Acquisitive prescription dispute voided at cassation for failure to formulate specific grounds of illegality versus mere re-argumentation of factual evidence

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 11 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 1, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti şi Consiliul Local Sector 1, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 225 mp situat în Municipiul Bucureşti, str. x.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 490 şi ale art. 1890 C. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 18821 din 15 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, Consiliul Local Sector 1, Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Sector 1 Bucureşti, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Reclamantul A., în temeiul art. 204 C. proc. civ., a formulat cerere modificatoare, prin care a precizat cadrul procesual pasiv în sensul că înţelege să se judece doar cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

La data de 29 august 2017, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafaţa de 225 m.p. care face obiectul acţiunii este situată în imediata vecinătate a imobilului său de la nr. 19, astfel cum este marcat prin haşurare pe planul de situaţie scara 1/500.

De asemenea, a depus cerere precizatoare, prin care a indicat că suprafaţa de 225 m.p. care face obiectul acţiunii este situată la nr. poştal x al străzii x.

În şedinţa publică din data de 3 decembrie 2018, s-a prezentat numita B. care a formulat oral cerere de intervenţie, pe care, ulterior, a depus-o în scris, înţelegând să susţină apărările pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, cu privire la terenul situat în Bucureşti, str. x şi 23A, în suprafaţă totala de 450 m.p., despre care a arătat că a fost şi este în folosinţa şi posesia familiei sale cât şi a sa, încă din anul 1945. A solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi nelegală.

În drept, a invocat art. 63, art. 148 alin. (1) şi următoarele C. proc. civ.

În şedinţa publică din 1 aprilie 2019, a fost adusă la cunoştinţa instanţei împrejurarea decesului reclamantului A. la data de 6 martie 2019, iar, prin încheierea de şedinţă din 3 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamanţi, a moştenitorilor acestuia – C. şi D..

Prin încheierea de şedinţă din 2 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de B.; a respins cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019 formulată de către reclamanţi; a constatat imposibilitatea obţinerii avizării raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expertul E.; a dispus respingerea cererii de majorare a onorariului provizoriu stabilit pentru expert şi a dispus reducerea onorariului provizoriu la 1000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2576 din 18 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă: a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti; a respins cererea de chemare în judecată precizată privind pe reclamanţii D. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi intervenienta B., ca neîntemeiată; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B.; a obligat reclamanţii la plata către intervenientă a sumei de 1000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

I.4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 639 A din 15 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2576 din 18 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

I.5. Decizia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2215 din 15 noiembrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 639A din data de 15 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.6. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în al doilea ciclu procesual

La data de 12 februarie 2024, reclamantul C. a depus copie a certificatului de deces al defunctei D., însoţită de copia certificatului de moştenitor legal nr. 213 din 20 decembrie 2021.

Prin decizia civilă nr. 327A din data de 22 martie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul C. împotriva sentinţei civile nr. 2576 din data de 18 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi cu intimata-intervenientă B..

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 327A din data de 22 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamantul C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 18 martie 2025, sub nr. x/2016*, şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Cerea de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei pronunţate de prima instanţă şi admiterea cererii introductive, astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1890 C. civ.

Astfel, a arătat că prima instanţă a reţinut că posesia exercitată nu este utilă, nefiind îndeplinită condiţia ca posesia să fie neîntreruptă, întrucât, în legătură cu terenul în cauză numita F. şi succesoarea acesteia au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 18/1991.

A mai menţionat şi că tribunalul a avut în vedere şi aspectul, necontestat pe calea apelului, potrivit căruia intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind proprietar al terenului situat în str. x, ca urmare a faptului că acesta nu se află în proprietatea vreunei persoane private, ci a fost în proprietatea statului român, fiind preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951 şi, ulterior, intrând în patrimoniul Municipiului Bucureşti.

Recurentul-reclamant a susţinut că, pentru dobândirea dreptului de proprietate, trebuie să existe o situaţie premisă, respectiv pasivitatea titularului dreptului de proprietate pe durata posesiei exercitate de neproprietar.

Totodată, a arătat că, potrivit deciziei de casare, în speţă, trebuie să se stabilească dacă posesia sa a fost tulburată de demersul juridic efectuat de o terţă persoană, respectiv F., autoarea intimatei-interveniente B., în funcţie de momentul în care a început să curgă termenul prescripţiei achizitive.

Recurentul-reclamant a menţionat că numita F. nu avea niciun drept asupra terenului în cauză, iar o simplă notificare respinsă deocamdată de instanţele de judecată nu poate tulbura posesia sa.

