Validity of objective novation in corporate control transfer and procedural cure of improper service under the devolutionary appeal

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 11 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului B. la plata sumei de 3.885.000 USD, precum şi a dobânzilor penalizatoare aferente perioadei cuprinse între data de 27 mai 2021 şi data plăţii efective.

Prin încheierea din data de 28 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile civile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 451 din 18 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.885.000 USD, echivalent în RON la data plăţii, şi a dobânzii penalizatoare cuprinse între data de 27 mai 2021 şi data plăţii efective, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 31.462,98 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, şi a sumei de 191.424,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1222A din 22 noiembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva încheierii de şedinţă din 3 aprilie 2023, precum şi a sentinţei civile nr. 451 din 18 aprilie 2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A obligat apelantul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 21.180,95 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1222 A din 22 noiembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B., prin care solicită, în principal, casarea hotărârii recurate, şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel. În subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate, reţinerea cauzei şi, rejudecând apelul, să se dispună, după caz: anularea încheierii din data de 3 aprilie 2023 şi a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, ca efect al încălcării dreptului la apărare şi a formelor de procedură care atrag nulitatea, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, ca efect al nemotivării, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, respectiv schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul susţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Acesta arată că argumentele circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat vizează mai multe aspecte.

În primul rând, formulează critici de nelegalitate privind nulitatea încheierii de dezbateri din prima etapă procesuală şi a sentinţei apelate pentru încălcarea dreptului la apărare şi a formelor de procedură care atrag nulitatea.

Astfel, în faţa instanţei de apel a susţinut încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (6) din C. proc. civ. care permit comunicarea actelor de procedură prin poşta electronică numai dacă părţile au indicat datele corespunzătoare în acest sens. După cum rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 3 aprilie 2023, instanţa i-a comunicat un exemplar al cererii de chemare în judecată, fără a acorda un termen de judecată în vederea pregătirii apărării şi l-a decăzut din dreptul de a propune probe şi de a formula excepţii, în afara celor de ordine publică. Prin urmare, măsurile dispuse de către instanţă sunt nule.

Lipsa sa la primul termen de judecată nu acoperă un astfel de viciu, întrucât citarea nu este echivalată cu comunicarea cererii de chemare în judecată. De asemenea, dreptul de a i se comunica actul de procedură nu s-a stins prin pretinsa comunicare din partea intimatului, realizată după primul termen de judecată şi nu a încetat prin neprezentarea la un termen, în lipsa unei dispoziţii care să prevadă expres această sancţiune. Comunicându-se cererea de chemare în judecată abia la data de 3 aprilie 2023, rezultă că de la acel moment curge termenul pentru depunerea întâmpinării.

De aceea, recurentul apreciază că, prin măsura decăderii de a depune întâmpinare, de a propune probe şi de a invoca excepţii, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., ceea ce a afectat echilibrul juridic dintre părţi.

În aprecierea sa, la data de 27 februarie 2023 nu se puteau pune concluzii cu privire la probaţiune din moment ce nu i se comunicase cererea de chemare în judecată, iar verificarea respectării acestei proceduri trebuia realizată de către instanţă, din oficiu.

Prin urmare, a dovedit existenţa acestui motiv de nulitate, aspect înlăturat de către Curtea de Apel Bucureşti.

În al doilea rând, recurentul prezintă argumente referitoare la greşita respingere, de către instanţa de apel, a criticilor de nelegalitate privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Din situaţia de fapt prezentată, rezultă că, urmare a realizării transferului de active din patrimoniul C. S.R.L., aceasta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Aceeaşi ar fi situaţia chiar dacă s-ar aprecia existenţa unei obligaţii alternative, împrejurare care rezultă din cuprinsul art. 3 şi art. 4 al actului adiţional din data de 22 aprilie 2015.

În al treilea rând, recurentul expune critici de nelegalitate privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu.

După citarea dispoziţiilor art. 59 şi ale art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., acesta arată că, prin raportare la înţelegerile dintre părţi, raportul juridic ce face obiect al prezentului dosar are ca părţi: recurentul, autorul intimatului, D., E. şi C. S.R.L..

Deşi prin cererea de chemare în judecată, se pretinde plata unei diferenţe de preţ pentru transferul controlului total asupra societăţilor din F., acest drept, pe care de altfel îl contestă, nu poate fi izolat de ansamblul drepturilor şi obligaţiilor consemnate în Procesul-verbal. Ca atare, raportul juridic dedus judecăţii impunea introducerea în cauză şi a societăţilor menţionate anterior. Întrucât nu s-a formulat o astfel de solicitare, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, aspect înlăturat nelegal de instanţa de apel.

În al patrulea rând, recurentul expune critici de nelegalitate privind necercetarea fondului cauzei şi încălcarea dreptului său la apărare de către prima instanţă.

În considerarea dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei trebuia să-i aparţină reclamantului. Ambele instanţe au omis faptul că acesta era obligat să-şi dovedească afirmaţiile referitoare la îndeplinirea propriilor obligaţii, din moment ce raportul juridic dedus judecăţii are caracter sinalagmatic.

În opinia sa, soluţia primei instanţe s-a fundamentat pe anumite convingeri pe care şi le-a format, fără însă a cerceta şi motiva corespunzător fondul raporturilor reale şi executarea obligaţiilor asumate de către părţi. În prima etapă procesuală nu s-a realizat o cercetare reală şi efectivă a fondului cauzei, aspect ce ar fi impus anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

De asemenea, refuzul de a se acorda un nou termen de judecată pentru a depune întâmpinare şi cerere reconvenţională nu i-a dat posibilitatea de a-şi pregăti apărarea în raport de pretenţiile reclamantului. Faţă de această împrejurare, nici instanţa nu putea cerceta fondul cauzei.

Or, toate aceste argumente justifică admiterea cererii de recurs, aşa cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că, în opinia sa, soluţia instanţei de apel încalcă mai multe norme de drept material aplicabile cauzei.

În primul rând, susţine nelegala respingere a criticilor privind înlocuirea obligaţiei contractuale prin acordul părţilor. În considerarea dispoziţiilor art. 1609 din C. civ., novaţia intervine când se realizează schimbarea obiectului sau a cauzei obligaţiei vechi, aspect confirmat şi de doctrina pe care înţelege să o citeze.

