State liability for delayed expropriation compensation: subsidiary liability and identification of specific illicit act

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2023, sub nr. x/2023, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 100.000 euro (una sută mii euro), în echivalent în RON la data plăţii, potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, reprezentând daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost produs prin atingerea adusă demnităţii sociale şi prin discriminarea socio-economică în sens de "ranking" din cauza tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă şi nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru imobilul compus din teren intravilan în suprafaţă de 9.000 mp, situat în comuna Corcova, sat Croica, judeţul Mehedinţi, împreună cu construcţiile demolate ce au fost situate pe el, teren deţinut în prezent de Direcţia Silvică Mehedinţi, imobil solicitat la retrocedare conform Legii nr. 1/2000 şi cu revenire la cerere sub imperiul Legii nr. 165/2013.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Dolj – secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 400 din 27 iunie 2024, Tribunalul Dolj – secţia I civilă a respins, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis în parte cererea formulată şi precizată la data de 28 noiembrie 2023 de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 Euro în echivalent RON la data plăţii, conform cursului valutar oficial BNR euro/leu, cu titlu de daune morale, a admis în parte cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 425 din 24 noiembrie 2024, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, împotriva sentinţei civile nr. 400 din data de 27 iunie 2024, pronunţate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi a obligat apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (contravaloarea onorariu avocat).

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Craiova, pârâtul Statul Român a declarat recurs, acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 22 ianuarie 2025 şi fiind repartizat aleatoriu completului nr. 9, astfel cum rezultă din fişa ECRIS şi din procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar.

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu cuprinde raţionamentul logico-juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei în cauză, instanţa de apel mărginindu-se la a înlătura criticile de nelegalitate din cuprinsul apelului declarat de paratul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor fără a realiza o argumentaţie aptă a convinge asupra justeţei soluţiei.

Nu poate fi acceptată concluzia instanţei de apel, potrivit căreia răspunderea Statului Român nu trebuie să fie prevăzută expres într-o dispoziţie legală, reclamanta formulând o acţiune în pretenţii întemeiată pe dreptul comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Astfel, instanţa de apel a reţinut faptul că apelantul-pârât răspunde pentru prejudiciile aduse persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în materia restituirii proprietăţilor, prin funcţionarea greoaie a însuşi mecanismului de stabilire şi plată a despăgubirilor, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, tocmai această nefuncţionare eficientă a acestui mecanism (începând cu data formulării notificării de către persoana îndreptăţită la plată şi până la încasarea efectivă a despăgubirilor) reprezentând fapta ilicită imputată apelantului-pârât, în contextul în care, în speţa de faţă, instituţiile abilitate în domeniu şi pentru care acesta răspunde nu au pus în executare hotărâri judecătoreşti definitive.

Recurentul-pârât a apreciat că este corectă interpretarea potrivit căreia împrejurarea că legislaţia nu prevede vreo modalitate de despăgubire sau compensare pentru pagubele produse persoanelor îndreptăţite pentru perioada de timp necesară soluţionării procesului nu poate duce, în niciun caz, la concluzia îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, câtă vreme nu se dovedeşte, în primul rând, săvârşirea unei fapte ilicite, fiind de neconceput ca emiterea unei decizii, prin ea însăşi, să constituie o astfel de faptă şi nu o îndeplinire a unei obligaţii legale.

Aceasta, întrucât din economia dispoziţiilor art. 1349 din noul C. civ. reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Raportat la textul art. 1357 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât a apreciat că reclamanta trebuia să facă dovada existenţei unui prejudiciu cauzat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Or, în cauză nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu creat reclamantei de către Statul Român, atât timp cât obligaţia de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu nu poate fi considerată o obligaţie neîndeplinită de Statul Român faţă de reclamantă, fiind astfel răspunzător direct faţă de modul în care instituţiile sau autorităţile publice îndrituite de lege îndeplinesc faţă de cetăţean obligaţia de rezolvare a modului în care acesta este despăgubit.

