Appeal upheld, sale annulment case remanded for retrial over incomplete fact-finding.

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 25.08.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi societatea comercială C. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa:

- În principal, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.09.1994, încheiat între autorul său, D., şi pârâta B. împreună cu soţul său E., pentru imobilul teren în suprafaţă de 276 mp şi construcţie cu două apartamente, pod şi pivniţă, pentru preţ neserios şi fraudă la lege, urmând a dispune şi radierea din cartea funciară nr. x şi y;

- Să constate nulitatea actelor subsecvente acestuia şi anume a actului de vânzare-cumpărare nr. x/2007 autentificat de BNP F., a actului de vânzare-cumpărare nr. x/2016 autentificat de acelaşi notar şi a contractului nr. x/2018 autentificat de BNP G., precum şi să dispună radierea acestora din cartea funciară nr. x C1-U1 şi C1-U3, Bucureşti;

- Să dispună obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil, pe care-l deţine fără drept, în baza unor acte nule;

- Să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, să dispună obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, imobil compus din teren în suprafaţă de 276 mp şi construcţie formată din parter, etaj şi mansardă şi să dispună radierea din cartea funciară a tuturor actelor de proprietate asupra imobilului proprietatea sa, înscrise în cartea funciară nr. x C1-U1 şi C1-U3, Bucureşti; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1855/05.12.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea principală, ca nefondată; a respins cererea reconvenţională, ca fiind rămasă fără obiect; a obligat reclamanta la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.617,39 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 927 A din 1 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:

A respins obiecţiunile la răspunsul la obiecţiuni al expertului.

A respins cererea de refacere a raportului de expertiză.

A respins apelul formulat de apelanta-reclamantă H., împotriva sentinţei civile nr. 1855/05.12.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. şi C. S.R.L., ca nefondat.

A respins cererea apelantei-reclamante privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

A respins cererea intimatei-pârâte privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 927 A din 1 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs recurenta-reclamantă H., invocând motivele de recurs prevăzute de:

- Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.: Instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 82/27.01.2004, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civila în dosarul nr. x/2002, precum şi a sentinţei civile nr. 3756/1972, care recunosc dreptul de proprietate al autoarelor sale asupra unei cote de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sect. 2. Astfel, prin decizia civilă nr. 82/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, paraţii B. şi E. au fost obligaţi sa le lase în deplina proprietate şi liniştită posesie apartamentul de la parterul imobilului, reţinând în considerentele hotărârii de la fila x alin. (5), "calitatea de proprietară a numitei I. şi ulterior a reclamantei asupra cotei de 1/2 din imobil, concretizată în fapt asupra parterului construcţiei şi 1/2 din teren şi la data înstrăinării întregului imobil, către pârâţi de către D.", lucru pe care îl reţine şi instanţa de apel, dar aceasta apreciază în mod total de neînţeles că aceste considerente nu sprijină în privinţa terenului autoritatea de lucru judecat, încălcând prevederea art. 430 alin. (2) C. proc. civ. care dispune ca "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul dar şi considerentele pe care acesta se sprijină".

Chiar daca instanţa a dispus pârâţilor să-i lase în deplina proprietate şi liniştita posesie apartamentul de la parter, aceasta nu înseamnă ca nu i-a recunoscut calitatea de proprietară şi asupra terenului, însă dispoziţia instanţei a avut în vedere că în petitul acţiunii nu s-a solicitat decât apartamentul de la parter, nu şi cota de teren, aşa cum reiese din cele doua încheieri de lămurire a înţelesului deciziei şi de îndreptare eroare materiala, în care instanţa arată că în petitul acţiunii nu s-a solicitat decât apartamentul de la parter, nu şi cota de teren, astfel că în mod nelegal, instanţa a apreciat ca nu a făcut dovada dreptului de proprietate înfrângând puterea şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3756/1972 şi a deciziei civile nr. 82/2004 şi omiţând certificatul de moştenitor nr. x/1995.

Instanţa mai retine autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 12946/2014 în dosarul nr. x/2012, potrivit căreia autoarea sa nu a avut un titlu de proprietate pentru terenul aferent apartamentului, sentinţa prin care s-a judecat partajul. În aceasta hotărâre instanta a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 322/2000 în judecarea cererii de anulare parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994, hotărâre anterioară însă deciziei nr. 82/2004, care recunoaşte valabilitatea sentinţei civile nr. 3752/1972 şi a certificatului de moştenitor nr. x/1995 şi calitatea de proprietara a autoarei sale I. şi a mamei sale A., în baza acestor documente.

Mai mult decât atât, în dosarul nr. x/1996, parata B. şi soţul său E. au solicitat instanţei nulitatea titlului de proprietate al apartamentului şi terenului aferent din str. x, iar în dosarul nr. x au solicitat anularea certificatului de moştenitor nr. x/1995, însă prin decizia nr. 1503/A/1998 şi prin decizia nr. 1863/1998 ale Tribunalului Bucureşti cele doua cereri au fost respinse, astfel că cele doua acte fac dovada dreptului de proprietate, iar decizia nr. 82/2004 a Curţii de Apel Bucureşti le da valoare şi în temeiul lor, prin comparaţia titlurilor îi obligă pe pârâţi să îi lase în deplina proprietate şi liniştită posesie apartamentul de la parter, motivând însă şi asupra dreptului de proprietate pe cota de teren.