În cauză, prin Actele adiţionale nr. x, 4 şi 5 ale Procesului-verbal, părţile au convenit schimbarea obligaţiei de a achita o sumă de bani cu o nouă obligaţie, aceea de transfer a unor active, înţelegerea părţilor având natura juridică a unei novaţii. Prin contractarea noii obligaţii, obligaţia iniţială a fost stinsă, astfel că intimatul, în calitatea sa de pretins creditor, nu avea dreptul de a alege între cele două obligaţii. Dacă se considera îndreptăţit la primirea prestaţiilor care i se cuveneau în baza Procesului-verbal, aşa cum a fost modificat, ar fi trebuit să învestească instanţa cu o altă cerere de chemare în judecată, respectiv să solicite, în principal, obligarea la executarea în natură a obligaţiilor şi doar în subsidiar, prin echivalent. Întrucât cererea de chemare are un alt raţionament, faţă de cadrul procesual pe care îl stabileşte, pretenţiile intimatului sunt lipsite de fundament juridic.

Nici depăşirea termenului limită estimat pentru divizarea C. S.R.L. şi transferul părţilor sociale ale Societăţilor G. S.R.L. şi H. S.R.L. nu-i dădea reclamantului posibilitatea să solicite direct plata preţului.

Chiar dacă ar fi fost corecte şi dovedite susţinerile intimatului, în sensul că recurentului i-ar fi imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, oricum nu avea dreptul de a obţine obligarea acestuia la îndeplinirea unei obligaţii de plată, conform convenţiei încheiate cu autorul său, ci în condiţiile art. 1465 lit. d) din C. civ. ar fi putut, cel mult, să solicite despăgubiri pentru oricare dintre aceste obligaţii alternative. Or, intimatul a promovat o altfel de acţiune.

În al doilea rând, recurentul susţine nelegala respingere a criticilor privind excepţia de neexecutare. În considerarea dispoziţiilor art. 1270 şi ale art. 1556 alin. (1) din C. civ., a înţeles să invoce, faţă de intimat, excepţia de neexecutare întrucât obligaţia esenţială asumată de autorul său era de transfer a controlului total asupra F., grup de societăţi din care fac parte şi cele deţinute de intimat. De altfel, activele celor trei societăţi incluse de către intimat şi tatăl acestuia în F., estimate la o valoare de aproximativ 1.000.000 USD, l-au determinat pe recurent să accepte semnarea Actului adiţional nr. 1.

Aceasta arată că a promovat apelul astfel că sarcina probei cu privire la existenţa şi întinderea obligaţiilor rezultate din procesul-verbal, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x şi nr. 4 îi aparţinea intimatului, care a iniţiat procesul. Incertitudinea cu privire la întinderea obligaţiilor nu profita intimatului din moment ce, neputând face dovada societăţilor care compun F., nu poate proba nici îndeplinirea obligaţiilor sale.

În al treilea rând, recurentul prezintă argumente cu privire la nelegalitatea soluţiei de acordare a dobânzii legale întrucât, în considerarea principiului accesorium sequitur principale, respingerea capătului de cerere privind pretenţiile principale conducea la respingerea şi a celui referitor la dobânzile penalizatoare.

Pentru aceste argumente, recurentul solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, cu menţiunea că îşi rezervă dreptul de a completa argumentele, după comunicarea hotărârii.

La data de 5 martie 2025, acesta a depus la dosar motive de casare suplimentare prin care solicită admiterea recursului cu consecinţa casării hotărârii recurate şi trimiterii cauzei către instanţa de apel, spre rejudecare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 154 şi cele ale art. 13 din actul normativ menţionat, cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind nulitatea încheierii de dezbateri din prima etapă procesuală şi a sentinţei apelate pentru încălcarea dreptului la apărare şi a formelor care atrag sancţiunea nulităţii.

În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut că, deşi prima instanţă nu i-a comunicat cererea de chemare în judecată, acest viciu a fost acoperit prin transmiterea actului procedural prin email, de către intimat, şi prin reanalizarea probaţiunii în etapa apelului. Însă, dispoziţiile art. 154 din C. proc. civ. sunt în sensul că actele pot fi comunicate prin poşta electronică numai de grefa instanţei şi numai dacă părţile au indicat în prealabil datele corespunzătoare. De aceea, măsurile primei instanţe sunt nule. Comunicarea realizată de intimat nu poate fi încadrată în cazurile de echipolenţă, chiar dacă apărătorul ales a menţionat că a primit corespondenţa.

Mai mult, nu i-a fost comunicat termenul pentru depunerea întâmpinării nici prin citaţia pentru termenul de judecată din 27 februarie 2023 şi nici la cel din 3 aprilie 2023, când a fost decăzut din dreptul de a formula întâmpinare.

Dreptul de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată nu se putea stinge printr-o pretinsă comunicare din partea intimatului făcută după primul termen de judecată şi nici nu a încetat prin neprezentarea la un termen.

Recurentul susţine că decizia nr. 9/2020 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, nu susţine raţionamentul instanţei de apel, posibilitatea de administrare a unor probe noi în etapa apelului nefiind de natură a înlătura vătămarea ce i-a fost cauzată ca urmare a imposibilităţii de a-şi pregăti apărarea în mod corespunzător în faţa primei instanţe.

În aprecierea sa, instanţa de apel nu a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 13 din C. proc. civ., faţă de faptul că a fost asistat şi reprezentat de avocat pe parcursul primei etape procesuale. Aceasta s-a referit doar la probe, însă termenul legal pentru depunerea întâmpinării este stabilit pentru a permite părţii să-şi pregătească apărarea în mod corespunzător. Or, timpul avut la dispoziţie pentru a-şi exprima poziţia procesuală a fost insuficient.

Consecinţele negative pe care le-a suferit în plan procesual, ca urmare a faptului că prima instanţă a grăbit, în mod nejustificat, procesul cu un termen de judecată sunt vădit disproporţionate în raport de beneficiile pe care o astfel de măsură le-a avut asupra procesului civil. De altfel, vătămarea pe care a suferit-o a avut repercusiuni şi asupra celorlalte etape procesuale şi nu poate fi înlăturată decât prin trimiterea cauzei la prima instanţă, pentru reluarea procesului.

