Reimbursement of public investment costs after property restituted: start date of the three-year limitation period for unjustified enrichment claims.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, în data de 28 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 5.563.915 RON şi a sumei de 1.565.943 euro, reprezentând contravaloarea investiţiilor finanţate de la bugetul de stat, efectuate asupra clădirilor şi a parcului, situate în Arcuş, str. x, jud. Covasna, înscrise în CF nr. x Arcuş, precum şi actualizarea sumelor cu rata inflaţiei şi cu dobândă legală.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 578, art. 581, art. 583 şi art. 584 din C. civ. (pentru primul capăt de cerere) şi art. 1341 şi art. 1635 alin. (1) şi (2) din C. civ. (pentru al doilea capăt de cerere).

În data de 26 februarie 2018, Centrul Cultural Arcuş a formulat cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 84.866 RON, reprezentând cheltuieli şi servicii efectuate de instituţia intervenientă în favoarea pârâţilor, datorate pentru perioada 01.02.2015 - 28.02.2018, la plata unei sume estimative de 7.000 RON lunar, cu acelaşi titlu, cu începere de la data de 01.03.2018 şi până la pronunţarea hotărârii în dosar, precum şi la plata dobânzii legale pentru aceste sume, calculate de la data introducerii acţiunii.

De asemenea, a fost formulată cerere de intervenţie accesorie în sprijinul Statului Român, de către Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, în data de 08 martie 2018, prin care s-a arătat că imobilul în discuţie se constituie într-un ansamblu, ca grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, şi muzeistic de construcţii, ce împreună cu terenul aferent parcului formează o unitate delimitată topografic ce reprezintă o importantă mărturie cultural-istorică semnificativă din punct de vedere arhitectural, istoric, artistic, etnografic şi social în zonă.

În data de 12 aprilie 2018, Centrul de Cultură Arcuş a formulat cerere de modificare a cererii de intervenţie principală, prin care a solicitat stabilirea unui drept de retenţie în favoarea sa până la plata integrală a sumelor solicitate prin cererea de intervenţie principală. A arătat că dreptul de administrare asupra imobilului a fost predat intervenientului de către Ministerul Culturii, unde acesta şi-a stabilit sediul şi a desfăşurat activităţi culturale de interes public, iar imobilul se află încă în domeniul public, respectiv că nu s-a emis o hotărâre de guvern de scoatere din domeniul public, toate dotările de folosinţă aparţinând intervenientului si în prezent se află posesia pârâţilor.

În drept, intervenientul a invocat art. 189 din Legea de punere în aplicare a C. civ., art. 2495, 2497-2498 din C. civ.

Prin încheierea din 24 mai 2018, instanţa a admis în principiu ambele cereri de intervenţie.

Prin încheierea din 14 martie 2019, judecata cauzei a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Galaţi, judecata fiind reluată în data de 10 septembrie 2020.

Prin cererea de completare a cererii de intervenţie principală depusă în data de 14 octombrie 2020, intervenientul principal a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 45.262 RON, reprezentând contravaloarea centralei termice şi a accesoriilor sistemului de încălzire, care se află în posesia pârâţilor, sumă la care să se adauge dobânda legală.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia tardivităţii modificării cererii de intervenţie principală. Totodată, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia inadmisibilităţii, formulării cererii şi excepţia dreptului material la acţiune iar, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea din 7 iunie 2018, Tribunalul Covasna, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâţi prin întâmpinare, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material, invocate de pârâţi prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 822 din 11 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Covasna, secţia civilă, a fost admisă excepţia tardivităţii modificării cererii de intervenţie principală, invocată de pârâţi prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea modificatoare a cererii de intervenţie principală depusă în data de 14 octombrie 2020, ca tardiv formulată.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., şi a fost admisă în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, în favoarea reclamantului şi în contradictoriu cu pârâţii.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1.580.500 RON, ce va fi actualizată cu rata inflaţiei începând cu data de 16 mai 2022 şi până la plata integrală, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data de 28 decembrie 2017 şi până la data plăţii efective a debitului principal.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul Centrul Cultural Arcuş, în contradictoriu cu pârâţii.

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamant a sumei de 9150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 10750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost compensate cheltuielile de judecată până la concurenţa celei mai mici, urmând ca reclamantul să plătească pârâţilor suma de 1600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost obligat intervenientul principal la plata către pârâţi a sumei de 3650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1230/Ap din 9 iulie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul formulat de către apelanţii-pârâţi B., C. şi A., în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finaţelor Publice, intimatul-terţ intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş şi intimatul-terţ intervenient accesoriu Ministerul Culturii, împotriva încheierii din data de 07 iunie 2018 şi sentinţei civile nr. 822 din 03 noiembrie 2023, ambele pronunţate de Tribunalul Covasna, secţia civilă în dosarul nr. x/2017, pe care le-a schimbat în parte, în sensul celor ce urmează:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâţii B., C. şi A., prin întâmpinare şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministreul Finaţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi A., ca fiind prescrisă.

