Exclusion of passive procedural capacity defense from appeal review due to failure to criticize appellate reasoning in cassation for illegal detention compensation

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la data de 11 decembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru acoperirea prejudiciului cauzat print privarea nelegală de libertate în perioada cuprinsă între 7 octombrie 2023 şi 13 octombrie 2023, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 714 din 18 iunie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a reclamantului.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 329 din data de 18 decembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 714 din data de 18 iunie 2024 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. x/2023, şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că:

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, la plata către reclamant a sumei de 35.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 9.520 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 329 din data de 18 decembrie 2024, pronunţate în dosarul nr. x/2023 de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 3 martie 2025, sub nr. x/2023, şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicita admiterea recursului, modificare în tot a deciziei recurate şi respingerea acţiunii în pretenţii, formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiate.

În argumentarea cererii de recurs, recurentul-pârât a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român.

Astfel, a arătat că partea adversă nu menţionează niciun temei legal care să justifice chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, nefiind invocat vreun text normativ în acest sens.

A subliniat că Ministerul Finanţelor nu trebuie confundat cu Statul Român, astfel încât acesta nu îşi poate asuma răspunderea şi nici nu poate fi făcut responsabil pentru faptele şi actele unor organe ale statului aflate în subordinea altor ministere.

Enunţând prevederile art. 2 alin. (2) lit. c) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea si funcţionarea Ministerului Finanţelor, precum şi pe cele ale art. 3 alin. (1) pct. 41, 80 şi 81 din acelaşi act normativ, recurentul-pârât a apreciat că starea de fapt prezentată de intimatul-reclamant nu face parte din domeniul de activitate al Ministerului Finanţelor, astfel încât acesta nu poate reprezenta Statul Român, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.

Astfel, a arătat că, întrucât intimatul-reclamant are pretenţii faţă de instituţii ale statului care nu au nicio legătură cu Ministerul Finanţelor, neaflându-se nici în coordonarea şi nici în subordinea acestuia, în cauza de faţă, este evidentă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român.

Reiterând susţinerea potrivit căreia, contrar dispoziţiilor imperative ale art. 194 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., intimatul-reclamant nu a invocat niciun temei de drept pentru chemarea în judecată a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, a susţinut şi că nici motivarea conform căreia ar fi fost chemat în judecată pentru opozabilitate nu poate fi primită deoarece o hotărâre judecătorească are caracter de opozabilitate erga omnes, astfel încât este opozabilă tuturor entităţilor, chemate sau nu în judecată.

A subliniat că, în raport cu starea de fapt relevată şi cu prevederile art. 30 alin. (1), ale art. 36 teza I şi ale art. 40 C. proc. civ., în mod evident rezultă faptul că Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în această cauză, ca reprezentant al Statului Român, drept pentru care acţiunea trebuie respinsă în ceea ce îl priveşte.

Recurentul-pârât a apreciat că acţiunea în pretenţii a intimatului-reclamant faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile legale de atragere a răspunderii administrativ-reparatorie a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin erori judiciare sau pentru unele pagube cauzate prin acte sau fapte administrative.

În opinia recurentului-pârât, faptul că prejudiciul invocat de către intimatul-reclamant nu a fost cauzat printr-o faptă proprie, directă, a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, răspunderea civilă delictuală neputând fi angajată decât în raport cu entitatea ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

Totodată, a arătat că în doctrină s-a reţinut că între stat şi magistrat nu există un raport de prepuşenie, în înţelesul C. civ., şi nici nu se poate asimila raportul stat-magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus şi comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a dirija activitatea primului.

A menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile legii civile române, obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită, iar calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Recurentul-pârât a învederat şi că partea adversă a invocat înscrisuri, hotărâri pronunţate de instanţă, respectiv de două instituţii ale statului care nu au nicio legătură cu Ministerul Finanţelor, neaflându-se nici în coordonarea şi nici în subordinea acestuia, motiv pentru care este evidentă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român.