În mod neexplicabil însă, instanţa reţine autoritate de lucru judecat a unor hotărâri ce priveau nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare şi ieşirea din indiviziune, însă înlătură autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 82/2004, care are acelaşi obiect, respectiv revendicarea, în celelalte, aşa cum a arătat, având alt obiect, nefiind identitate nici de obiect, nici de cauză.

- Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

Instanţa a motivat contradictoriu hotărârea pronunţată.

Astfel, instanţa apreciază ca potrivit art. 1191 C. civ., pentru a se face dovada unei simulaţii se impune existenţa unui înscris care constituie actul secret, care trebuie sa fie semnat de toate părţile, "acordul simulatoriu fiind indispensabil pentru simulatie", însă deşi acest act nu este semnat de vânzătorul D., instanţa apreciază că lipsa semnăturii, deşi nu poate fi admisă proba cu martori, este compensată prin mărturisire. Din punctul nostru de vedere, ceea ce instanţa a considerat a fi mărturisire, nu poate fi acceptată ca o mărturisire în sensul admis de lege. Astfel, mărturisirea la interogatoriu, potrivit art. 218 vechiul C. proc. civ., se poate lua atunci când priveşte fapte personale. Or, instanţa apreciază că răspunsul la interogatoriul luat unui terţ fata de contract, care nu a fost de faţă la încheierea contractului şi nu a participat personal la înţelegerea dintre părţi, constituie mărturisire asupra preţului negociat de părţi. Mai mult decât atât, în răspunsul la interogatoriul luat autoarei sale A., aceasta declara că ştie de la vânzător că acesta dorea sa vândă cu 30000 USD doar un apartament, tot ce ştia despre preţ şi plaţi fiind de la unchiul său şi de la pârâţii B. şi E., ceea ce poate constitui o mărturie, nicidecum o mărturisire, numai că în dovedirea simulatiei mărturia nu este acceptată. Dar chiar dacă s-ar forţa înţelesul art. 218 C. proc. civ. şi ar fi considerată mărturisire de către o persoană, a faptei personale a altei persoane şi aşa, aceasta cunoştea doar despre vânzarea unui singur apartament cu preţul pretins de pârâţi pentru tot imobilul, prin urmare nu poate constitui o mărturisire asupra înţelegerii dintre părţi privind preţul negociat. Ca sa aibă valoarea unei probe certe, ar fi trebuit fie ca vânzătorul să fi mărturisit că a convenit preţul de 30.000 USD pentru întregul imobil, fie să existe un act simulatoriu, un contract cu un preţ agreat atât de vânzător cât şi de cumpărător, semnat de ambele parti, ceea ce nu exista, lucru ce probează şi cel de-a treilea motiv de apel, respectiv art. 488 alin 1 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa a apreciat ca decizia nr. 82/2004 are autoritate de lucru judecat numai asupra apartamentului de la parter, însă nu şi asupra terenului, însă deşi retine puterea sa doveditoare, respinge cererea de revendicare, motivat de existenţa unei excepţii a garanţiei de evicţiune, garanţia de evictiune fiind invocată prin cererea reconvenţională, respinsă însă de instanţa de fond, iar instanta de apel nu a fost îndrituită cu o cerere de apel incident în temeiul art. 472 C. proc. civ., privind această cerere reconvenţională. Totuşi instanţa, fără a se pronunţa şi fără a cerceta această cerere reconvenţională, apreciază că simpla invocare a garanţiei pentru evictiune presupune anularea oricărui drept de proprietate, ceea ce conduce la cel de-al treilea motiv de recurs:

- Art. 488 alin. (1) lit. 8 C. proc. civ., instanţa încălcând şi aplicând greşit normele materiale de drept.

Potrivit art. 1341 vechiul C. civ., prin cererea de garanţie a evictiunii se poate cere restituirea preţului, fructele neculese, spezele şi daunele-interese ce privesc contractul de vindere şi în nici un caz anularea dreptului de proprietate asupra imobilului. Chiar daca este moştenitoarea defunctului său unchi D., acesta a atacat actul de vânzare-cumpărare încă din timpul vieţii, intenţia sa fiind de a vinde un singur apartament, iar recurenta a continuat procesul, ceea ce confirma intenţia vânzătorului iar manevrele dolosive utilizate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în doua etape, cu doua contracte din care numai unul mai exista, cu menţiuni cu date ulterioare încheierii sale, duc spre concluzia ca garanţia de evicţiune nu poate fiinţa atât timp cât vânzarea a fost fără cauză, fără a fi achitată contra-prestatia, actele de vânzare-cumpărare succesive, unul pentru un apartament, altul pentru întregul imobil putând duce în eroare cu uşurinţa un bătrân de 94 ani, cu demenţă senilă avansată, aşa cum reiese din raportul medical anexat şi din hotărârea de punere sub interdicţie. Doar o expetiză ar putea evalua preţul actualizat şi spezele vânzării, respectiv cheltuielile vânzării şi cheltuielile de judecată, dar în nici un caz nu se poate reţine ca argument juridic faptul că dreptul de proprietate asupra cotei moştenite de la autoarea I. nu mai poate fi invocat în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât în contradictoriu cu B. are o hotărâre definitivă, respectiv decizia civilă nr. 82/2004, în acelaşi cadru legal ca şi prezenta cauză, având acelaşi obiect, părţi şi cauză, aceasta locuind şi având domiciliul în imobil.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei că în cauză preţul este unul serios deoarece părţile s-au înţeles asupra unui preţ de 30.000 USD sau că jumătate din preţul convenit nu este disproporţionat faţă de preţul real, situaţia putând fi asimilată unei leziuni, apreciază că în mod netemeinic şi interpretând greşit dispoziţiile legale, a soluţionat astfel motivul de apel.

