Defamation by Public Official: Limits of Freedom of Expression vs. Reputation in Balancing ECHR Art. 8 and 10

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la 9 ianuarie 2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale, la publicarea hotărârii de sancţionare în trei cotidiene naţionale şi în ziarul Vremea nouă de Vaslui, pe cheltuiala sa, şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 704/2024 din 16 aprilie 2024, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 3.311,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârât.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 42/2025 din 5 februarie, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 704/2024 din 16 aprilie 2024, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia civilă, sentinţă pe care a schimbat-o în parte; a admis, în parte, cererea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 40.000 RON cu titlu de daune morale. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate ce nu contravin prezentei decizii. A obligat pe pârâtul B. să achite apelantei-reclamante A. suma de 6.150 RON cu titlul de cheltuieli de judecată la fond şi în apel, reprezentând taxe de timbru şi onorariu avocat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei nr. 42/2025 din 5 februarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă a formulat recurs pârâtul B., solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă curte de apel, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a formulat, în esenţă, următoarele critici:

1. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect în partea de debut a considerentelor hotărârii că apelanta-reclamantă a adus în discuţie în cuprinsul cererii de apel elemente factuale noi, tinzând la extinderea cadrului procesual faţă de cel dedus judecăţii în primă instanţă, în a doua parte a considerentelor, în analiza condiţiei vinovăţiei, instanţa de apel îşi întemeiază concluzia privitoare la existenţa intenţiei de umilire a reclamantei tocmai pe aceste fapte noi.

Comparând obiectul cererii de chemare în judecată cu cererea de apel, rezultă că apelanta-reclamantă a extins însă obiectul judecăţii, adăugând următoarele pretinse fapte ilicite: (a) reclamanta a susţinut că pârâtul ar fi folosit la adresa sa apelativul "mincinoasă"; (b) reclamanta a susţinut că pârâtul ar fi denigrat-o inclusiv prin cereri şi memorii adresate Primarului municipiului Vaslui în perioada 12 decembrie 2022- februarie 2023; (c) reclamanta a susţinut că pârâtul ar fi folosit la adresa sa epitete precum "neglijentă, mincinoasă, uitucă, abuzivă etc."; (d) reclamanta a inclus în enumerarea faptelor ilicite, inclusiv fapte pretins a fi avut loc mult după introducerea acţiunii, respectiv faptul că într-o pretinsă şedinţă de lucru cu personalul Poliţiei Locale Vaslui din 6 februarie 2024, pârâtul ar fi făcut din nou "afirmaţii denigratoare privind profesionalismul apelantei".

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a produs şi o încălcare a unor norme de procedură, întrucât instanţa de apel a încălcat tocmai prevederile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., fiind atrasă nulitatea actului de procedură în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., provocând pârâtului o evidentă vătămare, fiind lipsit astfel atât de oportunitatea unei apărări substanţiale, precum şi lipsit de garanţia dublului grad de jurisdicţie în privinţa acestor chestiuni, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii şi rejudecarea apelului.

2. În analiza condiţiei existenţei faptei ilicite, instanţa de apel nu a analizat apărările pârâtului şi baza factuală prezentată de acesta, abordând doar chestiuni adiacente subiectelor puse în discuţie de pârât în spaţiul public (care de altfel nu făceau obiectul afirmaţiilor sale), invocate de apelanta-reclamantă (ale cărei argumente sunt preluate aproape mot-a-mot în hotărâre), sens în care hotărârea este nelegală pentru încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a decretat că afirmaţiile pârâtului nu aveau o bază factuală suficientă, însă nu a ajuns la această concluzie pe baza informaţiilor pe care acesta le-a avut la dispoziţie la momentul emiterii afirmaţiilor (şi nici nu a ţinut cont de eforturile acestuia de a obţine informaţiile necesare înainte de a face o interpelare în cadrul şedinţei Consiliului Local al Mun. Vaslui), ci a ajuns la această concluzie pe baza rezultatului unor anchete ulterioare, realizate tocmai ca urmare a sesizărilor pârâtului de a se efectua un control în această privinţă, sens în care hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dreptului material, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte verificarea condiţiei existenţei unei fapte ilicite, se observă că instanţa de apel a apreciat, cu titlu preliminar, că afirmaţiile pârâtului pot fi calificate ca fiind "afirmaţii factuale" sau "afirmaţii privitoare la fapte de natură obiectivă", şi nu ca judecăţi de valoare. Astfel, a reţinut că trebuie să verifice atât adevărul obiectiv al afirmaţiilor pârâtului, cât şi "buna credinţă a autorului afirmaţiilor", apreciind că buna sau reaua-credinţă a autorului afirmaţiilor se poate determina în funcţie de scopul demersului, "reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus".