A obligat reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finaţelor Publice, la plata către reclamanţii B., C. şi A. a sumei de 23.025 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond. A obligat terţul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş la plata către reclamanţii B., C. şi A. a sumei de 7.675 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

A menţinut dispoziţiile din încheierea din data de 07 iunie 2018 privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii. A menţinut dispoziţiile din sentinţa atacată privind admiterea excepţiei tardivităţii modificării cererii de intervenţie principală, respingerea modificării cererii de intervenţie principală depusă la data de 14.10.2020 de terţul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş, ca tardivă şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de intervenţie principală formulată de terţul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş.

A respins, ca nefondate, apelurile formulate de către apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finaţelor Publice, apelantul-terţ intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş şi apelantul-terţ intervenient accesoriu Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 822/03.11.2023.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de terţul intervenient accesoriu Centrul de Cultură Arcuş în interesul apelantului-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finaţelor Publice, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., C. şi A..

A obligat intimatul-reclamant Statul Român, prin Ministreul Finaţelor Publice, la plata către apelanţii-pârâţi B., C. şi A., a sumei de 6.180 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în apel şi a obligat intimatul-terţ intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş la plata către intimaţii B., C. şi A., a sumei de 2.060 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, au declarat recursuri reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi intervenientul în nume propriu şi accesoriu, în numele reclamantului, Centrul de Cultură Arcuş, căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

4.1. Recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând instanţei de control judiciar respingerea acestei excepţii.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arătă că instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripţie de 3 ani, art. 2523 şi art. 2524 din C. civ.

Susţine că Statul Român îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale - instituţii şi autorităţi publice - cărora le deleagă atribuţii şi care trebuie să acţioneze în reprezentarea statului. Or, astfel cum însăşi instanţa de apel a reţinut, Centrul de Cultură Arcuş este o entitate publică distinctă, cu personalitate juridică, aflată în subordinea şi structura organizatorică a Ministerului Culturii.

Însă, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire calitatea de administrator al Centrului de Cultură Arcuş şi faptul că Statul Român nu a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, prin acordarea dreptului de administrare către administrator.

Raţionamentul instanţei de apel este eronat în ceea ce priveşte determinarea momentului de la care curge termenul de prescripţie, relevantă fiind data pierderii efective a atributelor dreptului de proprietate, respectiv momentul producerii efective a pagubei constând în imposibilitatea folosirii construcţiilor pe care le-a edificat, dreptul la acţiune al Statului Român nefiind născut înainte de a fi evacuat din imobil.

Statul Român a avut posesia şi folosinţa imobilului până la data de 17 septembrie 2015, când a fost evacuat din imobil ca urmare a punerii în executare a sentinţei civile nr. 2750/31.12.2014, definitivă prin decizia civilă nr. 15/CC/A din 24.03.2015, fiind încheiat procesul-verbal de predare silită bun imobil nr. x de către executorul judecătoresc D..

În opinia recurentului, termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 17 septembrie 2015, întrucât la acel moment s-a produs paguba constând în imposibilitatea folosirii imobilului (inclusiv a construcţiilor pe care Statul Român, cu bună-credinţă, le-a edificat/consolidat/întreţinut/îmbunătăţit), iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în 28 decembrie 2017, cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani.

Având în vedere temeiul de drept comun pe care este întemeiată acţiunea, termenul de prescripţie nu curge din momentul revendicării, ci de la data evacuării sau părăsirii imobilului.

Făcând distincţie între momentul obiectiv şi cel subiectiv al curgerii termenului de prescripţie, recurentul arătă că, în acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză, termenul de prescripţie curge de la momentul subiectiv al micşorării patrimoniului prin pierderea posesiei şi folosinţei imobilului, iar, în speţă, momentul subiectiv de la care curge termenul de prescripţie este data evacuării din imobil şi a pierderii efective a posesiei şi a folosinţei imobilului, respectiv 17 septembrie 2015.

Aceasta întrucât până la această dată imobilul s-a aflat în folosinţa Centrului de Cultură Arcuş, instituţie publică de cultură care funcţionează în subordinea Ministerului Culturii, era evidentă lipsa de interes a Statului Român în solicitarea contravalorii investiţiilor realizate, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme proprietarul Statul Român, prin administratorul imobilului, "a locuit" şi a folosit imobilul, profitându-i lucrările de îmbunătăţiri pe care le-a adus. Termenul de prescripţie nu curge pe durata de folosinţă a imobilului (în acest sens, recurentul a făcut referire la practica judiciară în materie, invocând decizia nr. 20/2002, pronunţată în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, sentinţa civilă nr. 2260/15.02.2010 pronunţată de Judecătoria laşi, definitivă prin decizia nr. 566/24.11.2010 a Tribunalului laşi, prin care s-a stabilit că "dreptul de acţiune al reclamanţilor s-a născut la momentul în care au pierdut posesia imobilului.").