În întâmpinare nu se neaga preţul de 2.000.000 RON, ci se susţine că părţile pot stabili un preţ inferior celui real, că imobilul era neîngrijit, cu igrasie şi curtea era plină de gunoaie şi că din această cauză preţul a fost atât de mic şi că atât timp cât ambele părţi au stabilit acest preţ, nu poate fi invocată propria turpitudine. Mai mult, că şi clauza de habitatie ar diminua preţul, numai că vânzătorul avea 94 ani, aşa că o clauză de habitaţie la această vârstă nu prea poate influenta preţul.

Instanţa a apreciat că simulaţia poate fi cerută şi pe cale de excepţie, nu numai prin cerere principală, apreciind că în cauză preţul a fost simulat. Motivarea instanţei este însă nelegală, deoarece potrivit art. 247 alin. (2) C. proc. civ., excepţiile relative pot fi invocate cel mai târziu la primul termen de judecată. Or, în cauză, nici prin întâmpinare, nici prin cererea reconventională şi nici prin notele scrise depuse succesiv, nu a fost invocată această excepţie, ci doar în concluzii, ca o apărare de fond, astfel că în mod nelegal, instanţa a apreciat ca paraţii au invocat pe cale de excepţie preţul simulat al contractului, în condiţiile în care în tot cursul procesului au susţinut că preţul convenit a fost de 2.000.000 RON.

Astfel, fără a exista o solicitare expresa a pârâţilor, depusă în termen legal, de a se constata preţul simulat, fără a exista un act simulatoriu semnat de ambele părti, cu forţarea interpretării existentei unei mărturisiri la interogatoriu, de către o terţă persoană faţă de contract şi cu înfrângerea art. 218 vechiul C. proc. civ., care prevede că interogatoriul se poate lua atunci când priveşte fapte personale, deşi motivează că nu se poate face dovada contrarie a unui înscris autentic cu martori, dar că nu se exclude mărturisirea, instanţa a reţinut ca exista un preţ simulat, şi prin urmare preţul a fost plătit şi este unul care nu este disproporţionat faţă de preţul real, chiar daca ar fi la jumătatea valorii reale. Însă preţul nu a fost plătit, acest lucru fiind recunoscut de pârâta B., iar şirul de procese s-a declanşat imediat după încheierea actului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte frauda la lege, instanţa a apreciat ca "in cazul fraudei la lege nu este încălcată litera legii de ordine publica, dar este nesocotit spiritul acesteia" şi că înlocuirea unui act încheiat în data de 14.09.1994, care privea vânzarea doar a unui apartament, cu altul, încheiat în 16.09.1994, care prevede vânzarea a două apartamente, nu este o frauda la lege, deoarece nu este realizat elementul subiectiv, respectiv înţelegerea părţilor de a eluda legea.

Or, menţionarea în cuprinsul unui act autentic încheiat în data de 14 septembrie a unor înscrisuri datând din 15 şi 16 septembrie 1994, existenţa a doua contracte (fapt recunoscut de pârâta B.), dar înlocuirea unuia cu altul încheiat ulterior, fără a se preciza în cuprinsul actului respectiv că acel prim contract a fost înlocuit, sau fără a fi încheiat un act adiţional care să-l completeze, aşa cum prevăd dispoziţiile legale, ocolind în acest fel prevederile legale, este din punctul nostru o fraudă la lege. Pentru că nu ştim dacă înlocuirea s-a făcut şi cu ştiinţa vânzătorului sau a fost înlocuită doar partea cu întinderea spaţiului vândut şi s-a păstrat fila cu semnătura sa şi încheierea de autentificare din 14.09.1994, aceasta putând fi şi o explicaţie a păstrării datei şi numărului de înregistrare din 14.09.1994. Sigur, este o supoziţie care însă constituie o posibilitate care poate fi reală, atâta vreme cât s-a eludat modul de întocmire legală a contractului de vânzare-cumpărare, fără a exista nici o justificare legală a acestei înlocuiri. În mod evident pârâta B. a acţionat astfel pentru a eluda prevederile legale, de conivenţă cu notarul.

Mai mult decât atât, instanţa nu s-a aplecat asupra celeilalte fraude la lege, respectiv că ulterior deciziei civile nr. 82/2004, pârâta B. a obţinut partajarea bunurilor comune cu E., ca urmare a divorţului şi prin sentinţa civila nr. 756/31.01.2007, i-a fost atribuit întreg imobilul situat în Bucureşti, str. x, sect. 2, deşi aceştia cunoşteau dispoziţiile deciziei civile nr. 82/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care nu mai erau proprietari pe apartamentul de la parter şi pe cota de 1/2 din teren, drepturile de proprietate fiind înscrise în evidentele fiscale şi în cartea funciară, însă au partajat întreg imobilul, ulterior folosind aceeaşi sentinţa pentru a vinde mai departe imobilul către cele două societăţi comerciale, dar instanţa nu a apreciat că acest lucru a fost o fraudă la lege, ci că pârâta B. a fost de bună-credinţă şi când a cumpărat, şi când a vândut imobilul.