Răspunderea civilă poate fi angajată numai dacă fapta ilicită este imputabilă autorului, fiind necesară existenţa vinovăţiei acestuia, nu doar legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

S-a mai susţinut că reclamanta nu a arătat care este fapta ilicită săvârşită de pârât, pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că procedura administrativă de soluţionare a cererii reclamantei a trenat mai mult timp. Durata în timp a soluţionării unei cereri poate fi influenţată atât de complexitatea acesteia, cât şi de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluţionării.

De asemenea, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte faptul că statul, prin Ministerul Finanţelor, a exercitat cu rea-credinţă aplicarea normelor legale, fapt care ar fi condus nejustificat la prelungirea în timp a soluţionării cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu.

Chiar dacă din probele administrate în cauză rezultă faptul că reclamanta a suferit un prejudiciu material şi moral pe parcursul efectuării demersurilor de a intra în posesia suprafeţei de 9000 mp teren, situat în comuna Corcova, jud. Mehedinţi, sau a despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren, nu rezultă însă şi îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu şi vinovăţia pârâtului, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă acestuia.

În cauză, statul, prin legile speciale adoptate în materie, a creat cadrul legislativ necesar alocării de la bugetul de stat a unor sume pentru acordarea unor compensaţii băneşti proprietarilor de imobile a căror restituire în natură nu a mai fost posibilă.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia privind existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Astfel, a învederat că Statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a autorităţii sale, chiar dacă din Constituţia României rezultă că Statul Român garantează, printre alte valori fundamentale, şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor sale – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei distinctă.

Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a statului este cel reglementat în art. 52 din Constituţie, iar aceasta poate fi stabilită numai în condiţiile legii, iar în cauza dedusă judecăţii nu se verifică o astfel de situaţie pentru a deveni aplicabile normele de excepţie invocate anterior.

Statul, prin Ministerul Finanţelor, nu răspunde sub nicio formă şi nu poate acorda diverse despăgubiri decât în cazul în care această răspundere este prevăzută în mod expres prin legi speciale (ex. art. 504 şi urm. C. proc. pen., Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001 etc.).

Un al doilea motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a învederat că nu poate fi reţinut că Statul Român, aşa cum a motivat în considerentele hotărârii instanţa de apel, trebuie privit ca un general-mandant care acţionează în diverse domenii şi iniţiază reglementări prin intermediul unei diversităţi de instituţii şi autorităţi de tip mandatar.

Instanţa a arătat că Statul Român a fost chemat în judecată în calitate de autoritate publică răspunzătoare pentru abuzul de putere ce rezultă din modul defectuos de desfăşurare a întregului proces de retrocedare, fapt ce a generat un fenomen de lezare a demnităţii sociale şi de discriminare socio-economică din partea politicienilor şi funcţionarilor publici faţă de persoanele deposedate de imobilele lor de către regimul comunist şi i-a produs un prejudiciu ce trebuie reparat.

Or, în aprecierea recurentului-pârât această susţinere nu poate fi primită, motivat de faptul că obligaţia de acordare a compensaţiilor pentru imobilele expropriate nu poate fi considerată o obligaţie neîndeplinită de Statul Român faţă de cetăţenii lui, fiind astfel răspunzător direct faţă de modul în care instituţiile sau autorităţile publice îndrituite de lege îndeplinesc faţă de cetăţean obligaţia de rezolvare a modului în care aceştia sunt despăgubiţi.

Prin urmare, nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de apel potrivit căreia "din perspectiva cetăţeanului de rând nu are importanţă care sunt instituţiile răspunzătoare de soluţionarea procedurii de retrocedare, pe câtă vreme Statul ca entitate este răspunzător de modalitatea în care raportul juridic este derulat şi finalizat".

Prin art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/1954 a fost stabilită o normă de principiu potrivit căreia Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are vocaţia de a reprezenta Statul, în afară de cazurile când legea nominalizează expres alte organe în acest scop.

Dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală constituie o sancţiune civilă cu caracter reparator ce intervine în cazul săvârşirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu. Statul Român nu poate avea o culpă în speţă, culpa fiind definită ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de faptă, respectiv faţă de urmările faptei, implicând în primul rând un element intelectiv şi apoi unul volitiv, un proces de conştiinţă şi unul de voinţă. Niciuna dintre condiţiile prevăzute de răspunderea civilă delictuală nu este întrunită în speţă pentru a se antrena răspunderea Statului Român pentru fapta proprie.

Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român este cel reglementat la art. 52 din Constituţie, "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită numai în condiţiile legii".

Astfel, chiar dacă potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop", instanţa trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.

Aceste limite sunt stabilite de dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 care trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ, unde se dispune în mod expres că "Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului".

În acest context, Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituţiilor sale şi, deci, în raportul juridic dedus judecăţii, nu există identitate între cel chemat să răspundă şi cel care deţine calitatea de pârât în cauză.

În literatura de specialitate se menţionează că este necesar ca fapta prin care s-a produs prejudiciul să fie "imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat deci cu vinovăţie".

Or, în speţa de faţă, dacă există vreo culpă, aceasta în niciun caz nu poate fi imputată Ministerului Finanţelor ca reprezentant al Statului Român. Din interpretarea textelor de mai sus reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţineau instituţiilor acestuia şi nu lui însuşi.

Mai mult decât atât, problematica despăgubirilor este de competenţa exclusivă a ANRP, care, potrivit art. 1 lit. b) din H.G. nr. 361/2005, monitorizează procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

S-a mai susţinut de către recurentul-pârât că instanţa de apel a apreciat că acţiunea reclamantei este admisibilă şi a menţinut hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii.

Or, cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei.

Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru prejudiciul moral al reclamantei este netăgăduit condiţionată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri. Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral atâta timp cât nu are la dispoziţie criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, aceasta neputând fi justificată.

Astfel, potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta trebuie să facă dovada atât a prejudiciului, cât şi a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală dacă fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamantă trebuie să întrunească condiţiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert şi dovedit.

Recurentul-pârât a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, indicând decizia civilă nr. 4458 din 27 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. x/2005 de secţia I civilă, precum şi decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011, pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A mai susţinut că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia materială, familială, profesională şi socială.

Acordarea daunelor morale presupune ca reclamantul să facă dovada, prin argumente şi indicii minime, a afectării drepturilor nepatrimoniale, pentru a permite instanţei evaluarea unei despăgubiri echitabile, în limitele practicii CEDO. Repararea prejudiciului moral are un caracter aproximativ, fiind imposibilă o echivalare bănească exactă, motiv pentru care se evaluează despăgubirea compensatorie şi nu prejudiciul în sine. Cuantumul se stabileşte prin apreciere judiciară, raportat la importanţa valorilor morale lezate şi la consecinţele negative asupra victimei, pe baza unor criterii motivate şi raţionale, diferite de cele aplicabile daunelor materiale.

Această aptitudine a instanţei de judecată trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu pertinent şi util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, şi nu în lipsa acestuia, în ultima situaţie hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticată sub aspectul legalităţii.

Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene, pentru că, deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.

Recurentul-pârât a mai criticat hotărârea recurată şi cu privire la obligarea sa la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, fără a fi dovedită în cauză culpa procesuală prevăzută de art. 452 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Aşadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care, în mod real, necesar şi rezonabil, au fost plătite de partea care a câştigat procesul în legătură cu acel litigiu. Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi a căzut astfel în pretenţii.

Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanţe a unei cereri, acţiuni ce se dovedeşte a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieşi din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumţia că nu datorează nimic nimănui), fie susţinerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumţia relativă sus-amintită).