Mai susţine recurentul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune (prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat) nu curge pe timpul cât reclamantul (în calitate de chiriaş) a locuit în imobil şi îi profitau lucrările de îmbunătăţiri aduse de el, făcând referire la deciziile nr. 3278/2008, nr. 2244/2014 şi nr. 1141/2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care le invocă cu titlu de practică judiciară.

În cazul investiţiilor realizate asupra imobilului, acţiunea litigioasă vizează valorificarea unui drept de creanţă ce reprezintă o aplicare a îmbogăţirii fără justă cauză, prin raportare la care termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă la data pierderii posesiei imobilului, întrucât până la acel moment lipseşte interesul de a pretinde dezdăunarea sa.

Prerogativa vizând apărarea/protejarea dreptului de proprietate privind un bun imobil/mobil al statului se poate manifesta, cu toate consecinţele care decurg din aceasta, prin promovarea unor/mai multor demersuri judiciare, fie de către administratorul imobilului, în speţă Ministerul Culturii şi respectiv Centrul Cultural Arcuş - singurele entităţi în măsură a aprecia asupra oportunităţii/legalităţii promovării de astfel de demersuri, fie de către Statul Român - titularul dreptului de proprietate.

De asemenea, recurentul învederează că trebuie avute în vedere particularităţile vizând obligaţiile administratorilor de bunuri imobile aparţinând domeniului public/privat al statului în sensul asigurării integrităţii proprietăţii publice, administratorul deţinând legitimare procesuală activă în acţiunile promovate în justiţie în vederea apărării dreptului de administrare şi, implicit, dreptului de proprietate publică. Această împrejurare nu împiedică titularul dreptului de proprietate să exercite acţiunile în justiţie generate de pierderea posesiei asupra imobilului.

În aprecierea dreptului de dispoziţie pe care administratorul bunului imobil îl are, în raport cu alin. (2) al art. 868 C. civ., trebuie înţeleasă voinţa legiuitorului şi în contextul promovării, de către administrator, a tuturor demersurilor necesare protejării patrimoniului, fără a exclude posibilitatea acestuia (asemenea unui proprietar) de a se adresa instanţelor de judecată cu acţiuni în realizare, în constatare, în rectificare de carte funciară, etc.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale enunţate rezultă că, în calitate de titular al dreptului de administrare a bunului imobil, proprietate publică a statului, şi a atribuţiilor conferite în exercitarea acestui drept, apărarea şi asigurarea integrităţii proprietăţii publice, administratorul poate face proba legitimării procesuale active în acţiunile promovate în justiţie în vederea apărării dreptului de administrare şi, dacă este cazul, a dreptului de proprietate publică.

Concluzionând, recurentul susţine că, în vederea protejării intereselor patrimoniale ale Statului Român, administratorul imobilului are prerogativa de a promova/iniţia demersuri în justiţie, aspect faţă de care nu se susţine raţionamentul instanţei de control judiciar, sens în care solicită instanţei de recurs să constate că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care s-a produs evacuarea din imobil, respectiv 17 septembrie 2015.

Cât priveşte obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, recurentul solicită respingerea acestei cereri, ca neîntemeiate, raportat la art. 452 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ. şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omulu, potrivit cu care se acordă cheltuieli numai în măsura în care sunt dovedite cu acte justificative.

4.2. Recursul declarat de intervenientul în nume propriu şi accesoriu, în numele reclamantului, Centrul de Cultură Arcuş

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită, în principal, admiterea recursului, casarea integrală a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel, pentru soluţionarea pe fond a apelurilor declarate de reclamant şi de intervenienţi, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea integrală a deciziei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii apelurilor declarate de reclamant şi de intervenienţii Centrul de Cultură Arcuş şi Ministerul Culturii, obligarea solidară a pârâţilor la plata pretenţiilor solicitate de reclamant şi de intervenientul Centrul de Cultură Arcuş, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea căii de atac formulate, recurentul susţine ca au fost interpretate, încălcate şi aplicate greşit de către instanţa de apel dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 47 din Decretul nr. 167/1958, pe motiv că termenul de prescripţie de 3 ani se calculează, în materia investiţiilor, de la data când reclamantul a pierdut posesia şi deţinerea materială şi juridică a bunului.

Eliberarea imobilului de către intervenient a fost efectuată în lunile septembrie- octombrie 2015, situaţie în care, cererea de chemare în judecată principală şi cererea de intervenţie au fost introduse cu respectarea termenului de trei ani, calculat de la data când, formal, s-a produs evacuarea din imobil.

Or, potrivit interpretării textelor legale menţionate, dreptul de creanţă de a cere despăgubiri în echivalentul investiţiilor efectuate în imobil este prescriptibil în trei ani şi începe să curgă de la data la care investitorul a pierdut orice legătură cu imobilul, inclusiv posesia acestuia.

