Prescription of personal claim vs. mortgage action; inadmissibility of new grounds on appeal.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2023, la data de 24 noiembrie 2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, stabilite de părţile litigante cu titlu de daune interese, conform art. 6.2 alin. (2) punctele 9 şi 10 din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C., sumă garantată prin instituirea unei ipoteci convenţionale asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să dispună radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea reclamantei A. în cartea funciară nr. x Constanţa, drept ipotecă legală, valoare 37.500 euro, şi drept de ipotecă, valoare 50.000 euro, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2036 din data de 5 iunie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins în consecinţă acţiunea reclamantei A., a admis cererea reconvenţională şi a dispus radierea din partea a III-a a cărţii funciare nr. x Constanţa a dreptului de ipotecă legală în valoare de 37.500 euro şi a dreptului de ipotecă în valoare de 50.000 euro, intabulate prin încheierea nr. 143785 din 20 noiembrie 2017 emisă de OCPI-BCPI Constanţa în favoarea reclamantei A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de notar public D. şi a obligat reclamanta la plata către pârâta-reconvenientă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare (taxă judiciară de timbru).

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 229/C din data de 19 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 2036 din data de 5 iunie 2024 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă B..

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Împotriva deciziei civile nr. 229/C din data de 19 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a formulat recurs reclamanta-pârâtă A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 martie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecare instanţei de apel.

Astfel, cu referire la soluţia asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, a apreciat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a următoarelor norme de drept material: art. 2537 pct. 1, art. 2537 pct. 2, art. 2537 pct. 4, art. 2538, art. 2451 şi art. 2343 din C. civ., art. 712 alin. (3) şi art. 435 din C. proc. civ., precum şi art. 706 teza a două din C. proc. civ. coroborat cu art. 2343 din C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că, luând în considerare menţiunile din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 17 noiembrie 2017 de C., potrivit cărora acesta reprezintă titlu executoriu pentru recuperarea sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese stabilite contractual de părţi, anterior promovării acţiunii judiciare, a iniţiat demersurile de executare silită, luând astfel naştere dosarul de executare silită nr. x/2021 al B.E.J. E..

A precizat că, împotriva actelor de executare silită, intimata-pârâtă B. a formulat contestaţie la executare şi cerere privind lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 17 noiembrie 2017 de C..

Totodată, a menţionat că, prin sentinţa civilă nr. 13215 din data de 10 noiembrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Judecătoria Constanţa a respins contestaţia la executare, ca neîntemeiată, iar, prin decizia nr. 434 din data de 6 aprilie 2023, Tribunalul Constanţa a admis apelul promovat de partea adversă şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis contestaţia la executare şi a anulat executarea silită.

A arătat că tribunalul a apreciat din oficiu faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C. nu este titlu executoriu şi nu poate reprezenta izvor al pretenţiilor privind daunele interese în valoare de 50.000 euro.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte este important a se reţine faptul că încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 15418 din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2021, nu a fost anulată pe calea contestaţiei la executare, deşi aceasta putea fi cenzurată conform dispoziţiilor art. 712 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, a susţinut că încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 15418 din 9 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2021, subzistă şi în prezent, produce efectele prevăzute de dispoziţiile art. 435 C. proc. civ., cât şi pe cele privind întreruperea cursului prescripţiei extinctive edictate de art. 2537 pct. 2 sau pct. 4 C. civ.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a subliniat că partea adversă a primit hotărârea judecătorească reprezentând încuviinţarea executării silite şi, în aprecierea sa, a recunoscut-o, fiindu-i opozabilă, întrucât nu a solicitat anularea niciodată a acesteia.