Referitor la administrarea probelor în apel, apreciază că raţionamentul instanţei de apel, sub acest aspect, încalcă dublul grad de jurisdicţie şi este incompatibil cu normele de drept care reglementează procesul civil.

Un alt argument referitor la incidenţa acestui motiv de casare se referă la încălcarea dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ. cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind lipsa calităţii procesuale pasive.

În cauză, instanţa de apel trebuia să verifice dacă există identitate între părţile procesului şi subiectele raportului juridic litigios, fără însă a intra în fondul litigiului. Or, aceasta a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive luând în considerare analiza pe care o realizase deja cu privire la fondul raportului litigios, fără a se limita la menţiunile din cuprinsul Procesului-verbal şi a actelor adiţionale. Dacă ar fi realizat o analiză distinctă, ar fi observat că actele menţionate au dat naştere unor obligaţii în sarcina societăţilor indicate în cuprinsul lor. Acestea au fost implicate direct în negocierile părţilor.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 59 şi pe cele ale art. 78 din C. proc. civ. cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu.

Motivul pentru care nu s-a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, respectiv a societăţilor vizate de raportul juridic dedus judecăţii, este dat de încălcarea dreptului său la apărare, prima instanţă înţelegând să grăbească judecata în prima etapă procesuală, fără a-i oferi posibilitatea să formuleze apărări în mod efectiv şi eficient. Cu toate acestea, în condiţiile în care a invocat aspecte ce vizau în mod direct cadrul procesual subiectiv, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane trebuia pusă în discuţie de către instanţă, în condiţiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

De altfel, şi instanţa putea să observe implicarea societăţilor respective, în Procesul-verbal şi actele adiţionale fiind instituite obligaţii în sarcina lor. Chiar dacă reclamantul stabileşte cadrul procesual, acesta nu are posibilitatea discreţionară de a alege cu cine se judecă, atunci când raportul juridic vizează mai mulţi subiecţi.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ., cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind necercetarea fondului cauzei şi încălcarea dreptului său la apărare.

Prin cererea de apel a susţinut că prima instanţă i-a imputat nedovedirea unui fapt negativ, respectiv că nu a probat executarea obligaţiilor de către autorul intimatului, reţinând o prezumţie în sensul că acesta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile. Însă, instanţa de apel nu doar că nu a analizat criticile privind necercetarea cauzei de către prima instanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 249 din C. proc. civ., ba chiar a reţinut o serie de prezumţii judiciare, scutindu-l pe intimat de sarcina probei privind îndeplinirea propriilor sale obligaţii.

Pornind de la conţinutul textului legal şi doctrina de specialitate, afirmă că reclamantului îi incuba sarcina probei, inclusiv în calea de atac a apelului, cu atât mai mult cu cât recurentul a invocat excepţia de neexecutare întrucât nu a primit părţile sociale ce au asigurat transferul controlului total asupra societăţilor din F.. Or, acesta doar a menţionat că şi-a îndeplinit obligaţiile din procesul-verbal şi actele adiţionale, neaducând nicio probă în faţa instanţei, în acest sens.

Tatăl intimatului şi-a asumat două obligaţii: transferul unor părţi sociale şi a unor împrumuturi, acestea din urmă nefiind dovedite. A existat o încredere între părţi, aspect dovedit de menţiunile cuprinse în actele pe care le-au încheiat. Faptul că acestea se referă la modul de îndeplinire a obligaţiilor recurentului nu constituie o prezumţie simplă că tatăl intimatului şi-a îndeplinit propriile obligaţii.

Cu toate acestea, instanţa de apel s-a rezumat la a aplica o prezumţie în favoarea reclamantului, deşi art. 329 din C. proc. civ. prevede că, în cazul prezumţiilor lăsate la aprecierea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Reclamantul nu a furnizat dovezi concrete sau explicaţii suplimentare care să determine obiectul obligaţiei cu privire la care susţine că a fost îndeplinită iar simpla trecere a timpului nu poate fi un motiv de a-l scuti de sarcina probei, mai ales că transferul pe care îl susţine poate fi dovedit cu acte.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa a încălcat o serie de norme de drept material.

Astfel, în primul rând, au fost încălcate dispoziţiile art. 1609 şi ale art. 1465 din C. civ. cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind înlocuirea obligaţiei prin acordul părţilor/novaţia.

După cum rezultă din legislaţie şi doctrină, novaţia obiectivă intervine atunci când se schimbă obiectul sau cauza obligaţiei vechi, vechea obligaţie stingându-se. În cauză, instanţa de apel a adăugat, în mod nepermis, o condiţie suplimentară celor reglementate de art. 1609 din C. civ., invocând necesitatea unui pretins acord al părţilor cu privire la stingerea obligaţiei iniţiale. Însă, textul legal nu impune exprimarea consimţământului de două ori, o dată pentru contractarea noii obligaţii şi, distinct, a doua oară pentru stingerea obligaţiei iniţiale.

Prin urmare, obligaţia iniţială a fost stinsă, astfel că intimatul nu avea dreptul de a alege între cele două obligaţii. Acesta ar fi trebuit să solicite instanţei, în principal, obligarea la executarea în natură a prestaţiilor – transferul de active – şi doar în subsidiar obligarea la executarea în echivalent a prestaţiilor. Doar ipoteza subsidiară îi permitea să solicite o sumă de bani cu titlu de daune interese, ceea ce nu a fost avut în vedere prin cererea de chemare în judecată. Nici depăşirea termenului limită pentru transferul activelor nu oferea intimatului posibilitatea de a solicita direct plata preţului, ci putea iniţia demersurile legale pentru obţinerea activelor.

Faptul că în cuprinsul actelor adiţionale s-a menţionat diferenţa de preţ rămasă de achitat nu face ca voinţa părţilor să fie incompatibilă cu dispoziţiile art. 1609 din C. civ., sumele fiind menţionate pentru a se putea verifica dacă echivalentul valoric al noii obligaţii acoperă diferenţa de preţ rămasă de executat din obligaţia iniţială, stinsă ca efect al novaţiei.

În al doilea rând, recurentul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi ale art. 1556 din C. civ., cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind excepţia de neexecutare.