O primă critică adusă deciziei instanţei de apel constă în faptul că, potrivit interpretării date textelor legale menţionate privind aplicarea prescripţiei, raportat la doctrina de specialitate relevantă şi practica judiciară constantă, inclusiv a instanţei supreme, termenul de prescripţie începe să curgă de la data pierderii posesiei. Or, în cauză, atât reclamantul, cât şi intervenientul, s-au încadrat în termenul de trei ani de la data când a fost restituit fizic imobilul, cu precizarea că şi în prezent intervenientul deţine depozitate în imobil materiale, arhivă, bunuri ale instituţiei şi în mod deosebit statuile aşezate pe soclu în curtea imobilului, situaţie faptică potrivit căreia nu se poate pretinde că a părăsit imobilul şi că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de trei ani.

Mai susţine recurentul că interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material din materia prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de apel rezultă şi din omisiunea analizării situaţiei de fapt şi de drept reale.

Astfel, posesia şi deţinerea imobilului de către intervenient a fost realizată în temeiul dreptului de exercitare a proprietăţii publice de către titular, respectiv de către Statul Român, şi în virtutea dreptului de administrare şi deţinere de către Ministerul Culturii şi Centrul de Cultură Arcuş.

Statul Român a fost titular al dreptului de proprietate publică, în privinţa imobilului, inclusiv pe toată durata procedurilor judiciare în diferitele procese, chiar şi în prezent în evidenţele şi inventarul dreptului de proprietate publică figurând că face parte din domeniul public, deoarece până în prezent nu a fost emisă o hotărâre de guvern privind scoaterea din domeniul public şi trecerea în domeniul privat, urmat, în fine de restituire către succesorii fostului proprietar E..

Instanţa de apel a analizat unilateral pierderea posesiei şi deţinerii imobilului, făcând referire doar la intervenient, care nu a fost proprietar al imobilului, ci trebuia să aibă în vedere că titular al dreptului de proprietate a fost Statul Român care a şi realizat majoritatea investiţiilor, că Ministerul Culturii a fost şi încă este titular al dreptului de administrare, ambele drepturi reale nefiind retrase, iar intervenientul a fost posesor şi deţinător în numele şi pe seama Ministerului Culturii, titular al dreptului real de administrare.

Aşadar, analiza termenului de prescripţie trebuia raportată la titularul dreptului de proprietate, Statul Român, care a efectuat şi investiţiile, în al doilea rând raportat la Ministerul Culturii, titular al dreptului de administrare, şi în fine, raportat la intervenient, care a exercitat posesia, deţinerea, folosinţa imobilului cu destinaţia Centrul de Cultură în numele celor două entităţi juridice centrale.

Instanţa de apel a invocat greşit două principii relative la regimul juridic al prescripţiei, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, precum şi de C. civ., potrivit cărora termenul de prescripţie curge de la data la care s-a născut dreptul la acţiune, precum şi de la data de la care titularul trebuia să cunoască acest drept.

În opinia recurentului, instanţa a dat o interpretare trunchiată normelor legale pentru că, în aplicarea celor două principii, termenul de prescripţie se întrerupe şi se prelungeşte în sensul că începe să curgă de la data la care titularul investiţiilor a pierdut posesia şi deţinerea imobilului, după cum se reţine constant în doctrina de specialitate şi în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti. Or, instanţa de apel a reţinut greşit că reclamantul, şi în egală măsură intervenientul, au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba, cât şi contravaloarea investiţiilor la data pronunţării deciziei nr. 7215/23.11.2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, considerând greşit că de la această dată curge termenul de prescripţie.

Recurentul susţine că termenul de prescripţie curge de la data când a fost pusă în aplicare sentinţa civilă de evacuare nr. 2750/2014, rămasă definitivă în apel prin decizia civilă nr. 15/CC/A/24.03.2015 a Tribunalului Covasna, respectiv în lunile septembrie- octombrie 2015.

Printr-o altă critică, recurentul invocă faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi în ce priveşte respingerea cererii de intervenţie principală şi a celei de intervenţie accesorie, formulate de Centrul de Cultură Arcuş.

Cererea de intervenţie principală este întemeiată şi introdusă în termenul de trei ani, de la data de la care partea a pierdut posesia şi deţinerea imobilului, care se calculează din lunile septembrie- octombrie 2015.

Atât prima instanţa, cât şi instanţa de apel, au dat o interpretare greşită modificării cererii de intervenţie principală, deoarece referinţa era în legătură cu cuantumul despăgubirilor, care se poate face pe tot parcursul procesului în conformitate cu art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., text legal interpretat greşit de către ambele instanţe. Prin modificarea cererii, intervenientul a solicitat stabilirea cuantumului despăgubirilor constând în contravaloarea centralei termice şi accesoriile acestuia, documentaţia privind valoarea fiind obţinută ulterior de către reprezentanţii instituţiei de la furnizor, astfel că, în mod greşit, instanţele de fond au admis excepţia tardivităţii modificării cererii de intervenţie principală.