De asemenea, a arătat că, între data de 9 noiembrie 2021 – data pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite (deşi data comunicării către intimata-pârâtă-reclamantă a fost ulterioară acestui moment – 14 decembrie 2021) şi data de 24 noiembrie 2023, când s-a promovat prezenta acţiune, s-au scurs doar 745 zile, respectiv mai puţin de 3 ani.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a afirmat că, urmare a întreruperii termenului de prescripţie ca efect al comunicării încheierii de încuviinţare a executării silite, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost iniţiată în termenul general de prescripţie de 3 ani, ce a început să curgă din nou la data de 14 decembrie 2021 şi se împlinea la data de 14 decembrie 2024, deci ulterior datei de înregistrare a acţiunii – 24 noiembrie 2023.

Totodată, apreciază important şi faptul că nu a rămas în pasivitate şi, de îndată ce s-a comunicat, la data de 7 noiembrie 2023, decizia definitivă nr. 434 din 6 aprilie 2023 a Tribunalului Constanţa, prin care s-a motivat faptul că respectivul contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C. nu este titlu executoriu şi nu poate reprezenta izvor al pretenţiilor privind daunele interese în valoare de 50.000 euro, la câteva zile distanţă, respectiv data de 24 noiembrie 2023, a promovat acţiunea.

A mai arătat recurenta-reclamantă-pârâtă că, deşi instanţa de executare, în apel, a rămas în pronunţare la data de 23 martie 2023 şi avea să redacteze hotărârea judecătorească în termenul recomandat de 30 zile, prelungirea unei atare pronunţări şi redactări a implicat cunoaşterea motivării deciziei abia în luna noiembrie 2023, când aceasta i-a fost comunicată.

În plus, a învederat că, de altfel, atât părţile, cât şi executorul judecătoresc, cât şi instanţa care a încuviinţat executarea silită nu au avut altă poziţie în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare şi toţi aceşti factori l-au apreciat ca fiind titlu executoriu.

Totodată, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut şi că s-ar putea impune a se analiza şi efectul erorii comune şi invincibile, reglementată de dispoziţiile art. 17 C. civ. şi s-ar putea aprecia că momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă coincide cu data de 6 aprilie 2023, dată la care Tribunalul Constanţa a pronunţat decizia nr. 434/2023 în dosarul nr. x/2022, întrucât prin această hotărâre a fost deschisă calea prezentei acţiuni, marcându-se inclusiv începutul termenului de prescripţie extinctivă.

A menţionat că abia la acel moment s-a indicat faptul că actul reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 nu ar fi titlu executoriu pentru obligaţia de plată a daunelor/penalităţilor în valoare de 50.000 euro, deşi o atare convingere a fost confirmată prin chiar încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 15418 din 9 noiembrie 2021 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2021, ce nu a fost anulată pe calea contestaţiei la executare conform dispoziţiilor art. 712 alin. (3) C. proc. civ.

Un alt argument care, în opinia recurentei-reclamante-pârâte, susţine faptul că termenul de prescripţie al executării silite nu s-a împlinit, derivă din modul de aplicare al normei de drept material înscrisă în art. 2537 pct. 1 C. civ. coroborată cu cea înscrisă în art. 2343 din acelaşi act normativ.

Astfel, a arătat că, potrivit alin. (8) pagina 8 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017, pentru garantarea sumei reprezentând daune-interese, părţile au instituit şi o ipotecă convenţională asupra imobilului vândut, după cum urmează: "în vederea garantării plăţii sumei reprezentând daune interese, respectiv suma de 50.000 (cincizecimii) euro, eu, F., în calitate de mandatar al lui B., şi eu, A., stabilim instituirea unei ipoteci convenţionale asupra acestui imobil, pentru garantarea plătii acestei sume." – ipoteca convenţională a fost înscrisă în cartea funciară, conform extrasului de carte funciară anexat acţiunii introductive.

În acelaşi sens a învederat că la alin. (9) pagina 8 din acelaşi contract, părţile au stabilit în mod expres şi cazurile limitate de radiere a ipotecii, respectiv: "fie prin transferul către A. a dreptului de proprietate asupra apartamentului cu teren aferent, la preţ de producţie, cu caracteristicile indicate; fie, prin plata sumei de rest din preţ plus c/val daune interese, respectiv suma totală de 87.500 (optzecişişaptemiicincisute) euro (...)".

