Hotel background music remuneration and the "new public" requirement under CJEU jurisprudence and Romanian methodologies for restricted-access spaces

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 16 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la: plata remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 1 august 2017 – la zi; remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 1 aprilie 2014 – 31 august 2020 este în cuantum de 9.814 RON (la care se adaugă TVA); plata remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale de autor cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 1 martie 2016 – la zi; remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 1 martie 2016 – 31 august 2020 este în cuantum de 7.650 RON (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenţă până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform metodologiilor în vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remuneraţie.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţia de furnizare a informaţiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, a solicitat obligarea acesteia la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la registrul comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor, precum şi potrivit situaţiilor de pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Turism.

Prin precizarea depusă la data de 23 februarie 2021, reclamanta a arătat că remuneraţia datorată de pârâtă producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021 este în cuantum de 5.266 RON fără TVA, respectiv 6.372,45 RON TVA inclus; penalităţile de întârziere aferente remuneraţiei datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor, calculate până la data de 23 februarie 2021, sunt în cuantum de 3.523 RON, la care se adaugă penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate în continuare, de la 24 februarie 2021 până la achitarea integrală a remuneraţiilor datorate.

De asemenea, a precizat că remuneraţia datorată autorilor de opere audiovizuale pentru comunicare publică a operelor audiovizuale pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021 este în cuantum de 5.850 RON fără TVA, respectiv 6.961,5 RON TVA inclus; penalităţile de întârziere aferente remuneraţiilor datorate producătorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale, calculate până la data de 30 noiembrie 2020, sunt în cuantum de 222 RON, la care se adaugă penalităţile de întârziere calculate la nivelul dobânzii de referinţă a BNR, de la data de 24 februarie 2021, până la data achitării integrale a remuneraţiei datorate.

A menţionat că, la stabilirea remuneraţiilor datorate, a ţinut cont de perioadele în care spaţiile deţinute de pârâtă au fost închise ca urmare a măsurilor luate de autorităţi pentru combaterea pandemiei (nu a calculat remuneraţii pentru hotel pentru lunile aprilie şi mai 2020, iar, în ceea ce priveşte restaurantul şi barul, nu a calculat remuneraţii pentru perioada aprilie – august 2020).

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 951 din data de 29 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă: a admis cererea precizată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.372,45 RON cu TVA inclus, reprezentând remuneraţie datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere în sumă de 3.523 RON, calculate până în 24 februarie 2021, precum şi în continuare la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere până la plata efectivă a remuneraţiilor datorate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.961,5 RON cu TVA inclus, remuneraţie datorată autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 222 RON, calculate până la data de 24 februarie 2021, dar şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantumul ratei dobânzii de referinţa a BNR, calculate până la achitarea integrală a remuneraţiei datorate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.900 RON, cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1031A din data de 23 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 951 din data de 29 iunie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe.

A schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.047 RON plus TVA aferent, reprezentând remuneraţiei pentru comunicare publică fonograme sau a reproducerilor acestora în perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021, precum şi penalităţi de 0,1% pe zi întârziere până la plata efectivă integrală a remuneraţiei datorate.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.020 RON plus TVA aferent, reprezentând remuneraţii datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021, precum şi penalităţi până la plata efectivă integrală a remuneraţiei datorate.

A păstrat în rest sentinţa şi a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată în apel.

I.4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 333 din data de 28.02.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe împotriva deciziei nr. 1031A din data de 23 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 203/A din data de 21 februarie 2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 04 decembrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 951/29.06.2021*, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR).

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.069 RON (TVA inclus), reprezentând remuneraţie pentru comunicare publică fonograme sau a reproducerilor acestora, în perioada 01.09.2017-28.02.2021, precum şi penalităţi de 0,1% pe zi întârziere, până la plata efectivă integrală a remuneraţiei datorate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.664 RON (TVA inclus), reprezentând remuneraţii datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 01.09.2017-28.02.2021, precum şi penalităţi până la plata efectivă integrală a remuneraţiei datorate.

A fost păstrată în rest sentinţa apelată.

A admis cererea intimatei reclamante privind acordarea cheltuielile de judecată efectuate în recurs şi a obligat apelanta la 600 RON către intimata reclamantă, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca neîntemeiată.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 203/A din data de 21 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe.

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 30 ianuarie 2025, sub nr. x/2020*.

