Prison administration liability for moral damages due to inadequate detention space and violation of human dignity standards

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2026

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/2023, la data de 22.03.2023, ca urmare a declinării de competenţă dispuse de Judecătoria Târgu Mureş, prin sentinţa civilă nr. 1099 din 21 martie 2024, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională A Penitenciarelor şi Penitenciarul Târgu Mureş, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor la plata sumei de 60.000 euro, reprezentând daune morale reprezentate de suferinţa şi stresul provocat de condiţiile inumane pe care a fost nevoit să le suporte întreaga perioadă executată în Penitenciarul Târgu Mureş.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Penitenciarul Târgu Mureş a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgu Mureş, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 5072 din 09 august 2024, Tribunalul Mureş a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Târgu Mureş, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiată, şi a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională A Penitenciarelor, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării dreptului la condiţii minime de cazare prevăzut de art. 80 din Legea nr. 254/2013, în cadrul Penitenciarului Târgu Mureş, prin neasigurarea unui spaţiu minim de 4 m2/persoană, în perioada 07.03.2022-21.02.2023. A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia civilă nr. 151/A din 20 februarie 2025, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 5072/9.08.2024, pronunţate de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2023, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a încălcării dreptului la condiţii minime de cazare prevăzut de art. 80 din Legea nr. 254/2013, în cadrul Penitenciarului Târgu Mureş, prin neasigurarea unui spaţiu minim de 4 mp/persoană, în perioada 07.03.2022-21.02.2023. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile atacate.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 151/A din 20 februarie 2025 a Curţii de Apel Târgu Mureş a declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor care, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicită casarea deciziei civile atacate, atât în ceea ce priveşte soluţia referitoare la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cât a soluţiei pe fond, prin care instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, obligând-o pe aceasta la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de despăgubiri, către reclamant.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, arată recurenta că în mod greşit a fost respinsă această excepţie, pentru supraaglomerare şi pentru neasigurarea unor condiţii adecvate de detenţie responsabil fiind Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, întrucât este vorba despre o chestiune de politică penală, ce depăşeşte posibilităţile ANP de a lua măsuri concrete pentru nerespectarea spaţiului de 4 mp. reclamantului.

Doar Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, îi revine responsabilitatea organizării condiţiilor de detenţie, astfel încât să se evite supraaglomerarea în penitenciar, lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie nefiind imputabilă ANP.

Susţine recurenta că răspunderea statului pentru acest tip de prejudiciu rezultă şi din faptul că în Hotărârea pilot dată în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existenţa unei probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea din centrele de deţinere şi arest preventiv şi din unităţile penitenciare din România şi a recomandat măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale, fie de natură logistică, fie de politică penală, precum şi consolidarea, respectiv introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie pentru situaţiile în care o persoană se confruntă cu sau a fost expusă la suprapopularea în locurile în care este sau a fost deţinută.

Totodată, recurenta arată că statul este obligat să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora, fiind invocată în acest sens practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată la 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României), în cadrul căreia s-a stabilit faptul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 460 din 19 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018, consolidează o jurisprudenţă preexistentă şi stabileşte criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunderea revine statului.

Recurenta invocă şi faptul că daunele morale solicitate sunt nesusţinute, nefiind urmărită repararea unui prejudiciu, ci îmbogăţirea fără justă cauză. Se arată că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul general este acela că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În continuare, recurenta susţine că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu şi nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, cum, de altfel, nu a făcut nici dovada existenţei unei fapte culpabile.

În măsura în care instanţa de apel a apreciat că existenţa prejudiciului reiese din însăşi materialitatea faptei constând în neasigurarea spaţiului minim de 4 mp, consideră că nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată răspunderea recurentei, singura parte ţinută să răspundă fiind Statul Român, considerând că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă.

Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenţiei, daunele morale, respectiv pierderile suferite, nefiind dovedite, nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat şi împrejurarea că, în perioada executării pedepsei, ar fi fost nerespectate condiţiile minime de detenţie.

Totodată, la stabilirea daunelor morale era necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciilor morale, cât şi echivalentul lor valoric.

Conchizând, susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit, existenţa prejudiciului, vinovăţia autorului, precum şi legătura de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu, unităţile penitenciare care l-au custodiat pe reclamant respectându-i drepturile prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, susţinând că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că cererii de chemare în judecată formulate de reclamant i-ar fi aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale, având în vedere condiţiile în care a fost deţinut reclamantul aflat în executarea unei pedepse privative de libertate.

5. Apărările formulate în cauză

Recursul declarat în cauză a fost comunicat intimaţilor la 19 mai 2025 şi, respectiv 30 iunie 2025, fiind formulată întâmpinare de către intimatul Penitenciarul Târgu Mureş la 23 mai 2025, prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată părţilor la datele de 02 iunie, 30 iunie şi 01 iulie 2025, fiind depus răspuns la întâmpinare de către recurentă, prin care susţine că în mod greşit curtea de apăel a menţinut soluţia tribunalului, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Penitenciarului Târgu Mureş, şi de respingere a excepţiei procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 30 iunie 2023, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 04 februarie 2026, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prioritar, se impune a se sublinia că toate criticile din recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor sunt îndreptate împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi împotriva soluţiei ce vizează fondul pricinii, aceea referitoare la constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi obligarea sa plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin nerespectarea condiţiilor de detenţie.

