Recourses dismissed in eviction restitution dispute: nullity for evading housing law bars market value claim, affirming Ministry of Finance standing and res judicata

Şedinţa publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor deduse judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 iulie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Primarul Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, la plata preţului de piaţă al imobilului cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, scos din patrimoniul său prin sentinţa civilă nr. 451 din 23 ianuarie 2020, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin respingerea apelului; în subsidiar, în ipoteza în care instanţa va considera că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, făcând aplicarea art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, să oblige pe pârâţi la plata preţului achitat, actualizat cu rata inflaţiei.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa nr. 344 din 21 martie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Primarul Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamanta A., a sumei de 23.370,41 RON, reprezentând preţul actualizat cu indicele de inflaţie, până în luna noiembrie 2023, a preţului achitat conform contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate, nr. x din 22.07.1999, precum şi la plata diferenţei ce va rezulta din actualizarea cu indicele de inflaţie calculată, raportat la fiecare rată din preţ, începând cu luna noiembrie 2023 şi până la plata efectivă; a admis, în parte, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamantă a sumei de 11.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 945 din 4 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 344 din 21 martie 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin recursul formulat, reclamanta A. susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, potrivit cărora chiriaşii cumpărători au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului în ipoteza în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, însă au fost evinşi ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare. Afirmă că a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind lipsit de efecte ca urmare a revendicării imobilului de către succesorii fostului proprietar a cărui proprietate a fost preluată de stat.

Invocă prevederile art. 50.3 din H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi arată că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este obligat, în mod expres, la măsura restituirii contravalorii imobilului, calculată conform standardelor internaţionale de evaluare.

Precizează că, potrivit art. 8 din Legea nr. 1/2009, un contract de vânzare-cumpărare poate fi desfiinţat, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie a unei acţiuni în revendicare.

Afirmă că instanţa de apel a reţinut greşit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Învederează că prin decizia recurată nu s-a făcut distincţie între efectul pozitiv şi efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel omiţând să observe că, în cauză, au fost administrate probe menite să răstoarne prezumţia instituită prin constatările deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Relativ la acordarea, în parte, a cheltuielilor de judecată, recurenta invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 451 C. proc. civ. şi afirmă că cererea de chemare în judecată a fost admisă în tot, fiind acordate despăgubiri reclamantei în baza unui temei juridic indicat în cererea cu caracter subsidiar.

Prin recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, acesta susţine că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Afirmă că prin decizia recurată chiar instanţa de apel recunoaşte că Legea nr. 10/2001 atribuie expres calitate procesuală pasivă, în astfel de cauze, Ministerului Finanţelor, susţinând, totodată, că nicio dispoziţie legală nu statuează în sensul calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Invocă dispoziţiile art. 1344 C. civ. de la 1864 şi arată că deposedarea reclamantei cumpărătoare de apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept din partea unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului pentru evicţiune totală.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, arată că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală, întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Expune aspecte teoretice vizând criteriile ce trebuie avute în vedere la aprecierea cuantumului onorariului, precum şi posibilitatea instanţei de a micşora acest cuantum, susţinând că, în speţă, rezultă fără echivoc cuantumul disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate, în raport cu muncă depusă de apărătorul intimaţilor în gestionarea dosarului.

5. Apărările formulate

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată la data de 20 noiembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

La termenul stabilit, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor declarate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile formulate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

Printr-o primă critică, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat") recurenta-reclamantă A. susţine că instanţa de apel a reţinut greşit autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

În acest sens, învederează că prin decizia recurată nu s-a făcut distincţie între efectul pozitiv şi efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel omiţând să observe că, în cauză, au fost administrate probe menite să răstoarne prezumţia instituită prin constatările deciziei nr. 282 din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Înalta Curte reţine că prin cererea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat, în principal, restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească şi, în subsidiar, restituirea preţului imobilului actualizat cu rata inflaţiei, invocând în drept dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

