State liability for judicial error: exclusivity of constitutional and special statutory remedies over civil tort claims for investigative surveillance.

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă, la 21 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 400.000 euro, echivalente în RON, la cursul de schimb al BNR din ziua plăţii, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 252, art. 253 şi ale art. 1381 alin. (1) C. civ., precum şi pe cele ale art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii civile, ca neîntemeiate.

Prin notele scrise depuse la 28 noiembrie 2022, reclamantul a arătat că, potrivit situaţiei de fapt expuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, a fost prejudiciat, printr-o eroare judiciară, în forma prevăzută la art. 96 pct. 3 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi a procurorilor, întrucât, în toate cauzele penale în care a fost cercetat, în final, s-a dispus clasarea pe motiv că fapta nu există.

Totodată, a afirmat că modalitatea în care a fost cercetat se încadrează în dispoziţiile legale care reglementează eroarea judiciară, organele de urmărire penală dispunând măsuri cu nerespectarea normelor legale, materiale şi procesuale, prin supravegherea sa prin sistemul GPS şi prin interceptarea convorbirilor sale telefonice, fiindu-i încălcate drepturile prevăzute la art. 26 alin. (1) şi art. 28 din Constituţie.

Reclamantul s-a prevalat şi de dispoziţiile art. 305 alin. (3) C. proc. pen., învederând că în toate dosarele în care a fost urmărit s-a dispus clasarea pe motiv că fapta nu există, eroarea judiciară săvârşită de organele de urmărire penală fiind evidentă, întrucât nu au existat probe rezonabile care să ateste săvârşirea infracţiunilor de care a fost acuzat.

Prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2022, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă a reţinut că prin aceste note scrise reclamantul a precizat că face o completare a motivelor de drept invocate în susţinerea acţiunii şi a dispus amânarea cauzei pentru ca pârâtul să ia cunoştinţă de conţinutul acestora.

Ulterior, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat respingerea, ca nefondate, a susţinerilor reclamantului din cererea modificatoare.

La 27 noiembrie 2023, reclamantul a depus note scrise, prin care a învederat că, de la momentul introducerii acţiunii şi până la data menţionată normele C. proc. civ. au fost modificate, în ceea ce priveşte repararea prejudiciului suferit în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 201 din 5 iulie 2023, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative. Susţinând că aceste norme sunt de imediată aplicare, a solicitat ca soluţia instanţei de fond, care urma să se pronunţe în cauză, să fie în conformitate cu legislaţia relevantă, astfel cum aceasta a fost modificată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1118/F din 19 decembrie 2023, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocate prin întâmpinare. A respins acţiunea civilă modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

3. Apelurile

Împotriva sentinţei nr. 1118/F din 19 decembrie 2023 pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă au declarat apel reclamantul A., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.

În şedinţa publică din 16 mai 2024, în calea de atac a apelului, reclamantul A. a precizat că notele scrise, depuse la 27 noiembrie 2023, la fond, care nu au fost puse în discuţia părţilor, prin care a susţinut că, de la momentul introducerii acţiunii civile şi până la termenul de judecată menţionat au fost modificate normele C. proc. pen., nu au legătură cu temeiul juridic al cererii, iniţial indicat. În aceste condiţii, a arătat că solicită retragerea acestor note scrise şi că îşi întemeiată acţiunea pe dispoziţiile C. civ. şi pe cele din Legea nr. 303/2004, notele scrise neadăugând la temeiul juridic al acţiunii civile, astfel că solicită să nu fie luate în considerare.

4. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 363/A din 21 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, împotriva nr. 1118/F din 19 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă.

5. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 363/A din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă au promovat recurs reclamantul A., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud.

5.1. Recursul reclamantului A.

Prin critici de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1373 alin. (1) şi (2) C. civ., precum şi a celor prevăzute de art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care au fost reluate la art. 268 din Legea 303/2022, ca urmare a abrogării celei dintâi legi.

Sintetizând considerentele deciziei recurate şi evocând prevederile art. 1 alin. (5) cu referire la cele ale art. 23 alin. (1) şi 11 din Constituţia României, a afirmat că instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt, prin raportare la normele de drept incidente, nesocotind principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Recurentul a menţionat că a fost cercetat de către Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj în dosarul de urmărire penală nr. 13/P/2019 (înregistrat iniţial sub nr. x/2012), actul de sesizare fiind procesul-verbal din 23 martie 2012, emis de secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie.

Recurentul a arătat că, prin ordonanţa din 17 februarie 2020, s-a dispus clasarea urmăririi penale. Ulterior datei de 21 februarie 2020 a fost informat că, prin încheierile penale nr. 17 din 25 martie 2012, nr. 21 din 26 aprilie 2012, nr. 22 din 9 mai 2013 şi nr. 29 din 24 mai 2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul penal nr. x/2012, au fost autorizate măsuri de supraveghere a convorbirilor sale telefonice, precum şi de localizare şi urmărire prin sistemul GPS.

Deşi curtea a reţinut aceste aspecte învederate, a apreciat că recurentului nu i-a fost încălcată libertatea personală, în acelaşi sens statuând şi prin raportare la anchetarea sa pentru presupusa săvârşire a infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, şi trafic de influenţă, deşi vinovăţia sa nu a fost dovedită, iar cererea privind arestarea sa preventivă a fost respinsă de către instanţa de judecată.

Precizând că şi-a întemeiat acţiunea civilă pe dispoziţiile art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004, a învederat că instanţa de apel a apreciat că eroarea judiciară ar fi existat doar în cazul în care s-ar fi dispus în cadrul procesului penal efectuarea unor acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, care să genereze o nesocotire gravă, flagrantă şi evidentă a drepturilor, libertăţilor şi a interesele sale legitime.