Astfel, aceasta a formulat critici împotriva deciziei din apel susţinând, în esenţă, că răspunzător pentru prejudiciile cauzate prin supraaglomerare şi neasigurarea unor condiţii adecvate de detenţie este Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, singurul care ar fi putut justifica calitate procesuală pasivă în cauză. Totodată, a criticat raţionamentul instanţei de apel prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, aspecte care ar fi condus la sancţionarea sa nejustificată pentru condiţiile de detenţie în care reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate.

Reiese, astfel, că, prin motivele de recurs formulate cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu a exprimat vreo nemulţumire concretă în legătură cu soluţia, ori raţionamentul curţii de apel în legătură cu calitatea procesuală pasivă a Penitenciarului Târgu Mureş, despre care ambele instanţe ale fondului au fost de acord că nu a fost justificată în cauză.

Formularea de argumente prin răspunsul la întâmpinarea Penitenciarului Târgu Mureş, în sensul că în mod eronat instanţa de apel ar fi menţinut soluţia tribunalului, aceea de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, abia la data de 11 iunie 2025, deci după împlinirea termenului de recurs, nu mai poate învesti în mod legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

Drept urmare, soluţia pronunţată de curtea de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Penitenciarul Târgu Mureş, nefiind atacată cu recurs în termen legal, a dobândit putere de lucru judecat, Înalta Curte rămânând învestită cu verificarea legalităţii hotărârii recurate doar din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cât şi a cererii având ca obiect acordarea daunelor morale de către această pârâtă.

Examinând primul motiv de recurs, prin care recurenta reclamă greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că acesta, deşi este susceptibil de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat atragerea răspunderii pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Târgu Mureş pentru repararea prejudiciului suferit din cauza condiţiilor degradante de detenţie în care a executat pedeapsa privativă de liberate în Penitenciarul Târgu Mureş.

Pârâţii s-au apărat, invocând fiecare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, Administraţia Naţională a Penitenciarelor susţinând în acest sens că nu justifică legitimare procesuală în cauză, întrucât nu dispune, potrivit actelor normative în baza cărora este organizată şi funcţionează, asupra modului în care pedepsele sunt executate în cadrul unităţilor penitenciare, care sunt entităţi cu personalitate juridică, ce pot sta în judecată în nume propriu şi răspunde personal pentru condiţiile de detenţie asigurate.

Prima instanţă a fondului, prin sentinţa civilă nr. 5072 din 09 august 2024, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, invocată, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din H.G. nr. 756/2016, art. 11 şi art. 48 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013, precum şi art. 345 din Regulamentul aplicare al Legii nr. 254/2013, coroborate cu cele ale art. 222 şi art. 224 alin. (1) C. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor răspunde, din punct de vedere delictual, pentru fapta ilicită imputată.

Soluţia instanţei de fond a fost validată de instanţa de apel prin decizia nr. 151/A din 20 februarie 2025, obiect al recursului pendinte, care a reţinut, pe de-o parte, că fapta ilicită imputată de reclamant nu este invocată doar din perspectiva supraaglomerării din camerele de cazare în care a fost încarcerat reclamantul, ci acesta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, şi daune morale pentru "suferinţa şi stresul provocat de condiţiile inumane" pe care a fost nevoit să le suporte în penitenciar iar, pe de altă parte, că Administraţia Naţională a Penitenciarelor are în subordine şi coordonează activitatea penitenciarelor, fiind titulara unor obligaţii distincte faţă de cele care le incumbă acestora, pentru acest motiv putând fi subiect pasiv în raportul juridic litigios de faţă.

În soluţionarea criticii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei, Înalta Curte subliniază, sub un prim aspect, că alegaţiile acesteia în legătură cu lipsa răspunderii sale pentru condiţii legate de supraaglomerare sunt străine de motivarea instanţei de apel, care a reţinut în mod expres că răspunderea acesteia este atrasă pentru fapta proprie, anume pentru suferinţa şi stresul provocat reclamantului de condiţiile inumane în care a fost încarcerat, iar nu pentru supraaglomerare, în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat în mod expres despăgubiri pentru "suferinţa şi stresul provocat de condiţiile inumane" pe care a fost nevoit să le suporte pe perioada încarcerării.

Aşadar, instanţa de apel a făcut distincţiile necesare şi a decis, în mod corect, că răspunderea civilă delictuală a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor poate fi atrasă nu pentru supraaglomerare, ci pentru nerespectarea condiţiilor de detenţie, pentru încălcarea demnităţii umane şi a intimităţii reclamantului, prin aceea că nu a procedat la reamenajarea spaţiilor existente şi nu s-a preocupat de creşterea progresivă a spaţiilor individuale de cazare.

