanţa a motivat această concluzie explicând că "expertul desemnat în cauză a arătat că cele trei terenuri revendicate de către reclamantă se află atât în titlurile de proprietate ale celor trei pârâţi, care fiecare are intabulat dreptul său de proprietate, dar şi în titlul de proprietate al reclamantei, sub identificator topografic x a localităţii Crevedia, existând prin urmare o suprapunere de teren."

Pentru situaţia în care considerentele hotărârii sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. instituie mijlocul procesual care trebuie exercitat de partea interesată pentru a înlătura respectivele considerente. Această cale de atac are scopul de a înlătura vocaţia unor astfel de considerente de a intra sub autoritatea lucrului judecat prin faptul neatacării lor.

În cauză, considerentele sentinţei tribunalului conţin constatări de fapt contestate prin prezentul recurs de pârâte. În situaţia expusă, acestea aveau interesul atacării acelor considerate deoarece, în caz contrar, ele ar intra sub autoritatea lucrului judecat, câtă vreme, în prezent, partea are la îndemână remediul procedural de a obţine înlăturarea din cuprinsul hotărârii a considerentelor eronate sau prejudiciabile pentru părţi din perspectiva situaţiei de fapt reţinute, care ar putea fi opuse într-o judecată ulterioară. Prin urmare, partea interesată va trebui să adopte o asemenea conduită procesuală şi să procedeze la promovarea căii de atac, chiar dacă soluţia din dispozitiv îi este favorabilă, pentru a evita ca respectivele considerente să intre sub efectul autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care nu au format obiectul căii legale de atac.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că, în privinţa efectelor sentinţelor civile nr. 781/2010 şi 782/2010 "se impune autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 1162/4.11.2015 a Judecătoriei Răcari, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 413/27.04.2016 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri întrucât concluzia că terenurile părţilor nu se suprapun a fost determinată de modul defectuos de întocmire a expertizei topografice de către expertul V., în dosarul nr. x/2009, expertul reducând lungimea laturii vestice a imobilului apelantei-reclamante de la 116.08 m la 55,88 m; ulterior, prin decizia civilă nr. 497/16.12.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a fost lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 3054/2008 în privinţa vecinătăţilor, la vest terenul fiind delimitat şi de DN1A pe o lungime de 116,08 m. Sentinţa civilă nr. 1162/4.11.2015 a Judecătoriei Răcari are autoritate de lucru judecat pentru că dezleagă tocmai problema efectelor pe care sentinţele civile nr. 781/2010 şi 782/2010 le produc, problemă pusă în discuţie şi în prezenta cauză. Instanţa precizează că intimatele-pârâte D. şi E. au avut calitatea de părţi în procesul în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1162/2015".

Într-adevăr, prin sentinţa civilă nr. 1162/4.11.2015 a Judecătoriei Răcari s-a considerat că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri întrucât concluzia că terenurile părţilor nu se suprapun a fost determinată de modul defectuos de întocmire a expertizei topografice. În consecinţă, instanţa a concluzionat în acel proces că s-a "probat contrariul celor reţinute în cele două sentinţe civile". În această situaţie, în mod corect a reţinut instanţa de apel identitatea de chestiune litigioasă, prin sentinţa menţionată fiind dezlegată definitiv problema efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţelor civile nr. 781/2010 şi 782/2010 în privinţa suprapunerii terenurilor, în contradictoriu cu părţile prezentului proces, în care recurentele pârâte reiterează aceeaşi chestiune litigioasă.

Or, dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. stabilesc că oricare dintre părţi poate opune, într-un proces, lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, fiind suficientă suprapunerea chestiunii litigioase, a cărei rezolvare nu poate fi contrazisă indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente şi indiferent de calitatea soluţiei anterioare.