Recurentul a combătut această interpretare a curţii de apel, precizând că probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, constând în rezoluţii, încheieri şi sentinţe judecătoreşti, depoziţii de martori), a atestat faptul că a fost cercetat timp de 3 ani, în două dosare penale, pentru fapte grave de corupţie, pentru care, dacă ar fi fost găsit vinovat, ar fi putut fi condamnat la o pedeapsă cu executare de până la 15 ani.

Totodată, a contestat aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că, deşi au fost administrate dovezi cu privire la interceptările convorbirilor telefonice şi la localizarea sa prin sistem GPS, perioada de timp pentru care au fost dispuse nu au depăşit termenul legal, astfel că nu s-a pus problema încălcării drepturilor fundamentale afirmate, mai ales că a fost încunoştinţat cu privire la instituirea acestor măsuri.

În opinia sa, o astfel de interpretare încalcă prevederile constituţionale care instituie libertatea individuală şi siguranţa persoanei, prevăzute la art. 23 şi art. 26 din Constituţie, deoarece, potrivit art. 144 alin. (3) din C. proc. pen., durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate fi mai mare de 120 de zile.

Recurentul a arătat că, potrivit art. 145 C. proc. pen., după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul este obligat să informeze în scris, în cel mult 10 zile, pe subiectul unui asemenea mandat, despre măsura de supraveghere tehnică instituită.

Invocând ignorarea acestor dispoziţii constituţionale, dar şi de drept procesual, recurentul a susţinut că, faptul că măsurile de supraveghere tehnică au fost încuviinţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu îi dă judecătorului dreptul de a constata că toată procedura a fost legală, fiind de notorietate că, în perioada în care aceste măsuri au fost adoptate (2012 - 2020), instanţa nu a respins cererile Parchetului, formulate cu privire la interceptări.

Totodată, a arătat că nu s-a luat în considerare faptul că propunerea de arestare preventivă a fost respinsă pentru netemeinicie, şi nici împrejurarea că toate măsurile luate împotriva sa au fost, în final, infirmate de către instanţele de judecată.

Recurentul a precizat că daunele morale nu au fost solicitate pentru faptul că a fost cercetat penal, ci pentru modalitatea în care s-a desfăşurat urmărirea penală, respectiv pentru interceptările şi supravegherile tehnice dispuse pe o perioadă îndelungată, pentru solicitarea de către organele de urmărire penală a încuviinţării actelor de urmărire penală în lipsa probelor, prin folosirea unor tehnici ilegale, respectiv prin întocmirea unor dosare penale succesive, cu scopul de a da aparenţă de legalitate acestor măsuri.

În opinia sa, motivarea instanţei, potrivit căreia cererile organelor de urmărire penală au fost încuviinţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu conferă legalitate actelor procesuale efectuate în dosarele penale.

Reaua credinţă a prepuşilor statului (organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti), care au acţionat abuziv împotriva sa reiese, din punctul său de vedere, din durata procedurii, finalizate prin soluţii de clasare, astfel că situaţia de fapt dedusă judecăţii conturează elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, fapta ilicită fiind reprezentată de activitatea procurorilor, de întocmire a dosarelor de urmărire penală în mod tendenţios, în lipsa probelor din care să rezulte vinovăţia sa, de înregistrare a convorbirilor telefonice şi de autorizare a măsurilor de supraveghere a acestora, în modul ambiental, de supraveghere şi localizare prin intermediul sistemului GPS, de propunerea de arestare făcută în scopul intimidării şi compromiterii sale, de solicitarea cu privire la ridicarea imunităţii parlamentare, precum şi de declanşarea unui val de ură publică împotriva sa.

Recurentul a susţinut că Statul Român trebuie să răspundă pentru faptele prepuşilor săi, în baza raportului de prepuşenie pe care îl are cu reprezentanţii Parchetului, conform art. 131 alin. (1) din Constituţia României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezentând interesele generale ale societăţii şi apărând ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Deşi curtea a reţinut că nu se pot nu se pot invoca, sub pretextul aplicării art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004 sau a răspunderii civile delictuale, chestiuni care puteau fi analizate în procedura penală, respectiv măsurile dispuse prin încheierile nr. 948 din 10 decembrie 2015 şi nr. 922 din 5 octombrie 2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în opinia recurentului, o astfel de constatare este greşită şi contrară celor expuse în cererea de chemare în judecată.

Recurentul a precizat că a solicitat repararea prejudiciului rezultat ca urmare a urmăririi/localizării sale continue, a interceptării convorbirilor telefonice personale, timp de opt ani, precum şi pentru solicitarea unor mandate de supraveghere succesive, cu aceeaşi motivare, de către organele de urmărire penală, care i-au afectat drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute la art. 26, 27 şi 28 în Constituţie.

Totodată, a arătat că, prin încheierea nr. 21/C din 7 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus desfiinţarea încheierii nr. 922/2016 pentru neregularitatea actului de sesizare, respectiv a rechizitoriului din dosarul nr. x/28.07.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, iar prin ordonanţa nr. 154/C/23.01.2018 s-a dispus reluarea urmăririi penale în acest dosar.

Prin rechizitoriul din 23.09.2019 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor din dosar, în privinţa sa cauza fiind disjunsă. Rechizitoriul a fost infirmat integral prin ordonanţa nr. 3007/C/2019, astfel că, din punctul său de vedere, nu se justifică motivarea instanţei de apel şi nici soluţia de respingere a apelului pe care l-a declarat în cauză, ci, dimpotrivă, veridicitatea afirmaţiilor sale, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că cercetarea penală care l-a vizat s-a desfăşurat cu rea credinţă şi cu încălcarea legii.

Aceeaşi opinie şi-a exprimat-o legat şi de ordonanţele emise de Direcţia Naţională Anticorupţie în dosarele penale nr. x/2012, y/2012, z/2017, w/2014 şi 408/P/2016, precizând că la 16 decembrie 2020 a fost clasat şi dosarul nr. x/2014, în care a fost cercetat pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în urma atacării acestei soluţii, în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti schimbând temeiul clasării, din cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) (fapta nu este prevăzută de legea penală), în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).