Drept urmare, a concluzionat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, pentru a se reţine existenţa răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare este necesar ca hotărârea judecătoreasca definitivă să fie în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin aceasta să fi fost afectate grav drepturile şi libertăţile legitime ale persoanei, iar vătămarea să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Sub acest aspect, a susţinut că intimatul-reclamant nu a făcut dovada că a promovat vreo cale extraordinară de atac împotriva celor doua hotărâri evocate, prin care să se constate eroarea judiciară de care face vorbire în acţiunea sa.

Recurentul-pârât a considerat că instanţa de fond a reţinut, în mod corect şi legal, că răspunderea statului în caz de eroare judiciară este una specială prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi de art. 538-539 C. proc. pen.

A menţionat că, în cazul intimatului-reclamant nu s-a anulat sau desfiinţat hotărârea de condamnare, acesta nebeneficiind de o hotărâre definitivă de achitare.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de partea adversă, a arătat că, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acestea trebuie probate cu documente justificative, din care să rezulte existenţa prejudiciului material reclamat şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi pretinsa faptă ilicită a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Astfel, a susţinut că simpla solicitare de acordare de daune materiale nu este de natură a conduce la acordarea acestora, aşa cum a solicitat intimatul-reclamant.

Referitor la daunele morale, consideră că acestea sunt exagerate şi nejustificate, motiv pentru care solicită respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

A precizat că prejudiciile morale, fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, iar criteriile prevăzute de art. 1084 C. civ., fiind patrimoniale, sunt valabile în cazul cuantificării despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor materiale, dar nu pot fi aplicate în cazul prejudiciilor morale, pentru evaluarea cuantumului despăgubirilor destinate compensării acestora.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte, prin decizia nr. 661/2019, în prezenta speţă, nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale intimatului-reclamant, astfel încât nu poate fi obligat să răspundă pentru pretinsul prejudiciu suferit de acesta, fără a fi identificate obligaţiile concrete ce-i revin.

Recurentul-pârât a mai susţinut că simpla afirmare a împrejurării că în cauză sunt incidente dispoziţiile C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală nu este suficientă pentru atragerea acesteia, de vreme ce nu sunt întrunite condiţiile impuse de lege, iar invocarea de către partea adversă a unor prejudicii de imagine, a unor trăiri emoţionale reprezintă simple susţineri fără valoare şi relevanţă juridică în contextul în care acestea nu sunt temeinic probate.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat: în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingere acestuia ca nefondat; obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-reclamant a arătat că motivele de recurs formulate de către partea adversă reprezintă o reiterare a apărărilor formulate de aceasta prin întâmpinările depuse în faţa primei instanţe şi a celei de apel, fiind expuse aspecte relative la istoricul cauzei, o reproducere a stării de fapt, o prezentare a propriului punct de vedere, respectiv aceleaşi chestiuni ca şi în faţa instanţelor anterioare.

În esenţă, a subliniat că recurentul-pârât a supus analizei instanţei de recurs critici de netemeinicie, ce nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, a susţinut că, în speţă, cererea de recurs nu respectă nici cerinţele formale prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., hotărârea atacată nefiind identificată prin elementele sale caracteristice şi care o individualizează, respectiv instanţa care a pronunţat-o şi numărul dosarului în care a fost dată.

Pe fondul recursului, a arătat că instanţa de apel a admis în mod legal apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea pe care a formulat-o şi l-a obligat pe recurentul-pârât la plata sumei de 35.000 RON cu titlu de daune morale, recurentul-pârât fiind obligat şi la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel.

Astfel, cu referire la susţinerile recurentului-pârât vizând calitatea procesuală pasivă, a apreciat că instanţa de apel, respectând limitele devoluţiunii, a reţinut în mod legal că, atâta vreme cât recurentul-pârât nu a formulat apel incident, în condiţiile art. 472 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, respinsă de instanţa de fond, nu mai poate face obiectul unei noi invocări, pe calea întâmpinării, în apelul principal formulat de partea adversă.

De asemenea, în raport cu situaţia de fapt a cauzei şi cu considerentele deciziei recurate, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în speţă, este vorba despre o privare nelegală de libertate în perioada 7 octombrie 2023 – 13 octombrie 2023, în sensul art. 539 alin. (1) lit. a) şi a) art. 540 C. proc. pen., având, astfel, posibilitatea să solicite repararea prejudiciului moral ce decurge din dispunerea măsurii arestării preventive care a fost considerată nelegală prin intermediul încheierii penale nr. 133/CO/DL pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2023.