Recurenta pârâtă E. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. şi încălcarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta pârâtă a arătat că nu a fost parte în litigiul prin care reclamanta a obţinut hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel încât aceasta nu îi este opozabilă, fapt ce îi oferă posibilitatea de a face dovada contrară, invocând tocmai puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 782/2010 a Judecătoriei Răcari.

În mod similar, recurenta pârâtă D. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. şi încălcarea principiului relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă, prin raportare la puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 781/2010 a Judecătoriei Răcari.

Criticile concrete formulate de recurentele pârâte în cadrul acestui motiv de recurs vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat norma de drept procesual cuprinsă în art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu norme de drept material. Prin urmare, Înalta Curte reţine că argumentele dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât acesta are în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Raportat la criticile susţinute în dezvoltarea motivului de recurs, prin care recurenta pârâtă a invocat o greşită aplicare de către instanţa de apel a normelor procesuale care reglementează opozabilitatea hotărârii, examinarea motivului de recurs trebuie circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care are în vedere încălcarea regulilor de procedură.

Examinarea modului de aplicare în prezenta cauză a dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. a fost realizată în cadrul analizei celui de-al doilea şi celui de-al patrulea motiv de recurs al recurentului pârât C., considerentele expuse răspunzând şi criticilor recurentelor pârâte E. şi D., în condiţiile în care problemele de drept invocate sunt identice, purtând asupra modului în care pârâţii, terţi faţă de procesul în care a fost pronunţată hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit dreptul reclamantei la reconstituirea dreptului de proprietate, pot face dovada contrară acesteia.

Astfel, pe de o parte, sentinţele nr. 781/2010 şi nr. 782/2010 ale Judecătoriei Răcari stabilesc legalitatea titlului emis în favoarea recurentelor pârâte în procedura legii speciale, nu inexistenţa dreptului reclamantului din acţiunea în revendicare, iar recurentele pârâte nu au administrat, în prezenta cauză, probe contrare din care să rezulte o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţă în privinţa dreptului de proprietate al autorului reclamantei, sub aspectul existenţei şi întinderii dreptului precum şi al amplasării terenului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentele pârâte E. şi D. au invocat greşita interpretare şi aplicare a art. 555, art. 557, art. 563 şi art. 565 din C. civ., cu referire la dispoziţiile de drept material care reglementează conţinutul, dobândirea, apărarea şi dovada dreptului de proprietate al reclamantei în acţiunea în revendicare, prin ignorarea dreptului de proprietate reconstituit cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii titlurilor de proprietate pentru recurentele pârâte.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele pârâte au expus argumente prin care a susţinut legalitatea emiterii titlurilor lor de proprietate în procedura legilor fondului funciar. Aceste susţineri, pe de o parte, nu relevă modul în care instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material care guvernează acţiunea în revendicare iar, pe de altă parte, ele nu sunt pertinente soluţionării cauzei în rejudecare, date fiind indicaţiile obligatorii ale deciziei de casare, care a impus compararea titlurilor autorilor părţilor. În această situaţie, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legile speciale pentru constituirea şi, respectiv, reconstituirea dreptului de proprietate al recurentelor pârâte nu formează obiect al prezentei judecăţi.

Urmând indicaţiile deciziei de casare, instanţa de apel a procedat la compararea drepturilor autorilor părţilor asupra terenului în litigiu reţinând, în privinţa pârâtei E., că aceasta a beneficiat de constituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 5000 mp teren, înscrisă în titlul de proprietate nr. x/1.11.2001, ceea ce înseamnă că aceasta sau autorii săi nu au deţinut anterior în proprietate terenul în litigiu.

Astfel, dată fiind forma prevăzută de Legea nr. 18/1991 în care a fost stabilit dreptul de proprietate în favoarea recurentei pârâte E., prin constituirea dreptului de proprietate realizându-se împroprietărirea unor categorii de persoane, instanţa de apel a reţinut corect că recurenta sau autorii săi nu au deţinut anterior în proprietate terenul în litigiu, situaţie în care criteriul aplicat în soluţionarea acţiunii în revendicare, aplicat conform dezlegărilor deciziei de casare, nu poate opera în favoarea acestei părţi.