A apreciat recurenta-reclamantă-pârâtă că, atât timp cât niciuna din cele două condiţii de radiere a ipotecii nu s-a materializat, aceasta subzistă şi în prezent.

A subliniat că aspectul pe care vrea să îl evidenţieze este faptul că, dacă ar fi apreciat că suma de 50.000 euro cu titlu de daune-interese nu ar fi fost datorată, intimata-pârâtă-reclamantă ar fi realizat demersurile de radiere a ipotecii încă din momentul la care a plătit suma de 37.500 euro (17 mai 2020).

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, menţinerea înscrierii ipotecii convenţionale în cartea funciară a imobilului, pentru garantarea daunelor în valoare de 50.000 euro, reprezintă un caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, conform dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ.

A arătat că, dacă, astfel cum a apreciat partea adversă, obligaţiile sale contractuale s-ar fi stins prin plata sumei de 37.500 euro (la data de 17 mai 2020), înseamnă că aceasta ar fi fost îndreptăţită a solicita, ulterior acestui moment, radierea menţiunii din cartea funciară cu privire la instituirea ipotecii convenţionale de natură a garanta şi plata daunelor în valoare de 50.000 euro.

Ca atare, a susţinut că lipsa vreunui demers în acest sens nu a reprezentat decât o recunoaştere, în orice mod, a dreptului său de a fi îndreptăţită a primi în continuare suma de 50.000 euro cu titlu de daune/penalitate.

În susţinerea poziţiei exprimate în sensul neîmplinirii termenului de prescripţie, a menţionat şi că, în materia garanţiilor ipotecare, termenul de prescripţie extinctivă este de 10 ani, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 706 teza a doua C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2343 C. civ., termen ce nu a fost depăşit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, recurenta-reclamantă-pârâtă a făcut trimitere şi la recunoaşterea expresă a dreptului său de către intimata-pârâtă-reclamantă şi de către mandatarul acesteia, în acord cu dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ., prin raportare la mesajele scrise, conversaţiile telefonice şi chiar confirmarea realizată în faţa sa, când parte adversă şi mandatarul acesteia erau primiţi ca oaspeţi.

A considerat că un atare aspect de recunoaştere al creanţei sale, ce s-a materializat chiar şi în anul 2023, se impune a fi analizat în contextul întreruperii termenului de prescripţie, acesta fiind încă un motiv în plus, în opinia sa, pentru care se impune casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecare instanţei de apel care a pronunţat decizia recurată.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii reconvenţionale (referitoare la radierea dreptului de ipotecă care garantează plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese), a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a următoarelor norme de drept material: art. 2428 alin. (1) lit. a), art. 1270 alin. (1) şi art. 2504 C. civ., precum şi art. 706 teza a doua C. proc. civ. coroborat cu art. 2343 C. civ.

Astfel, a arătat că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C. are putere de lege între părţile contractante, conform dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.

Ca atare, a susţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 2428 alin. (1) lit. a) C. civ., ipoteca imobiliară ce garanta plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese, se putea radia în cazul stingerii obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, în cauza de faţă modurile prevăzute de lege fiind modurile stabilite de legea părţilor, respectiv de clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017.

Reluând cele arătate anterior cu privire la aspectele statuate la alin. (8) pagina 8 şi la alin. (9) din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C., a subliniat că partea adversă nu i-a transferat dreptul de proprietate asupra apartamentului cu terenul aferent şi nici nu a plătit suma totală de 87.500 euro (37.500 euro rest de preţ + 50.000 euro daune-interese).

A învederat că, în speţă, clauzele ipotecii convenţionale sunt clare, în sensul că există doar două cazuri stricte de radiere a ipotecii (transfer drept de proprietate sau plată sumă totală de 87.500 euro), iar, cât timp niciuna din cele două condiţii de radiere a ipotecii nu s-au materializat, în acord cu legea părţilor (clauzele contractuale), a apreciat că aceasta subzistă şi în prezent, cel puţin în ceea ce priveşte garantarea plăţii sumei de 50.000 euro cu titlu de daune-interese.