Cu referire la aspectele reţinute de instanţa de apel, care i-au conturat concluzia neangajării, în prezenta cauză, a răspunderii statului, conform art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul a afirmat că acestea pot fi interpretate în favoarea sa, întrucât probează că urmărirea penală a fost instrumentată cu rea credinţă, cauzându-i un grav prejudiciu moral, care îl îndreptăţeşte la acordarea despăgubirilor solicitate pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepuşilor.

Recurentul a combătut aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că, în procedura civilă, instanţa sesizată cu o acţiune întemeiată pe art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 sau pe răspunderea civilă delictuală, nu se poate transforma şi nu poate fi atrasă în analiza acelor fapte, ca o instanţă de control judiciar în materie penală, precizând că, prin cererea de chemare în judecată nu a formulat o astfel de solicitare, ci a cerut să se constate că a fost cercetat penal cu rea credinţă, astfel că se impunea aplicarea prevederilor art. 1373 C. civ., respectiv angajarea răspunderii delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.

Totodată, a solicitat să se aibă în vedere faptul că organele statului sunt obligate să desfăşoare urmărirea penală cu respectarea normelor de procedură penală, fără să încalce drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului urmărit penal, să respecte natura probelor, să folosească numai mijloacele prevăzute de lege pentru aflarea adevărului, să respecte prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 din Constituţie, durata nejustificată a urmăririi penale putând fi suficientă pentru a se reţine că nu s-a desfăşurat cu respectarea condiţiilor legale.

Menţionând că, după introducerea acţiunii civile, în C. proc. pen. a fost introdus Capitolul VI - Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori alte cazuri (Legea 201/2023), recurentul a considerat că sunt relevante pentru soluţionarea cauzei dispoziţiile art. 5391 din acest act normativ.

5.2. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud

Prin motive de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat soluţia instanţei de apel asupra excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, susţinând că soluţiile pronunţate asupra acestora sunt rezultatul unei interpretări greşite a temeiurilor de drept invocate de reclamant.

În argumentarea motivelor de recurs, a susţinut că angajarea răspunderii obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi legitimitatea sa procesuală intervin numai în situaţia în care prejudiciul decurge din erori judiciare, întrucât numai pentru astfel de cazuri, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, s-a instituit răspunderea sa civilă delictuală.

Or, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 53 din Constituţie şi pe cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea statului pentru fapta proprie neputând fi analizată prin prisma normelor dreptului comun, deoarece, în acest caz, sunt incidente dispoziţii speciale, derogatorii.

Recurentul a precizat că a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la temeiurile de drept invocate de reclamant în susţinerea acesteia, şi ca urmare a soluţiei de achitare pronunţate de instanţa penală.

Totodată, a afirmat că răspunderea statului, în caz de eroare judiciară, are ca temei juridic dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi pe cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, reluate la art. 268-269 din Legea nr. 303/2022, care reglementează o răspundere specială, derogatorie pentru erorile judiciare, care nu se circumscrie celei civile delictuale.

În acest context, a precizat că răspunderea statului pentru erorile judiciare în cazul privării de libertate ori al restrângerii de libertate este reglementată la art. 538-539 C. proc. pen., pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, statul răspunzând conform art. 268-269 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul a arătat că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este angajată în condiţiile legii speciale şi nu a celor de drept comun, întrucât, în caz contrar, ar fi încălcate principiile fundamentale de drept specialia generalibus derogant şi electa una via, non datur recursus ad alteram.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, s-a prevalat de dispoziţiile art. 40 alin. (1) C. proc. civ., precum şi de cele ale art. 148 şi art. 194 din acelaşi act normativ, susţinând că se impunea a fi analizată existenţa identităţii între persoana chemată în judecată şi cea obligată la despăgubire, ca urmare a săvârşirii faptei cauzatoare de prejudiciu.

Recurentul a învederat că, în prezentul litigiu, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit normelor de drept comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic au fost instituite norme speciale, derogatorii şi prevalente, conform principiului specialia derogant generalibus.

Pe de altă parte, a afirmat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu îşi poate legitima calitatea pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane, fizice sau juridice, s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios urmând a se antrena direct răspunderea civilă delictuală a acestor persoane, în măsura în care s-ar stabili vinovăţia lor în producerea prejudiciului, dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ. fiind aplicabile.

Totodată, s-a prevalat de prevederile art. 1373 alin. (1) C. civ., susţinând că, pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesar ca în persoana acestuia din urmă să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 din acelaşi act normativ (existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei). De asemenea, a arătat că trebuie să existe şi raportul de prepuşenie, iar prepusul să fi săvârşit fapta ilicită în exercitarea funcţiei încredinţate, dovedirea acestor elemente fiind în sarcina victimei prejudiciului.

Recurentul a afirmat că Statul Român nu poate fi răspunzător, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului, în condiţiile în care magistraţii care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe reclamant nu au calitatea de prepuşi ai acestuia.

6. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 1 aprilie 2025, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului recurentului-reclamant.

În esenţă, prin apărările formulate, pârâtul a susţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 538 şi următ. C. proc. pen. sau cele ale art. 268-269 din Legea nr. 303/2022 (pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile în cauză, în detrimentul prevederilor Legii nr. 303/2004, invocate de reclamant în susţinerea acţiunii civile).

Considerând că noţiunea de "eroare judiciară", instituită prin art. 52 alin. (3) din Constituţie este una autonomă, care implică modalitatea de desfăşurare a procedurii derulate până la pronunţarea soluţiei de clasare, pârâtul a menţionat că o astfel de procedură nu se poate constitui într-o acţiune prejudiciatoare, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală, întrucât cercetarea penală presupune administrarea unui probatoriu pe baza căruia organele de urmărire penală şi instanţa de judecată pot aprecia asupra existenţei/inexistenţei elementelor şi indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Precizând că împotriva reclamantului organele de urmărire penală nu au dispus măsuri preventive sau restrictive de libertate, pârâtul a susţinut lipsa motivelor de fapt expuse şi a probatoriului administrat, care să confirme încălcarea drepturilor personale şi patrimoniale afirmate.