Instanţa de apel a apreciat că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a respins cererea de revendicare, apreciind că nu a făcut dovada dreptului său de proprietate iar Decizia nr. 82/2004 care s-a pronunţat în contradictoriu cu parata B. nu are autoritate de lucru judecat şi după trecerea atâtor ani nu se mai pune comparaţia titlurilor de proprietate, o justificare absolut fără nici un temei legal. Mai reţine instanţa că nu a valorificat dreptul obţinut prin decizia nr. 82/2004, fără a ţine seama de tot şirul de procese avute pe parcursul timpului, privind acest imobil, fără a ţine seama de împiedicarea lor continuă de a se folosi de imobil, deşi este înscris în cartea funciară şi plătesc taxe şi impozite.

Fata de toate cele de mai sus, a solicitat să se admită recursul şi sa se dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata din toate fazele procesuale.

Daca nu va fi admis recursul privind cererea principală, a rugat să îi fie admisă cererea subsidiara şi să se modifice în parte Decizia atacată, astfel ca admiţând apelul, să se dispună pârâtei S.C. C. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, imobil compus din teren în suprafaţa de 276 m.p. şi construcţie formată din parter, etaj şi pod mansardabil, care-i aparţine în proprietate şi să se dispună radierea din cartea funciara a tuturor actelor de proprietate asupra imobilului proprietatea sa, înscrise în cartea funciară nr. x Cl-Ul şi C1-U3, sect. 2 Bucureşti şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată aferente judecării prezentei cauze, în toate fazele procesuale.

A solicitat să se constate că a dovedit dreptul său de proprietate prin sentinţa civilă nr. 3756/1972 a Judecătoriei Sect. 2 Bucureşti prin care s-a stabilit ca bunica sa I. a achiziţionat cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sect. 2 şi că este proprietara pe cota de 1/2 din imobil. Prin certificatul de moştenitor nr. x/1995, acest drept a fost transmis mamei sale A., aceasta moştenind 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, sect. 2, drept de proprietate atestat şi prin decizia civilă nr. 82/2004, fila x alin. (4) şi (5), atunci când a obligat pârâţii B. şi E., să le respecte dreptul de proprietate. Prin decizia civilă nr. 82/2004, instanţa a obligat paraţii B. şi E. sa le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului şi a dispus rectificarea CFNI 2270 sub PIl.

Astfel prin încheierea nr. 29527/15.11.2006, s-a dispus înscrierea în cartea funciară x a sect. 2 Bucureşti, a dreptului de proprietate prin moştenire şi revendicare a mamei sale A., pentru apartamentul de la parter şi cota de 1/2 din terenul de 276 m.p., o dată cu revendicarea operând şi radierea din cartea funciară a dreptului înscris de pârâţii B. şi E., în mod nelegal.

Ulterior acestei hotărâri judecătoreşti, pârâta B. a obţinut partajarea bunurilor comune cu E., ca urmare a divorţului şi prin sentinţa civila nr. 756/31.01.2007, i-a fost atribuit întreg imobilul situat în Bucureşti, str. x,sect. 2, iar aceştia, deşi cunoşteau dispoziţiile deciziei civile nr. 82/2004 a Curţii de Apel Bucuresti, profitând că instanţa nu a făcut cercetări la OCPI din ale cărui acte ar fi reieşit că nu mai erau proprietari pe apartamentul de la parter şi pe cota de 1/2 din teren, au partajat întreg imobilul, dar instanţa nu a apreciat că acest lucru a fost o fraudă la lege.

Mai mult decât atât, deşi din anul 2000 era pe rol acţiunea în revendicare, pârâta şi fostul său soţ au solicitat emiterea unei autorizaţii de construcţie, pentru extinderea imobilului, lucrările efectuându-se în timpul procesului şi după pronunţarea deciziei nr. 82/27.01.2004, până în 2005, cu încălcarea dreptului lor de proprietate, modificând structura apartamentului de la parter.

După obţinerea sentinţei civile nr. 756/2007 prin care imobilul în litigiu îi revenea prin partaj, pârâta B. vinde către S.C. J. S.R.L. apartamentul de la etaj şi cota de 1/2 din teren, prin Actul de vânzare cumpărare nr. x/31.05.2012.

Nu ştie prin ce manevre dolosive, S.C. J. a vândut întregul imobil către S.C. K. S.R.L., iar atunci când a încercat intrarea în apartamentul care îi aparţine, această societate a lăsat pe poartă o notificare, prin care arată că este proprietar pe tot imobilul.

Ulterior acestei adrese, a aflat că a fost modificată înscrierea în cartea funciară şi că nu mai este înscris dreptul de proprietate asupra terenului, iar din modul în care K. S.R.L. a înscris dreptul său şi apoi a înstrăinat acest drept către S.C. C. S.R.L., reiese că peste apartamentul său de la parter s-a suprapus parţial, un alt apartament care este înscris în cartea funciară pe numele celor două societăţi.