Concluzionând, recurentul arată că, raportat la art. 62 alin. (2) şi 204 alin. (2) din C. proc. civ., cererea de intervenţie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, iar modificarea cuantumului obiectului cererii, când se măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii nu intră sub incidenţa art. 204 C. proc. civ., astfel că excepţia tardivităţii este nefondată şi trebuia să fie respinsă. Astfel, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare la instanţa de apel, pentru evocarea fondului şi judecarea în conformitate cu art. 501 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 6 noiembrie 2024, în termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat şi inadmisibil, cu cheltuieli de judecată. În cuprinsul întâmpinării, intimatul arată că formulează recurs incident, solicitând admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a recursului, ambele formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

În susţinere, intimatul arătă că recurentul-reclamant "s-a prefăcut" că nu are cunoştinţă despre prevederile legii speciale (art. 9 din Legea nr. 10/2001) şi că potrivit art. 9.1 din Normele metodologice, incidenţa legii speciale este stabilită erga omnes, făcând totodată referire la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.

Întâmpinarea şi recursul incident au fost comunicate în 18-20.11.2024.

La data de 09 decembrie 2024, recurentul Centrul de Cultură Arcuş a depus întâmpinare şi note scrise la întâmpinarea formulată de intimatul B., solicitând totodată şi respingerea recursului incident, în baza art. 491 C. proc. civ., susţinând că nu s-ar impune admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 17 noiembrie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul de recurs.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 30 septembrie 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a admis în principiu recursurile principale declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de intervenientul în nume propriu Centrul de Cultură Arcuş împotriva deciziei nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă. Totodată, a anulat recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă. A fixat termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursurilor arată că reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a cerut, prin acţiunea pendinte, obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând contravaloarea unor investiţii efectuate în perioada 1968-2003, asupra clădirilor şi a parcului din loc. Arcuş, str. x, jud. Covasna, imobile în privinţa cărora s-a dispus, în temeiul Legii nr. 10/2001, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea pârâţilor A., B., C.. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 672 din 09 iulie 2004, pronunţată în dosarul nr. x/2002, Tribunalul Covasna a statuat, în mod definitiv, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, motiv pentru care se impune restituirea acestuia către adevăratul proprietar.

Temeiul juridic al acţiunii a fost indicat ca fiind accesiunea imobiliară, grefată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

În sprijinul acţiunii demarate de reclamant şi în nume propriu, Centrul de Cultură Arcuş a formulat cerere de intervenţie, solicitând obligarea aceloraşi pârâţi la plata cheltuielilor efectuate la imobilul în litigiu, aferente perioadei 01.01.2005-28.02.2018, cerere care a fost modificată şi completată la data de 12 aprilie 2018 şi, respectiv 14 octombrie 2020, când acesta a pretins şi restituirea contravalorii unor cheltuieli suplimentare, precum şi stabilirea unui drept de retenţie în favoarea sa asupra imobilului, până la plata integrală a sumelor pretinse de la pârâţi, datorate atât acestuia, cât şi reclamantului.

Prima instanţă, soluţionând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin încheierea din 07 iunie 2018, a constatat că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

A mai reţinut tribunalul, în aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, şi a apreciat acest moment ca fiind data de 24 martie 2015, când a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 2750 din 30 decembrie 2014 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, prin care s-a dispus evacuarea posesorului imobilului, anume a pârâtului Centrul de Cultură Arcuş.

Apelul declarat de pârâţii B., C. şi A., atât împotriva încheierii pronunţate la data de 07 iunie 2018, cât şi a sentinţei civile nr. 822, pronunţate la data de 03 noiembrie 2023 de Tribunalul Covasna, a fost admis, fiind respinsă acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă. Totodată, au fost menţinute dispoziţiile din încheierea din data de 07 iunie 2018 privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii, precum şi dispoziţiile din sentinţa atacată privind admiterea excepţiei tardivităţii modificării cererii de intervenţie principală. Au fost respinse apelurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finaţelor Publice, şi terţul intervenient principal Centrul de Cultură Arcuş împotriva sentinţei civile nr. 822 pronunţate la data de 03 noiembrie 2023, fiind respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de către terţul intervenient accesoriu Centrul de Cultură Arcuş în interesul reclamantului Statul Român, prin Ministreul Finaţelor Publice, în contradictoriu cu intimaţii – pârâţi.