Totodată, a învederat şi faptul că a promovat o acţiune în constatare, fiind înregistrat în acest sens pe rolul Tribunalului Bucureşti dosarul nr. x/2021, prin care a solicitat, în principal să se constate că pârâta B. nu este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 450 m.p., situat în Bucureşti, str. x, conform notificării nr. x/2001, care face obiectul dosarului administrativ nr. x, iar, în subsidiar, să fie obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la soluţionarea notificării înregistrate sub nr. x/2001, care face obiectul dosarului nr. x, cu privire la imobilul teren anterior menţionat.

Recurentul-reclamant a susţinut că, în privinţa sa şi a autorilor săi, s-a făcut dovada unei posesii neîntrerupte de 30 ani, anterior formulării cererii de chemare în judecată, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Totodată, a subliniat că, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 2971/1960, martorii au menţionat că defuncta F. venea o dată la un an/doi să îşi vadă terenul, acesta fiind cultivat cu zarzavat încă din 1948 de către vecini, aspect ce demonstrează faptul că terenul ce face obiectul prezentului dosar era ocupat de către autorii săi, iar posesia asupra acestui teren a fost menţionată şi într-un alt raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul nr. x/1999 al Judecătoriei Sectorul 1, prin care presupusa autoare a intimatei-interveniente, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a solicitat lăsarea în deplină proprietate a terenului din strada x, nr. 21, cererea de chemare în judecată fiind respinsă; prin acelaşi raport de expertiză, s-a reţinut că terenul era folosit de vecini ca grădină de zarzavat.

Recurentul-reclamant a afirmat că, deşi din probele administrate în cauză rezultă că termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani s-a împlinit încă din anul 1978, adică mult înainte de anul 1999, instanţa de apel a apreciat că nu poate da eficienţă deplină mărturiei depuse de martora G. deoarece martorul H. a declarat că în perioada 1972-1975 terenul a fost stăpânit de I., împreună cu un alt vecin J., fapt ce, în opinia sa, nu poate corespunde adevărului.

Ca atare, recurentul-reclamant a apreciat că, dacă instanţa de apel ar fi respectat îndrumările Înaltei Curţi şi ar fi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în cauză prin raportare la probatoriu administrat, ar fi constatat că termenul de 30 de ani s-a împlinit anterior formulării acţiunii în revendicare sau a cererilor formulate în baza Legilor nr. 18/1991, respectiv nr. 10/1991.

A mai susţinut şi că declaraţiile celor doi martori propuşi de intimata-intervenientă sunt contrazise de înscrisurile de la dosarul cauzei, ce dovedesc faptul că terenul era folosit de vecini ca grădină de zarzavat, aceştia fiind indicaţi în planul de amplasament.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a reţinut mod nelegal că această împrejurare nu era suficientă pentru a proba posesia autorilor săi, întrucât nu a avut în vedere faptul că posesia a fost confirmată prin declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă şi în apel, declaraţii ce se coroborează cu înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv cu raportul de expertiză în care sunt indicaţi ca vecini şi autorii reclamantului.

A menţionat că expertul a apreciat că nu este necesar să precizeze numele vecinilor, devreme ce aceştia erau indicaţi în planul de amplasament.

Prin urmare, a susţinut că nu poate fi credibilă afirmaţia martorilor propuşi de intimata-intervenientă potrivit cărora terenul era ocupat de gunoaie, în condiţiile în care acesta a fost folosit ca gradină, astfel cum rezultă din planşele fotografice care atestă cultivarea terenului până inclusiv în anul 2009.

A subliniat că instanţa de apel, nici după casarea cu trimitere spre rejudecare, nu a observat faptul că în rejudecarea apelului apărările intimatei-interveniente şi declaraţia martorului nou propus de către aceasta s-au schimbat radical în funcţie de apărările sale, care au rămas permanent aceleaşi, şi, în mod pur subiectiv, a acceptat firul epic propus de martor cu afirmaţii neadevărate, ce nu au fost verificate în raport cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

În continuare, recurentul-reclamant a arătat cele declarate de către martorul propus de intimata-intervenientă, apreciind că acestea nu sunt adevărate şi prezentând argumentele şi probele care, în opinia sa, demonstrează această împrejurare.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 1850 şi de art. 1864 C. civ., care instituie prezumţia legală relativă, potrivit căreia posesorul actual, care dovedeşte că a exercitat posesia la un moment dat, este presupus că a exercitat posesia în tot timpul intermediar.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a dat eficienţă în mod nelegal declaraţiei martorului propus de intimata-intervenientă care a declarat că terenul s-a aflat în perioada 1972-1982 în posesia numitului I., aspect nereal, fiind înlăturate, în mod greşit, declaraţia martorului său, care a fost audiat în primă instanţă, şi, ca insuficientă, depoziţia martorei audiate în apel.