Motivele invocate de apelanta-reclamantă prin cererea de apel au fost copiate de instanţa de apel, fără a fi analizate apărările pârâtului în această privinţă, fiind astfel încălcat dreptul său la apărare, precum şi obligaţia instanţei de soluţionare şi motivare a cauzei conform prevederilor art. 425 şi art. 22 C. proc. civ.

Instanţa de apel a analizat unele aspecte privitoare la subiectele semnalate, însă acestea nu coincid cu afirmaţiile pârâtului. Ca atare, nu a fost verificată veridicitatea afirmaţiilor pârâtului şi calitatea bazei factuale pe care acesta se întemeia, ci alte aspecte în jurul acelor subiecte, preluate din cererea de apel, dar la care a extins discuţia apelanta-reclamantă. Astfel, în ceea ce priveşte organizarea concursului pentru ocuparea funcţiei de şef serviciu circulaţie în cadrul Poliţiei Locale Vaslui, chestiunea publică semnalată de pârât a vizat împrejurarea că acesta a fost organizat de primărie, iar nu de Poliţia Locală Vaslui, instituţie cu personalitate juridică independentă. Or, instanţa de apel a abordat alte chestiuni problematice în legătură cu acel concurs, pe care le-a adus în discuţie apelanta-reclamantă în cererea de apel. Nu a fost analizată nici împrejurarea semnalată de pârât cu privire la lipsa înştiinţării sale în termen legal şi rezonabil în legătură cu organizarea acestui concurs. În privinţa afirmaţiilor privitoare la neîntocmirea fişelor de post şi a rapoartelor de evaluare pentru perioada în care pârâtul a ocupat funcţia de Director Executiv al Poliţiei Locale Vaslui, instanţa de apel a abordat selectiv doar acele aspecte care sunt favorabile apelantei-reclamante, fără a analiza apărările invocate de pârât şi baza factuală.

Instanţa de apel a atribuit noţiunii "bază factuală suficientă" o altă conotaţie decât cea care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât pare să considere că o afirmaţie are o bază factuală suficientă doar dacă este dovedită a fi 100% adevărată, însă noţiunea denotă că o afirmaţie poate fi considerată ca având o bază factuală suficientă chiar şi atunci când informaţiile nu sunt dovedite absolut, dar există premise faptice suficiente care să permită măcar o posibilitate moderat de convingătoare că afirmaţia este adevărată. În acest sens, este indicată, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 1790 din 23 septembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

În continuare, recurentul-pârât a arătat că afirmaţiile sale au pornit de la o bază factuală suficientă.

Instanţa de apel trebuia să verifice dacă, la momentul la care pârâtul a emis afirmaţiile, existau premise suficiente ca acesta să exprime îndoieli cu privire la modalitatea în care reclamanta (şi alţi funcţionari publici) îşi îndeplinea atribuţiile de serviciu şi dacă această formă a libertăţii de expresie se circumscrie limitelor prevăzute de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În mod similar, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut în numeroase cauze că jurnaliştii sau avertizorii publici pot discuta public sau aduce în discuţia publică şi aspecte care nu au fost încă investigate şi că afirmaţiile acestora, exprimate anterior finalizării anchetei oficiale, nu pot fi considerate fapte ilicite dacă, în urma finalizării anchetelor, se dovedeşte că bănuielile acestora, pornind de la baze factuale suficiente, s-au dovedit până la urmă a fi nefondate (Cauza Boldea împotriva României).

3. Instanţa de apel nu a urmat etapele corespunzătoare de analiză a depăşirii limitelor rezonabile ale libertăţii de exprimare, pusă în balanţă cu necesitatea protejării dreptului reclamantei la viaţă privată, imagine şi demnitate, ci a reţinut de la început că pârâtul ar fi urmărit să lezeze drepturile reclamantei şi nu a mai realizat o analiză a depăşirii sau nu a limitelor permise ale libertăţii de exprimare, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la prevederile art. 1.349 alin. (1) din C. civ., activitatea pârâtului, subsumabilă exercitării unui drept la liberă exprimare, este în esenţă o activitate licită, fiind consacrată în mod expres de art. 30 din Constituţia României, în art. 10 din Convenţie, precum şi în cuprinsul art. 11 din Cartea drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. În acest context, singurul mod în care s-ar putea pune problema săvârşirii unei fapte ilicite ar fi ipoteza în care s-ar fi depăşit limitele libertăţii de exprimare, având în vedere faptul că libertatea de exprimare şi dreptul persoanelor la reputaţie, onoare şi demnitate sunt drepturi care pot deveni concurente, fiind necesar a se stabili o balanţă între exercitarea celor două.