Acest lucru este arătat de pârâta B. în răspunsul la întrebarea 9, unde arată că la parter este un singur apartament cu 7 camere, raportul de expertiză neaplecându-se asupra acestui aspect.

Fata de cele de mai sus, a solicitat să se constate că dreptul său de proprietate este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce dreptul de proprietate al pârâtei S.C. C. S.R.L. provine de la un neproprietar, care a făcut manevre dolosive, pentru a le prelua proprietatea, sa se admită cererea şi să se dispună pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 1/2 din teren, apartamentul de la parter şi cota de 1/2 din podul transformat în mansard, fără acordul său şi în timpul derulării procesului de revendicare finalizat prin decizia civilă nr. 82/1994, rămasă definitivă prin respingerea recursului.

În drept, şi=a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6,7,8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii—pârâţi B. şi C. S.R.L. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Susţin netemeinicia motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că, din perspectiva aşa-zisului caracter contradictoriu al considerentelor, recurenta nu indică în concret, care sunt aspectele arătate în decizia civilă 927A ce se circumscriu acestui motiv de casare.

În privinţa considerentelor referitoare la constatarea caracterului simulat al convenţiei de vânzare-cumpărare, apreciează că argumentele recurentei se pot circumscrie cel mult, punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nicidecum punctului 6.

Subliniază faptul că analiza Curţii de Apel privind neseriozitatea preţului şi, drept consecinţă, a caracterului simulat al preţului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu domnul D. are un caracter subsidiar. Cererea de constatare a nulităţii absolute a actului juridic pentru neseriozitatea preţului a fost respinsă ca urmare a constatării existenţei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cauza nr. 3741/2001.

În al doilea rând, este necesar ca recurenta să aibă în vedere distincţia juridică între proba testimonială şi mărturisire, permisă pentru dovedirea actului secret în cazul unei simulaţii; în cauză, Curtea de Apel a constatat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2083A/27.06.2001, confirmând, în acelaşi timp, raţionamentul juridic avut în vedere de instanţa care a pronunţat această hotărâre.

Din perspectiva argumentelor privind contradictorialitatea considerentelor prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 82/2004, pe de-o parte, şi respingerea capătului subsidiar, respectiv a cererii de revendicare, apreciază că şi acestea sunt, cel mult, argumente ce ar trebui analizate din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor de drept material.

Arată că recurenta se află în eroare cu privire la modalitatea de invocare a excepţiei de garanţie, invocată pe calea întâmpinării faţă de cererea introductivă - punctul 3 al întâmpinării, aflat la pagina 10. Este adevărat faptul că dezvoltarea tuturor argumentelor a fost indicată în cuprinsul secţiunii privind cererea reconvenţională, însă apărarea a fost invocată conform dispoziţiilor art. 205, nefiind necesar un eventual apel incident.

În mod neîntemeiat consideră recurenta că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a celor două hotărâri, atât timp cât acestea nu stabilesc un drept de proprietate cu privire la suprafaţa de teren de 276 mp. De altfel, au fost formulate inclusiv cereri de lămurire şi completare a dispozitivului Deciziei nr. 82/2004.

În ceea ce priveşte motivul privind încălcarea sau greşită aplicare a normelor de drept material, solicită instanţei de recurs să constate că recurenta se limitează la a relua aspecte din cererea introductivă, sens în care şi aceste argumente sunt neîntemeiate şi se impune respingerea lor.

Referitor la caracterul neserios al preţului contractului, drept cauză de nulitate, în mod temeinic au reţinut instanţele autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 3610/20.12.2001, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a Civilă în dosarul nr. x/2001.

În ceea ce priveşte solicitarea de anulare a contractului pentru o presupusă fraudă la lege, consideră că în mod temeinic şi legal au stabilit instanţele ce au analizat anterior cererea de chemare în judecată, că situaţia de fapt prezentată nu se circumscrie noţiunii de fraudă la lege; în acest sens, s-a stabilit că recurenta nu a susţinut şi nu a dovedit că prin încheierea contractului s-ar fi încercat eludarea unor anumite norme de drept, nefavorabile părţilor.

De altfel, în chiar motivele de recurs prezentate, recurenta arată că aspectele invocate sunt simple supoziţii care ar putea constitui o posibilitate care poate fi reală.

Privitor la solicitarea de a se constata încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material invocate pentru a susţine acţiunea în revendicare, apreciază că şi aceste argumente arătate de recurentă sunt neîntemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte observă faptul că în cauză, instanţa de apel nu a decelat în cadrul deciziei civile recurate, integral situaţia de fapt a speţei, pentru a putea oferi astfel instanţei de recurs premisa necesară realizării controlului său exclusiv de legalitate reglementat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în raport de motivele de recurs formulate de partea recurentă reclamantă.

Astfel, se constată că deşi în cauză au fost formulate în cererea de recurs critici ample inclusiv din perspectiva soluţiei date capătului de cerere II, respectiv cel de revendicare, formulat în subsidiar de reclamantă în acţiune, cu toate acestea instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei nu a indicat istoricul concret al transmisiunilor juridice privind imobilul litigios, începând cu contractul de vânzare – cumpărare încheiat în anul 1994 de către D. cu intimata B. şi E. şi până la actul juridic în temeiul căruia intimata pârâtă S.C. C. S.R.L. a devenit proprietar al bunului.