Recurentul-reclamant a afirmat şi că instanţa nu a avut în vedere considerentele sentinţei civile nr. 2971/1960 pronunţate în dosarul nr. x/1958, prin care s-a reţinut că atât I., cât şi martorul K. au declarat că terenul, care a fost în proprietatea doamnei F., a fost cultivat, încă din anul 1948, cu zarzavaturi de alţi locuitori, autori ai săi, fapt ce confirmă susţinerile acestuia din urmă.

Pe cale de consecinţă, a considerat că declaraţia martorului părţii adverse este în contradicţie cu aspectele reţinute cu putere de lucru judecat prin hotărârea mai sus menţionată, care consemnează declaraţia numitului I., şi pe care instanţa de apel era obligată să le aplice cu prioritate.

Totodată, recurentul-reclamant a precizat că uzucapiunea este o sancţiune care intervine împotriva adevăratului proprietar, iar termenul de 30 de ani al posesiei exercitate în cauză s-a împlinit anterior lunii noiembrie 2018, când s-au adus pe teren maşini stricate, în dorinţa de a se încerca o întrerupere a posesiei, precum şi anterior perioadei 2007-2010, când se afirmă de către martorii intimatei-interveniente că s-ar fi reparat gardul care împrejmuieşte terenul uzucapat şi că posesia a fost preluată de către B..

A subliniat că termenul s-a împlinit şi anterior anului 1999, când a fost promovată acţiunea în revendicare, în cadrul căreia martorii părţii adverse au arătat că s-ar fi reparat gardul care împrejmuieşte terenul uzucapat.

Astfel, recurentul-reclamant, în raport cu considerentele deciziei pe care susţine că instanţa de apel le-a încălcat, a apreciat că termenul prescripţiei achizitive, ce a început să curgă din anul 1948, s-a împlinit cel mai devreme în anul 1978. A precizat că acest fapt rezultă din considerentele hotărârii nr. 2971/1960 precum şi din depoziţiile martorilor I. şi K. care se coroborează cu cele a martorilor L. şi G., aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanţa de apel.

Recurentul-reclamant a considerat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că nu poate corobora declaraţiile martorilor şi nu a dat eficienţă raportului de expertiză efectuat în anul 1999, ci doar depoziţiei martorului propus de intimata-intervenientă, ce nu se coroborează cu înscrisurile de la dosarul cauzei şi nici cu declaraţiilor anterioare ale martorilor propuşi de aceeaşi parte.

De asemenea, recurentul-reclamant a învederat şi faptul că numitul A. a înţeles să invoce joncţiunea posesiei cu cea a autoarei sale, M., cu privire terenul în discuţie, menţionând că joncţiunea posesiilor constă în adăugarea la termenul posesiei actuale exercitate de către uzucapant a timpului cât bunul s-a aflat în posesia autorului său, astfel încât termenul prescripţiei achizitive era împlinit anterior perioadelor în care se pretind ar fi existat respectivele tulburări ale posesiei, ce au fost reţinute în mod nelegal.

Prin cea de-a treia critică, recurentul-reclamant a susţinut că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. care consacră principiul aflării adevărului în procesul civil.

Astfel, a arătat că, în scopul îndeplinirii acestuia, pe lângă obligaţiile stabilite în sarcina părţilor şi a terţilor în desfăşurarea procesului, în cuprinsul art. 10 şi al art. 11 C. proc. civ., se instituie o serie de îndrumări şi obligaţii pentru judecător.

A subliniat că judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, însă în prezentul litigiu, instanţa de apel nu a dat eficienţă legală interpretării coroborate a probelor prin prisma îndrumărilor primite prin decizia de casare, cu respectarea art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care include inclusiv dreptul său de a beneficia de un proces echitabil, adică de a beneficia de examinarea reală şi efectivă a apărărilor relevante pentru cauză.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimata-intervenientă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nu a depus întâmpinare.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă B..

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

În temeiul dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză, a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în concluziile acestuia reţinându-se că, în speţă, completul de filtru urmează a aprecia dacă recurentul-reclamant a formulat critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancţiunea nulităţii recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluţia din data de 14 august 2025, s-a fixat termen la data de 14 octombrie 2025, fără citarea părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 14 octombrie 2025, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate, prin prisma excepţiei nulităţii recursului, invocate prin întâmpinare de intimata-intervenientă.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. şi art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate, în raport cu prevederile art. 248 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurentul-reclamant a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material incidente în cauză, invocarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, partea neaducând deciziei atacate critici de nelegalitate, ci doar de netemeinicie.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greşită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice în raport cu situaţia de fapt reţinută de către instanţele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecăţii.

În argumentarea soluţiei de respingere a apelului, instanţa, în esenţă, a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1837 şi art. 1890 C. civ., uzucapiunea reprezintă modul de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în tot timpul fixat de lege.