Or, informaţiile şi opiniile formulate de pârât nu au fost de natură să depăşească, într-un mod care ar putea fi considerat nelegitim, limitele libertăţii de exprimare, deoarece:

a. Reclamanta este funcţionar public, având calitatea de şef al Serviciului Resurse Umane din cadrul aparatului de specialitate al Primarului municipiului Vaslui, limitele criticilor admisibile fiind mai extinse în cazul persoanelor cu statul public decât în cazul persoanelor de drept privat

b. Toate afirmaţiile pârâtului au vizat în mod exclusiv activitatea reclamantei în calitatea sa de funcţionar public şi modul în care aceasta şi-a îndeplinit atribuţiile, fără niciun fel de referire la aspecte din viaţa sa privată, iar posibilitatea restrângerii libertăţii de exprimare este mult mai redusă atunci când libertatea de exprimare vizează chestiuni de interes general.

c. În ipoteza în care nu au fost comunicate niciun fel de informaţii despre viaţa privată a reclamantei, aceasta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 8 din Convenţie şi că, din punctul de vedere al jurisprudenţei Curţii Europene, libertatea de exprimare nu este pusă în balanţă cu dreptul la viaţă privată decât dacă atacul sau atingerea adusă reputaţiei personale a atins un anumit nivel de gravitate şi a fost săvârşită într-un mod care aduce atingere exercitării dreptului la viată privată

d. Chiar şi dacă ar fi cazul să se realizeze o punere în balanţă a celor două drepturi, Curtea consideră că pentru ca libertatea de exprimare să fie cenzurată, este necesar să se verifice dacă ingerinţa este prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică şi daca metoda este proporţională cu interesul legitim urmărit şi dacă motivele pentru cenzurarea şi sancţionarea libertăţii de exprimare sunt relevante şi suficiente (Cauza Falzon împotriva Maltei, pct. 52). Aşadar, instanţa de apel nu a verificat şi nu a argumentat dacă măsura cenzurării libertăţii de exprimare a pârâtului era necesară într-o societate democratică şi dacă soluţia pronunţată în cauză era proporţională cu interesul legitim urmărit, iar motivele furnizate de instanţa de apel în decizia recurată nu sunt relevante şi suficiente.

Instanţa de apel a îmbrăţişat de la început convingerea că pârâtul ar fi urmărit, în mod deliberat, umilirea reclamantei, această idee fiind reiterată de mai multe ori pe parcursul considerentelor, deşi faptele pârâtului probează contrariul. Luarea publică de poziţie a pârâtului, posibilă după ce nu a mai deţinut nicio funcţie publică, a fost singulară şi exprimată cu unicul scop de a semnala nereguli.

4. Hotărârea este greşită şi sub aspectul cuantificării daunelor morale cuvenite reclamantei, deoarece instanţa de apel nu se întemeiază nici pe aspectele medicale invocate, nici pe declaraţiile martorilor privitoare la potenţialul efect provocat de afirmaţiile pârâtului în mediul profesional al reclamantei, ci pur pe aprecierea că astfel de afirmaţii provoacă, prin însăşi natura lor, o suferinţă morală profundă reclamantei, mai ales în contextul unei cariere remarcabile şi de lungă durată. Această motivare nu este suficientă pentru a justifica un cuantum atât de ridicat al daunelor morale acordate, întrucât, chiar dacă daunele morale nu pot fi cuantificate exact, instanţa de apel ar fi trebuit să se întemeieze pe probele existente la dosarul cauzei pentru a determina măsura suferinţei morale provocate reclamantei, însă din cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel ar fi realizat o astfel de analiză. Dimpotrivă, probele existente la dosarul cauzei infirmă producerea vreunei consecinţe negative în viaţa personală şi/sau profesională a reclamantei sau producerea vreunei schimbări de percepţie a reclamantei la nivel public.

În drept, art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dovedire, recurentul-pârât a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că o parte semnificativă a criticilor din recurs nu se subsumează motivelor de casare, deoarece se urmăreşte reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului (inclusiv asupra existenţei/întinderii prejudiciului moral şi asupra impactului în plan profesional), ceea ce nu poate face obiectul controlului de legalitate.

Asupra criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a analizat apărările pârâtului şi a indicat raţionamentul pentru care a reţinut depăşirea limitelor art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, realizând distincţia faptă/judecată de valoare şi evaluând baza factuală şi buna-credinţă; astfel, nu poate fi reţinută nici încălcarea dreptului la apărare, nici un viciu de nemotivare/motivare contradictorie. Criticile reprezintă dezacordul recurentului faţă de modul în care instanţa de apel a reţinut şi a interpretat situaţia de fapt şi probatoriul.

În ceea ce priveşte stabilitatea cadrului procesual, a arătat că reclamanta nu a extins în apel obiectul judecăţii cu fapte noi, iar critica este contrazisă chiar de conţinutul cererii introductive şi al articolului. Astfel, unele calificative/atribute invocate de recurent ca fiind "nou introduse" se regăsesc în limbajul utilizat în articol, fiind prezentate ca imputări concrete legate de exercitarea funcţiei.