Astfel înţeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 452 C. proc. civ., "partea care cade în pretenţii" poate fi atât reclamantul, cât şi pârâtul. Culpa procesuală aparţine pârâtului: dacă nu şi-a executat obligaţiile, astfel încât s-a admis acţiunea reclamantului; dacă îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului; dacă pârâtul şi-a executat obligaţia înainte de sesizarea instanţei, dar nu l-a înştiinţat pe reclamant, ceea ce a determinat declanşarea procesului.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

Aşadar, natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii. Este vorba despre un prejudiciu material care poate fi dovedit prin documente justificative. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susţinerea procesului respectiv ori pentru apărare.

Ţinând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care respectă regimul oricărei cereri adresate instanţei, pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.

În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că, fără a interveni în raporturile dintre părţi, cenzurarea onorariului de către instanţă este posibilă, având în vedere că, prin însuşirea acestuia potrivit hotărârii judecătoreşti pronunţate, creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă, dobândind totodată caracter de opozabilitate faţă de partea potrivnică. Aşa fiind, invocarea art. 127, 128 şi 129 din Statutul profesiei de avocat subliniază tocmai caracterul inter partes al stabilirii onorariului avocaţial, fără însă să poată influenţa aplicarea criteriilor legale în cazul în care instanţa apreciază că se impune reducerea acestuia.

Curtea a constatat că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, stabilind că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În consecinţă, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantă.

I.5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este temeinic motivată, fiecare motiv de apel fiind analizat în raport cu situaţia de fapt şi normele aplicabile.

Simpla împrejurare că instanţa a preluat argumentele părţii pe care le-a apreciat ca fiind întemeiate nu echivalează cu lipsa motivării şi nu poate constitui motiv de casare, iar faptul că recurentul-pârât nu este de acord cu concluzia bazată pe argumentaţia instanţei de apel nu înseamnă că hotărârea criticată nu cuprinde raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei adoptate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susţinut că instanţele au aplicat corect dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale. Angajarea răspunderii Statului nu necesită existenţa unei norme exprese speciale, acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, iar Statul este chemat în judecată în calitate de garant al activităţii autorităţilor sale, răspunderea sa delictuală întemeindu-se pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care consacră obligaţia pozitivă a statului de a asigura protecţia efectivă a dreptului de proprietate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a realizat o corectă analiză a condiţiilor răspunderii civile delictuale, constatând existenţa faptei ilicite constând în tergiversarea nejustificată a procedurilor de despăgubire pentru imobilele preluate abuziv, a prejudiciului moral suferit, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei instituţiilor statului, răspunderea acestuia având un caracter obiectiv, fundamentat pe principiul garanţiei şi al riscului.

În privinţa daunelor morale acordate în cuantum de 10.000 euro, intimata-reclamantă a susţinut că acestea au fost stabilite în echitate, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi a justului echilibru între interesele părţilor.

De asemenea, a susţinut că sugestia de a fi analizat probatoriul, pertinent şi util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, reprezintă conduită nepermisă în faza procesuală a recursului, fiind contrară dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentului-pârât referitoare la cuantumul daunelor morale reprezintă simple aprecieri de netemeinicie, inadmisibile în calea de atac a recursului.

Referitor la cheltuielile de judecată, intimata-reclamantă a susţinut caracterul real, necesar şi rezonabil al onorariului de avocat acordat, acesta fiind proporţional cu complexitatea cauzei şi activitatea efectiv prestată.

Totodată, a învederat că susţinerile recurentului-pârât referitoare la cheltuielile de judecată nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de lege, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea hotărârii atacate şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului.

În ceea ce priveşte solicitarea de modificare în parte a deciziei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a învederat că această solicitare nu se circumscrie modalităţilor enumerate de art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. în privinţa soluţiilor pe care la poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în caz de admitere a recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele şi în limitele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului sunt, în esenţă, următoarele:

Prin demersul dedus judecăţii, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciul de natură morală ce i-a fost produs ca urmare a tergiversării acordării măsurilor reparatorii cuvenite, prin întârzierea excesivă şi nejustificată a derulării procedurilor de retrocedare prin echivalent, pentru imobilul situat în comuna Corcova, sat Croica, judeţul Mehedinţi.

