Admissibility of civil delictual liability action for tax claims following criminal statute of limitations dismissal

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28 martie 2023 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub nr. x/2023, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a chemat în judecată pe pârâţii A., B. şi C., solicitând instanţei să instituie în sarcina acestora obligaţia de a achita, în solidar, suma de 408.245,08 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin neevidenţierea şi necalcularea, în mod corect, a impozitului pe profit şi a TVA, în perioada 2011-2013.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 256 din 3 octombrie 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul C., şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă

Prin decizia nr. 560 din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei nr. 256 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C.; a trimis cauza Tribunalului Braşov pentru rejudecare.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul C..

Afirmă că au fost aplicate greşit normele de drept material, respectiv art. 85 şi art. 91 Codul de procedură fiscală – în vigoare la data săvârşirii presupuselor fapte de evaziune fiscală – art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. pen. şi Decizia nr. 7/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurentul susţine că situaţia reglementată prin Decizia nr. 7/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este incidentă în cauză întrucât faţă de pârât nu s-a dispus o soluţie de achitare în cauza penală.

Afirmă că aparţine instanţei civile competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva administratorului unei societăţi doar în ipoteza în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Învederează că reclamantul nu a exercitat plângere împotriva ordonanţei de clasare dispuse în dosarul penal, iar prescripţia răspunderii penale nu împiedică continuarea acţiunii civile în dosarul penal, ci, dimpotrivă, era obligatorie cât timp era constituită o parte civilă, iar prejudiciul era constatat.

Arată că pentru recuperarea creanţei fiscale se impune respectarea procedurii instituite de legislaţia fiscală, prin emiterea unei decizii de impunere, reclamantul neavând posibilitatea să sesizeze instanţa civilă cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea creanţei.

Susţine că, în raport cu dispoziţiile art. 85 şi ale art. 91 Codul de procedură fiscală, nu este necesară intervenţia instanţei de judecată pentru statuarea prin hotărâre judecătorească asupra întinderii creanţei şi instituirea obligaţiei de plată în sarcina debitorului deoarece, în materie fiscală, aceasta se realizează de organul fiscal.

Apreciază că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov are la dispoziţie o procedură specială, în temeiul procedurii fiscale, de atragere a răspunderii fiscale a pârâţilor, deciziile emise în acest sens fiind titlu de creanţă.

Învederează că, prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., care prevăd că, dacă instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei civile, legiuitorul nu stabileşte o obligaţie, ci o posibilitate de a se adresa instanţei civile, raportat la particularitatea fiecărui raport dedus judecăţii.

Susţine că angajarea răspunderii civile delictuale poate avea loc numai în situaţia în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii, cu caracter derogator.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul susţine că soluţia instanţei de apel este legală întrucât acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, fiind păstrate, potrivit dispoziţiilor art. 397 alin. (5) C. proc. pen., măsurile asiguratorii pentru un termen de 30 de zile în care partea vătămată este ţinută a formula acţiune civilă, la instanţa civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. arată că susţine recursul declarat de pârâtul C..

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 16 ianuarie 2025, când cauza a fost amânată la data de 10 aprilie 2025, fiind încuviinţată cererea de amânare formulată de reprezentantul convenţional al recurentului, în vederea efectuării verificărilor necesare pentru clarificarea aspectului privind formularea recursului în termen procedural.

La termenul din data de 10 aprilie 2025, pricina a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Urmare a cererii de repunere pe rol a dosarului, formulată de recurent, a fost stabilit termen de judecată la 20 noiembrie 2025, când Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant Statul Român, prin întâmpinare, şi a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin criticile formulate, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii reclamantului în promovarea demersului judiciar, susţinând că, faţă de dispoziţiile art. 85 şi ale art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, reclamantul, în calitate de autoritate publică învestită cu prerogativa administrării şi/sau colectării creanţelor fiscale, avea obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce îi sunt conferite, să emită decizie de impunere, în cuprinsul căreia să fie individualizate creanţele datorate de debitorul obligaţiilor fiscale către bugetul statului. Astfel, pentru recuperarea creanţei fiscale se impune respectarea procedurii instituite de legislaţia fiscală, prin emiterea unei decizii de impunere, reclamantul neavând posibilitatea să sesizeze instanţa civilă cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea creanţei.