Totodată, a menţionat că, pentru radierea ipotecii aferente sumei de 37.500 euro, şi-a exprimat acordul, întrucât o atare sumă a fost primită.

În opinia recurentei-reclamante-pârâte, o apreciere contrară înseamnă a nesocoti voinţa părţilor contractante şi a aprecia că actul de vânzare autentificat de notarul public nu reprezintă legea părţilor.

Pe de altă parte, aşa cum a mai arătat anterior, a susţinut că, în acord cu dispoziţiilor art. 706 teza II C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2343 C. civ., dreptul de a obţine executarea silită al unei creanţe garantate ipotecar este de 10 ani, iar cum cei 10 ani calculaţi de la data de 17 mai 2020 nu s-au împlinit, se prezumă că poate relua procedura de executare silită în cadrul acestui termen.

În contextul în care ar subzista sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiune privind creanţa principală, în opinia recurente-reclamante-pârâte, temeiurile de drept indică faptul că nu se va stinge dreptul la acţiunea ipotecară şi se poate continua executarea silită în termenul de prescripţie de 10 ani; în acest sens a enunţat prevederile art. 2504 alin. (1) C. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

Intimata-pârâtă-reclamantă B. nu a depus întâmpinare.

II.3.2. Concluzii scrise

II.3.2.1. II.3.2.1. Concluzii scrise depuse de recurenta-reclamantă-pârâtă A.

Prin concluziile scrise depuse la data de 14 octombrie 2025, recurenta-reclamantă-pârâtă a reluat aspecte susţinute prin cererea de recurs şi a solicitat admiterea căii de atac promovate.

II.3.2.2. Concluzii scrise depuse de intimata-pârâtă-reclamantă B.

La data de 16 septembrie 2025, intimata-pârâtă-reclamantă B. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, susţinând, în esenţă, că aspectele invocate prin cererea de recurs reprezintă reluarea celor arătate prin răspunsul la întâmpinare formulat de aceasta la fondul cauzei, precum şi că acestea sunt nefondate.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 mai 2025, în temeiul art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reţinut cauza în pronunţare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim set de critici dezvolate pe larg în cuprinsul momoriului de recurs recurenta reclamantă susţine, cu referire la soluţia asupra excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2537 pct. 1, art. 2537 pct. 2, art. 2537 pct. 4 C. civ. ce reglementează cazurile de întrerupere a prescripţiei.

Înalta Curte constată că aceste critici au fost formulate omisso medio, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, din examinarea motivelor de apel, rezultă că recurenta-reclamantă nu a invocat în faţa instanţei de prim control judiciar incidenţa acestor prevederi. Prin cererea de apel, argumentaţia reclamantei s-a limitat la a reitera doar argumentul conform căruia termenul de prescripţie aplicabil este cel de 10 ani deoarece "în discuţie este un drept real, respectiv dreptul de ipotecă".

Astfel, aşa cum s-a arătat deja, prin motivele de apel, reclamanta a contestat exclusiv durata termenului de prescripţie extinctivă incident în cauză, în raport de prevederile art. 706 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 2343 C. civ., nu şi incidenţa dispoziţiilor legale ce regelementează cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive, analizate de instanţa de fond în contextul motivelor invocate de parte în răspunsul la întâmpinare depus în dosarul tribunalului, anume cele referitoare demararea executării silite a creanţei, respectiv la menţinerea înscrierii ipotecii convenţionale în cartea funciară, pentru garantarea crenţei în cuantum de 50.000 euro.

Or, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care, atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, atât timp cât efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate şi în apel.

Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

În astfel de condiţii, neinvocând în calea devolutivă de atac critici cu privire la aplicarea eronată a normelor de drept material în evaluarea incidenţei cazurilor de întrerupere a prescriţiei, de către prima instanţă, recurenta nu poate învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă sub acest aspect, aşa încât, motivul de recurs întemeiat pe chestiuni invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac nu poate fi analizat de instanţa de control judiciar.