În opinia intimatului-reclamant, în speţă, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de apel, sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 539 C. proc. pen. pentru acordarea de despăgubiri, privarea sa de libertate fiind dispusă în mod nelegal de către Tribunalul Caraş-Severin, iar dispoziţiile legale anterior menţionate nu condiţionează dreptul la despăgubiri de anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare ori de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalităţii detenţiei.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 540 C. proc. pen., din întreg probatoriul administrat în cauză reţinând în mod judicios că arestarea sa nelegală pe o perioadă de 7 zile i-a cauzat un prejudiciu moral, ţinând cont inclusiv de faptul că, în acest timp, a planat asupra sa suspiciunea că s-ar face vinovat de infracţiunile reproşate în propunerea de arestare, fiind afectate, în mod implicit, acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale – onoare, reputaţie – precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţiile cu prietenii, apropiaţii – toate concretizându-se în suferinţe pe plan moral.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, depus în termen legal, recurentul-pârât a o solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a celorlalte apărări formulate de partea adversă.

În combaterea excepţiei nulităţii recursului, a susţinut că prezenta cale de atac este formulată în termen legal, iar cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de formă reglementate art. 486 alin. (1) lit. c) şi d) C. proc. civ.. A precizat că recursul este motivat în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pe fondul căii de atac, în esenţă, a reluat cele arătate prin cererea de recurs, susţinând şi că instanţa de apel a nesocotit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi pe cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privitoare la acordarea daunelor morale.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 20 mai 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a stabilit termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare, cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În condiţiile art. 248 alin. (1) şi ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, Înalta Curte constată următoarele:

În speţă, excepţia nulităţii recursului a fost invocată de intimatul-reclamant A. în raport atât cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. raportate la cele ale alin. (1) lit. c) al aceluiaşi articol, cât şi cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Este neîntemeiată susţinerea intimatului-reclamant potrivit căreia este atrasă sancţiunea nulităţii recursului întrucât recurentul-pârât nu a indicat instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi nici numărul dosarului în care aceasta a fost dată.

Verificând cererea de recurs, Înalta Curte constată că aceasta a fost adresată Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, fiind indicat atât numărul de dosar, cât şi numărul şi data pronunţării hotărârii atacate (329 din 18 decembrie 2024).

Cum, potrivit art. 490 alin. (1) C. proc. civ., recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii şi faţă de cele anterior reţinute, rezultă că decizia recurată aparţine instanţei căreia i-a fost adresată cererea de recurs, respectiv Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Astfel, din menţiunile inserate în cererea de recurs, rezultă în mod cert care este hotărârea pe care partea a înţeles să o atace, neputându-se aprecia că nu este cuprinsă menţiunea prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi, ca atare, nu se poate reţine incidenţa sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. din această perspectivă.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, recurentul-pârât a criticat decizia recurată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând susţineri ce vizează atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, cât şi fondul cauzei.

Prin decizia recurată, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate în cauză, instanţa de apel a reţinut că intimatul-reclamant a formulat apel faţă de soluţia de respingere a acţiunii promovate, invocând că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., iar din întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, în apel, reiese că recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, excepţie care a fost invocată şi la instanţa de fond, fiind respinsă prin încheierea din data de 16 aprilie 2024.

Astfel, a apreciat că, atât timp cât recurentul-pârât nu a formulat apel incident în condiţiile art. 472 C. proc. civ., această excepţie, respinsă de instanţa de fond, nu mai poate face obiectul unei noi invocări, pe calea întâmpinării, în apelul principal formulat de partea adversă.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că aspectul vizând calitatea procesuală pasivă în cauză nu mai poate fi pus în discuţie, dat fiind faptul că soluţia dată de către tribunal asupra acestei excepţii nu a fost atacată cu apel incident, în condiţiile în care doar reclamantul a formulat apel principal.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a reluat cele arătate anterior în cauză cu privire la temeinicia acestei excepţii, fără a aduce nicio critică cu referire la argumentele pentru care instanţa de apel a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, nu mai poate fi invocată şi, ca atare, analizată.