În acest sens, arată că a invocat faţă de intimat excepţia de neexecutare, întrucât obligaţia esenţială asumată de autorul său era cea de transfer a controlului total asupra F., din care fac parte şi I. S.R.L., J. S.R.L. şi K. S.R.L., incluse în grup de către intimat şi tatăl acestuia.

Chiar şi în apel, intimatul avea sarcina probei cu privire la existenţa şi întinderea obligaţiilor rezultate din Procesul-verbal şi actele adiţionale care l-au modificat. Cu toate acestea, instanţa a reţinut, fără niciun temei legal, o prezumţie simplă privind îndeplinirea obligaţiilor de către acesta.

Prin urmare, era datoria intimatului să-şi îndeplinească propriile obligaţii înainte de a putea pretinde executarea obligaţiile partenerului contractual, respectiv recurentului din prezenta cauză.

În al treilea rând, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1521 şi urm. din C. civ., cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind acordarea dobânzii legale.

Din cuprinsul prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. c) din C. civ. rezultă faptul că întârzierea de drept pentru refuzul debitorului intervine în ipoteza în care acest refuz a fost manifestat în mod neîndoielnic. Or, în cauza de faţă, recurentul i-a comunicat intimatului în mai multe rânduri, inclusiv în timpul litigiului, intenţia de a asigura transferul activelor, concomitent cu preluarea controlului total asupra F., nefiind în prezenţa unui refuz în sensul prevederilor legale menţionate. Intimatul a refuzat, în mod categoric, inclusiv în faţa instanţei de judecată.

Un ultim argument vizează aplicarea în mod eronat a principiului accesorium sequitur principale, întrucât respingerea capătului de cerere privind pretenţiile principale impuneau respingerea şi a capătului de cerere privind dobânda penalizatoare.

Pentru toate aceste argumente, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este legală, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., aşa cum se susţine în cererea de recurs. Procedura de comunicare s-a încadrat în rigorile legii, nu s-a încălcat niciun principiu procesual, s-a stabilit corect cadrul procedural, cererea de chemare în judecată fiind nu doar admisibilă ci şi întemeiată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac deduce verificării acestei instanţe de control judiciar din perspectiva incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe de o parte, legalitatea măsurii instanţei de apel de respingere a criticilor referitoare la nulitatea încheierii de şedinţă din data de 3.04.2023 şi, pe cale de consecinţă, a sentinţei pronunţate de prima instanţă, pentru încălcarea dreptului la apărare şi a formelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar, pe de altă parte, maniera în care aceeaşi instanţă de prim control judiciar a evaluat cadrul procesual subiectiv, având în vedere în acest sens respingerea motivelor de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive, respectiv, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu.

Totodată, prin raportare la acelaşi motiv de casare anterior evocat, recurentul a reiterat critica de nelegalitate privind lipsa unei cercetări reale şi efective a fondului cauzei în prima etapă procesuală, în condiţiile încălcării dreptului său la apărare de către prima instanţă, critică respinsă prin decizia de apel, deşi, în opinia recurentului, o atare situaţie ar fi impus anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Răspunzând primei critici de recurs circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel, constatând că este necontestat faptul că prima instanţă nu i-a comunicat pârâtului cererea de chemare în judecată, a avut în vedere că, ulterior primului termen de judecată acordat în cauză (din data de 27.02.2023), apărătorul reclamantului i-a comunicat apărătorului pârâtului cererea de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia, iar la termenul din data de 3.04.2023, apărătorul pârâtului a declarat expres că actele de procedură i-au fost comunicate, declaraţia fiind consemnată în încheierea de şedinţă.

De asemenea, referitor la încălcarea dreptului la apărare, s-a constatat din actele întocmite ori depuse în dosarul de fond al primei instanţe că pe tot parcursul procesului, chiar înainte de a-i fi comunicată cererea, pârâtul a fost asistat ori reprezentat de avocat, reieşind în plus că pârâtul a urmărit îndeaproape desfăşurarea procesului fiind asistat de avocaţi care aveau cunoştinţă atât de cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi de termenele procedurale legale pentru îndeplinirea actelor de procedură, fiindu-i astfel respectat efectiv dreptul la apărare, drept care trebuie exercitat cu bună-credinţă, ca orice alt drept procesual.

În această situaţie, curtea a apreciat că o eventuală vătămare care ar decurge din faptul că pârâtul a fost decăzut din dreptul de a administra probe putea fi înlăturată prin administrarea probelor la instanţa de apel, ţinând seama de caracterul devolutiv al apelului şi de obligaţia instanţei de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situaţiei de fapt reale şi aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecăţii, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, şi nu prin desfiinţarea/anularea încheierii şi, pe cale de consecinţă, a sentinţei pronunţate de tribunal.

Recurentul susţine că aceste statuări sunt eronate, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 154 din C. proc. civ., dispoziţii care sunt în sensul că actele pot fi comunicate prin poşta electronică numai de grefa instanţei şi numai dacă părţile au indicat în prealabil datele corespunzătoare, astfel încât comunicarea realizată de intimat nu poate fi încadrată în cazurile de echipolenţă, chiar dacă apărătorul său ales a menţionat că a primit corespondenţa, măsurile primei instanţe fiind deci nule.

Critica este nefondată.

Este real că necomunicarea cererii de chemare în judecată constituie o încălcare a obligaţiei impuse instanţei de judecată prin dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., iar sesizarea acestei situaţii face necesară analizarea şi stabilirea în concret a efectivităţii comunicării actelor de procedură, lipsa acesteia putând avea drept consecinţă împiedicarea părţii de a-şi efectua apărările sau imposibilitatea exercitării de către aceasta a actelor de procedură prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, principii subsumate dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de art. 6 C. proc. civ., ce conţine în structura sa şi dreptul de acces la justiţie.

Instanţa de apel a realizat, însă, o asemenea evaluare şi, fără a nega obligaţiile care îi reveneau primei instanţe în aplicarea prevederilor art. 201 C. proc. civ., în realizarea dreptului părţii de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată, a apreciat că pârâtul nu a dovedit nicio vătămare de natură a conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii hotărârii apelate.