Drept urmare, Înalta Curte urmează a se raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016 s-a prevăzut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Or, despăgubirile solicitate de reclamant prin cererea dedusă judecăţii au fost formulate în contextul imposibilităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat fiind o consecinţă a condiţiilor inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, derivate din posibilitatea recurentei de decizie şi control asupra acestora.

În acest context, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea acesteia se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicate, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a protocoalelor adiţionale, precum şi cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor…

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că "Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti".

Astfel, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor îi revine obligaţia de a implementa dispoziţiile cu caracter normativ şi de a gestiona resursele financiare care îi sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii fiscale a Statului Român, respectiv de a aplica măsurile corespunzătoare în vederea garantării drepturilor persoanelor aflate în detenţie.

Conform art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016, "În realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor exercită următoarele atribuţii", lit. a) "organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare; … lit. c) elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării; … lit. m) elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru investiţii şi reparaţii capitale pentru sistemul administraţiei penitenciare, inclusiv pentru locuinţele de serviciu şi intervenţie."

De vreme ce obligaţia de organizare, coordonare şi control a modului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate în acord cu principiile privind respectarea demnităţii umane, prin interzicerea supunerii la tratamente inumane sau degradante rezidă în lege în sarcina recurentei, reiese că este nefondată susţinerea acesteia referitoare la faptul că nu i se poate imputa tocmai modul de coordonare şi de control a activităţilor desfăşurate la Penitenciarul Târgu Mureş în vederea asigurării unor condiţii de detenţie adecvate.

Pentru identitate de raţiune, este nefondată şi critica formulată în sensul că Statului Român îi revine exclusiv responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, pe motiv că acesta stabileşte politica penală şi financiară, întrucât recurenta are obligaţia de a asigura elaborarea şi transpunerea în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, a drepturilor deţinuţilor din unităţile aflate subordinea sa, în limita fondurilor bugetare alocate de Guvern, ca organ executiv al Statului Român.

În raport cu toate considerentele anterior expuse, precum şi cu normele legale evocate, îi revine recurentei o răspundere pentru condiţiile de detenţie oferite de sistemul penitenciar din România, pentru imposibilitatea de a se conforma standardului ce reglementează modalitatea de efectuare a stării de detenţie, aceasta justificând legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.

Faţă de toate aceste motive, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel i-a recunoscut recurentei calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, ca parte responsabilă de omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie, din penitenciarele din România.

Examinând în cele ce urmează cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta critică nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva eronatei reţineri a îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi aplicării acestei sancţiuni civile, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Astfel, se reţine faptul că, sub aspectul circumstanţelor factuale ale prezentului litigiu, instanţele fondului au stabilit că reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Târgu Mureş, în perioada 07 martie 2022 – 21 februarie 2023, într-o cameră cu 14 locuri pe 14 paturi instalate, suprafaţa utilă a acesteia fiind de 33 m2.

Înalta Curte constată, aşadar, că în mod corect s-a reţinut existenţa faptei ilicite reprezentată de neasigurarea condiţiilor corespunzătoare de detenţie, respectiv a prejudiciului moral corelativ, reprezentat de atingerea adusă integrităţii fizice şi psihice a reclamantului ca urmare a încarcerării sale într-un spaţiu alocat acestuia de doar 2,35 m2, cu nerespectarea art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/2017, precum şi de standardele internaţionale stabilite pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În sensul menţionat, instanţa de contencios european a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele private de libertate, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate din perspectiva art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care impun autorităţilor obligaţia de a se asigura că acestea sunt deţinute în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a pedepsei privative de libertate nu cauzează persoanei afectate de această măsură o suferinţă de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil detenţiei (cauza Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46).

Raportând aceste statuări jurisprudenţiale la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că în mod corect a constatat instanţa de apel că acestea au conturat, în cauza pendinte, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, răspundere reţinută în sarcina recurentei.

De altfel, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legiuitorul a arătat că se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 m2/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză, aspect ce poate atrage acordarea unor compensaţii. Este adevărat că nerespectarea spaţiului minim de cazare reprezintă atât o problemă de supraaglomerare, însă aceasta reprezintă şi o componenţă a condiţiilor de detenţie, susceptibilă să afecteaze valorile personalităţii umane, printre care şi demnitatea şi intimitatea persoanei, reclamantul solicitând, prin cererea de chemare în judecată, atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor tocmai pentru încălcarea acestor din urmă valori, urmare a nerespectării obligaţiei ce incumbă acestei pârâte, de reamenajare a spaţiilor existente şi creşterea progresivă a spaţiilor de cazare individuală.

Aşa fiind, atragerea răspunderii delictuale a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor a fost dispusă, în mod corect, de instanţele fondului, care au constatat că aceasta este entitatea căreia îi revenea atribuţia de a implementa toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală, precum şi pentru reamenajarea spaţiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Cât priveşte critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate şi ce anume drepturi au fost lezate, aceasta ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora, în ipoteza suferinţelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existenţa acestuia fiind prezumată, conform art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane a reclamantului au fost reclamante şi constatate ca o consecinţă a condiţiilor de detenţie.

De altfel, o atare constatare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, şi în absenţa scopului de umilire sau înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenţie.

Pentru toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 151/A din 20 februarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 04 februarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.