Statute of limitations for civil liability: start date triggered by indemnity decision issuance rather than later audit or notification of damage

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2026

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă la 12 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 1.275.995,78 RON, reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea de 1.780.470 RON, constând în preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 15 ianuarie 2009 întocmit de S.C. A. S.A., şi valoarea de 249.902 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în municipiul Piteşti, str. x, jud. Argeş, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Totodată, a formulat cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.A. şi a numitei B., solicitând introducerea acestora în cauză, şi, în ipoteza admiterii acţiunii civile, obligarea lor la plata pretenţiilor pecuniare ale reclamantului.

Prin notele scrise depuse, persoana chemată în garanţie, B., a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie, ca tardivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 870 din 8 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu S.C. A. S.A. şi B., ca tardiv formulată. A obligat pârâta să plătească persoanei chemate în garanţie B. suma de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, reduse potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Apelul

Împotriva sentinţei nr. 870 din 8 iunie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând anularea hotărârii atacate pe motiv că procesul a fost soluţionat fără a se intra în judecata fondului.

Hotărârea instanţei de fond a fost atacată cu apel şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în ceea ce priveşte dispoziţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către persoana chemată în garanţie, B..

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 811A din 24 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 870 din 8 iunie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi S.C. A. S.A. şi B., ca nefondate. A obligat apelanta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimata B. a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, reprezentând onorariu de avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 811A din 24 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 2528 C. civ., referitoare la prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie prin raportare la decizia nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi.

A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, arătând că în mod eronat instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care recurentul a avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este cel al emiterii deciziei de despăgubire.

De asemenea, a învederat că instanţa de apel a apreciat eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât, la momentul pe care l-a indicat, nu se putea stabili existenţa pagubei, aceasta putând fi determinată doar ca urmare a executării, de către preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a măsurii ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza emiterii deciziilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în perioada 2009-2011, şi expertizarea şi reevaluarea imobilelor conform standardelor internaţionale de evaluare.

Recurentul a susţinut că la data emiterii deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, nu se putea verifica dacă raportul de evaluare pe baza căruia a fost emisă decizia de despăgubire, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC respecta rigorile standardelor internaţionale de evaluare, respectiv existenţa unui prejudiciu. A menţionat că abaterile sale au fost confirmate prin această decizie, la subcapitolul B, subpunctul B3, fiind analizată nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării.

Astfel, a afirmat că la data emiterii deciziei nr. 10/10.10.2013 de către Curtea de Conturi şi a pronunţării sentinţei civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, nu se putea cunoaşte existenţa unei pagube, întrucât nu se stabilise dacă decizia de despăgubire corespundea standardelor internaţionale de evaluare.

Chiar dacă Ministerul Finanţelor ar fi auditat activitatea intimatei, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi, finalizat prin decizia nr. 10/10.10.2013, auditul nu ar fi condus la stabilirea pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare nu generează, în sine, existenţa unui prejudiciu, iar determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

Recurentul a arătat că, din circumstanţele cauzei, reies atât raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori, în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză, cât şi cel născut în baza raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză, care aveau studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În acest sens, a afirmat că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de către intimată, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea lor de piaţă.

De asemenea, a contestat aspectele reţinute de curtea de apel, în sensul aplicării în cauză a dispoziţiilor deciziei nr. 19/03.06.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în materia relaţiilor de muncă, pe motiv că excedează raportului juridic litigios al cauzei pendinte, care se circumscrie răspunderii civile delictuale.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 5 februarie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, la termenul din 5 februarie 2026, a calificat chestiunea inadmisibilităţii recursului ca fiind o apărare de fond, care nu reprezintă o excepţie procesuală ce vizează condiţiile de exercitare ale recursului, astfel că a respins excepţia nulităţii recursului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, se constată că, prin motivele de recurs invocate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum a celor ale art. 2528 C. civ.