Recurentul-reclamant nu a depus întâmpinare la recursul pârâtului.

7. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor declarate de reclamantul A., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, în şedinţa publică din 23 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

8.1. Recursul reclamantului A.

Analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cărora le-au fost circumscrise, motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant nu sunt fondate.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel (care nu poate fi cenzurată în recurs, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), recurentul a fost urmărit penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie în dosarele penale nr. x/2019 (iniţial nr. 111/P/2012), nr. 89/P/2012, nr. 660/P/2014 şi nr. 408/2016 de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciile Teritoriale Cluj şi Oradea. Toate aceste dosare de urmărire penală au fost finalizate prin pronunţarea unor soluţii de clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).

Sub un prim aspect, prevalându-se în recurs de soluţia de clasare dispusă în dosarele penale menţionate, recurentul a susţinut că instanţa de apel a nesocotit principiul prezumţiei de nevinovăţie, reţinând că măsurile de interceptare a convorbirilor telefonice personale şi localizarea sa prin sistemul GPS, chiar dacă au fost instituite de organele de urmărire penală pe o perioadă îndelungată de timp, nu sunt de natură să contureze eroarea judiciară invocată şi nici nesocotirea gravă şi evidentă a drepturilor fundamentale, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

Răspunzând acestor critici ale recurentului, Înalta Curte reţine că, de principiu, interceptarea telefonică a unui suspect şi localizarea/urmărirea prin mijloace tehnice sunt forme de supraveghere tehnică reglementate la art. 138 alin. (1) lit. a) şi d) din C. proc. pen., care pot fi instituite, exclusiv în scopul constituirii probelor, pentru infracţiuni de o anumită gravitate, inclusiv pentru cele de corupţie, atunci când există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei astfel de infracţiuni, când infracţiunea este prevăzută de lege, iar măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor fundamentale şi nu există o altă modalitate, mai puţin invazivă, pentru obţinerea probelor.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel cu privire la dosarul nr. x/2019 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Cluj (înregistrat iniţial sub nr. x/2012 la secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din cadrul DNA), în privinţa recurentului au fost dispuse, prin ordonanţă, activităţi de supraveghere a convorbirilor, în mediul ambiental, precum şi localizarea şi urmărirea prin sistemul GPS.

Măsurile, propuse de organul de urmărire penală, au fost autorizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia penală prin încheierile penale nr. 17 din 25 martie 2012, nr. 21 din 26 aprilie 2013, nr. 22 din 9 mai 2013, nr. 22 din 9 mai 2013 şi nr. 29 din 24 mai 2013, pentru perioadele 25 martie 2012 – 21 aprilie 2012, 26 aprilie 2013 - 25 mai 2013, 9 mai 2013 - 7 iunie 2013, 24 mai 2013 - 25 iunie 2013, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 911 din C. proc. pen. de la 1968 (în vigoare la data instituirii acestora), articol care permitea prelungirea acestor măsuri, pentru motive temeinic justificate.

Curtea de apel a mai reţinut că, prin adresa emisă la 21 februarie 2020, în condiţiile prevăzute de art. 145 din C. proc. pen. din 2010, recurentul a fost înştiinţat de către organul de urmărire penală cu privire la măsurile de interceptare şi supraveghere dispuse în privinţa sa. Totodată, a fost informat că are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, despre rezultatul aplicării acestor măsuri, inclusiv de a asculta convorbirile şi de a vizualiza imaginile obţinute.

Din analiza efectuată de curtea de apel asupra perioadelor în care măsurile de supraveghere şi interceptare au fost dispuse, reiese că acestea nu au depăşit, fiecare, 30 de zile, de la data autorizării lor prin încheierile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că afirmaţiile recurentului, în sensul că acestea s-au prelungit, în timp, nejustificat de mult, faţă de termenul expres reglementat de lege, nu sunt fondate.

În aceste condiţii, corect a respins instanţa de apel aserţiunile reclamantului în sensul că interceptarea şi supravegherea sa, în cursul urmăririi penale, s-a întins pe o perioadă de opt ani, de vreme ce, din probatoriul administrat (încheierile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), a reieşit că supravegherea tehnică a fost autorizată pentru o perioadă limitată de timp, corespunzătoare dispoziţiilor art. 911 din C. proc. civ. de la 1968 (în vigoare la data adoptării acestora).

Totodată, nefondat susţine recurentul că prin măsurile procesuale menţionate s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie, întrucât modalitatea de instrumentare a dosarelor penale denotă contrariul, conduita organelor de urmărire penală fiind conformă prescripţiilor legale şi autorizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar alegaţiilor recurentului, prin luarea acestor măsuri procesuale nu s-a făcut o apreciere prematură asupra vinovăţiei sale, măsurile neexcedând scopului prevăzut de lege, ci fiind folosite în vederea obţinerii unor probe pentru un dosar penal aflat în desfăşurare, în care se dispusese începerea urmăririi penale.

Dovada faptului că organul de urmărire penală s-a conformat, în ancheta judiciară, prescripţiilor legale, este că, după încetarea măsurilor de supraveghere tehnică, recurentului i s-a acordat posibilitatea de a vizualiza, conform art. 145 C. proc. pen., interceptările/înregistrările obţinute, împotriva cărora a avut dreptul de a formula plângere, în condiţiile art. 1451 ale aceluiaşi act normativ.

În acest context, se impune a se sublinia că, în materie de probe, în dreptul procesual nu există o valoare prestabilită sau o ierarhizare a acestora, astfel că înregistrările obţinute de organul de urmărire penală nu sunt de natură să contureze, în condiţiile unei administrări a probei conform legii, eroarea judiciară de care recurentul se prevalează în afirmarea dreptului său la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât acestea nu au permis, în final, formularea unei acuzaţii penale şi trimiterea în judecată a acestuia, ci, dimpotrivă, pronunţarea unei soluţii de clasare, întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., ca urmare a neidentificării concrete a faptelor cercetate.