II.2 Motivele de recurs

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casare deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului intimatei pârâte S.C. A. S.R.L. şi menţinerii hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. privind obligativitatea respectării deciziei de casare pronunţată în cauză.

Instanţa de apel nu a dat curs recomandărilor obligatorii ale instanţei de recurs, vizând aplicarea Legii nr. 8/1996 republicată şi metodologiile publicate prin Decizia ORDA nr. 10/2016 modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 şi nr. 60/2019, fiind încălcate dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi, prin urmare, se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că pârâta nu a contestat prin cererea de apel (care conţine limitele caracterului devolutiv al apelului cu care instanţa de apel a fost sesizată) obligaţia sa de plata a remuneraţiei doar pentru anumite spaţii, ci a criticat sentinţa instanţei de fond prin prisma acordării TVA-ului aferent remuneraţiei şi a obligării sale la plata remuneraţiilor pentru perioada 17.03.2020 - 28.02.2021 deoarece a beneficiat de un Certificat pentru situaţii de urgenţă din 16.04.2020 eliberat de Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de afaceri ca urmare a întreruperii totale a activităţii în starea de urgenţă, precum şi ulterior. Or, analiza instanţei de apel vizează alte aspecte decât cele cu care a fost investită atât de instanţa de casare, cât şi de pârâtă prin cererea de apel.

Dacă în primul ciclu procesual curtea de apel a înlăturat un procent din remuneraţie ca nefiind datorat din cauza actelor autorităţilor locale (potrivit gradului de ocupare al spaţiilor unităţilor de alimentaţie publică), iar instanţa de recurs a casat o asemenea hotărâre, prin decizia recurată a fost înlăturată complet remuneraţia pentru anumite perioade în urma unei interpretări nelegale a legii şi a metodologiilor.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 3.11, Notele 1) si 8) din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 10/2016 modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 şi nr. 60/2019 precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 şi 42.

În decizia pronunţată, instanţa de apel în rejudecare a reţinut faptul ca "potrivit criteriilor din Hotărârea SGAE, C-306/05, curtea apreciază ca proprietarul unui hotel dotat cu restaurant şi bar poate fi obligat la plata unor remuneraţii distincte pentru aceste spatii, doar daca barul si restaurantul oferă servicii şi altor clienţi decât clienţilor hotelului, pentru a fi întrunită cerinţa unui public nou. În caz contrar, trebuie apreciat ca este una şi aceeaşi clientelă restaurantului şi a barului cu cea a hotelului, iar remuneraţia se datorează pentru activitatea principală, respectiv pentru activitatea hotelieră deoarece clientela unui hotel care apelează şi la serviciile restaurantului/barului din incinta nu constituie un public nou."

Pentru aceste motive instanţa de apel a apreciat ca intimata-pârâtă nu datorează remuneraţii pentru perioada octombrie 2020 - februarie 2021 pentru restaurant şi bar, ci numai pentru hotel.

În raport de considerentele avute în vedere de instanţa de apel, recurenta a apreciat că au fost aplicate în mod eronat normele metodologice incidente în cauză.

Astfel, în opinia recurentei este greşită identificarea activităţii hoteliere cu toate spaţiile din incinta hotelului întrucât norma metodologică vizează activităţi diferite: hotelul (respectiv camerele de hotel - Anexa D a metodologiilor), restaurantul şi barul (Anexa A a metodologiilor).

Dispoziţiile metodologice nu definesc şi nu au în vedere noţiunea de "activitate hotelieră" care ar îngloba toate spaţiile existente în cadrul hotelului care pot fi multiple: restaurant, bar, cramă, spa, sală de conferinţe, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

În plus, art. 3.11, Notele 1) si 8) din metodologia publicata prin Decizia ORDA nr. 10/2016 modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 şi nr. 60/2019 reţin ca "utilizatorul trebuie să achite o remuneraţie distinctă pentru fiecare spaţiu deţinut în parte" tocmai pentru a distinge între spaţiile deţinute şi/sau activităţile derulate în cadrul aceluiaşi spaţiu.

Mai mult, chiar Nota 8) din metodologia incidenţa diferenţiază şi separă tarifele percepute situate în incinta unităţii de cazare între spatiile de cazare şi cele de alimentaţie publică sau alte servicii decât cele de cazare.