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, invocate de pârâtă prin întâmpinare, constatând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este cel al adoptării, de către Curtea de Conturi, a deciziei nr. 10/10.10.2013, prin care au fost semnalate deficienţele din activitatea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Deşi soluţia pronunţată de curtea de apel asupra prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, în viziunea Înaltei Curţi termenul de prescripţie are o dată de începere diferită faţă de cea reţinută în hotărârea recurată, respectiv de la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 4652/23.04.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza căreia a fost eliberat titlul de despăgubire fostului proprietar, B., împrejurare ce nu conduce, însă, la reformarea deciziei atacate.

Examinând, din această perspectivă, decizia recurată, şi suplinind motivarea curţii de apel, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al criticilor recurentului.

În esenţă, motivele de recurs invocate vizează aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, cât şi la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv).

Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripţie, legiuitorul a asigurat armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia a fost fondat şi pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenţa prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, precum şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu – se constată că recurentul a cunoscut producerea pagubei şi persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (odată cu emiterea adresei nr. x/18.01.2021 de către pârâtă).

Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în municipiul Piteşti, str. x, jud. Argeş, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.01.2009, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experţii autorizaţi, prepuşi ai pârâtei, precum şi din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare nr. x/15.01.2009, întocmit în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate.

Recurentul a susţinut şi faptul că, deşi la stabilirea despăgubirilor în dosarul menţionat nu s-au respectat standardele internaţionale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 4652/23.04.2009, beneficiarei B. fiindu-i eliberat titlurile de despăgubire şi de plată aferente.

Învestit fiind cu soluţionarea fondului acţiunii civile, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 870 din 8 iunie 2022, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinare, şi a respins cererea, ca prescrisă, reţinând că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie este cel al emiterii deciziei de despăgubire, respectiv data de 23.04.2009.

Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 811A din 24 mai 2023, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerului Finanţelor, împotriva sentinţei menţionate fiind respins ca nefondat, reţinându-se că un termen de 3 ani de la emiterea deciziei nr. 10/10.2013 de către Curtea de Conturi a României marchează debutul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, întrucât la acea dată recurentul putea cunoaşte existenţa pagubei, precum şi persoana responsabilă de producerea acesteia.

Judecând, în sensul celor anterior precizate, Înalta Curte constată că decizia de despăgubire a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura de restituire a imobilelor naţionalizate, prevăzută de art. 13 Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit alin. (2) al textului de lege menţionat, din componenţa Comisiei au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor, evaluatorul autorizat să întocmească raportul în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat fiind desemnat, aleatoriu, de membrii acesteia.

Reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor aveau atribuţii şi competenţe în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, existând posibilitatea obiectivă ca aceştia să ia cunoştinţă despre existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului încă de la momentul întocmirii raportului de evaluare de către expert, întrucât numai în baza acestuia şi după ce se stabilea cuantumul despăgubirilor cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de către stat, în baza art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, comisia putea proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

Astfel, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a sesiza neregularităţile constatate cu prilejul întocmirii rapoartelor de evaluare a imobilelor, precum şi de a dispune refacerea acestora în cazul în care evaluarea nu corespundea standardelor la care aceasta trebuia raportată.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a procedat însă la omologarea raportului de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A., emiţând decizia nr. 4652/23.04.2009, iar, ulterior, eliberând titlurile de despăgubire şi de plată aferente.

Ca atare, începutul cursului termenului de prescripţie, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coincide cu data săvârşirii faptei ilicite, respectiv cu supraevaluarea proprietăţii imobiliare prin raportul întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, şi omologarea valorii stabilite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv, cu emiterea deciziei de despăgubire, întrucât, paguba şi pe cel care răspunde de ea puteau fi cunoscute încă de la această dată.

Ca atare, în mod greşit a susţinut recurentul, prin criticile formulate, că nu putea lua cunoştinţă de producerea pagubei şi de întinderea acesteia înainte de comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de către evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 12 octombrie 2020, din dispoziţia Curţii de Conturi a României.