Pentru identitate de raţiune, nu se poate constata încălcarea drepturilor fundamentale ce ocrotesc viaţa privată, prevăzute de art. 23 şi art. 26 din Constituţie.

Astfel cum s-a arătat, interceptarea şi supravegherea prin sistem GPS sunt reglementate de C. proc. pen., putând fi dispuse în cursul urmăririi penale, în cazul existenţei unor date sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, pentru stabilirea situaţiei de fapt ori din cauză că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Deşi recurentul invocă arbitrariul acestor măsuri, o asemenea susţinere este nefondată, întrucât propunerea organului de urmărire penală a fost cenzurată de instanţa de judecată, interceptarea şi supravegherea tehnică fiind dispuse doar ca urmare a autorizaţiei motivate a judecătorului, pe baza unor indicii temeinice, şi pe o durată de timp limitată.

De vreme ce prescripţiile normative au fost respectate, iar, din analiza probaţiunii administrate, curtea a reţinut că perioada pentru care au fost dispuse nu a depăşit termenul stipulat de lege, Înalta Curte nu poate reţine o ingerinţă a organelor de urmărire penală în viaţa privată a recurentului, măsurile fiind legale şi proporţionale scopului pentru care au fost dispuse.

În mod similar va aprecia Înalta Curte şi asupra formulării propunerilor de arestare preventivă şi de ridicare a imunităţii parlamentare, care l-au vizat pe recurent.

Înalta Curte notează că măsura arestării preventive poate fi dispusă de procuror în cadrul unui dosar penal atunci când există indicii temeinice că persoana acuzată a săvârşit o infracţiune gravă sau în alte situaţii prevăzute expres de lege (când există riscul ca aceasta să împiedice aflarea adevărului, să influenţeze martorii sau să comită alte infracţiuni). Propunerea organului de urmărire penală este analizată de judecător, sub aspectul legalităţii, existenţei indiciilor şi necesităţii măsurii.

Instanţa de apel, analizând situaţia de fapt expusă de partea reclamantă sub acest aspect a reţinut că, deşi în cursul urmării penale a existat o astfel de propunere, formulată de organele judiciare, propunerea a fost respinsă de instanţa de judecată, astfel că drepturile fundamentale ale recurentului nu au fost încălcate, ci, dimpotrivă, protejate ca urmare a hotărârii pronunţate în procedura contencioasă.

Înalta Curte constată că drepturile recurentului nu au fost nesocotite nici prin ridicarea imunităţii sale parlamentare, de vreme ce a fost respectată procedura reglementată de art. 72 alin. (2) din Constituţie. Astfel, chiar dacă ridicarea imunităţii parlamentare a recurentului a fost solicitată de către organul de urmărire penală, aceasta a fost aprobată prin hotărârea nr. 107 din 9 decembrie 2015 emisă de Camera Deputaţilor, fiind încuviinţată posibilitatea arestării preventive în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.

În aceste condiţii, ridicarea imunităţii parlamentare nu a constituit rezultatul unui viciu de legalitate al urmăririi penale, întrucât deputaţii au fost suverani în a aprecia, pe baza datelor prezentate de Ministerul Public în susţinerea acestei solicitări, dacă se impune sau nu luarea acestei măsuri.

Deşi recurentul a învederat că dreptul său la dezdăunare reiese din nelegalitatea urmăririi penale, mai precis din lipsa unui probatoriu consistent şi relevant, pretins obţinut prin folosirea unor tehnici ilegale, o astfel de susţinere nu este fondată, în contextul în care situaţia de fapt, astfel cum a fost analizată şi reţinută de instanţa de apel, a evidenţiat că nu a existat o încălcare a prevederilor de drept material şi procesual reclamate.

De altfel, cum corect curtea a remarcat, recurentul a avut posibilitatea să conteste actele procesuale îndeplinite de organele de urmărire penală în dosarele în care a fost anchetat, prin mijloacele procedurale/căile de atac prevăzute de lege în acest sens, ceea ce, în cauză, s-a şi întâmplat (e.g. prin încheierea din 2 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis contestaţia sa, ce a privit neregularitatea actului de sesizare din dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, actul fiind anulat, iar cauza fiind restituită acestui organ în vederea refacerii acestuia).

Similar instanţei de apel, Înalta Curte reţine că instanţa civilă nu se poate erija în instanţă de control judiciar pentru actele procesuale îndeplinite în dosarul penal, care pot fi contestate doar în procedurile specifice prevăzute de C. proc. pen. (cameră preliminară, plângeri, contestaţii, căi de atac), iar nu printr-o acţiune civilă separată.

Deşi o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, aceasta nu poate cenzura procedura în care acea hotărâre a fost pronunţată. Dimpotrivă, instanţa civilă are competenţa de a soluţiona, exclusiv, raporturi juridice civile, astfel că măsurile dispuse prin încheierile penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 948 din 10 decembrie 2015 (prin care, în camera preliminară, a fost infirmată măsura arestării preventive, însă s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar în privinţa recurentului) şi nr. 922 din 5 octombrie 2016 (prin care s-a constatat neregularitatea rechizitoriului emis în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie – secţia de combatere a corupţiei) nu puteau forma obiect al analizei în cauza pendinte.

Pe de altă parte, răspunderea statului pentru faptele pretins ilicite ale reprezentanţilor Parchetului nu poate fi atrasă în condiţiile prevăzute de art. 131 alin. (1) din Constituţie, întrucât răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus nu este una adecvată cauzei de faţă, al cărei cadru litigios nu poate fi schimbat, având în vedere că disputa judiciară poartă asupra prejudiciilor ce provin din erori judiciare, în sensul art. 52 alin. (3) din Constituţie, precum şi al art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004, reluat la art. 268 din Legea nr. 303/2022.