Or, instanţa de apel avea obligaţia de a stabili complet situaţia de fapt a pricinii, în vederea aflării adevărului în cauză, în temeiul normei imperative reprezentate de art. 22 C. proc. civ., în această configurare putându-se evident folosi inter alia, de statuări ale unor hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, intrate în autoritatea de lucru judecat, de istoricul menţiunilor de carte funciară vizând imobilul litigios.

Decelarea şi expunerea completă a situaţiei de fapt a cauzei de către instanţa de apel se impunea cu atât mai mult cu cât s-a reţinut de către curtea de apel faptul că imobilului construcţie iniţială i s-a adăugat o altă construcţie, imobil ulterior despre care recurenta reclamantă invocă – inclusiv prin motivele de recurs – faptul că s-ar fi realizat asupra apartamentului de la parter (apartament asupra căruia afirmă că prin decizia civilă nr. 82/2004 a Curţii de Apel Bucureşti i s-ar fi recunoscut deja dreptul de proprietate). Se observă astfel, că instanţa de apel nu a stabilit în mod argumentat dacă această construcţie nouă a modificat apartamentul respectiv iniţial de la parter sau este doar o construcţie alipită, simpla sintagmă folosită în această direcţie de curtea de apel în decizia recurată, "construcţiei adăugate, U3", nereprezentând din punct de vedere logico – juridic decât o simplă aserţiune nefundamentată nici măcar minimal.

Or, în condiţiile expuse, era necesar ca instanţa de apel să stabilească în mod concret, ce imobil a fost iniţial vândut de către D., când s-au efectuat modificările asupra imobilului iniţial, în ce au constat ele efectiv şi dacă în urma lor a rezultat un imobil care poate fi apreciat din punct de vedere juridic nou sau nu şi ce imobil concret a fost achiziţionat de către intimata pârâtă S.C. C. S.R.L..

Stabilirea tuturor acestor elemente era necesară în algoritmul juridic de rezolvare a cauzei, cel puţin a capătului de cerere privind revendicarea, inclusiv din perspectiva excepţiei de garanţie pe care intimatele şi succesiv, instanţa de apel au contrapus-o recurentei. Concluzia se impune întrucât, atât timp cât nu se cunoaşte – datorită omisiunii instanţei de apel de stabilire integrală a situaţiei de fapt a cauzei, astfel cum s-a expus supra – ce imobil a existat iniţial, când au intervenit modificările, ce construcţie a rezultat în urma acestora, ce imobil a fost înstrăinat concret de către D., ce imobil determinat a ajuns în proprietatea intimatei pârâte S.C. C. S.R.L., atunci nu se poate decela în mod legal, în lipsa determinării imobilului, nici asupra excepţiei de garanţie invocate, excepţie care poartă asupra sa, date fiind prevederile art. 1337 C. civ. 1864 conform cărora evicţiunea (totală sau parţială) vizează lucrul vândut: "Răspunderea pentru evicţiune: Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau partială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului", o reglementare similară regăsindu-se şi în cadrul art. 1695 alin. (1) din noul C. civ.: "(1) Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut".

În lipsa decelării bunului vândut iniţial de către D., precum şi a celui achiziţionat de către intimata pârâtă C. S.R.L., nu se poate – date fiind cel puţin prevederile legale indicate anterior – aprecia asupra incidenţei sau nu a excepţiei de evicţiune (excepţie care - astfel cum în mod corect au susţinut aceste părţi procesuale intimate prin întâmpinarea din recurs - a fost invocată prin întâmpinarea depusă de către pârâte în faţa primei instanţe de judecată, relevant în această direcţie fiind punctul 3 din întâmpinare – fila x verso dosar fond, vol. I), neputând fi pe cale de consecinţă, evaluate nici criticile în această direcţie formulate de recurenta reclamantă în cererea sa de recurs, întrucât nu este stabilită situaţia de fapt sub acest aspect.

Din perspectiva enunţată, Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.: "Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată".

În conformitate cu dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (...)".

Din această perspectivă enunţată, constatând aşadar, faptul că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei, nu a cercetat pe deplin fondul cauzei, instanţa de control judiciar prezentă fiind astfel în imposibilitatea de a verifica raţionamentul juridic al instanţei de apel care pronunţă o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa, Înalta Curte apreciază drept urmare că se află în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului. Lipseşte astfel, premisa controlului judiciar exclusiv de legalitate pe care Înalta Curte trebuie să îl desfăşoare, pentru a stabili legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, instanţa de recurs neputând proceda ea însăşi la suplinirea omisiunii învederate, respectiv cercetarea şi stabilirea integrală a situaţiei de fapt a cauzei, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale recursului, astfel cum sunt ele configurate de legiuitorul naţional în cadrul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, Înalta Curte observă că instanţa de apel nu a stabilit cine este pârâta din acest capăt subsidiar al cererii de chemare în judecată formulate. Astfel, se observă că deşi în cuprinsul cererii introductive de instanţă, capătul de cerere iniţial este formulat în petit împotriva pârâtei S.C. C. S.R.L., cu toate acestea se observă din decizia recurată, că instanţa de apel tratează cererea de revendicare respectivă inclusiv în contradictoriu cu pârâta B., fără a argumenta însă, de ce a procedat în acest mod, astfel cum avea obligaţia potrivit prevederilor art. 22 C. proc. civ.