Lipsa de relevanţă a aspectului de care se prevalează recurentul rezidă în însăşi reglementarea art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care nu se referă la momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului, ci doar al existenţei acestuia, determinarea valorii efective a pagubei nefiind un criteriu al debutului termenului de prescripţie.

Prejudiciul şi întinderea acestuia sunt noţiuni distincte, care nu se suprapun, întinderea pagubei fiind corelativă obligaţiei de reparaţie şi putând fi stabilită, în caz de litigiu, numai prin administrarea unui probatoriu adecvat.

În acest sens s-a statuat şi în decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv că, (pct. 60), "Izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată", iar (pct. 61), prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, astfel că, invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive; (pct. 64) "A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale."

Această decizie, deşi se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), este relevantă din perspectiva raţionamentului care a stat la baza adoptării sale, care se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cauza pendinte.

Dând eficienţă acestor statuări, Înalta Curte reţine că actul de control efectuat de Curtea de Conturi, precum şi comunicarea, de către pârâtă, a adresei nr. x/18.01.2021, sunt lipsite de relevanţă din perspectiva stabilirii începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la întinderea prejudiciului, se impunea ca recurentul, la momentul emiterii deciziei de despăgubire, să cunoască şi să verifice dacă sumele stabilite cu acest titlu au fost corect determinate, prin respectarea Standardelor internaţionale de evaluare, în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, respectiv, prin art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de către recurent, în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data comunicării adresei nr. x/18.01.2021, prin care a fost încunoştinţat despre existenţa unor diferenţe majore între valoarea despăgubirilor stabilite prin raportul întocmit iniţial, de evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, şi cea determinată ulterior, prin raportul efectuat de S.C. C. S.R.L. la 12 octombrie 2020, ar însemna să se admită că, deşi a pierdut dreptul la acţiune, deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părţi, cum este această adresă, să le dea posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentului înseamnă a admite că propria culpă pe care acesta o invocă, respectiv, faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terţ să facă constatări asupra acestuia, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept, conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept, în speţă, prin invocarea nerespectării unor norme legale.

Aşadar, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existenţa prejudiciului şi a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de către recurent la data emiterii, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a deciziei nr. 4652/23.04.2009, prin care a fost validat raportul de evaluare neconform standardelor internaţionale de evaluare, sau, cel mai târziu la data emiterii titlurilor de conversie, acesta fiind reperul obiectiv al naşterii raportului juridic obligaţional, ce presupunea dreptul recurentului prejudiciat şi îndatorirea corelativă la reparaţie a pârâtei.

Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte, printre alţi membri, preşedintele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Având în vedere că această comisie a fost abilitată de stat să desfăşoare procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, în baza Legii nr. 247/2005, recurentul nu poate invoca lipsa atribuţiilor în procedura de restituire şi faptul că nu a avut cunoştinţă despre supraevaluarea imobilului prin raportul de evaluare întocmit de evaluatorul S.C. A. S.A. la 15 ianuarie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de despăgubire nr. 4652/23.04.2009, respectiv a titlului de plată aferent.

De altfel, statul era reprezentat în procedura administrativă de restituire şi de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevăd că, în raporturile juridice în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat de Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.

Totodată, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

În raport de aceste aspecte relevate, poate fi atrasă răspunderea statului pentru delictele civile comise de instituţiile aflate în subordinea sa, prin exercitarea unor atribuţii delegate prin lege.

Acest argument este susţinut şi de faptul că statul avea la îndemână şi un mecanism de verificare a activităţii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, ce putea fi exercitat prin intermediul Curţii de Conturi, control care, de altfel, a şi fost efectuat, în speţă fiind întocmit un nou raport de evaluare a imobilelor vizate de despăgubire, pe baza standardele internaţionale de evaluare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 811A din 24 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 811A din 24 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 februarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.