În susţinerea cererii sale, reclamanta a invocat o pretinsă calitate a pârâtului de general-mandant al autorităţilor publice chemate a aplica legea şi a susţinut că pârâtul răspunde solidar cu diversele sale instituţii prin intermediul cărora se săvârşesc diferite încălcări ale unor drepturi protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susţinut că obligarea la dezdăunare a foştilor proprietari deposedaţi de bunuri imobile a fost asumată de Statul Român, astfel încât acesta este răspunzător faţă de cetăţenii săi pentru modul în care autorităţile îndrituite de lege îndeplinesc obligaţia de soluţionare a procedurii de retrocedare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1373, art. 1385-1387, 1391, art. 1531 alin. (3), art. 1532 alin. (2) şi (3) C. civ., art. 1 alin. (2) lit. a), art. 2 alin. (1), (3), (4) şi 11, art. 27 din O.G. nr. 137/2000, Decizia RIL nr. 10/2016.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. nu i se aplică, întrucât nu s-a identificat fapta sa ilicită.

Soluţionând cererea cu care a fost învestită, prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2024, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, iar prin decizia recurată a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte cererea formulată şi precizată la data de 28 noiembrie 2023 de reclamantă, dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro în echivalent RON la data plăţii.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, prima instanţă a reţinut că ori de câte ori legea nu prevede responsabilitatea unui alt organ de stat, Statul Român prin Ministerul Finanţelor are vocaţie generală de reprezentare în raporturile juridice civile născute în temeiul legilor de restituire a proprietăţilor preluate abuziv.

S-a mai reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă şi pentru faptul că în speţă se invocă culpa entităţilor şi autorităţilor cu atribuţii în materia reconstituirii dreptului de proprietate, însă cele mai multe nu au personalitate juridică.

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel de către pârât, acesta susţinând că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispoziţiilor prevăzute de legile speciale în materia restituirii/retrocedării imobilelor preluate abuziv de Stat, precum şi că, în speţă, nu Statul a creat reclamantei un prejudiciu, ci instituţiile care aveau atribuţii în a soluţiona cererea de acordare a despăgubirilor.

Totodată, apelantul-pârât a criticat hotărârea primei instanţe şi cu privire la soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii, susţinând că reclamanta trebuia să dovedească îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a respins apelul ca nefondat.

Analizând motivul de apel privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel a apreciat că pârâtul are calitate procesuală pasivă, reţinând aceleaşi argumente ca şi prima instanţă.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de apel a reţinut că acţiunea este admisibilă, în situaţia în care nu se poate angaja un alt tip de răspundere.

Soluţia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, acesta invocând motivele de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât supune controlului de legalitate modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra legitimării sale procesuale pasive, criticând, în esenţă, hotărârea atacată sub aspectul nejustificării în concret a faptei ilicite săvârşite de pârât.

Conex, şi chestiunea posibilităţii angajării răspunderii statului în absenţa unei alte entităţi care să poată sta în judecată pentru încălcările drepturilor reclamate prin acţiune este verificabilă din aceeaşi perspectivă de legalitate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a fundamentat legitimarea procesuală pasivă a statului pe considerentul că entităţile şi autorităţile cu atribuţii în materia reconstituirii dreptului de proprietate ar fi, în majoritate, lipsite de personalitate juridică, motiv pentru care Statul Român ar trebui să stea în judecată pentru acestea.

Această argumentaţie este însă nejustificată în concret şi vag enunţată (majoritatea entităţilor şi autorităţilor implicate în procedură nu au personalitate juridică, fără a se arăta care anume dintre acestea şi de ce acelea care au o atare personalitate nu pot să răspundă) şi imposibil de corelat cu situaţia de fapt a cauzei, în condiţiile în care din situaţia de fapt a speţei, consemnată în sentinţă, rezultă că unitatea deţinătoare a imobilului a fost Regia Naţională a Pădurilor Romsilva – Direcţia Silvică Mehedinţi, persoană juridică care a fost parte în procedurile administrative şi judiciare iniţiate de reclamantă şi care avea obligaţii legale proprii în aplicarea legislaţiei reparatorii.