Prin urmare, chiar legiuitorul a separat plata remuneraţiilor pe tipuri de spatii, respectiv pe activităţi desfăşurate în aceleaşi spaţii şi nu a generalizat noţiunea de "unitate hotelieră" în sensul comasării activităţilor astfel cum în mod greşit a făcut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte noţiunea de public nou, recurenta a susţinut că nu trebuie sa presupună o clientelă diferită între cea care accesează camerele de hotel şi cea care accesează restaurantul sau barul din aceeaşi unitate de cazare.

Totodată, criteriul "publicului nou" presupune a se constata că persoanele care frecventează unităţile de cazare deţinute de pârâtă nu aparţin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile pârâtei atât în mod paralel, cât şi succesiv şi care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceştia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică iniţială.

Aceste aspecte au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 şi 42.

Totodată, recurenta a făcut trimitere şi la hotărârea GUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care la paragrafele 49 şi 51, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul iniţial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienţilor săi utilizează această fonogramă în mod autonom şi o transmite unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială.

În raport de aceste considerente, faţă de specificul activităţii desfăşurate în spaţiile în litigiu, clienţii pârâtei îndeplinesc, în opinia recurentei, condiţia de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece din perspectiva analizată, în acelaşi moment concret în cele trei spaţii (hotel, restaurant si bar) vor fi folosite de persoane distincte.

În acelaşi timp, pot exista diferenţe semnificative între fonogramele comunicate public concomitent în cele trei spatii menţionate, în special din perspectiva opţiunii pe care o are clientul în camera de hotel, unde primează aprecierea sa în ceea ce priveşte fonogramele accesate, în timp ce în restaurant şi bar comunicarea publică este diferită de cea din camerele de hotel, fiind o muzică ambientală ce este accesată simultan de mai mulţi dintre clienţii hotelului.

A mai susţinut recurentă că noţiunea publicului nou nu trebuie privită din perspectiva accesului la un anumit moment la opera protejată, ci din perspectiva unui număr de clienţi reprezentat de un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile pârâtei şi se succed temporal în unitatea de cazare deţinută de aceasta.

În consecinţa, nu prezintă relevanţă din perspectiva "publicului nou" faptul că la un anumit moment cele trei spaţii puteau fi accesate doar de un anumit grup de persoane, deoarece în perioada avută în vedere de către instanţa de apel (octombrie 2020 - februarie 2021) în incinta celor trei spaţii au beneficiat de comunicările publice de fonograme un număr nedefinit de persoane.

Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.

II.3 Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

În raport de susţinerile recurentei, intimata-pârâtă a arătat că a dovedit prin hotărârile Comitetului pentru situaţii de urgenţă Vatra Dornei faptul că, pentru o perioadă de circa 5 luni a fost interzisă funcţionarea restaurantului şi barului pentru alte persoane decât cele care aveau şi cazare în hotel. În aceste condiţii nu se poate reţine că în aceste spaţii a existat un public nou, altul decât cel care era cazat în unitatea hotelieră, sau că nu s-a putea cunoaşte numărul acestui public, fiind vorba de persoane cazate în hotel.

II.4. Răspunsul la întâmpinare

În termen legal, recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportat la apărările intimatei-pârâte, recurenta a arătat că nu prezintă relevanţă din perspectiva "publicului nou" faptul că la un anumit moment cele trei spaţii puteau fi accesate doar de un anumit grup de persoane, deoarece în perioada avută în vedere de către instanţa de apel (octombrie 2020 - februarie 2021) în incinta celor trei spaţii au beneficiat de comunicările publice de fonograme un număr nedefinit de persoane, aspect este reţinut şi în Considerentele 36 şi 37 ale Hotărârii CJUE pronunţate în Cauza C-306/05 Societatea Generală a Autorilor şi Editorilor din Spania (SGAE) vs. B. S.A..

De altfel, hotărârea instanţei europene nu distinge în ceea ce priveşte noţiune de "public nou" între clientela care accesează camerele de hotel şi cea care accesează spaţiile comune ale hotelului (de ex. restaurant sau bar) din aceeaşi unitate de cazare.

A mai susţinut recurenta că, faţă de specificul activităţii desfăşurate în spaţiile în litigiu, clienţii pârâtei îndeplinesc condiţia de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deoarece din perspectiva analizată, în acelaşi moment concret în cele trei spatii (hotel, restaurant si bar) vor fi folosite de persoane distincte, motiv pentru care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

II.5. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din data de 21 martie 2025, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 16 septembrie 2026, când Înalta Curte a amânat pronunţarea la data de 30 septembrie 2026.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În speţă, curtea de apel, în rejudecare după casare, în limitele învestirii sale, a admis apelul pârâtei A. S.R.L. şi a scăzut remuneraţiile pretinse pentru audiovizual la o sumă totală de 6.069 RON (TVA inclus) şi penalităţi, iar pentru comunicarea publică de fonograme sau reproduceri la suma de 6.664 RON (TVA inclus) şi penalităţi.