Înalta Curte constată că art. 131 alin. (1) din Constituţie stabileşte rolul constituţional al Ministerului Public, stipulând că, în activitatea judiciară, acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Este real că norma constituţională de la art. 52 alin. (3) subliniază rolul procurorului în protejarea ordinii de drept, însă, prin ipoteza de răspundere expusă, recurentul tinde la o extindere a acesteia pentru orice faptă ilicită, respectiv la o derogare de la regimul actual al răspunderii pentru erorile judiciare, prevăzut în Constituţie, precum şi în art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004, reluat în art. 268 din Legea nr. 303/2022.

Deşi răspunderea directă a statului nu este limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare din procesele penale conform art. 538-539 C. proc. pen., putând fi antrenată şi în cazul altor erori judiciare care pun în discuţie neîndeplinirea de către acesta a obligaţiilor asumate cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în cauza de faţă, răspunderea Statului Român nu este una specifică celei a comitentului pentru prepus, ci este una cu caracter special, obiectiv, pentru o activitate judiciară greşit realizată.

Înalta Curte notează că statul nu are cu instanţele judecătoreşti şi unităţile de parchet, respectiv cu judecătorii şi procurorii un raport de prepuşenie, care să implice răspunderea sa, pe temei delictual, pentru fapta altuia, în baza unei fapte ilicite şi a culpei în producerea prejudiciului, conform art. 1373 C. civ., întrucât răspunderea sa rezidă în norma constituţională de la art. 52 alin. (3), excluzând aceste elemente.

Chiar dacă recurentul a indicat în susţinerea criticilor sale prevederile art. 131 din Constituţie, aceste norme nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului, deoarece reprezentanţii Ministerului Public îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, conform art. 132 din legea fundamentală.

Nefondată este şi susţinerea recurentului în sensul aplicării în cauză a prevederilor art. 5391 din Legea nr. 201/2023, prin care a fost modificat C. proc. pen. referitor la repararea pagubei morale şi materiale în caz de eroare judiciară sau de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

Deşi recurentul a precizat, în faţa instanţei de apel, că înţelege să nu mai susţină notele scrise, depuse la ultimul termen al judecăţii în fond, prin care invocase incidenţa acestor norme în cauză, prin memoriul de recurs a revenit asupra poziţiei sale procesuale, solicitând ca dispoziţiile art. 5391 din Legea nr. 201/2023 să fie avute în vedere la soluţionarea recursului.

Raportat la această cerere, Înalta Curte remarcă faptul că Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 618 din 6 iulie 2023 şi a intrat în vigoare la 9 iulie 2023, ulterior săvârşirii faptelor ilicite pe care recurentul le-a reclamat în prezenta cauză, în baza cărora acesta îşi afirmă dreptul la despăgubire.

În ceea ce îl priveşte pe recurent, cauzele penale în care a fost urmărit pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie au fost clasate în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., pe motiv că fapta penală nu există, prin ordonanţele de clasare din 3 mai 2018 (dosar penal nr. x/2012), din 17 februarie 2020 (dosar penal nr. x/2019), din 6 iulie 2020 (dosar penal nr. x/2016), respectiv din 16 decembrie 2020 (dosar penal nr. x/2014), aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 210/2023, faptele penale de săvârşirea cărora a fost acuzat recurentul, precum şi soluţionarea cauzelor în care acesta a fost cercetat având loc sub imperiul reglementării anterioare, aplicabile raportului juridic de drept penal.

Reţinând că, în privinţa recurentului, nu este incidentă norma tranzitorie prevăzută de art. III din lege, se constată că acesta nu este îndreptăţit la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 201/2023.

Pentru considerentele expuse, constatând că analiza efectuată nu a decelat o încălcare a normelor materiale criticate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului A., cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

8.2. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud

În esenţă, criticile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât vizează dezlegările curţii asupra motivelor de apel prin care a contestat, în calea ordinară de atac, soluţia instanţei de fond asupra excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii civile şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive.

8.2.1. Prin argumentele aduse în sprijinul primului motiv de recurs recurentul-pârât a reiterat chestiuni legate de inadmisibilitatea acţiunii civile, prin raportare la temeiurile de drept invocate de reclamant în susţinerea acesteia, dar şi la soluţiile dispuse în privinţa sa, în cauzele penale.

Analizând criticile recurentului-pârât prin prisma cazului de casare invocat în susţinerea acestora - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

De principiu, admisibilitatea este un element intrinsec al oricărei cereri adresate instanţei, fiind indisolubil legată de întreaga procedură judiciară ce implică soluţionarea acesteia. Deopotrivă, admisibilitatea vizează posibilitatea promovării unei acţiuni civile prin raportare la pretenţia concretă a reclamantului şi la cadrul procesual ales în vederea valorificării acesteia. Legătura dintre dreptul subiectiv şi acţiune se realizează prin intermediul dreptului la acţiune, ca element al dreptului subiectiv civil care permite titularului să recurgă la forţa coercitivă a statului.

Caracterul nefondat al criticii de nelegalitate examinate rezidă în nota distinctivă a acţiunii civile deduse judecăţii, care, faţă de obiectul său şi de normele juridice pe care a fost întemeiată, pune în discuţie răspunderea obiectivă a statului în calitatea sa de garant al activităţii judecătoreşti, care exclude existenţa culpei, răspundere ce se îndepărtează de la cea de drept comun, subsumată materiei răspunderii civile delictuale, care presupune, pe lângă existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste două elemente, vinovăţia autorului.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, precum şi de cele ale art. 1357 şi art. 1381 alin. (1) C. civ., reclamantul A. a învestit Tribunalul Bistriţa-Năsăud cu soluţionarea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata unor despăgubiri în valoare de 400.000 euro, echivalente în RON, la cursul de schimb stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii, pentru prejudiciul cauzat drepturilor sale nepatrimoniale (la onoare, reputaţie, demnitate, integritate fizică şi psihică etc.), ca urmare a modalităţii de instrumentare a dosarelor penale nr. x/2012, y/2016, z/2012 şi 660/P/2014 de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciile Teritoriale Cluj şi Oradea, finalizate prin pronunţarea unor soluţii de clasare a urmăririi penale, în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).