De altfel, recurentul nu a indicat nici prin memoriul de recurs, prin raportare la decăderea aplicată de tribunal, în conformitate cu dispoziţiile art. 208 C. proc. civ., care este excepţia procesuală relevantă în cauză pe care nu ar mai fi putut-o valorifica faţă de pretenţiile deduse judecăţii, iar, faţă de alegaţiile privitoare la imposibilitatea formulării unei cereri reconvenţionale, trebuie remarcat că la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio astfel de cerere incidentală asupra căreia instanţa să nu fi fost în măsură să se pronunţe ca urmare a depăşirii momentului procesual prevăzut de lege pentru formularea ei, cerere care eventual, să fi fost însoţită de o cerere de repunere în termen în condiţiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ.

Se constată, totodată, că, în ceea ce priveşte celelalte apărări pe care partea le putea formula neîngrădit, chiar şi în situaţia aplicării sancţiunii decăderii criticate, precum şi a probelor solicitate în apărare, este corectă statuarea instanţei de apel referitoare la caracterul devolutiv al judecăţii în apel şi la consecinţele acestuia asupra exercitării dreptului la apărare în faţa instanţelor de fond.

Prin urmare, critica din recurs vizând aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor legale care reglementează nulitatea actelor de procedură, raportat la modul în care, în apel a fost soluţionată critica formulată de aceeaşi parte, ignoră nepermis regula instituită prin art. 177 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căreia judecătorul are obligaţia să dispună îndreptarea neregularităţilor în toate cazurile în care este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului.

Astfel, în opinia legiuitorului, sancţiunea procesuală a nulităţii îşi găseşte aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desfiinţarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă.

În speţă, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel, în exercitarea controlului judiciar specific acestei căi ordinare de atac devolutive, avea îndreptăţirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, apreciind asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, situaţie care i-a permis pârâtului să combată pe deplin pretenţiile părţii adverse.

Sunt nefondate şi criticile relative la respingerea prin decizia recurată a motivelor de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive şi, respectiv, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu, Înalta Curte reţinând că soluţiile adoptate de instanţa de apel asupra acestor chestiuni constituie rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente în materie.

Calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii, iar această condiţie pe care o persoană trebuie să o îndeplinească pentru promovarea şi, respectiv exercitarea în justiţie a unei anumite acţiuni civile se verifică în funcţie de obiectul şi temeiul juridic al pretenţiei deduse în concret judecăţii.

Calitatea procesuală pasivă presupune, cum corect a arătat şi instanţa de apel, identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, fiind vorba, aşadar, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia, aspect care reiese, fără echivoc, din dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Înalta Curte constată că, în dezlegarea acestei chestiuni de ordin procedural, instanţa de apel a avut în vedere, în mod corespunzător, cadrul procesual configurat prin elementele cererii introductive prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând din înscrisurile care tind să dovedească raportul juridic obligaţional pretins de reclamant că pârâtul este cel care s-a obligat personal, fie la plata unei sume de bani, fie la predarea unor bunuri, semnând în nume propriu atât actul convenţional iniţial, cât şi actele subsecvente, situaţie care justifică legitimarea procesuală a acestuia din urmă în cauză prin prisma prevederilor legale anterior citate, natura raportului juridic de drept substanţial care ar fi fost reconfigurată prin actele adiţionale sau aspectul referitor la predarea controlului asupra firmelor din F., invocate de apelant în susţinerea excepţiei, fiind apreciate ca elemente care se impun a fi analizate cu ocazia criticilor care vizează fondul cauzei.

Reiterând prin critica de faţă necesitatea realizării unei analize distincte a actelor menţionate, recurentul susţine în realitate o interpretare eronată în faza procesuală a apelului a clauzelor acestora care, în opinia sa, ar releva naşterea unor obligaţii în sarcina societăţilor indicate în cuprinsul lor.

Această alegaţie, care, de altfel, nu aduce în discuţie o chestiune de nelegalitate compatibilă cu exigenţele controlului judiciar specific recursului, este, în esenţă, aceeaşi cu cea pe care se sprijină critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual obligatoriu, pârâtul considerând în acest sens – fără a mai combate, aşadar, de această dată legitimarea sa procesuală (pasivă) în acţiunea dedusă judecăţii – că şi entităţile juridice indicate se legitimau procesual, întrucât şi acestea, respectiv societăţile D., E. şi C. S.R.L., ar avea calitatea de părţi ale contractului de tranzacţie, cu toate că nu au fost semnatare ale minutei şi ale actelor adiţionale.

Astfel, potrivit art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

În ipoteza reglementată de norma de procedură anterior evocată, spre deosebire de situaţia prevăzută în alin. (1) al art. 78 C. proc. civ. (situaţie în care instanţa are obligaţia, iar nu facultatea de a dezvolta cadrul procesual, chiar în cazul existenţei unei opoziţii din partea părţilor), legiuitorul a reglementat dreptul părţilor de a aprecia asupra necesităţii lărgirii sferei subiective a procesului, la solicitarea judecătorului care consideră că, pentru eficacitatea hotărârii ce urmează a fi pronunţată, pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului.

Neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., deşi natura raportului juridic ar impune ca la proces să participe toate părţile respectivului raport, nu constituie o chestiune de ordine publică, deoarece, de principiu, norma încălcată ocroteşte cu precădere un interes privat, respectiv interesul părţii a cărei introducere în proces a fost omisă, aceasta din urmă putând fi prejudiciată prin pronunţarea unei hotărâri cu privire la raportul juridic la care este parte, fără a fi în măsură să formuleze apărări şi să solicite administrarea de probe.

Dispoziţia legală analizată dă expresie şi principiului rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluţionări juste şi complete a cauzei, însă cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care şi principiul disponibilităţii părţilor.

În aceeaşi ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că, chiar în lipsa sugestiei instanţei, oricare dintre părţi poate solicita introducerea în cauză a terţului a cărui prezenţă în proces este impusă de obiectul raportului litigios, context în care trebuie arătat că alegaţia recurentului privitoare la faptul că nu i s-ar fi oferit posibilitatea să formuleze apărări în mod efectiv şi eficient în legătură cu chestiunea în discuţie este lipsită de orice fundament.