Pentru a reprezenta motive de recurs apte de încadrare în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât trebuiau să vizeze argumentele reţinute de instanţa de apel prin decizia ce face obiect al recursului, doar astfel putând fi calificate drept critici ce vizează legalitatea hotărârii.

Or, cum criticile recurentului-pârât nu-şi găsesc corespondent în motivarea deciziei recurate, nereferindu-se la raţionamentul instanţei de apel avut în vedere la soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive susţinute în cauză, acestea nu pot fi apreciate a reprezenta afirmaţii ce susţin nelegalitatea decizie recurate şi, ca atare, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Totodată, în acord cu cele arătate şi de curtea de apel, Înalta Curte reţine că, în contextul în care prima instanţă s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentul-pârât, iar soluţia dată nu a fost criticată, această excepţie nu mai poate fi pusă în discuţie în căile de atac şi, prin urmare, nici în prezentul recurs.

Pe fondul cauzei, în raport cu motivele invocate prin cererea de apel, prima instanţă de control judiciar a analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile ce rezultă din dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi, având în vedere soluţia definitivă pronunţată de judecătorii de drepturi şi libertăţi în dosarul nr. x/2023, precum şi împrejurarea că instanţa civilă nu poate să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când este învestită cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., a apreciat că, în mod greşit tribunalul a reţinut că nu este întrunită condiţia prevăzută de art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greşită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal.

Aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice în raport cu situaţia de fapt reţinută de către instanţele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Criticând decizia curţii de apel şi în ceea ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, recurentul-pârât, deşi a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a arătat care sunt aspectele de nelegalitate ce pot fi imputate deciziei recurate în raport cu temeiul de drept pe care a înţeles să îşi fundamenteze calea de atac.

Or, pentru a putea determina o verificare a legalităţii deciziei curţii de apel, din această perspectivă, recurentul-pârât trebuia să indice norma de drept material nesocotită, precum şi, în concret, în ce constă greşeala instanţei de apel, însă, acesta nu a procedat ca atare, ci şi-a exprimat propria opinie în sensul că partea adversă nu poate beneficia de despăgubiri, întrucât nu beneficiază de o hotărâre definitivă de achitare, precum şi că nu a făcut dovada că a promovat vreo cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor evocate.

În ceea ce priveşte criticile privind daunele materiale, Înalta Curte constată că acestea nu au legătură cu cauza câtă vreme, în decizia recurată nu există nicio dispoziţie în acest sens, instanţa de apel neobligând recurentul-pârât la plata unor asemenea despăgubiri. Admiţând, în parte, acţiunea, instanţa de apel l-a obligat pe acesta doar la plata daunelor morale în sumă de 35.000 RON. Ca urmare, criticile referitoare la pretinsele despăgubiri materiale nu pot fi analizate.

Nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs nici susţinerile prin care recurentul-pârât pretinde că, în speţă, cuantumul daunelor morale este prea mare, disproporţionat sau nejustificat, întrucât stabilirea valorii despăgubirilor reprezintă o chestiune de fapt, o apreciere subiectivă a instanţelor de fond, care nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor deja administrate şi nici la stabilirea unei alte situaţii de fapt faţă de cea reţinută de instanţa de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceste limite ale judecăţii în calea extraordinară de atac rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Totodată, Înalta Curte reţine că, prin răspunsul la întâmpinare (depus la data de 24 aprilie 2025), recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a respectat criteriile stabilite în materia acordării despăgubirilor de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă, aceste critici nu pot fi primite, având în vedere prevederile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., fiind formulate după împlinirea termenului recunoscut de lege [art. 485 alin. (1) coroborat cu art. 487 alin. (1) C. proc. civ..] pentru motivarea recursului, respectiv după data de 21 februarie 2025 (decizia atacată fiind comunicată recurentului-pârât la data de 21 ianuarie 2025).

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în raport cu dezlegările date prin decizia atacată, obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Ca atare, cum recurentul-pârât nu a adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

Totodată, constatând că partea care a pierdut procesul este recurentul-pârât, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON, dovedite prin factura şi chitanţa aflate, în copii conforme cu originalul, la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 329 din data de 18 decembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.760 RON, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.