Pârâtul s-a apărat, prin întâmpinare invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile, în susţinerea acesteia învederând, raportat la elementele de fapt şi de drept ale cauzei, că normele care se circumscriu materiei răspunderii civile delictuale nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru erorile judiciare, pentru o astfel de ipoteză legiuitorul instituind dispoziţii speciale, respectiv pe cele inserate la art. 52 alin. (3) din Constituţie, la art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi la art. 538-539 C. proc. pen., care se aplică prioritar celor de drept comun, potrivit principiului specialia derogant generalibus.

Răspunzând acestor apărări, prin concluziile scrise şi prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a precizat că situaţia de fapt expusă în susţinerea demersului judiciar relevă existenţa unei erori judiciare, dintre cele prevăzute la art. 96 pct. 3 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât împotriva sa au fost efectuate acte de urmărire penală cu încălcarea gravă a dispoziţiilor C. proc. pen. (prin punerea sa, în mod neîntemeiat, sub acuzare şi prin declanşarea urmăririi penale, în privinţa căreia, ulterior, s-a dispus clasarea), respectiv a drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime (prin monitorizarea convorbirilor telefonice, localizarea şi urmărirea prin sistemul GPS).

În aceste condiţii, a menţionat că sunt aplicabile cauzei dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, iar nu cele ale art. 538 şi 539 din C. proc. pen.

Prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2022, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă a luat act de precizarea reprezentantului convenţional al reclamantului, în sensul că, prin concluziile scrise au fost completate motivele de drept invocate în susţinerea acţiunii, cu cele revăzute la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentinţa nr. 1118/F din 19 decembrie 2023, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, reţinând, în esenţă, că nu există vreo prevedere legală care să nu permită unei persoane cercetate sau urmărite într-un dosar penal, faţă de care, ulterior, s-a pronunţat o soluţie de clasare, să solicite instanţei civile obligarea pârâtului Statul Român să-i plătească daune morale pentru anumite prejudicii de ordin nepatrimonial suferite pe parcursul derulării cauzei penale. Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – secţia I civilă a respins acţiunea reclamantului, astfel cum aceasta a fost modificată.

Pârâtul a criticat în calea ordinară de atac soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei de inadmisibilitate, prin decizia nr. 363A din 21 noiembrie 2024 Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă respingând apelul acestei părţi, în argumentarea soluţiei validând raţionamentul primei instanţe şi reţinând că reclamantul a invocat în susţinerea acţiunii civile dispoziţiile legii speciale prin care s-a stabilit că statul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin erorile judiciare.

Contrar afirmaţiilor recurentului-pârât, decizia instanţei de apel, în limitele acestei justificări, este corectă de vreme ce cauza, prin elementele care îi conturează particularitatea – obiect, temei juridic - este strâns legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, derivată din art. 52 alin. (3) din Constituţie, formă de răspundere care este independentă de persoana/autoritatea care a cauzat vătămarea şi care se detaşează de existenţa culpei atunci când în discuţie se pune încălcarea unui drept fundamental.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dat eficienţă principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, şi a analizat pretenţiile reclamantului prin prisma normelor legale invocate în susţinerea demersului procesual, cărora situaţia de fapt prezentată li s-a circumscris.

Astfel, prin decizia atacată, curtea de apel a expus în considerente elementele de fapt care au conturat cadrul procesual al litigiului, din perspectiva cărora a reţinut că pretenţiile pecuniare solicitate de reclamant derivă din pretinsele erori judiciare săvârşite de către organele de urmărire penală în dosarele nr. x/2012, y/2016, z/2012 şi 660/P/2014 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, finalizate prin pronunţarea unor soluţii de clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., respectiv pentru inexistenţa faptelor penale de săvârşirea cărora a fost acuzat.

Totodată, instanţa de apel a constatat că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea atât pe dispoziţiile legii speciale, art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, cât şi pe dispoziţiile generale în materia răspunderii civile delictuale, pentru aceeaşi faptă invocată ca pretins ilicită şi vătămătoare. Deopotrivă, curtea a remarcat că reclamantul a invocat şi dispoziţiile art. 53 din Constituţie, susţinând că urmărirea penală desfăşurată împotriva sa a fost de natură să îi restrângă drepturile şi, în acest fel, să îi cauzeze un prejudiciu.

Examinând cauza prin prisma aspectelor reclamate - caracterul tendenţios al urmăririi penale, propunerea de arestare preventivă nejustificată, ridicarea imunităţii parlamentare în lipsa unor probe adecvate, încălcarea unor prevederi legale de drept material şi procesual, durata prea lungă a procedurii judiciare - curtea a reţinut că urmărirea penală desfăşurată împotriva reclamantului şi măsurile luate împotriva acestuia în cadrul acelei urmăriri se supun exigenţelor art. 53 din Constituţie, fiind necesare într-o societate democratică, proporţionale cu situaţia care le-au determinat şi fiind aplicate nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii, necesitatea existenţei urmăririi penale neimpunându-se a fi justificată, ci fiind de interes public.

În acest context analizat, instanţa de apel a consemnat că, atunci când se invocă dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 303/2004), aceasta este o chestiune care se examinează la momentul la care se stabileşte caracterul fondat sau nefondat al acţiunii, şi, considerând că se impune a depăşi etapa admisibilităţii unei astfel de acţiuni, a notat că acest caz este acoperit şi în situaţia în care reclamantul invocă ipoteze care nu sunt cuprinse în textul legal sau când extinde aplicarea erorii judiciare prin invocarea dreptului comun, întrucât nu există un text legal care să stabilească o altă procedură de judecată sau altă persoană care să stea în judecată în numele statului pentru astfel de cazuri.