În conturarea cadrului factual, instanţele fondului au reţinut că prin decizia nr. 282 A din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 511/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi B. şi A., în considerentele respectivei decizii fiind reţinută încheierea contractului cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că, întrucât sancţiunea nulităţii presupune lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă, iar nulitatea retroactivează, înlăturând respectivele efecte ale actului, consecinţa fiind aceea că părţile contractante sunt puse într-o situaţie identică cu cea în care nu ar fi încheiat actul, instanţa sesizată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legale mai sus enunţate este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia, actul fiind declarat nul pe cale judecătorească, şi o desfiinţare a contractului intervenită în condiţiile în care contractul a fost menţinut formal, dar a rămas lipsit de efecte juridice, ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare.

Astfel cum s-a statuat şi prin considerentele Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 1/2015, "cauza juridică a celor două tipuri de acţiuni supuse analizei este diferită.

În prima situaţie, izvorul pretenţiilor se află în deposedarea de un bun deţinut în temeiul unui contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, deci temeiul deţinerii bunului este unul nelegitim.

În cea de-a doua situaţie, dimpotrivă, temeiul deţinerii bunului este unul legitim, întrucât reclamantul se prevalează de un titlu valabil, respectiv de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."

Revenind la critica concretă formulată de recurentă, trebuie arătat că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar alin. (2) al aceluiaşi articol statuează că: "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Totodată, conform art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din prevederile legale mai sus enunţate, este necesar a se face distincţia dintre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, de natură să împiedice o nouă judecată, atunci când există o identitate de calitate a părţilor, de cauză juridică şi, respectiv, de obiect al cererii de chemare în judecată şi care are drept consecinţă respingerea cererii deduse judecăţii în temeiul unei excepţii cu caracter peremptoriu, şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra unor aspecte litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi.

În speţă, trebuie remarcat că prin argumentarea recurentei se critică reţinerea greşită de către curtea de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Faţă de această valenţă juridică arătată, Înalta Curte reţine că are a examina dacă aspectul la care s-a raportat recurenta a reprezentat, într-adevăr, o chestiune litigioasă a cauzei judecate anterior, în cadrul dosarului soluţionat prin decizia nr. 282 A din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2003, ţinând seama că instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre definitivă, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai pot face evaluări proprii asupra acestei chestiuni care constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Cercetând cuprinsul considerentelor hotărârii judecătoreşti în raport de care s-a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa de recurs constată că aspectul litigios invocat de recurentă în prezenta cauză a primit, din partea instanţelor de judecată, o dezlegare jurisdicţională în litigiul anterior.

Astfel, prin 282 A din 8 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 511/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi B. şi A., în considerentele respectivei decizii fiind reţinută încheierea contractului cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

În raport de aceste considerente ale hotărârii, este eronată susţinerea recurentei cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor privind efectul pozitiv al lucrului judecat, instanţa de apel reţinând, în mod corect, că dezlegările din cuprinsul hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2003 sunt opozabile reclamantei, parte în respectivul dosar, în temeiul efectului pozitiv al lucrului judecat, prevăzut de art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, constatând o valorificare corespunzătoare de către instanţa de apel a efectului pozitiv al lucrului judecat al deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2003, susţinerea recurentei privind îndreptăţirea sa la restituirea preţului de piaţă, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului de piaţă al imobilului. Conţinutul normei analizate relevă condiţia premisă pentru ca titularul actului desfiinţat să beneficieze de valoarea de piaţă a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Prin urmare, cum situaţia intimatei-reclamante în legătură cu apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti nu corespunde ipotezei normative prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, în mod legal a apreciat instanţa de apel că reclamanta este îndreptăţită să primească preţul plătit, actualizat, în aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ - critica recurentei fiind nefondată.

Printr-o altă critică, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), recurenta invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 451 C. proc. civ.