A reţinut instanţa de apel că la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 672 din 09 iulie 2004, prin care s-a dispus măsura restituirii în natură, respectiv la data de 23 noiembrie 2012, când a fost pronunţată decizia nr. 7215 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dreptul de proprietate asupra construcţiilor evidenţiate în cartea funciară nr. x Arcuş (provenită din conversia pe hârtie a cărţii funciare nr. x Arcuş) sub nr. top. x, 31, 32, 36, 37 s-a transferat din proprietatea Statului Român în patrimoniul pârâţilor. Astfel, dreptul la exercitarea acţiunii în restituirea contravalorii investiţiilor s-a născut în patrimoniul Statului Român, ca fost titular al dreptului de proprietate, la data de 23 noiembrie 2012. Chiar dacă evacuarea Centrului de Cultură Arcuş din imobil s-a realizat ulterior, ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2014, prin hotărâre definitivă pronunţată la data de 24 martie 2015, aceasta nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care care acţiunea pentru restituirea contravalorii investiţiilor a fost demarată de Statul Român, în a cărui proprietate s-a aflat imobilul până la data pronunţării hotărârii nr. 7215 din 23 noiembrie 2012 şi care, potrivit susţinerilor părţii, în perioada 1968 – 2003, a avansat fondurile pentru realizarea lucrărilor a căror contravaloare se solicită a fi restituită. A mai reţinut instanţa de apel că Centrul de Cultură Arcuş este o entitate juridică distinctă, iar hotărârea de evacuare s-a pronunţat doar în contradictoriu cu acesta, nu şi cu Statul Român, sens în care data evacuării posesorului imobilului nu putea produce efecte şi în raport cu reclamantul, care a formulat pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea introductivă de instanţă.

Împotriva deciziei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, şi de respingere a acţiunii ca prescrise au declarat recurs atât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Centrul de Cultură Arcus, acesta din urmă criticând inclusiv soluţia de respingere a cererii sale de intervenţie principală.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că parte din susţinerile invocate prin cele două recursuri sunt similare, în sensul că atât reclamantul, cât şi intervenientul Centrul de Cultură Arcuş critică decizia curţii de apel din perspectiva greşitei reţineri a momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, ambii susţinând că data producerii efective a pagubei, constând în imposibilitatea folosirii construcţiilor retrocedate pârâţilor, este data evacuării acestora din imobil, până la acel moment lipsind interesul dezdăunării.

În raport cu aceste aspecte, văzând că argumentele prezentate prin cele două cereri de recurs sunt aceleaşi şi converg spre aceeaşi soluţie, Înalta Curte urmează a le analiza în mod unitar.

Tot cu titlu prioritar, deşi cererile de recurs nu valorifică acest aspect, Înalta Curte identifică în raţionamentul instanţei de apel o inconsecvenţă în ceea ce priveşte norma aplicabilă situaţiei juridice deduse judecăţii, jonglând între prevederile Decretului nr. 167/1958 şi cele ale noului C. civ., nefiind menţionat în mod expres care este textul în raport cu care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă, şi care necesită a fi lămurită.

Astfel, faţă de art. 6 alin. (2) din noul C. civ., Înalta Curte constată că situaţia dedusă judecăţii este guvernată de legea în vigoare la data faptelor juridice ce au generat litigiul, respectiv de C. civ. 1864, sub imperiul căruia îmbogăţirea fără justă cauză nu beneficia de o normă expresă, dar era recunoscută prin doctrină şi jurisprudenţă ca fapt juridic licit, ce poate genera dreptul la despăgubire al celui vătămat.

Se reţine, totodată, că, faţă de legea aplicabilă în timp, termenul de prescripţie urmează a fi verificat din perspectiva Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Începutul termenului de prescripţie de 3 ani pentru formularea acţiunii de in rem verso (bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză), se determină în mod similar cu cel vizând dreptul la acţiune pentru repararea pagubei rezultate din fapta ilicită, ţinând cont de momentul la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care este ţinut a răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în repararea prejudiciului cauzat împotriva celui care s-a îmbogăţit fără just temei.

În ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect îmbogăţirea fără justă cauză, termenul de prescripţie începe să curgă la data la care păgubitul (însărăcitul) a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. În cauză, se constată că recurentul-reclamant a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (24 martie 2015).

Astfel cum corect a reţinut instanţa de prim control judiciar, momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel responsabil de producerea acesteia, este momentul rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a dispus măsura restituirii în natură a imobilelor către fostul proprietar, autorul pârâţilor, respectiv data de 23 noiembrie 2012, aceea fiind data la care Statul Român a pierdut proprietatea asupra corpurilor de clădire în legătură cu care au fost realizate lucrările de investiţii despre care se face vorbire prin cererea introductivă de instanţă.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, exista posibilitatea obiectivă ca acesta să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului la data de 23 noiembrie 2012 – momentul pronunţării hotărârii anterior menţionate în dosarul nr. x/2007, cauză în care a avut calitatea de parte.