În ceea ce priveşte daunele morale, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a fundamentat cuantumul exclusiv pe o prezumţie abstractă, ci a valorificat elemente din probatoriu şi context (reputaţia profesională, impactul afirmaţiilor publice, declaraţii de martori şi înscrisuri medicale), iar critica recurentului vizează, în esenţă, aprecierea intensităţii vătămării şi a cuantumului, deci tot temeinicia concluziilor instanţei de apel, iar nu o veritabilă problemă de legalitate.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

1. Cu privire la primul punct din cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează două critici distincte, încadrate în două motive de casare: pe de o parte, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii; pe de altă parte, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel ar fi încălcat normele de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului, în special dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii în condiţiile art. 175 alin. (1) din acelaşi cod. În esenţă, ambele critici sunt construite pe aceeaşi teză, şi anume că instanţa de apel ar fi exclus din obiectul judecăţii în apel afirmaţiile din "memoriile/cererile" adresate conducerii Primăriei Municipiului Vaslui, pentru ca ulterior să valorifice aceste împrejurări în analiza condiţiei vinovăţiei.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că hotărârea de apel ar conţine considerente contradictorii, întrucât instanţa de apel ar fi reţinut, în analiza limitelor devoluţiunii, că "afirmaţiile din memoriile şi cererile adresate conducerii Primăriei Municipiului Vaslui", la care nu s-a făcut referire în cuprinsul acţiunii introductive, nu pot face obiectul judecăţii în apel, iar ulterior, în analiza vinovăţiei, ar fi dedus intenţia de umilire tocmai din perseverenţa pârâtului, descriind o campanie începută cu depunerea de memorii, continuată cu intervenţia din şedinţa consiliului local şi culminată cu publicarea insultelor în presă – ziarul Vremea nouă de Vaslui din 6 ianuarie 2023.

Critica este nefondată. Înalta Curte reţine, în primul rând, că hotărârea recurată conţine o delimitare expresă a obiectului devoluţiunii în apel, instanţa de apel statuând că anumite împrejurări invocate direct în cererea de apel nu pot fi supuse judecăţii, fiind pretenţii noi în raport cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În aceeaşi secvenţă, instanţa de apel a operat o distincţie clară între (i) pretinse fapte ulterioare introducerii acţiunii - exemplificate prin şedinţa de lucru din 6 februarie 2024 - şi (ii) afirmaţiile din memoriile/cererile adresate conducerii primăriei, excluse nu pe criteriu temporal, ci pentru motivul expres că nu s-a făcut referire la ele în acţiunea introductivă. Aşadar, ceea ce este stabilit în mod tranşant în aceste considerente este interdicţia de a lărgi obiectul judecăţii în apel prin pretenţii noi.

În al doilea rând, se constată că instanţa de apel a identificat şi a analizat faptele ilicite ca fiind actele de comunicare publică imputate pârâtului: afirmaţiile făcute în şedinţa ordinară a Consiliului Local din 22 decembrie 2022 şi afirmaţiile publicate în presa scrisă la 6 ianuarie 2023, prin scrisoarea deschisă apărută în ziarul local. În mod corelativ, instanţa de apel a legat explicit prejudiciul şi raportul de cauzalitate de aceste două episoade publice, reţinând că lezarea reputaţiei şi a demnităţii reclamantei derivă din aceste fapte ilicite. Prin urmare, temeiul efectiv al obligaţiei de reparare şi al cuantificării prejudiciului este ancorat în afirmaţiile publice, iar nu în memoriile/cererile către primărie ca fapte ilicite autonome.

Verificând considerentele privind vinovăţia, Înalta Curte constată că referirile la caracterul neizolat al conduitei şi la campania de denigrare, inclusiv menţiunea depunerii de memorii, nu conduc la concluzia unei contradicţii, câtă vreme acestea nu sunt utilizate ca temei autonom al răspunderii şi nici ca fundament al raportului de cauzalitate ori al obligaţiei de despăgubire, ci doar pentru caracterizarea intenţiei în legătură cu faptele ilicite reţinute – proferarea şi publicarea afirmaţiilor din 22 decembrie 2022 şi 6 ianuarie 2023. În această privinţă, se observă şi că reclamanta a arătat încă din cererea de chemare în judecată că, după data de 12 decembrie 2022, pârâtul ar fi declanşat o campanie de denigrare, astfel încât instanţa de apel, raportându-se la contextul conflictului, a folosit această împrejurare ca element suplimentar de apreciere asupra bunei-credinţe a pârâtului, în cadrul demersului de punere în balanţă între libertatea de exprimare şi protecţia reputaţiei, pe care instanţa de apel îl motivează prin criteriile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest context, Înalta Curte reţine că în procesul de punere în balanţă a art. 8 şi art. 10 din Convenţie, o mare importanţă este acordată analizei atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor, ca element de fapt: în concret, decelarea intenţiei reale ce a stat la baza afirmaţiilor pretins defăimătoare – dacă autorul afirmaţiilor a acţionat cu bună-credinţă sau, dimpotrivă, cu intenţia de a jigni sau decredibiliza. Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în analiza atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor se au în vedere elemente concrete din situaţia de fapt şi, în egală măsură, poate prezenta relevanţă relaţia anterioară a autorului afirmaţiilor cu persoana vizată. De exemplu, utilizarea de către reclamant a apelativului "fascist" şi a altor cuvinte jignitoare la adresa unui funcţionar a fost apreciată de Curte în contextul mai larg al unei "animozităţi îndelungate dintre aceştia" (Cauza Gavrilovici contra Moldovei, paragrafele 50-61). Similar, Curtea a avut în vedere, la evaluarea contextului afirmaţiilor, faptul că împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală ca urmare a unei plângeri depuse de pârât (Cauza Malisiewicz-Gasior contra Poloniei, paragrafele 65-66).