A reţinut că această acţiune, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 1890 şi art. 1895 C. civ., presupune soluţionarea ei în contradictoriu cu fostul proprietar, respectiv fostul adevărat proprietar, din moment ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect şi o sancţiune a fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a lăsat timp îndelungat ca bunul să se afle în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.

Totodată, a arătat că posesia reprezintă o condiţie esenţială a uzucapiunii, iar, ca efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia.

Ca atare, a constatat că, pentru întrunirea condiţiilor uzucapiunii de 30 de ani, este necesar ca în persoana reclamantului să fie întrunite următoarele condiţii: 1. Să se posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani; 2. posesia să fie utilă, neafectată de vreun viciu; 3. inacţiunea adevăratului proprietar care a stat în pasivitate.

În ceea ce priveşte prima şi cea de-a doua cerinţă prevăzute de lege, a reţinut că exercitarea posesiei îndelungate este un element de fapt care se stabileşte prin administrarea de probatorii, în special a probei testimoniale.

Ca atare, analizând întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de apel a concluzionat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada unei posesii pe o perioadă de 30 de ani, utile şi neviciate.

De asemenea, a reţinut că nici beneficiul dispoziţiilor art. 1850 C. civ. nu poate atrage o altă concluzie, atâta timp cât, din probele administrate rezultă că posesorul actual al imobilului nu mai este recurentul-reclamant.

Totodată, a observat că, potrivit art. 1863 C. civ., prescripţia poate fi întreruptă sau în mod natural sau în mod civil, iar art. 1864 C. civ. defineşte întreruperea naturală ca fiind împrejurarea când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs mai mult de un an, de folosinţa lucrului, sau de către vechiul proprietar sau de către o a treia persoană, sau aceea când lucrul este declarat neprescriptibil în urmarea unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale; conform art. 1865 C. civ., întreruperea civilă operează printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă sau numai incidentă într-o instanţă deja începută, sau printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea execuţiei unui titlu cărui legea recunoaşte puterea executorie, sau prin recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în contra cărui prescrie.

Din această perspectivă, instanţa de apel, în raport de circumstanţele concrete pe care le-a apreciat a rezulta din probele administrate, a considerat că posesia recurentului-reclamant a fost întreruptă prin actele întreprinse de către mandatarul intimatei-interveniente, începând cu anul 2007.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiată şi critica adusă hotărârii primei instanţe sub aspectul inexistenţei elementului psihologic animo sibi habendi, considerând, asemenea primei instanţe, că din probele administrate nu rezultă îndeplinirea acestei condiţii.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că, pentru a determina o analiză a legalităţii deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speţei, recurentul-reclamant trebuia să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi fost nesocotită, aplicată sau interpretată greşit, cât şi eroarea săvârşită de către instanţa de apel sub acest aspect.

Deşi a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1890, art. 1850 şi art. 1864 C. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant nu a indicat în concret care este greşeala de aplicare sau de interpretare a dispoziţiilor legale reţinute de instanţa de apel ca fiind incidente, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existenţa unei alte situaţii de fapt.

Astfel, pretinzând că înscrisurile depuse la dosar, declaraţiile martorilor de care a înţeles să se prevaleze, raportul de expertiză întocmit în dosar nr. x/1999, precum şi cele reţinute prin hotărâri judecătoreşti anterioare probează o posesie utilă şi neviciată, recurentul-reclamant tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa devolutivă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate şi nici la stabilirea unei alte situaţii de fapt faţă de cea reţinută de instanţa de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceste limite ale judecăţii în calea extraordinară de atac rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Or, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a procedat doar la o analiză proprie a probelor administrate pe parcursul procesului, prezentând opinia sa cu privire la aspectele ce ar rezulta din acestea şi încercând să combată tezele probatorii relevate de intimata-intervenientă, precum şi concluziile la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei materialului probatoriu.

În ceea ce priveşte critica prin care recurentul-reclamant a invocat nesocotirea de către curtea de apel a principiului aflării adevărului, consacrat de art. 22 C. proc. civ., cu referire la art. 10 şi art. 11 din acelaşi act normativ şi la dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte constată că, deşi aceasta ar fi fost aptă a determina o verificare a deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o atare analiză nu este posibilă, în contextul în care nici de această dată recurentul-reclamant nu aduce argumente în susţinerea nelegalităţii deciziei atacate, ci doar contestă modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel.

O atare motivare a recursului nu îndeplineşte rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susţinute prin cererea de recurs neputând fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de acesta, întrucât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate, ci doar exprimarea propriei opinii a recurentului-reclamant cu privire la aspectele ce ar rezulta din probatoriul administrat în cauză, susţineri care nu pot fi valorificate în faţa instanţei de recurs.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum recurentul-reclamant nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 327A din data de 22 martie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.