În acest sens, afirmă că cererea de chemare în judecată a fost admisă în tot, fiind acordate despăgubiri reclamantei în baza unui temei juridic indicat în cererea cu caracter subsidiar, astfel încât este greşită acordarea, în parte, a cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

Înalta Curte constată că în mod judicios a reţinut instanţa de apel aplicarea, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prezintă relevanţă, în stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, măsura în care a fost admisă cererea de chemare în judecată. Or, în cauză, pretenţia formulată prin capătul de cerere principal, ce viza acordarea valorii de piaţă a imobilului, a fost respinsă, fiind acordat reclamantei preţul imobilului actualizat cu rata inflaţiei, solicitat prin capătul de cerere subsidiar, cererea de chemare în judecată fiind, aşadar, admisă în parte de către instanţa de fond.

2. Recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, în mod greşit, a fost obligat la plata preţului actualizat plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.07.1999 încheiat de recurenta-reclamantă cu Primăria Municipiului Bucureşti, întrucât nu are calitate procesuală pasivă în cauză, obligaţia de restituire a preţului aparţinând vânzătorului, Municipiul Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 1344 C. civ. de la 1864.

Conform alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea, fie a preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, fie a preţului de piaţă al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice, actual Ministerul Finanţelor.

Aşadar, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor obligaţia de a restitui preţul de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Întrucât norma anterior evocată are caracter special faţă de C. civ. de la 1864, aceasta înlătură aplicarea normelor generale, inclusiv a efectelor principiului relativităţii efectelor contractului consacrate prin acestea, dispoziţiile art. 1344 C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune, invocate de recurent, nefiind incidente în cauză.

Cât timp norma legală stabileşte în sarcina acestui minister obligaţia de plată a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.

Referitor însă la alegaţia potrivit căreia nu există o dispoziţie legală care să confere calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în condiţiile în care instanţa de apel a recunoscut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 atribuie, în mod expres, calitate procesuală pasivă în astfel de cauze Ministerului Finanţelor, Înalta Curte reţine că aceasta a fost invocată omisso medio, respectiv pentru prima dată în prezentul recurs.

Prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşadar, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs putând fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel.

Or, prin motivele de apel, apelantul-pârât a criticat sentinţa primei instanţe exclusiv din perspectiva lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în raport cu Municipiul Bucureşti, susţinând că unitatea administrativ-teritorială are obligaţia de garanţie pentru evicţiune, împrejurare care i-ar conferi legitimare procesuală pasivă în speţă.

Prin urmare, dat fiind că susţinerile actuale ale pârâtului nu au constituit obiectul verificării jurisdicţionale a instanţei de apel, invocarea lor în faţa instanţei de recurs, contrar exigenţelor ce se degajă din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. anterior menţionate, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate în măsură a conduce la realizarea controlului în recurs.

Recurentul critică decizia instanţei de apel şi sub aspectul soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

În acest sens, învederează că nu poate fi reţinută culpa sa procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţă sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel încât nu există temei legal pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Sub un alt aspect, recurentul învederează că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporţionată în raport cu munca depusă de apărătorul reclamantei în gestionarea dosarului.

Cu privire la critica vizând lipsa temeiului legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acestuia cheltuieli de judecată."

În speţă, reclamanta a avut calitatea de parte câştigătoare în proces, astfel încât, în raport cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., soluţia de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată este legală.

Relativ la nemulţumirea recurentului în ceea ce priveşte stabilirea de către instanţa de apel a cuantumului onorariului de avocat, considerat nejustificat faţă de complexitatea muncii depuse de avocat, aceasta nu constituie o critică de nelegalitate a soluţiei, ci reprezintă o problemă de netemeinicie, ţinând strict de aprecierea pe care instanţa de apel a făcut-o cu privire la cuantumul onorariului, prin aplicarea criteriilor prevăzute de lege cu privire la volumul şi complexitatea activităţii desfăşurate de avocat, aspect a cărei verificare este incompatibilă cu dispoziţiile care reglementează judecata în recurs.

Înalta Curte reaminteşte în acest sens că, prin Decizia nr. 3/2020, instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 945A din 4 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 945A din 4 octombrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată, astăzi, 20 noiembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.