Recurenta a criticat soluţia instanţei de apel prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica recurentei întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte o va respinge ca nefondată motivat de faptul că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, iar după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanţei de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanţa de fond care rejudecă procesul.

În acelaşi timp, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să aibă loc în limitele casării, instanţa de trimitere urmând să ţină seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Or, în prezenta cauză prin decizia de casare s-a reţinut că, în speţă, nefiind atacată cu recurs, a dobândit autoritate de lucru judecat, dezlegarea dată, prin decizia recurată, chestiunii privind obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor cu TVA-ul aferent, ca urmare a înlăturării de la aplicare a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv pentru casare, în mod just, instanţa de apel, în rejudecare, nu a mai luat în considerare această chestiune, tranşată în ciclul procesual anterior.

De asemenea, prin decizia Înaltei Curţi s-a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru ca, în rejudecarea apelului, criticile pârâtei referitoare la cuantumul remuneraţiilor la a căror plată a fost obligată de prima instanţă să fie analizate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, inclusiv din perspectiva reducerilor ce pot fi acordate la plata remuneraţiilor, şi, implicit, a metodologiilor incidente în cauză.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, constată că, în rejudecare, instanţa de apel a redus remuneraţiile datorate de pârâtă constatând că acestea nu sunt datorate pentru perioada 13 octombrie 2020 - februarie 2021 motivat de faptul în această perioadă recurentei i-a fost interzis să ofere servicii de restaurant şi de bar altor persoane decât celor cazaţi în hotel. În acest context, instanţa de apel a apreciat că, în măsura în care accesul publicului nu era permis la restaurant şi bar, ci acesta era rezervat doar clienţilor hotelului, nu este îndeplinită cerinţa publicului nou, distinct de cel al hotelului, nefiind justificată stabilirea unor remuneraţii distincte de cea datorată pentru camerele de hotel.

Pentru pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a avut în vedere faptul că prin Hotărârea nr. 14 din 13.10.2020, Comitetul local pentru situaţii de urgenţă Vatra Dornei – Primăria municipiului Vatra Dornei a dispus suspendarea activităţii cu publicul a operatorilor economici care desfăşurau activităţi de preparare, comercializare şi consum al produselor alimentare şi/sau băuturilor alcoolice şi nealcoolice, de tipul restaurantelor şi cafenelelor, în interiorul clădirilor, începând cu 13.10.2020, ora 8:00. Totodată, s-a dispus suspendarea activităţii restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau a altor unităţi de cazare, începând cu data de 13.10.2020, ora 8:00, cu excepţia activităţilor pe care le desfăşoară pentru clienţii cazaţi în aceste unităţi de cazare.

Măsura a fost menţinută prin hotărâri subsecvente (Hotărârile nr. 25/28.01.2021, 43/12.02.2021, 62/26.02.2021 – f 18-27 dosar apel rejudecare), până în februarie 2021.

În contextul în care prin apelul formulat, pârâta A. S.R.L. a susţinut că, în perioada 17.03.2020 – 28.02.2021, aceasta nu a desfăşurat activitate iar instanţa de apel, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, ce nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, a procedat la reducerea remuneraţiei pentru respectiva perioadă, în baza probelor administrate în cauză, nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel a depăşit limitele investirii sale.

De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei potrivit cărora nu au fost respectate dezlegările instanţei de recurs, în condiţiile în care prin decizia de casare s-a dispus ca, în rejudecare, să fie avută în vedere posibilitatea reducerii remuneraţiilor cuvenite reclamantei prin raportare la normele legale în materie, iar instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, a procedat în maniera trasată de instanţa de recurs, în sensul că a făcut aplicarea reducerii doar în ceea ce priveşte perioada 17.03.2020 – 28.02.2021, în care a fost suspendată activitatea restaurantelor şi a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau a altor unităţi de cazare, cu excepţia activităţilor pe care le desfăşoară pentru clienţii cazaţi în aceste unităţi de cazare, în baza probelor administrate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte conchide în sensul că este nefondat motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. decizia recurată respectând atât îndrumările instanţei de recurs asupra problemelor de drept, obligatorii faţă de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cât şi limitele casării, în acord cu prevederile art. 501 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Printr-o altă serie de critici, reclamanta a susţinut, în esenţă, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că normele de drept material şi jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost greşit aplicate de către instanţa de apel unităţii de cazare.