În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unor motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată păstrând o linie coerentă: instanţa de apel a exclus pretenţiile noi ca obiect al judecăţii în apel şi a fundamentat răspunderea civilă delictuală doar pe afirmaţiile deduse judecăţii prin acţiune, iar menţionarea demersurilor anterioare serveşte exclusiv evaluării contextului afirmaţiilor - chestiune ce prezintă relevanţă în analiza bunei-credinţe, după cum s-a demonstrat în considerentele precedente.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., întrucât ar fi judecat în apel şi ar fi valorificat fapte invocate pentru prima dată în cererea de apel (memoriile/cererile către primărie), ceea ce ar atrage nulitatea deciziei recurate, cu consecinţa unei vătămări constând în lipsirea de dreptul la apărare şi de dublul grad de jurisdicţie.

Critica este nefondată. Înalta Curte reţine că încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. presupune, în esenţă, schimbarea calităţii părţilor, a cauzei ori a obiectului cererii sau soluţionarea unor pretenţii noi în apel. Or, din considerentele hotărârii recurate în care au fost analizate condiţiile răspunderii civile delictuale rezultă că instanţa de apel a circumscris temeiul răspunderii şi al obligaţiei de reparare la afirmaţiile făcute public în şedinţa Consiliului Local Vaslui din 22 decembrie 2022 şi la cele publicate în presa scrisă la 6 ianuarie 2023, stabilind raportul de cauzalitate prin raportare expresă la aceste două episoade. În aceste condiţii, menţionarea unor demersuri anterioare (sesizări/memorii) în cadrul analizei bunei-credinţe, ca elemente contextuale, nu echivalează cu soluţionarea unor pretenţii noi şi nu dovedeşte lărgirea obiectului devoluţiunii. Ca atare, atât timp cât instanţa de apel îşi întemeiază soluţia pe faptele ilicite deduse judecăţii, asupra cărora pârâtul a avut posibilitatea să formuleze apărări, nu se poate reţine că acesta ar fi fost lipsit de garanţia dublului grad de jurisdicţie ori de dreptul la apărare prin judecarea unei pretenţii noi în apel.

2. Analizând susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi motivat corespunzător condiţia existenţei faptei ilicite, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a identificat în mod explicit conduita imputată pârâtului, faptele ilicite fiind circumscrise afirmaţiilor făcute public în şedinţa Consiliului Local Vaslui din 22 decembrie 2022 şi celor publicate în presa scrisă la 6 ianuarie 2023, iar apoi a analizat dacă aceste afirmaţii se încadrează în limitele libertăţii de exprimare sau dacă depăşesc aceste limite. Totodată, instanţa de apel a argumentat asupra bazei factuale şi bunei-credinţe, făcând trimitere la materialul probator administrat şi la rezultatele verificărilor/controalelor ori hotărârilor judecătoreşti relevante pentru imputaţiile concrete formulate de pârât.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, hotărârea recurată nu se limitează la "chestiuni adiacente" şi nici nu omite verificarea bazei factuale, ci examinează tocmai dacă acuzaţiile concrete utilizate de pârât pentru a susţine public "incompetenţa" reclamantei aveau suport probator. Împrejurarea că instanţa de apel a detaliat unele aspecte conexe (precum rolul pârâtului în comisia de concurs, existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive ori concluzii ale rapoartelor de audit) nu înseamnă că a schimbat obiectul verificării, ci că a motivat, pe baza probelor, inexistenţa premiselor necesare pentru ca acuzaţiile publice să poată fi considerate făcute cu bună-credinţă şi pe o bază factuală suficientă.