Aspectul enunţat este de asemenea, unul important în cadrul silogismului juridic al cauzei, atât timp cât aşa cum a procedat inclusiv în cadrul motivelor de recurs formulate în cauză, recurenta reclamantă a invocat în cursul procesului autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 82/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces de revendicare în care s-au regăsit de asemenea, atât reclamanta (iniţială) din prezenta cauză, A., cât şi pârâta B. şi care ar fi vizat cel puţin parţial (astfel cum reţine curtea de apel la pagina 25 a deciziei recurate: "Curtea reţine că în mod corect a arătat prima instanţă că reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra unei cote de 1/2 din construcţie, ci a dreptului de proprietate asupra apartamentului de la parter") imobilul litigios prezent.

Or, raportat la aceste coordonate expuse, se constată că instanţa de apel a procedat la soluţionarea cererii în revendicare respective (pe care a apreciat-o – neargumentat, astfel cum am expus – a fi fost formulată în contradictoriu şi cu pârâta B.), pe fond, fără însă a se pronunţa asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat invocate de apelanta reclamantă în această direcţie, excepţie fie ea şi restrânsă doar în privinţa apartamentului de la parter şi fără a indica de ce excepţia de garanţie pentru evicţiune (excepţie procesuală de fond) ar avea prioritate de soluţionare în faţa excepţiei autorităţii de lucru judecat formulate în referire la decizia civilă nr. 82/2004 invocată, excepţie procesuală dirimantă care în principiu, este de natură a împiedica reevaluarea pe fond a unei cereri.

Mai mult, Înalta Curte notează că inclusiv analiza pe fond a cererii în revendicare menţionate, apreciate de curtea de apel a fi fost formulate împotriva pârâtei B., implică, astfel cum în mod corect a surprins şi recurenta reclamantă prin cererea sa de recurs prezentă, argumente străine algoritmului juridic presupus de o cerere în revendicare, aspect sancţionat în calea de atac a recursului, prin prisma motivului 6 de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", motiv de recurs invocat de recurentă în cererea sa de recurs.

Astfel, instanţa de apel a arătat că "De asemenea, este de menţionat că pârâta B. a dobândit imobilul (deci inclusiv terenul) cu bună-credinţă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nivelul anului 1994, aşa cum s-a reţinut prin decizia civilă nr. 322/28.01.2000 pronunţată în dosarul nr. x/1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă (pct. 1.4.1), astfel încât comparaţia titlurilor de proprietate nu se mai pune după trecerea acestui interval de timp în aceiaşi termeni în care s-a pus în litigiul soluţionat prin decizia civilă nr. 82/27.01.2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2002" .

Or, principial, o acţiune în revendicare poate fi introdusă inclusiv împotriva unui dobânditor de bună – credinţă al unui bun, iar această posibilitate nu este din punct de vedere juridic, îndepărtată de trecerea unui interval de timp, doar simpla existenţă (şi invocare) a acestor elemente indicate de curtea de apel neparalizând ab initio incidenţa algoritmului juridic specific presupus de acţiunea în revendicare, astfel cum în mod neargumentat instanţa de apel apreciază, acţiune în revendicare care, evident poate fi admisă sau respinsă în raport de rezultatul aplicării regulilor specifice acestei instituţii juridice.

Se conturează aşadar, din acest unghi de vedere, şi un caracter străin al considerentelor instanţei de apel de natura cauzei, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. menţionat, cu acelaşi efect al constatării nesoluţionării fondului cauzei din această perspectivă şi drept urmare, raportat la prevederile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., al reafirmării necesităţii admiterii căii de atac prezente a recursului, casării deciziei civile recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

De altfel, chiar dacă – in extremis - s-ar aprecia că astfel de considerente nu ar fi străine de natura cererii în revendicare, cu toate acestea se configurează inclusiv un caracter contradictoriu al motivării instanţei de apel în decizia recurată, de vreme ce pe de o parte, se observă că instanţa de apel recunoaşte în favoarea recurentei reclamante existenţa unui drept de proprietate asupra apartamentului de la parter, însă pe de altă parte, îi respinge reclamantei cererea în revendicare (în partea secundă a punctului 2.3 din decizie) întrucât "comparaţia titlurilor de proprietate nu se mai pune după trecerea acestui interval de timp în aceiaşi termeni (...)", simplă aserţiune invalidă din punct de vedere juridic prin prisma instituţiei juridice a revendicării, astfel cum s-a ilustrat în precedent, deci neargumentată din punct de vedere juridic. Această contradicţie determină aplicarea aceluiaşi regim procesual ilustrat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. menţionat, din perspectiva de această dată, a tezei existenţei de motive contradictorii în cadrul deciziei recurate.

Înalta Curte constată prin prisma tuturor celor învederate, că se impune – în măsura evident în care în rejudecare alte instituţii juridice nu vor fi constatate prioritare ca incidenţă şi subsecvent, întemeiate – ca în stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, inclusiv a istoricului menţionat supra al tranzacţiilor juridice privind imobilul litigios din perioada relevantă, să fie avute în vedere inclusiv menţiunile de carte funciară, menţiuni necesare în decelarea situaţiei de fapt a cauzei la care ulterior să se aplice normele juridice incidente, evident în ordinea prevalenţei lor.