Această interdicţie rezultă, aşa cum s-a arătat deja, din dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care motivele de casare prevăzute de alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că partea care vrea să îşi conserve în recurs dreptul de a critica judecata şi soluţia dată de instanţa de fond trebuie să formuleze criticile corespunzătoare şi în apel, provocând, deci, un control judiciar efectiv în al doilea grad de jurisdicţie în fond, şi doar dacă acest demers rămâne fără succes poate reitera criticile corespunzătoare şi în recurs. Nu este, însă, permis ca partea să neglijeze formularea unor critici în apel cu privire la judecata în primă instanţă, pentru ca apoi acestea să fie invocate direct în recurs, întrucât o astfel de atitudine ar fi contrară dispoziţiilor art. 459 C. proc. civ. care reglementează ordinea de exercitare a căilor de atac precum şi dispoziţiilor de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., mai sus citate.

Obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite în primă instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

Printr-o a doua critică pe care recurenta reclamantă s-a limitat la o reitera în recurs fără însă a o dezvolta, se invocă împrejurarea că, în materia garanţiilor ipotecare, termenul de prescripţie extinctivă este de 10 ani, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 706 teza a doua C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 2343 C. civ., termen ce nu a fost depăşit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă reclamanta a urmărit obţinerea unui tiltu executoriu împortiva pârâtei, pentru o creanţă în cuantum de 50.000 euro decurgând printr-o clauză penală, în temeiul răspunderii civile contractuale. Aşadar, exercitându-şi dreptul de opţiune reglementat de prevederile art. 2432 C. civ. recurenta reclamanta a ales să nu promoveze a acţiune ipotecară întemeiată pe dispoziţiile 2429 şi urm. C. civ. ci să îşi realizeze creanţa pe calea unei acţiuni personale, invocând dispoziţiile art. 1350, art. 1539, art. 1548 C. civ.

Astfel cum în mod pertinent a observat şi instanţa de apel, se impune a face distincţia între cele două acţiuni, câtă vreme prin acţiunea ipotecară creditorul tinde la valorificarea unui drept real (ipoteca) iar prin acţiunea personală urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu pentru realizarea dreptului de creanţă afirmat. Existenţa unui regim juridic distinct pentru fiecare dintre cele două acţiuni rezultă şi din prevederile art. 2504 alin. (1) C. civ. conform cărora prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, sub rezerva prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condiţiile legii, bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

Or, din modalitatea în care recurenta reclamantă a înţeles să formuleze cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, stabilită de părţile litigante cu titlu de daune interese, conform caluzei penale stipulate în cuprinsul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2017 de C., în temeiul răspunderii civile contractuale rezultă, în mod neechivoc, faptul că nu a urmărit valorificarea unui drept real pe cale acţiunii ipotecare.

Totodată, se impune a sublinia că prevederile art. 706 alin. (1) C. proc. civ. invocate prin motivele de recurs reglementează termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, iar nu termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în vederea valorificării creanţei, recurenta reclamantă făcând confuzie între cele două noţiuni distincte. Aceste dispoziţii nu pot fi aplicate situaţiei de fapt reţinute în speţă, în condiţiile în care reclamanta urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu iar nu executarea unui astfel de titlu.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat şi interpretat în mod corect dispoziţiile legale incidente, respectând limitele investirii astfel cum au fost trasate prin cererea de chemare în judecată, analizând prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la caracterul personal al acţiunii promovate de recurenta reclamantă.

În final, având în vedere că soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune a fost menţinută, Înala Curte găseşte nefondate criticile vizând soluţia pronunţată asupra cererii reconvenţionale, radierea din cartea funciară a dreptului de ipotecă intervenind ca urmare a stingerii obligaţiei principale, în considerarea caracterului accesoriu al acestei garanţii.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că nu sunt întemeiate motivele prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. împotriva deciziei civile nr. 229/C din data de 19 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2025.