Înalta Curte reţine, în continuare, că motivarea unei hotărâri, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu impune redarea exhaustivă şi răspunsul formal la fiecare susţinere a părţilor, ci exprimarea raţionamentului care a condus la soluţie, prin prezentarea situaţiei de fapt reţinute, a probelor şi a argumentelor esenţiale, precum şi a normelor aplicate. Or, hotărârea recurată nu se limitează la preluarea susţinerilor reclamantei, ci le raportează la probele administrate, la conţinutul afirmaţiilor publice imputate pârâtului şi la criteriile utilizate în evaluarea bunei-credinţe şi a bazei factuale, explicând de ce concluzia primei instanţe asupra inexistenţei faptei ilicite este greşită. În aceste condiţii, nu se poate reţine un viciu al motivării hotărârii în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul încălcării prevederilor art. 13 şi art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu evidenţiază o neregularitate procedurală aptă să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Încălcarea dreptului la apărare presupune, în principiu, împiedicarea efectivă a părţii de a-şi valorifica apărările ori de a administra probele relevante, fie prin neîndeplinirea unor acte de procedură esenţiale, fie prin refuzul nelegal de a primi apărări/probe ori prin soluţionarea cauzei fără a permite părţii să îşi exprime punctul de vedere. Or, critica formulată se reduce la susţinerea că instanţa de apel nu ar fi analizat apărările pârâtului şi baza factuală prezentată de acesta, fără a indica o neregularitate concretă care să fi împiedicat exercitarea apărării.

În plus, chiar din economia considerentelor rezultă că instanţa de apel a examinat punctual dacă acuzaţiile publice aveau suport probator şi dacă au fost formulate cu bună-credinţă, în raport cu probele administrate. În aceste condiţii, critica nu caracterizează o încălcare a dreptului la apărare, ci exprimă nemulţumirea recurentului-pârât faţă de concluziile instanţei de apel cu privire la baza factuală şi buna-credinţă, chestiuni ce ţin de interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, iar nu de un viciu procedural subsumabil dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, critica recurentului-pârât întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel ar fi conchis lipsa unei baze factuale suficiente exclusiv pe baza unor "anchete ulterioare", este nefondată. Din considerentele hotărârii recurate rezultă că pârâtul a avut posibilitatea efectivă de a proba veritatea imputaţiilor şi diligenţele invocate, administrând probatoriu în cauză, inclusiv raportul de audit nr. 76231/2023, înscris încuviinţat ca probă la solicitarea pârâtului, conform celor consemnate în încheierea pronunţată de tribunal la 12 septembrie 2023, probă analizată de instanţa de apel.

Pe baza acestui ansamblu probator, Curtea de apel a reţinut astfel: "intimatul nu s-a mulţumit să semnalizeze nişte presupuse nereguli în activitatea apelantei, demers ce ar fi fost salutar şi util pentru procesul democratic, buna funcţionarea a instituţiilor statului şi respectarea supremaţiei legii, ci a făcut acuzaţii clare, vehemente, a solicitat demisia acesteia şi a folosit cuvinte/sintagme profund jignitoare ca "incompetentă" resimţite acut ca atare de apelantă, în condiţiile în care nu exista vreo baza factuală reală, iar în unele cazuri cunoscând din informaţiile pe care le avea, că există hotărâri judecătoreşti definitive cunoscute de intimat ce statuau în mod definitiv contrariul celor afirmate."

Mai mult, instanţa de apel ancorează explicit aprecierea în momentul emiterii afirmaţiilor, consemnând că respingerea definitivă a acţiunii privind concursul era aspect cunoscut de pârât la momentul declaraţiilor sale sau publicării articolului, iar în privinţa altor imputări arată că "simpla neînţelegere a unei grile de salarizare nu reprezintă o bază factuală" şi că "la momentul afirmaţiilor sale exista deja o hotărâre judecătorească" (sentinţa civilă nr. 386 din 23 noiembrie 2022 a Tribunalului Vaslui) care confirma corecta încadrare pe funcţie. În aceste condiţii, câtă vreme momentul temporal la care a fost analizată existenţa bunei-credinţe a fost cel dat de lansarea afirmaţiilor, nu poate fi reţinută o aplicare greşită a dreptului material.

3. Luând în examinare criticile recurentului-pârât întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. În esenţă, se susţine că instanţa de apel nu ar fi parcurs etapele impuse de punerea în balanţă a libertăţii de exprimare cu dreptul la viaţă privată, reputaţie şi demnitate, întrucât ar fi reţinut ab initio intenţia de lezare şi ar fi cenzurat libertatea de exprimare fără a verifica necesitatea şi proporţionalitatea ingerinţei. Or, o asemenea premisă nu se verifică în raport cu considerentele deciziei recurate, care relevă că instanţa de apel a îmbinat analiza cerinţelor de drept intern - faptă ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi prejudiciul, reglementate de art. 1.357 şi următoarele din C. civ., cu exigenţele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de paragraful 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc".

În contextul punerii în balanţă a drepturilor în discuţie, Curtea Europeană a enunţat principiile relevante care trebuie să ghideze examinarea sa – şi, mai ales, a instanţelor naţionale, stabilind o serie de criterii, ce pot fi grupate în funcţie de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conţinutul mesajului; c) modalitatea de obţinere a informaţiei; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmaţiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmaţiilor; g) aspecte referitoare la consecinţele afirmaţiilor – repercusiuni; h) evaluarea severităţii sancţiunii ce se solicită a fi aplicată.