Aşadar, în lipsa unei analize concrete asupra entităţilor implicate în procedurile de reparaţie şi asupra motivelor pentru care acestea nu ar putea răspunde pentru neîndeplinirea atribuţiilor legale, instanţa de apel a eludat dispoziţiile art. 224 C. civ. privind caracterul subsidiar al răspunderii statului, care presupune imposibilitatea identificării unui alt subiect de drept răspunzător.

Totodată, instanţa de apel nu a lămurit natura răspunderii reţinute în sarcina statului, aducând argumente neclare în acest sens.

Astfel, deşi pe de o parte a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român cu motivarea că majoritatea instituţiilor care nu şi-au îndeplinit atribuţiile ce le reveneau în materia procedurii restituirii imobilelor preluate abuziv nu au personalitate juridică, pe de altă parte a reţinut atât calitatea Statului Român de garant al activităţii autorităţilor din subordine, cât şi angajarea răspunderii sale pentru fapte ilicite ce decurg din activitatea sa generală, căruia îi incumbă obligaţia de a adopta măsuri adecvate pentru acordarea de despăgubiri.

Relevant în acest sens este paragraful 1, pagina 15 din decizia atacată: "Această susţinere vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată nu este împărtăşită de către instanţa de control judiciar întrucât angajarea răspunderii civile delictuale, chiar şi a Statului Român, poate fi solicitată dacă nu se poate angaja un alt fel de răspundere civilă (legală, contractuală etc.), iar, în cauza pendinte, s-a solicitat obligarea pârâtului apelant la plata daunelor morale ca urmare a unei fapte ilicite ce decurge din activitatea generală a acestuia căruia îi incumbă obligaţia de a adopta măsuri adecvate şi care excede oricărui domeniu de activitate în mod special, inclusiv domeniului retrocedărilor".

Aşadar, se observă că instanţa de apel a reţinut, într-o manieră contradictorie, atât calitatea statului de garant general al activităţii autorităţilor publice, cât şi angajarea răspunderii sale delictuale de drept comun pentru o pretinsă "faptă ilicită ce decurge din activitatea generală" a acestuia.

În acest sens, instanţa a arătat că răspunderea civilă delictuală a statului poate fi angajată atunci când nu poate fi incident un alt tip de răspundere, fără însă a preciza dacă este vorba despre o răspundere obiectivă, fundamentată pe garanţia statului sau despre o răspundere delictuală de drept comun, în temeiul art. 1349 şi urm. C. civ.

Or, răspunderea obiectivă a statului poate exista în condiţiile art. 224 C. civ. atunci când nu se poate identifica un alt subiect de drept răspunzător (ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite) pentru prejudiciul suferit de reclamantă.

În acelaşi timp, dacă a avut în vedere angajarea răspunderii delictuale de drept comun, instanţa de apel nu a identificat în concret fapta ilicită imputabilă Statului Român.

Decizia atacată se limitează la afirmaţia generică potrivit căreia statului îi revenea obligaţia de a adopta "măsuri adecvate" în domeniul retrocedărilor, fără a arăta care anume măsuri au fost omise şi în ce mod această pretinsă omisiune, distinctă de activitatea autorităţilor specializate, ar constitui o faptă ilicită proprie a statului.

Or, în cauza de faţă nu se reclamă însă lipsa reglementării, a mecanismelor, ci pasivitatea uneia sau a mai multor autorităţi în aplicarea legii privind restituirea imobilelor preluate abuziv, din susţinerile reclamantei rezultând că prejudiciul invocat derivă din pasivitatea concretă a unor autorităţi determinate – în special Romsilva, care nu a soluţionat dosarul administrativ şi nu a transmis documentaţia către CNCI în termenele legale, nici măcar după ce a fost obligată prin hotărâre judecătorească la luarea unor măsuri – aspecte ce ţin de conduita unor persoane juridice distincte şi nu de o pretinsă inacţiune generală a statului ca subiect de drept.