În aceste condiţii, omisiunea primei instanţei de a pune în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii unui terţ nu poate fi invocată direct de către părţi în calea de atac a apelului, ca motiv de nelegalitate al hotărârii supuse controlului judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect, în speţă s-a reţinut prin decizia recurată că, întrucât la judecata în primă instanţă nu s-a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, aceasta procedând la soluţionarea cauzei cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, critica apare ca nefondată pentru faptul că nu se contestă o măsură dispusă sau refuzată de instanţă, ci se impută primei instanţe că nu a avut iniţiativa introducerii forţate în cauză a altor persoane, deşi obiectul apelului este reprezentat de cele hotărâte de instanţă.

Totodată, instanţa de apel nu a identificat nicio situaţie de coparticipare procesuală obligatorie ori necesară, avându-se în vedere faptul că părţi semnatare ale actului iniţial şi ale actelor subsecvente au fost autorul reclamantului (respectiv, reclamantul) şi pârâtul, iar aceştia au semnat în nume propriu şi nu în calitate de reprezentanţi ai societăţilor despre care pârâtul a susţinut că ar fi trebuit să aibă calitatea de părţi. Instituirea unor obligaţii în sarcina acestor societăţi, invocată şi prin memoriul de recurs, nu reprezintă în sine un element definitoriu pentru identificarea unui litisconsorţiu necesar în cauza de faţă, conform art. 59 C. proc. civ.. Or, trebuie subliniat că nu ori de câte ori instanţa este sesizată cu un raport cu pluralitate de subiecţi se impune lărgirea cadrului procesual în sensul pretins.

Invocând şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind necercetarea fondului cauzei şi încălcarea dreptului la apărare, recurentul susţine că aceste critici nu ar fi fost analizate din perspectiva acestei norme legale procesuale în aplicarea căreia intimatului-reclamant îi aparţinea sarcina probei, precum şi că, respingând excepţia de neexecutare a obligaţiei asumate de către L., instanţa de apel ar fi reţinut o serie de prezumţii judiciare, prin care l-ar fi scutit pe intimatul-reclamant de sarcina probei privind îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale.

Suplimentar, recurentul a reafirmat încălcarea dreptului procedural de a depune întâmpinare, context în care a susţinut că prima instanţă nu putea în mod temeinic să cerceteze cauza doar pe baza simplelor alegaţii ale părţii adverse, astfel încât, în vederea respectării dreptului său la apărare, soluţia legală a instanţei de apel trebuia să fie aceea de anulare a hotărârii primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Contrar celor alegate de pârât, instanţa de recurs constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dreptului la apărare în cadrul dreptului la un proces echitabil, utilitatea şi relevanţa probelor propuse şi încuviinţate fiind analizată în etapa procesuală anterioară în raport de ansamblul actelor dosarului, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei în cauza de faţă.

O atare analiză coroborată a probelor, în raport de care a fost stabilită situaţia de fapt prin expunerea unui raţionament logic pertinent, relevă exercitarea atribuţiilor care sunt conferite prin art. 22 alin. (1) şi (7) coroborat cu art. 264 din C. proc. civ., norme care lasă instanţelor ce judecă fondul libertatea de a aprecia probele spre a stabili temeinicia cererilor şi a apărărilor pe care părţile le formulează în cadrul procesului.

Înalta Curte observă, totodată, că art. 329 din C. proc. civ. nu instituie în sarcina judecătorului o obligaţie de aplicare a prezumţiilor judiciare, iar posibilitatea ca acesta să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului care trebuie probat, pornind de la anumite mijloace de probă directe sau de la anumite împrejurări, este o chestiune de apreciere a magistratului.

Faptul că instanţa de apel a aplicat sau nu o prezumţie judiciară în sensul dorit de recurent este o chestiune ce vizează probatoriul administrat şi circumstanţele factuale desprinse din acesta, presupunând deci analiza temeiniciei hotărârii recurate. Astfel, prezumţiile sunt mijloace de probă, iar faptele conexe pe care acestea se pot baza nu sunt aspecte ale pricinii care să poată fi subsumate controlului de legalitate.

În prezenta cale de atac, această parte nu are posibilitatea de a solicita instanţei de recurs, contrar condiţiilor restrictive reglementate de dispoziţiile C. proc. civ., cenzurarea probatoriului în privinţa căruia instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere din perspectiva concludenţei şi pertinenţei dovezilor administrate.

Referitor la exercitarea efectivă a dreptului la apărare în prima fază procesuală, se constată că instanţa de apel a observat în mod corect că pârâtul, asistat ori reprezentat de avocat, a formulat o cerere de studiu a dosarului, note de şedinţă ori concluzii scrise, depunând personal mai multe cereri în dosar cu privire la diverse demersuri procedurale iniţiate de reclamant, urmărind deci desfăşurarea procesului şi fiindu-i astfel respectat efectiv dreptul la apărare.

Fără a reitera în acest punct al analizei consecinţele concrete ale decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată însă caracterul vădit nefondat al criticii de recurs referitoare la soluţia care putea fi pronunţată, în situaţia învederată de pârât, de instanţa de prim control judiciar, în raport de prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., prevederi care trebuie interpretate restrictiv, sintagma "a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului" din cuprinsul acestei norme procedurale referindu-se la ipoteza în care prima instanţă de fond a admis, în mod greşit, o excepţie procesuală cu caracter peremptoriu, situaţie în care abordarea fondului raportului juridic a fost omisă cu totul, sau la ipotezele unei nemotivări totale sau a pronunţării asupra unui alt petit decât cel dedus judecăţii.

Altfel, chiar dacă prin motivele de apel partea apelantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului raportului juridic, instanţa de apel nu ar fi putut trimite cauza spre rejudecare, întrucât ea însăşi este obligată să judece fondul, să administreze probele suplimentare necesare, complinind eventualele lacune în ceea ce priveşte procedura de judecată, inclusiv cele referitoare la dreptul la apărare şi la dreptul de a proba.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia, în primul rând, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1609 şi ale art. 1465 din C. civ. sub aspectul modalităţii de soluţionare în apel a criticilor privind novaţia obiectivă, susţinând astfel că instanţa de apel a adăugat, în mod nepermis, o condiţie suplimentară celor reglementate de art. 1609 din C. civ., invocând necesitatea unui pretins acord al părţilor cu privire la stingerea obligaţiei iniţiale.