Totodată, susţine aplicarea greşită a Deciziei nr. 7/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, afirmând că nu este incidentă în cauză întrucât faţă de pârât nu s-a dispus o soluţie de achitare în cauza penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În aceste coordonate, Înalta Curte observă că, prin criticile aduse hotărârii recurate, recurentul susţine o pretinsă inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamantul Statul Român, prin interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale care reglementează posibilitatea promovării, în faţa instanţei civile, a acţiunii civile în răspundere delictuală, lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, astfel încât analiza instanţei de recurs se va efectua din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), precum şi ale pct. 8 al aceluiaşi articol ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), criticile urmând a fi respinse, ca nefondate, pentru motivele ce succed.

Obiectul recursului pendinte este reprezentat de decizia nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin care a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei nr. 256 din 3 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o; a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., cauza fiind trimisă Tribunalului Braşov pentru rejudecare.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 408.245,08 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin neevidenţierea şi necalcularea, în mod corect, a impozitului pe profit şi a TVA, în perioada 2011-2013.

În cadrul dosarului penal nr. x/2018 constituit pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov a fost efectuat un raport de constatare tehnico-ştiinţifică cu privire la activitatea desfăşurată prin S.C. D. S.R.L., pe linia operaţiunilor comerciale de achiziţie profile aluminiu, concluzionându-se că în evidenţa contabilă a acesteia nu au fost corect calculate sumele de bani datorate bugetului consolidat al statului, cu titlu menţionat anterior, sume pentru recuperarea cărora reclamantul s-a constituit parte civilă.

Prin Ordonanţa din data de 21 februarie 2023, procurorul a dispus clasarea cauzei penale în care au avut calitatea de suspecţi pârâţii din cauza civilă de faţă, motivat de faptul că a intervenit prescripţia răspunderii penale şi, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanţa din data de 26 aprilie 2021, acestea urmând a înceta de drept dacă persoană vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.

Înalta Curte notează că eventuala admitere a acţiunii civile nu este garantată de măsura instanţei penale de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă alăturată celei penale, deoarece aceasta reprezintă o modalitate pentru instanţa penală de a se dezînvesti de chestiunile aflate pe rolul său, atunci când soluţia pronunţată, din diferite raţiuni, nu permite analiza respectivei acţiuni civile.

De aceea, în funcţie de împrejurările particulare ale fiecărei cauze, instanţa civilă, învestită ulterior de cel ce se pretinde vătămat prin fapta ilicită săvârşită de cel în privinţa căruia s-a desfăşurat procesul penal, va aprecia cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile a cărei angajare se solicită - fiind ţinută sau nu, după caz, de autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei penale.

Sub un alt aspect, clasarea cauzei de către organul de urmărire penală nu poate determina inadmisibilitatea unei acţiuni civile, deoarece cererea de chemare în judecată este fondată pe susţinerea privind existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ea nefiind condiţionată absolut de lăsarea nesoluţionată a unei acţiuni civile alăturate procesului penal.

Astfel, cât timp partea vătămată se constituie parte civilă în procesul penal, faptul că soluţia de stingere a acţiunii penale este dată de organul de urmărire penală şi nu de instanţă nu conduce la absenţa posibilităţii părţii vătămate de a se adresa instanţei civile, cât timp prejudiciul pretins prin acţiunea civilă nu a fost reparat – situaţia fiind echivalentă celei în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Dimpotrivă, posibilitatea părţii vătămate de a se adresa şi în acest caz instanţei civile este susţinută de menţinerea de către organul de urmărire penală a măsurii sechestrului asigurător timp de 30 de zile, timp în care urma a fi formulată acţiunea civilă pentru a putea beneficia în continuare de garanţia oferită de măsura asiguratorie.

Cu privire la argumentul invocat de recurent, privind inadmisibilitatea acţiunii derivat din posibilitatea intimatului-reclamant de a emite, prin organele sale fiscale, decizii de impunere pentru recuperarea prejudiciului, instanţa de recurs reţine că acesta nu poate fi primit.