Prin urmare, instanţa de apel nu a clarificat natura juridică a răspunderii reţinute, a utilizat argumente contradictorii privind lipsa personalităţii juridice a entităţilor implicate şi rolul statului ca garant general, nu a identificat fapta ilicită concretă imputabilă statului şi nu a analizat caracterul subsidiar al răspunderii statului în raport cu existenţa unor persoane juridice determinate cu obligaţii legale proprii.

Aceste deficienţe atrag incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurare în care se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, din perspectiva dispoziţiilor legale anterior menţionate rap. la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi Cod şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care instituie garanţia procesuală a motivării corespunzătoare a hotărârilor judecătoreşti, motivare ce trebuie să fie clară, coerentă şi completă, să constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Totodată, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este nelegală şi din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a răspuns adecvat motivului de apel referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, încălcând astfel dispoziţiile art. 476, art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.

Astfel, în cadrul motivului de apel referitor la calitatea sa procesuală pasivă, apelantul-pârât a susţinut, în esenţă, că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de legile de reparaţie (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 165/2013), precum şi că eventualul prejudiciu pretins de reclamantă ar fi fost cauzat de conduita unor entităţi determinate (Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva – Direcţia Silvică Mehedinţi, Comisia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor), care aveau atribuţii legale în procedura de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.

Cu toate acestea, deşi în cadrul considerentelor hotărârii atacate a reţinut faptul că apelantul-pârât a susţinut că în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, calitate procesuală pasivă au Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, instanţa de apel nu a răspuns în mod efectiv acestui motiv de apel, neanalizând în concret susţinerile pârâtului privind existenţa unor persoane juridice determinate cu obligaţii legale proprii şi posibila lor legitimare procesuală pasivă, limitându-se, astfel cum s-a arătat supra cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la afirmaţii generale referitoare la lipsa personalităţii juridice a unor autorităţi şi la rolul statului ca garant al activităţii acestora, fără a examina situaţia entităţilor expres indicate de apelant şi fără a stabili dacă acestea puteau fi ţinute să răspundă pentru prejudiciul invocat.

Or, neanalizarea în mod adecvat a respectivului motiv de apel invocat în termen echivalează cu o nesoluţionare a apelului în limitele învestirii, partea fiind lipsită de o examinare efectivă a apărării formulate şi de un controlul judiciar efectiv asupra soluţiei primei instanţe, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii, aşa cum acesta este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum şi principiul dreptului la un proces echitabil astfel cum este garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, aspect ce conduce la nelegalitatea soluţiei date de instanţa de apel apelului formulat de pârât.

În aceste coordonate, Înalta Curte găseşte fondat recursul declarat de pârât şi, în acord cu art. 497 C. proc. civ., îl va admite, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a analiza care sunt entităţile cu obligaţii legale concrete în recunoaşterea drepturilor reclamantei şi de ce nu pot ele răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor. De asemenea, va analiza natura răspunderii invocate, precum şi existenţa unei fapte ilicite proprii a statului sau, după caz, a condiţiilor răspunderii sale subsidiare potrivit art. 224 C. civ.

În consecinţa soluţiei prefigurate şi a motivelor de casare reţinute, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., ce presupun reluarea judecăţii asupra motivelor apelului declarat de pârât ce privesc legitimarea procesuală pasivă, admisibilitatea acţiunii şi, strâns legat, dacă va fi cazul, fondul cauzei, nu pot fi examinate în acest moment susţinerile ce privesc întinderea despăgubirilor acordate de instanţele de fond şi nici cele legate de cuantificarea cheltuielilor de judecată; în tot cazul, casarea va lipsi de efecte aceste dispoziţii ale deciziei recurate şi analizarea susţinerilor recurentului ce privesc aceste chestiuni nu mai prezintă interes procesual în această etapă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ. şi constatând incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva deciziei nr. 425 din 21 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Craiova – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2025.