Lipsa diligenţelor necesare pentru a pretinde restituirea investiţiilor realizate din fondurile publice, justificată din perspectiva păstrării folosinţei prin administratorul Centrul de Cultură Arcuş, cel care a continuat să folosească acest imobil şi după decizia de restituire, beneficiind de îmbunătăţirile aduse acestuia, până la data de 24 martie 2015, nu poate constitui o jusitificare de natură să determine un alt moment obiectiv de la care să înceapă să curgă prescripţia.

Mai mult decât atât, Statul Român, în calitate de titular al dreptului de proprietate publică, a acordat Centrului de Cultură Arcuş dreptul de administrare asupra imobilelor în litigiu, inclusiv dreptul de dispoziţie materială asupra acestuia, sens în care nu se poate susţine, în mod valabilă, că ar fi avut posesia şi folosinţa asupra acestora, astfel încât să prezinte relevanţă, în privinţa sa, data evacuării administratorului statului.

În fapt, dosarul nr. x/2014, având ca obiect evacuare, s-a judecat doar în contradictoriu cu entitatea care deţinea în fapt imobilul, deci cu interveninetul Centrul de Cultură Arcuş, astfel că pretinsele efecte generate de pronunţarea respectivei hotărâri de evacuare nu pot fi, în mod eficient, invocate de reclamant, căruia nu îi este opozabilă sentinţa civilă nr. 2750 din 31 decembrie 2014 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe.

Pe de altă parte, nici măcar posesorul bunului, recurentul-intervenient Centrul de Cultură Arcuş nu poate lega în mod valabil începutul termenului de prescripţie de data evacuării sale din imobil, în condiţiile în care acesta fusese notificat, încă din anul 2014, cu privire la obligaţia de a elibera imobilul deţinut fără drept.

În conformitate cu dispoziţiile art. 622 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la împlinire prin executare silită.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, intimaţii-pârâţi au comunicat recurentului-intervenient notificarea nr. 8 din 08 octombrie 2014, prin care au solicitat predarea benevolă a imobilului, punându-l în întârziere pe recurentul Centrul de Cultură Arcuş.

Începutul termenului de prescripţie nu poate fi influenţat de un moment subiectiv, data pronunţării hotărârii definitive de evacuare, atât vreme cât acest litigiu a fost generat exclusiv prin fapta debitorului – recurentul-intervenient din prezenta cauză, care a refuzat eliberarea imobilelor la momentul la care fusese notificat despre faptul că Statul Român a pierdut proprietatea asupra acestora.

Altfel spus, nu poate opera o prorogare a începutului cursului prescripţiei extinctive, prin voinţa proprie a nonproprietarului care refuză să predea imobilul în natură, obligaţia de a preda imobilul către adevăratul proprietar revenind acestuia încă de la momentul la care a fost notificat în legătură cu pierderea de către Statul Român a proprietăţii asupra respectivelor spaţii.

Practic, intimaţii-pârâţi nu au acceptat curgerea termenului de prescripţie în defavoarea lor, manifestând, încă de la data de 08 octombrie 2014, interes în recuperarea bunurilor restituite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de la acel moment posesia fiind exercitată de recurentul-intervenient cu rea-credinţă.

A valida opinia recurentului-intervenient înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv refuzul de eliberare al spaţiului şi predarea imobilului către adevăraţii proprietari este exonerator de răspundere, şi face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin neexercitarea drepturilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă.

Aşadar, atât existenţa prejudiciului cât şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurenţi la data de 23 noiembrie 2012, momentul pronunţării deciziei nr. 7215 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2007, sau cel târziu, în cazul recurentului-intervenient, la data de 08 octombrie 2014, când a fost comunicată acestuia notificarea nr. 8, prin intermediul executorului judecătoresc D., acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea valorificarea dreptului reclamantului prejudiciat şi îndatorirea corelativă de reparaţie a pârâţilor.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu îi îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv, în locul celui obiectiv, al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că au cunoscut toate acele elemente care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Totodată, interesul practic, efectiv, de a acţiona nu se confundă cu dreptul de a promova cererea în justiţie, doar în legătură cu acesta din urmă putând fi raportată modalitatea de calcul a termenului de prescripţie.

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurenţilor reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei extinctive (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererilor de recurs şi de formulare a criticilor, recurenţii nu au reuşit să demonstreze nelegalitatea hotărârii instanţei din apel din perspectiva aplicării normelor legale incidente în materia prescripţiei extinctive, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi primul motiv de recurs formulat de recurentul intervenient Centrul de Cultură Arcuş împotriva deciziei civile nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024 a Curţii de Apel Braşov, ca nefondat.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat prin calea de atac formulată de recurentul-intervenient Centrul de Cultură Arcuş, acesta vizează soluţia instanţei de apel de respingere a cererilor de interveniţie principală şi a celei de intervenţie accesorie formulate de această parte.

Arată recurentul că cererea de intervenţie principală este întemeiată şi a fost formulată cu respectarea termenului de 3 ani de la data la care acesta a pierdut posesia imobilului.