Astfel, instanţa de apel a apreciat corect cadrul judecăţii ca fiind dat de o acţiune având ca temei răspunderea civilă delictuală şi ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, fără a fi necesară iniţierea unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte.

Aceasta, întrucât, în speţă, fiind vorba despre latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluţionată, chiar dacă nu sunt aplicabile prevederile art. 25 C. proc. pen., astfel cum s-a arătat anterior, rezolvarea acesteia, pe cale separată, se realizează de către jurisdicţia civilă.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acţiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Această natură a acţiunii în repararea pagubei, alăturată celei penale, se păstrează şi în situaţia în care, din motivele prevăzute de lege, instanţa penală lasă nesoluţionată latura civilă ori, cum este cazul speţei, organul de urmărire penală dispune clasarea cauzei pentru motivul incidenţei unei norme speciale cu efect de înlăturare a răspunderii penale.

Dacă fapta ilicită a fost sancţionată ca infracţiune printr-o lege penală specială, în considerarea nerespectării unor obligaţii care în plan civil sunt reglementate, de asemenea, printr-o lege specială întrucât reprezintă latura pasivă a conţinutului unui raport juridic reglementat prin norme de drept speciale, atât instanţa penală care judecă acţiunea civilă alăturată acţiunii penale, cât şi instanţa civilă, de drept comun, care judecă acţiunea civilă lăsată nesoluţionată de instanţa penală au a aplica şi regulile de fond prevăzute de normele de drept material statuate prin legea specială, în măsura în care acestea prezintă relevanţă în verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Aplicarea regulilor prevăzute de normele de drept speciale de instanţa penală şi, după caz, de instanţa civilă, nu schimbă însă natura juridică a formei de răspundere civilă care poate fi atrasă în sarcina inculpatului din procesul penal, pârât în procesul civil, anume răspunderea civilă delictuală.

În atare condiţii, contrar susţinerilor recurentului, instanţa civilă de drept comun nu poate statua că acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. nu poate fi primită pentru că reclamantul avea a urma alte proceduri legale, administrative sau judiciare, instituite prin normele procedurale prevăzute în legea specială, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite ce a făcut obiectul acţiunii penale.

Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a pronunţat, de altfel, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială – Decizia nr. 7/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 495 din 15 iunie 2018 – reţinută şi de instanţa de apel în mod corect, cu privire la acest aspect, al lipsei de consecinţe date de natura fiscală a creanţei pretinse pe planul unei anumite competenţe specializate.

Astfel, instanţa supremă a reţinut că "substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializate, în lipsa unei norme atributive de competenţă; de altfel, însăşi instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) şi că "instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală" (par. 52).

De asemenea, prezintă relevanţă şi considerentele de la paragrafele 15-17 din Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015: "15. "Dispoziţiile legii civile", la care face trimitere art. 19 alin. (1) şi alin. (5) din C. proc. pen., sunt cele ale art. 998 din C. civ. de la 1864, care dispun că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, respectiv art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, texte ce constituie sediul materiei răspunderii delictuale. 16. Textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile, în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. 17. Referirea expresă la răspunderea civilă delictuală din textul art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu, şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale."

Nefiind relevantă, aşadar, natura sau substanţa dreptului de creanţă a cărui realizare se urmăreşte, pentru a atrage o anumită competenţă sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanţă sau contestarea acestuia), rezultă că importantă, în aprecierea admisibilităţii acţiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretenţiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situaţie în care instanţa învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire.

Susţinerea recurentului, potrivit căreia dezlegările conţinute în Decizia nr. 7/2018, pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, la care a făcut trimitere şi instanţa de apel, nu ar fi aplicabile în cauză întrucât faţă de pârât nu s-a dispus o soluţie de achitare în cauza penală, nu este aptă să demonstreze nelegalitatea deciziei din apel.

Astfel, chiar dacă ipoteza speţei nu este identică cu cele analizate prin cele două hotărâri de unificare amintite, acestea nu sunt înlăturate de la aplicare, deoarece argumentele avute în vedere în aceste hotărâri sunt comune situaţiilor derivate din absenţa angajării răspunderii penale pentru infracţiuni de evaziune fiscală şi se aplică, mutatis mutandis, şi cauzei pendinte.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 560 din 8 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.