În privinţa recurentei pârâte D., instanţa de apel a reţinut că, prin titlul de proprietate nr. x/19.06.2007, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren de 7357 mp situată pe raza satelor Samurcaşi şi Cocani, din comuna Crevedia. Această situaţie nu a fost contestată de recurentă, care a arătat expres în cererea sa de recurs că este beneficiara reconstituirii dreptului de proprietate în calitate de moştenitoare a defunctei O., care a avut teren intravilan în satul Samurcaşi. Instanţa de apel a constatat însă că terenul în privinţa căruia există situaţia de suprapunere cu titlul reclamantei, de 1767 mp, este situat în satul Crevedia.

Prin urmare, nici în acest caz nu s-a reţinut că recurenta sau autorii acesteia ar fi deţinut anterior în proprietate terenul în litigiu, astfel încât criteriul comparării drepturilor autorilor părţilor asupra acestui teren operează în favoarea reclamantei, al cărei autor a fost proprietarul terenului în litigiu, teren preluat ulterior de CAP, astfel cum a constatat instanţa de apel.

Susţinerile recurentelor pârâte care vizează modul în care reclamanta intimată a făcut dovada dreptului său de proprietate îşi găsesc răspunsul în cadrul considerentelor expuse în analiza motivelor de recurs invocate de recurentul pârât C., chestiunile de nelegalitate fiind identice, ele referindu-se, pe de o parte, la modul în care trebuia analizat titlul reclamantei şi, pe de altă parte, la dovada dreptului de proprietate al reclamantei în contextul aplicării art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte buna credinţă invocată de recurentele pârâte în combaterea acţiunii în revendicare, este de observat că simpla bună credinţă a acestora nu le conferă acestora preferabilitate în cadrul unei acţiuni în revendicare, acest criteriu neputând avea semnificaţie juridică în lipsa unui text legal care să consacre un asemenea efect. Acţiunea în revendicare formulată de un reclamant care s-a dezinteresat de bunul deţinut în proprietate o perioadă de timp îndelungată poate fi paralizată prin invocarea de către pârâtul de bună-credinţă a unei situaţii juridice creatoare de drept. În acest sens, în cazul pârâtului C., a fost analizată o astfel de situaţie, generată de aplicarea teoriei aparenţei în drept, care însă nu îşi găseşte incidenţă în situaţia recurentelor pârâte, în lipsa întrunirii condiţiilor specifice, enunţate în cadrul prezentelor considerente.

Susţinerile recurenţilor pârâţi circumscrise situaţiei de fapt în privinţa amplasării terenului revendicat care nu relevă aspecte de nelegalitate ci contestă elemente ale situaţiei factuale excedează controlului instanţei de recurs. Astfel, stabilirea acestor elemente ale situaţiei de fapt revine exclusiv instanţelor de fond şi nu poate forma obiect de analiză în recurs, întrucât tinde la o cenzurare a aprecierii făcute de instanţa de apel cu privire la mijloacele de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt, a elementelor factuale care o compun.

În temeiul considerentelor expuse, văzând prevederile art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi D., E. şi C. împotriva deciziei nr. 2310 din 29 decembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., va casa în parte decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, rejudecarea urmând a avea loc în coordonatele celor dezlegate în prezenta decizie, în cadrul analizei motivelor de recurs considerate întemeiate.

Dat fiind rezultatul analizei motivelor de recurs invocate de recurentele-pârâte D. şi E. Menţine în privinţa cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu acestea, respectivele motive de recurs fiind considerate neîntemeiate, Înalta Curte va menţine decizia în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului reclamantei în privinţa cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâtele D. şi E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi D., E. şi C. împotriva deciziei nr. 2310 din 29 decembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează în parte decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Menţine decizia în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului reclamantei în privinţa cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâtele D. şi E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2025.