Totodată, susţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au dat o interpretare greşită cererii modificatoare a cererii de intervenţie principală, art. 204 alin. (2) C. proc. civ. permiţând modificarea cuantumului despăgubirilor pe tot parcursul procesului, sens în care excepţia tardivităţii formulării respectivului act procedural se impunea a fi respinsă.

Criticile, deşi susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte observă că, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală formulată de recurentul-intervenient Centrul de Cultură Arcuş la data de 26 februarie 2018, aceasta a fost respinsă de instanţa de apel, cu motivarea că prin formularea respectivei cereri partea a urmărit obligarea pârâţilor la restituirea sumei reprezentând cheltuieli realizate cu paza şi conservarea bunurilor aparţinând terţului, şi care nu au fost ridicate ca urmare a evacuării părţii din imobil, nereprezentând, deci, cheltuieli de investiţii, similare cu cele pretinse de reclamantul Statul Român, ci cheltuieli realizate exclusiv în interesul propriu al intervenientului, şi care nu ar putea fi pretinse de la pârâţi.

Tocmai de aceea, în privinţa acestor pretenţii nu a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, suma de 84.866 RON solicitată prin cererea de intervenţie accesorie reprezentând contravaloarea unor cheltuieli efectuate în perioada 01.02.2015-28.02.2018, deci ulterior pierderii posesiei imobilului.

Se observă că, prin argumentele expuse în memoriul de recurs, recurentul-intervenient nu critică acest raţionament al instanţei de apel, care a reţinut că, faţă de faptul că suma ce a fost achitată de Centrul de Cultură Arcuş a profitat exclusiv acestuia nu putea fi pretinsă de la intimaţii-pârâţi, care nu s-au îmbogăţit în sensul art. 1354 C. civ. cu această sumă, ci s-a limitat a arăta că cererea de intervenţie principală este întemeiată şi formulată în termen legal.

Or, întrucât chestiunea tardivităţii nu s-a ridicat în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de intervenţie principală iniţială, Înalta Curte constată că alegaţiile recurentului-intervenient sunt străine de natura pricinii şi nu pot fi primite.

Cât priveşte cererea modificatoare formulată la data de 14 octombrie 2020, într-adevăr, ambele instanţe ale fondului au apreciat ca fiind depusă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., dat fiind că, prin formularea acesteia, partea nu a urmărit majorarea cuantumului obiectului cererii.

Analizând legalitatea raţionamentului instanţei de apel, din perspectiva dispoziţiilor legale incidente, ţinând cont şi de susţinerile din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 240 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., modificarea cuantumului obiectului cererii se poate face şi ulterior primului termen de judecată.

Însă, modificarea cuantumului pretenţiilor nu echivalează cu modificarea a însuşi obiectului cererii, în acest din urmă sens procedând intervenientul atunci când a pretins, prin cererea formulată la data de 14 octombrie 2020, obligarea pârâţilor la plata sumei de 45.262 RON, reprezentând contravaloarea centralei termice şi a accesoriilor sistemului de încălzire, care se află în posesia pârâţilor, sumă la care să se adauge dobânda legală. Suma pretinsă prin cererea iniţială de intervenţie principală are ca obiect acordarea contravalorii cheltuielilor de conservare a bunurilor neridicate cu ocazia evacuării, în timp ce suma pretinsă de intervenient prin cererea modificatoare reprezintă contravaloarea unei lucrări de îmbunătăţire a imobilului, având, deci o altă natură juridică faţă de pretenţiile iniţiale.

În raport cu aceste considerente, văzând că prin cererea modificatoare/completatoare din data de 14 octombrie partea a urmărit să deducă judecăţii o pretenţie distinctă şi diferită de cea iniţială, în mod corect a fost admisă excepţia tardivităţii şi respinsă modificarea cererii de intervenţie după 11 termene de judecată, ca tardiv formulată.

În fine, văzând că cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă ca urmare a aplicării prevederilor de art. 67 alin. (1) C. proc. civ., ca efect al respingerii cererii principale de chemare în judecată, iar prin motivele de recurs nu se formulează critici concrete împotriva raţionamentului instanţei de apel, Înalta Curte va menţine hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică şi sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, şi recursul declarat de intervenientul în nume propriu şi accesoriu, în numele reclamantului, Centrul de Cultură Arcuş, împotriva deciziei civile nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul B. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5897,68 RON, dovedite cu factura x/29.09.2025 şi extrasul de cont din 03.10.2025, aflate la dosarul de recurs, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Centrul de Cultură Arcuş, în solidar, la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de intervenientul în nume propriu şi accesoriu, în numele reclamantului, Centrul de Cultură Arcuş, împotriva deciziei civile nr. 1230/Ap din 09 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă.

Obligă pe recurenţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Centrul de Cultură Arcuş, în solidar, la plata către intimatul B. a sumei de 5.897,68 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2025.