Întrucât neconfigurarea completă a situaţiei de fapt a imobilului determină imposibilitatea instanţei de recurs de a efectua controlul său jurisdicţional de legalitate, prin prisma criticilor formulate în recurs de către reclamanta recurentă, situaţia de fapt a cauzei trebuind stabilită în mod complet şi unitar, ea stând la baza tuturor capetelor de cerere ale acţiunii formulate unitar de către partea reclamantă, întrucât vizează un unic imobil litigios şi transmisiunile dreptului de proprietate asupra acestuia de-a lungul timpului, Înalta Curte constată pe cale de consecinţă a soluţiei menţionate decelate, de casare a deciziei recurate, ca urmare a nestabilirii situaţiei de fapt a cauzei, că devine inutilă analiza în continuare, în această fază procesuală a celorlalte critici din cererea de recurs, ele urmând evident a fi avute în vedere de către instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, laolaltă cu apărările opuse lor de către părţile adverse. Concluzia se impune întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, în cadrul silogismului juridic de rezolvare a unei cauze, stabilirea completă a situaţiei de fapt reprezintă prima operaţiune juridică, ea constituind premisa celei secunde, respectiv aceea a aplicării normelor juridice incidente şi rezolvării astfel, a capetelor cererii de chemare în judecată formulate.

În fine, instanţa de recurs mai constată că motivul de recurs cu caracter exclusiv procedural (încadrat eronat de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deşi prin intermediul său se critică aplicarea invocat eronată a prevederilor de drept procedural ale art. 247 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage calificarea sa corectă din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., operaţiune juridică de calificare permisă instanţei de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ.), privitor la caracterul tardiv al apărării intimatelor invocate în prima fază a judecăţii, de constatare a simulaţiei în privinţa elementului preţ, reprezintă un motiv nou, invocat pentru prima dată în recurs, neridicat în faţa instanţei de apel, astfel încât date fiind prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. ("Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor"), el nu poate fi primit.

Astfel, sub acest aspect, se observă că în cererea de apel, reclamanta recurentă a invocat în cadrul paginilor 1 – 4 doar faptul că o astfel de solicitare privind constatarea simulaţiei nu a fost formulată prin cererea reconvenţională, în condiţiile în care prin întâmpinare nu a fost negat preţul de 2.000.000 Rol, respectiv că termenul de prescripţie extinctivă pentru constatarea simulaţiei este de 3 ani şi că oricum, preţul nu este unul simulat.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere procedural, astfel cum corect a interpretat şi curtea de apel în această privinţă, reclamanta apelantă a criticat doar neinvocarea simulaţiei pe cale de acţiune (respectiv prin cererea reconvenţională) şi în termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani. Reclamanta nu a menţionat în cererea de apel nimic despre faptul că apărarea trebuia invocată în condiţiile art. 247 alin. (2) C. proc. civ. şi că în caz contrar ea ar fi formulată tardiv. Cu alte cuvinte, reclamanta nu s-a plâns în apel (astfel cum însă, procedează în cadrul motivului de recurs prezent) că această solicitare de constatare a simulaţiei, realizată de intimate în faza procesuală a fondului, ar fi fost formulată tardiv, respectiv la momentul dezbaterilor finale asupra cererii de chemare în judecată, ci se observă că în faza procesuală de apel, această parte procesuală a criticat exclusiv faptul că o astfel de solicitare nu putea fi realizată decât pe calea cererii reconvenţionale (adică pe cale de acţiune) şi în cadrul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani.

Or, aceste din urmă două aspecte: calea procedurală de invocare, respectiv tardivitatea formulării solicitării pe o anumită cale procedurală, individualizată, sunt - evident din punct de vedere logico – juridic – distincte, primul punând în discuţie mijlocul procedural prin care poate fi invocată solicitarea de constatare a simulaţiei, pe când celălalt ridicând problema formulării sale pe cale de excepţie, în termen legal din perspectiva dispoziţiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii care se grefează deja pe individualizarea mijlocului procedural de invocare ca fiind apărarea, excepţia.

Aşadar, acest motiv de recurs invocat în prezenta cale de atac, reglementat în realitate de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., astfel cum s-a expus supra, este unul nou, întrucât el nu a fost invocat prin cererea de apel, motiv pentru care nu poate fi primit, date fiind dispoziţiile prohibitive ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ. enunţate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 – art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, devenind astfel cum s-a arătat în precedent, inutilă în raport de soluţia dată (prin prisma argumentelor ilustrate anterior în prezenta decizie), analiza celorlalte motive de recurs formulate şi neanalizate de instanţa prezentă de recurs (motive care astfel, vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către părţile pârâte intimate în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanţa de apel să analizeze şi să stabilească integral, complet, situaţia de fapt a cauzei şi ulterior, să procedeze la aplicarea normelor juridice incidente, ca operaţiuni obligatorii ale silogismului juridic de rezolvare a unei cauze.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă H. împotriva deciziei nr. 927 A din 1 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.R.L. şi B..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2025.