În esenţă, a afirmat recurentul că obligaţia iniţială a fost stinsă, astfel că intimatul nu avea dreptul de a alege între cele două obligaţii, ci ar fi trebuit să solicite instanţei, în principal, obligarea la executarea în natură a prestaţiilor – transferul de active – şi doar în subsidiar obligarea la executarea în echivalent a prestaţiilor.

Înalta Curte constată că, pentru a stabili dacă prin actele adiţionale încheiate a fost transformată obligaţia iniţială de a da o sumă de bani, în obligaţia de predare a unor bunuri, respectiv, dacă a avut loc o novaţie prin schimbarea obiectului, curtea de apel s-a raportat la dispoziţiile art. 1609 şi următoarele din C. civ., analizând, prin prisma acestora, dacă debitorul a contractat faţă de creditor o obligaţie nouă, care o înlocuieşte şi o stinge pe cea iniţială şi dacă părţile şi-au exprimat acordul neîndoielnic pentru o atare transformare.

Astfel, a reţinut din maniera în care au fost formulate actele adiţionale că semnatarii acestora au urmărit stabilirea unor modalităţi de plată a sumei stabilite şi agreate iniţial, de 5.000.000 USD, fiind menţinută obligaţia iniţială, aceea de a da o sumă de bani şi convenind doar asupra modalităţii de plată inclusiv sub forma transferului unor active.

A mai reţinut instanţa de apel că în niciunul dintre actele încheiate succesiv nu este cuprins acordul neîndoielnic al părţilor cu privire la stingerea obligaţiei iniţiale de a da suma de bani şi, respectiv, transformarea/înlocuirea ei în obligaţia de transfer a unor bunuri, astfel încât pârâtului să nu-i mai incumbe obligaţia de a plăti o sumă de bani, ci o obligaţie de transfer a activelor. În acest sens, s-a apreciat că trimiterea permanentă la suma agreată şi la soldul rămas după plata parţială are semnificaţia conservării acestei obligaţii convenite iniţial.

Înalta Curte notează că, în situaţia novaţiei obiective, prin transformarea raportului obligaţional, obiectul iniţial al obligaţiei se stinge (în speţă, obligaţia de a da suma de bani), iar în sarcina debitorului rămâne exclusiv noua obligaţie, (respectiv, o obligaţia de a face, adică de a transfera anumite bunuri), aceasta din urmă fiind deci singura pe care debitorul mai este ţinut s-o execute.

Or, instanţa de apel, verificând existenţa unei asemenea ipoteze pretinsă în cauză, a stabilit că părţile nu şi-au exprimat voinţa de a transforma raportul iniţial în sensul stingerii obligaţiei de plată şi a naşterii unei obligaţii noi, nerezultând acest aspect în mod expres din convenţie.

Prin urmare, în mod greşit recurentul susţine că instanţa de apel ar fi adăugat, în mod nepermis, o condiţie suplimentară celor reglementate de art. 1609 din C. civ., constând în acordul părţilor cu privire la stingerea obligaţiei iniţiale, întrucât acesta omite că, pentru a fi în prezenţa unei novaţii, era necesar ca manifestarea de voinţă a părţilor să fie neîndoielnic şi clar exprimată de părţi prin actul novaţiei, deoarece noul raport juridic obligaţional ce se naşte are tot o natură contractuală, fiind, aşadar, rezultatul voinţei părţilor de a nova.

Totodată, susţinând că instanţa eronat n-ar fi reţinut că în cuprinsul actelor adiţionale s-a menţionat diferenţa de preţ rămasă de achitat pentru a se putea verifica dacă echivalentul valoric al noii obligaţii acoperă diferenţa de preţ rămasă de executat din obligaţia iniţială, stinsă ca efect al novaţiei, situaţie care este în acord cu dispoziţiile art. 1609 din C. civ., recurentul invocă o calificare eronată realizată în apel a efectelor clauzei inserate în convenţia părţilor, aspect ce se circumscrie exclusiv activităţii de interpretare a probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare invocat de recurentă în speţă are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ceea ce presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greşit ori le-a ignorat, deşi aveau incidenţă în cauză.

În acest sens, invocarea unei încălcări a dispoziţiei de drept substanţial mai sus menţionate din perspectiva unei greşite interpretări, de către instanţa de prim control judiciar, a clauzelor contractului intervenit între părţi nu poate determina în faza procesuală a recursului o cenzură a manierei în care s-a procedat la interpretarea acestora, decât în măsura în care s-ar reţine, prin raportare la criticile concrete deduse judecăţii, nesocotirea unor reguli de interpretare obligatorii a actelor juridice prevăzute de lege.

De altfel, instanţa de recurs nu poate proceda, ea însăşi, la o reanaliză a situaţiei de fapt pentru a determina, în acord cu regulile de interpretare a contractului, voinţa reală a părţilor, aspect nepermis în cadrul procesual configurat prin actualul C. proc. civ., de vreme ce un atare motiv de casare nu este expres reglementat, iar statuarea asupra situaţiei de fapt rămâne atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Având în vedere argumentele anterior expuse, nu poate fi primită nici alegaţia recurentului referitoare la lipsa de fundament juridic a pretenţiilor reclamantului, care ar fi trebuit să se adreseze instanţei, în principal, cu o cerere de obligare la executarea în natură a prestaţiilor, respectiv transferul de active şi doar în subsidiar, în măsura reţinerii imposibilităţii executării obligaţiilor în natură, să solicite executarea în echivalent, conform art. 1465 lit. d) C. civ. .

Această teză a recurentului se sprijină exclusiv pe ideea incidenţei novaţiei pretinse, novaţie nereţinută în speţă, instanţa de apel reţinând că pârâtul, în calitatea sa de debitor, nu a executat nici obligaţia de a da suma de 3.885.000 USD şi nici obligaţia alternativă de a face, respectiv transferul activelor destinate să acopere această sumă, până la data limită agreată, mai 2020, aceste circumstanţe factuale justificând pe deplin aplicarea prevederilor art. 1516 C. civ., care consacră principiul executării în natură (directe) a obligaţiei, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, precum şi a celor ale art. 1530 din acelaşi act normativ, potrivit cu care "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz,culpabile a obligaţiei."