Astfel, recurenta a susţinut că normele metodologice incidente în cauză nu definesc şi nu au în vedere noţiunea de "activitate hotelieră" care ar îngloba toate spaţiile existente din cadrul hotelului ci legiuitorul a prevăzut plata separată a remuneraţiilor pe tipuri de spaţii şi nu a generalizat noţiunea de "unitate hotelieră" în sensul comasării activităţilor astfel cum a procedat instanţa de apel.

În ceea ce priveşte criteriul publicului nou, recurenta a arătat că noţiunea nu trebuie să presupună o clientelă diferită între cea care accesează camerele de hotel şi cea care accesează restaurantul sau barul din aceeaşi unitate de cazare.

Apreciind asupra susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte. De asemenea, dispoziţiile art. 1 din aceeaşi decizie fac vorbire de spaţii închise sau deschise în care se realizează acte de comunicare publică.

În cuprinsul metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016 (M.Of. nr. 952 din 25 noiembrie 2016) se prevede, la art. 3.12, că, pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia-licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie.

În aceste circumstanţe, având în vedere dispoziţiile pct. 3.11 coroborate cu pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică fără ca utilizatorul să fi deţinut autorizaţie-licenţă neexclusivă se datorează remuneraţii distinct pentru fiecare unitate deţinută.

În ceea ce priveşte criteriul "publicului nou", astfel cum a învederat şi recurenta prin memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că actul de comunicare a unei opere protejate către un public nou presupune o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenţia ca un public suplimentar care este admis de deţinătorul televizoarelor să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei.

De asemenea, acest criteriu al unui public nou presupune a se constata că persoanele care frecventează unităţile de cazare deţinute de intimata-pârâtă nu aparţin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile intimatei-pârâte atât în mod paralel, cât şi succesiv şi care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceştia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică iniţială.

Aceste aspecte au fost reţinute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 şi 42.

Tot în acest sens este şi hotărârea CJUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care, la paragrafele 49 şi 51, redate de însăşi instanţa de apel în hotărârea recurată, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul iniţial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienţilor săi utilizează această fonogramă în mod autonom şi o transmite unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială.

Pe cale de consecinţă, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), stabileşte că o comunicare către public a unei opere, în contextul drepturilor de autor, presupune un "public nou" faţă de cel avut în vedere iniţial de autorii operei.

În cauză, instanţa de apel a stabilit că, în perioada 17.03.2020 – 28.02.2021, în restaurantul şi barul intimatei-pârâte au avut acces doar clienţii unităţii de cazare, accesul fiind rezervat doar clienţilor hotelului.

Faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs, Înalta Curte constată că, deşi intimata-pârâtă deţine trei unităţi diferite, în perioada de referinţă, persoanele care au avut acces la barul sau restaurantul unităţii au fost aceleaşi cu cele cazate în hotel, motiv pentru care nu se poate considera că acestea reprezintă un public nou în interpretarea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, distinct de cel al hotelului intimatei-pârâte.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016 întrucât aceasta a reţinut existenţa distinctă a spaţiilor deţinute de intimata-pârâtă (hotel, restaurant şi bar) şi nu le-a comasat cum se susţine prin cererea de recurs, însă a analizat criteriul publicului nou prin raportare la accesul concret a publicului în fiecare dintre cele trei locaţii ale intimatei-pârâte, în contextul în care metodologiile prevăd remuneraţii distincte pentru fiecare unitate deţinută.

Având în vedere faptul că restaurantul şi barul au fost folosite exclusiv de clienţii cazaţi în camerele hotelului, caz în care, dată fiind inexistenţa unui public distinct şi nou în raport cu cel vizat de comunicarea iniţială publică de fonograme, opere muzicale şi prestaţii artistice în camerele de hotel, nu se poate constata existenţa unui alt act de comunicare, care să confere dreptul la o remuneraţie distinctă pentru celelalte două unităţi, contrar susţinerilor recurentei.

Pentru considerentele expuse, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ. recurenta căzută în pretenţii şi aflată în culpă procesuală va fi obligată, la plata sumei de 1.000 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor de plată aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe împotriva deciziei civile nr. 203/A din data de 21 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociaţia pentru drepturi conexe la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2025.