Sub un prim aspect, esenţial în combaterea criticilor, Înalta Curte reţine că factorii enumeraţi devin relevanţi în metodologia de punere în balanţă a libertăţii de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private în funcţie de circumstanţele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puţin impact.

Contrar alegaţiilor recurentului-pârât, instanţa de apel a analizat limitele legale ale libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenţiei şi art. 75 alin. (2) din C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că au fost depăşite.

Considerentele deciziei recurate reflectă tocmai o asemenea analiză globală, construită pe criteriile specifice în materia conflictului art. 8 - art. 10 din Convenţie: (i) natura afirmaţiilor (fapte versus judecăţi de valoare) şi exigenţa unei baze factuale rezonabile pentru imputaţiile de fapt, respectiv chiar şi pentru judecăţile de valoare ce vizează acuzaţii determinate; (ii) buna-credinţă/atitudinea subiectivă a autorului şi scopul demersului; (iii) statutul persoanei vizate (funcţionar public) şi lărgirea limitelor criticii admisibile, fără a elimina însă protecţia reputaţiei; (iv) contextul şi forma exprimării, inclusiv distincţia între critică şi insultă; (v) existenţa/absenţa interesului public real al temei şi greutatea acuzaţiilor; (vi) impactul asupra reputaţiei profesionale, ca interes protejat în sfera art. 8.

Astfel, curtea de apel a pornit de la calificarea discursului, reţinând că libertatea de exprimare, în speţă, s-a materializat, într-o proporţie covârşitoare, în imputaţii factuale, ceea ce, în logica standardului convenţional, legitimează exigenţa unei baze factuale minime şi a unei verificări a bunei-credinţe. Totodată, instanţa a precizat expres că adevărul obiectiv nu este singurul criteriu, fiind determinantă buna-credinţă a autorului în cauzele de defăimare. Aceasta infirmă teza recurentului-pârât potrivit căreia instanţa ar fi ajuns direct la concluzia vinovăţiei, câtă vreme raţionamentul este construit pe distincţia fapta/judecată de valoare şi pe aprecierea bunei-credinţe raportat la scop şi context, ceea ce corespunde metodologiei convenţionale.

În ceea ce priveşte argumentul de la lit. a), potrivit căruia reclamanta este funcţionar public şi, în consecinţă, limitele criticii admisibile sunt mai largi, Înalta Curte reţine că această împrejurare nu conduce automat la concluzia că afirmaţiile litigioase beneficiază de protecţie. Chiar în logica standardului convenţional invocat de recurent, toleranţa sporită a persoanelor cu statut public nu anihilează protecţia demnităţii şi reputaţiei şi nu acoperă acuzaţii factuale grave, formulate public ca certitudini şi însoţite de solicitarea demiterii, în lipsa unei minime baze factuale. Or, exact aceasta este concluzia instanţei de apel: pârâtul a formulat acuzaţii de "incompetenţă" şi imputări concrete, fără suport factual real, iar în unele situaţii chiar cu ştiinţa existenţei unor hotărâri definitive contrare celor afirmate.

Nici susţinerile de la lit. b), în sensul că afirmaţiile au vizat exclusiv activitatea reclamantei ca funcţionar public şi că restrângerea libertăţii de exprimare este mai redusă în chestiuni de interes general, nu pot conduce la admiterea motivului de recurs. Instanţa de apel a reţinut explicit că nu i se reproşează pârâtului sesizarea forurilor abilitate ori semnalarea unor nereguli, ci faptul că afirmaţiile publice au fost formulate ca acuzaţii certe şi au fost însoţite de solicitarea demisiei şi de un calificativ ofensator, în lipsa unei baze factuale rezonabile.

Cât priveşte argumentul de la lit. c), potrivit căruia, în absenţa unor referiri la viaţa privată, reclamanta nu s-ar putea prevala de art. 8 din Convenţie, Înalta Curte reţine că acesta este contrazis de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, conform căreia atingerile aduse reputaţiei profesionale sunt considerate ca intrând sub incidenţa protecţiei conferite de art. 8, dacă au un anumit nivel de gravitate şi au fost săvârşite astfel încât să aducă atingere dreptului la respectarea vieţii private, de exemplu: directorul general al unei societăţi subvenţionate de stat în Cauza Tănăsoaica împotriva României; magistraţi în cauza Belpietro împotriva Italiei; Cauza Shahanov şi Palfreeman împotriva Bulgariei (pct. 63-64), în care contextul este cel al semnalării unor pretinse nereguli şi al plângerii împotriva unor funcţionari; şi C. şi alţii împotriva Norvegiei (pct. 60). Curtea de apel a reţinut tocmai această idee, calificând acuzaţiile ca fiind apte să lezeze onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a reclamantei, iar evaluarea gravităţii este ancorată în forma exprimării, caracterul public al acuzaţiilor şi intensitatea lor (solicitarea demisiei, imputarea unor fapte grave).