În al doilea rând, recurentul impută instanţei de prim control judiciar, prin raportare la acelaşi motiv de casare, încălcarea dispoziţiilor art. 1270 şi ale art. 1556 din C. civ., cu ocazia soluţionării criticilor de nelegalitate privind excepţia de neexecutare, arătând că a invocat-o faţă de intimat întrucât obligaţia esenţială asumată de autorul său era cea de transfer a controlului total asupra F., fiind deci datoria intimatului să-şi îndeplinească propriile obligaţii înainte de a putea pretinde executarea obligaţiile partenerului contractual. Ca atare, în opinia recurentului, chiar şi în apel, intimatul avea sarcina probei cu privire la existenţa şi întinderea obligaţiilor rezultate, instanţa reţinând, fără niciun temei legal, o prezumţie simplă privind îndeplinirea obligaţiilor de către acesta din urmă.

Referitor la aceste afirmaţii, Înalta Curte trebuie să remarce că, deşi recurentul invocă în acest cadru o greşită interpretare sau aplicare a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., conform cu care contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, acesta critică, în realitate, o nesocotire a propriei sale interpretări dată clauzelor contractuale şi a efectelor obligatorii produse faţă de semnatarii contractului, nemulţumire care, în mod evident, nu poate justifica, prin ea însăşi, incidenţa motivului de casare sus-menţionat.

Nici prin referirea la dispoziţiile 1556 din C. civ. recurentul nu pune în discuţie o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate, invocarea suspendării forţei obligatorii a contractului în temeiul excepţiei de neexecutare având la bază exclusiv teza conform căreia obligaţia esenţială asumată de autorul reclamantului a fost aceea de a transfera controlul total asupra F..

Or, contrar acesteia, instanţa de apel a reţinut din probele administrate că în niciunul dintre actele încheiate de părţi nu este menţionată vreo obligaţie concretă în sarcina L. pentru predarea controlului complet, respectiv că între părţi nu au fost discuţii cu privire la faptul că partenerul L. nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia asumată.

Plecând de la această premisă, deplin stabilită în plan probator, instanţa de apel a apreciat că aspectele privitoare la societăţile care făceau parte din F. şi la operaţiunile prin care s-a realizat transferul controlului sunt prezumate ca fiind recunoscute de părţi ca îndeplinite din momentul la care au continuat să dezvolte raporturile juridice grefate exclusiv pe obligaţia de a da suma de bani stabilită ca echivalent al controlului asupra F..

Faţă de contextul prezentat, apare ca fiind nefondată şi alegaţia potrivit căreia instanţa ar fi reţinut, fără niciun temei legal, o prezumţie simplă privind îndeplinirea obligaţiilor de către acesta.

Prin urmare, aceste greşeli imputate instanţei de apel nu sunt unele circumscrise încălcării normelor de drept material, ci evaluării eronate a elementelor circumstanţiale avute în vedere de instanţa de apel în justificarea hotărârii pronunţate, care, faţă de prevederile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs.

Autorul căii de atac reclamă şi încălcarea normelor legale care reglementează acordarea dobânzii legale, fiind invocate (formal) în acest sens dispoziţiile art. 1521 şi urm. din C. civ., acesta susţinând că întârzierea de drept pentru refuzul debitorului intervine în ipoteza în care acest refuz a fost manifestat în mod neîndoielnic. Or, în opinia sa, instanţa ar fi trebuit să reţină că, în condiţiile în care recurentul i-a comunicat intimatului în mai multe rânduri intenţia de a asigura transferul activelor, concomitent cu preluarea controlului total asupra F., nu se putea aprecia că există în cauză un refuz în sensul prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. c) C. civ.

Înalta Curte constată, însă, că nici ipotezei învederate nu i se pot atribui valenţe de nelegalitate – nefiind în discuţie o interpretare sau aplicare eronată a prevederilor sus-menţionate, care enumeră cazurile în care debitorul este de drept în întârziere, menţionând aici şi împrejurarea când "debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia" –, ci de netemeinicie sub aspectul valorificării probelor în apel şi al stabilirii circumstanţelor factuale relevante în cauză, neputând fi deci integrată motivului de casare invocat.

De asemenea, nu poate fi primită în raport de specificul controlului judiciar în această cale de atac extraordinară nici aserţiunea recurentului referitoare la aplicarea în mod eronat a principiului accesorium sequitur principale, vizând modalitatea de soluţionare a capătului de cerere privind dobânda penalizatoare, tinând seama că prin reiterarea acesteia se arată doar că o respingere a capătului de cerere privind pretenţiile principale ar fi determinat şi respingerea cererii cu caracter accesoriu şi se învederează nedovedirea în etapele procesuale anterioare a punerii sale în întârziere.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1222A din 22 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Având în vedere soluţia dată recursului, se reţine că recurentul-pârât se află în poziţia procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatului-reclamant, de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată.

Reţinând că dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi valorificarea acestui drept are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului, Înalta Curte va avea, însă, în vedere în soluţionarea acestei cereri accesorii şi prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa de judecată, ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar, real şi rezonabil, instanţa de judecată trebuind să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi în vederea desfăşurării unui proces echitabil.

În acest context, în aplicarea normei sus-menţionate, se constată, faţă de datele concrete ale cauzei, că acordarea în integralitate a cheltuielilor constând în onorariile tuturor apărătorilor aleşi ai intimatului-pârât, achitate conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar, nu este justificată prin raportare la criteriile anterior evocate, întrucât cuantumul pretins nu este rezonabil în condiţiile în care judecata în această fază procesuală nu a presupus administrarea de probatorii, cauza rămânând în pronunţare la primul termen de judecată, respectiv, faţă de activitatea corespunzătoare depusă de avocaţi în susţinerea apărării (reprezentată de depunerea de înscrisuri şi formularea concluziilor scrise şi orale), impunându-se, aşadar, reducerea onorariului ca parte componentă a cheltuielilor de judecată solicitate.

În consecinţă, Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata către intimat a sumei de 39.612 RON, reprezentând cheltuielile de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1222A din 22 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă recurentul la plata sumei de 39.612 RON către intimat, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.