Înalta Curte constată că pretenţiile pecuniare ale reclamantului derivă din pretinsele erori judiciare săvârşite în faza de urmărire penală, care, potrivit susţinerilor sale, s-au manifestat pe durata întregii proceduri judiciare, finalizată printr-o soluţie de clasare, care s-a impus în condiţiile în care s-a constatat că faptele de săvârşirea cărora a fost acuzat nu au existat.

Aşadar, erorile judiciare de care se prevalează reclamantul în scopul obţinerii despăgubirilor solicitate sunt corelative modului de exercitare a activităţii profesionale de către organele de urmărire penală (magistraţi), pentru care, prin art. 52 alin. (3) din Constituţie, s-a instituit răspunderea obiectivă a statului, în calitatea sa de garant al legalităţii activităţii judiciare.

Referitor la specificitatea erorii judiciare evocate de recurentul-reclamant, ca fundament al răspunderii obiective a statului, este necesar a se reţine jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, prin care a fost lămurită sfera de aplicare a noţiunii cuprinse la art. 52 alin. (3) din Constituţie, în materie penală.

Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a constatat că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei". Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că noţiunea de "eroare judiciară" presupune "o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate" (paragr. 216 şi 217), iar "o abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară" (paragr. 218).

Potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pe care reclamantul le-a invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, care au fost reluate la art. 264 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 303/2022 odată cu abrogarea celei dintâi legi, statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, atunci când "s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."

Conform acestor reglementări, statul nu poate răspunde pentru orice neconformitate procedurală, ci doar pentru abateri incontestabile, concretizate într-o vătămare semnificativă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, neremediată în căile de atac prevăzute de lege.

În aceste coordonate jurisprudenţiale şi legale expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a relevat corect particularitatea acţiunii reclamantului, ca fiind legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de persoana/autoritatea care a generat vătămarea sau de vreo culpă în ceea ce priveşte încălcarea unui drept fundamental.

Din această perspectivă, este nefondată alegaţia recurentului-pârât, în sensul că acţiunea civilă promovată de reclamant nu este admisibilă, de vreme ce, raportat la obiectul cauzei, normele juridice prin prisma cărora litigiul a fost soluţionat pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, fiind aplicate prioritar de curtea de apel, conform principiului de drept specialia derogant generalibus.

Prin urmare, principiul electa una via, non datur recursus ad alteram nu a fost încălcat, câtă vreme reclamantul a optat pentru o singură procedură în realizarea dreptului afirmat, respectiv pentru cea deschisă prin art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, motivul de recurs examinat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind, aşadar, fondat.

8.2.2. Nefondată este şi critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă".

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, care exclude săvârşirea unei fapte culpabile şi, implicit, vinovăţia, ca o cerinţă distinctă, fiind fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acest sens, decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

Legea organică prin care au fost stabilite condiţiile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care, la art. 269 alin. (1) statuează că, "Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune în despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor."

Aceste dispoziţii reprezintă o continuare a reglementărilor art. 96 alin. (1) Legea nr. 303/2004 (actualmente abrogată prin actul normativ antemenţionat), care a creat baza legală pentru repararea prejudiciilor suferite de persoanele vătămate ca urmare a unei activităţi judiciare greşite.

De vreme ce singura entitate desemnată expres de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul, în mod corect instanţa de apel a apreciat că se justifică legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, repararea prejudiciului realizându-se conform principiilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa specifică, în sensul acordării unei satisfacţii echitabile.

Precizând că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 96 alin. (1) Legea nr. 303/2004, reclamantul urmăreşte în cauza pendinte repararea prejudiciului rezultat din modalitatea de soluţionare a dosarelor nr. x/2012, y/2016, z/2012 şi 660/P/2014 ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciile Teritoriale Cluj şi Oradea, finalizate prin pronunţarea unor soluţii de clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).

În acest context, prin raportare şi la normele juridice anterior evocate, se constată că pârâtul Statul Român justifică legitimitate procesuală pasivă în cauză, răspunderea sa nefiind derivată din cea a comitentului pentru prepus, ci existând independent de autoritatea sau persoana care a cauzat vătămarea, acest tip de răspundere neimplicând existenţa vreunei culpe pentru încălcarea drepturilor fundamentale.

Contrar celor afirmate de recurentul-pârât, curtea de apel a statuat judicios asupra calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, care se justifică din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale le au, de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii.

Aşadar, pârâtul se legitimează procesual în raport de pretenţiile reclamantului, care vizează dezdăunarea sa morală pentru încălcarea drepturilor fundamentale (încălcarea vieţii private, a drepturilor la imagine, onoare, demnitate etc.), aceste cereri fiind indisolubil legate de obligaţia de garanţie a statului, rezultată din dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Cu privire la critica prin care recurentul-pârât a afirmat că nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui prejudiciu, în acest caz urmând, în opinia sa să se antreneze răspunderea civilă delictuală a respectivelor persoane, conform dispoziţiilor art. 221 şi ale art. 224 alin. (1) C. civ., Înalta Curte constată că obiectul acţiunii şi normele juridice invocate în susţinerea ei nu atrag angajarea unei asemenea forme de răspundere, reclamantul neformulând cererea în temeiul răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a raportului de prepuşenie dintre stat şi autorităţile/instituţiile implicate.

Aşadar, trimiterea recurentului-pârât la prevederile art. 221 şi ale art. 224 alin. (1) C. civ. este irelevantă în raport cu natura cauzei şi tratează un regim juridic diferit al răspunderii, care nu poate substitui răspunderea directă, obiectivă a statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale reclamate.

Nefiind o răspundere subiectivă, în privinţa statului nu este necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau a culpei, întrucât răspunderea sa se întemeiază pe aceeaşi obligaţie de garanţie, a bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, împotriva deciziei nr. 363/A din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bistriţa-Năsăud, împotriva deciziei nr. 363/A din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.