În fine, susţinerea de la lit. d) nu evidenţiază o aplicare greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care instanţa de apel a indicat motive concrete pentru concluzia depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, astfel cum s-a demonstrat în considerentele precedente. Recurentul porneşte de la o premisă formalistă, în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit să deruleze distinct şi explicit testul caracterului necesar şi proporţional al ingerinţei într-o societate democratică. Or, în materia conflictului dintre art. 10 şi art. 8 din Convenţie, cerinţa necesităţii şi a proporţionalităţii nu se verifică în abstract, ci se evaluează prin raportare la criteriile relevante pentru realizarea justului echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia reputaţiei. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a calificat natura afirmaţiilor (imputări factuale), a examinat existenţa unei baze factuale minimale şi buna-credinţă a autorului, a evaluat contextul şi modalitatea de diseminare (şedinţă publică transmisă online şi reluare în presă), precum şi gravitatea atingerii aduse reputaţiei profesionale a reclamantei, conchizând, pe această bază, că discursul a depăşit limitele criticii admisibile; în consecinţă, ingerinţa în exerciţiul art. 10 urmăreşte scopul legitim al protecţiei reputaţiei şi este justificată prin motive pertinente şi suficiente.

De asemenea, calificarea atitudinii subiective nu este tratată ca premisă a raţionamentului, ci ca o concluzie întemeiată pe elemente factuale reţinute de instanţa de apel. În realitate, prin această critică, recurentul-pârât solicită instanţei de recurs să reinterpreteze conduita sa, ceea ce echivalează cu o reapreciere a situaţiei de fapt şi a materialului probator, inadmisibilă în recurs. De altfel, şi sub aspectul pretinsei insuficienţe a motivelor pentru care s-a impus sancţionarea sa, recurentul formulează critici de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, susţinerile recurentului-pârât nu evidenţiază o interpretare ori aplicare greşită a normelor de drept material incidente (art. 8 şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 75 şi art. 1.349 din C. civ.), ci exprimă, în realitate, un dezacord faţă de evaluarea instanţei de apel asupra bazei factuale, bunei-credinţe şi a intensităţii atingerii aduse reputaţiei – aspecte care, în raport cu structura recursului, nu pot fi convertite în motivul de casare invocat, câtă vreme raţionamentul juridic urmează reperele convenţionale şi realizează, în concret, balanţa între drepturile concurente.

4. Criticile privind cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantei nu reclamă o eroare de drept în aplicarea criteriilor juridice de evaluare a prejudiciului moral, ci urmăresc, în esenţă, reaprecierea probelor (acte medicale, depoziţii martori) şi reindividualizarea cuantumului daunelor morale pe baza unei lecturi proprii a faptelor, operaţiuni ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de evaluarea intensităţii suferinţei – atribut exclusiv al instanţelor de fond. În recurs, controlul este unul de legalitate, iar instanţa de recurs nu poate substitui instanţei de apel propria apreciere asupra credibilităţii şi forţei probante a depoziţiilor ori înscrisurilor şi nici nu poate reevalua nivelul despăgubirilor stabilit în concret.

În acelaşi registru se înscrie şi susţinerea că motivarea instanţei de apel nu ar fi suficientă pentru a justifica un cuantum atât de ridicat al daunelor morale acordate, întrucât nu vizează un veritabil viciu de motivare, ci exprimă nemulţumirea recurentului-pârât faţă de aprecierea instanţei de apel asupra întinderii prejudiciului moral, în sensul că raţionamentul expus nu ar justifica un cuantum pe care îl consideră ridicat; or, o asemenea susţinere reclamă, în realitate, reevaluarea probelor şi a circumstanţelor concrete care au fundamentat cuantificarea daunelor, motiv pentru care nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul B. ca nefondat.

Raportat la soluţia pronunţată în cauză, de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 452 C. proc. civ., recurentul-pârât, în calitate de parte căzută în pretenţii, va fi obligat la plata sumei de 1.173,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în cheltuielile de transport, în valoare de 442 RON, şi cheltuieli de cazare, în valoare de 731,12 RON, către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare de la dosarul de recurs. În ceea ce priveşte onorariul avocatului solicitat conform cererii de decont de la fila x, în cuantum de 10.000 RON, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenţei şi întinderii acestei cheltuieli până la data închiderii dezbaterilor asupra recursului, contrar susţinerilor sale în sensul că dovada achitării onorariului ar fi fost ataşată întâmpinării.

De asemenea, soluţia de respingere a recursului implică şi cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-pârât, care fiind parte căzută în pretenţii, în condiţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 42/2025 din 5 februarie 2025 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 1.173,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 noiembrie 2025.