Res judicata bars successive unjust enrichment claims for distinct periods where the underlying subjective right remains identical

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, la data de 14 martie 2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să constate că există o îmbogăţire a patrimoniului pârâţilor cu un plus de valoare constând în realizarea de cheltuieli necesare şi utile în scop de îmbunătăţire a imobilului construcţie situat în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa,

- să oblige pârâţii la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi modernizărilor aduse imobilului construcţie menţionat, cu destinaţie de cămin de nefamilişti, estimată provizoriu la suma de 250.000 RON, urmând ca valoarea totală să fie determinată printr-o expertiză tehnică de specialitate,

- să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12 mai 2022, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat izvorâtă din sentinţa civilă nr. 3638 din 22 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin neapelare, şi au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond, au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1056 din data de 4 aprilie 2024, Tribunalul Constanţa – secţia I civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, pentru intervenţia autorităţii de lucru judecat, a obligat reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 952 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 256A din 16 decembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1056 din data de 4 aprilie 2023 pronunţate de Tribunalul Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii – pârâţi Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 256A din 16 decembrie 2024 a Curţii de Apel Constanţa – secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la aceeaşi instanţă de apel.

În motivare, menţionează că prin cererea de chemare în judecată a arătat că în cursul anului 2001 a perfectat cu pârâţii un contract de colaborare având ca obiect prestarea de servicii sociale pentru persoane defavorizate. În acest scop, a primit în folosinţă gratuită un imobil pe care l-a reamenajat din surse proprii. Astfel, în perioada 2001-2020 a făcut investiţii de aproximativ 300.000 euro. La încetarea contractului de colaborare a solicitat obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare în cuantumul menţionat, în temeiul dispoziţiilor art. 1345 – art. 1348 din C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat, alături de alte apărări, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Faţă de această apărare a autorităţii locale, recurenta a învederat instanţei de fond că, în cauza anterioară, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa – secţia civilă, a menţionat expres că-şi limitează pretenţiile la perioada 2001-2009 şi, faţă de această limită temporală, s-a stabilit că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune. Însă, în prezentul dosar, se are în vedere perioada 2001-2020, astfel că a fost de acord cu admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat doar pentru perioada 2001-2009.

Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr. 1056 din 4 aprilie 2023, Tribunalul Constanţa – secţia civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, apreciind că pretenţia dedusă judecăţii este identică cu cea anterioară, fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Recurenta afirmă că a declarat apel întrucât a apreciat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 9 şi pe cele ale art. 430 din C. proc. civ.. În acest sens, a arătat că au fost extinse limitele juridice şi financiare trasate de parte, cu consecinţa extinderii perioadei incluse în sfera excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi dincolo de anul 2009. De asemenea, s-a încălcat dispozitivul primei sentinţe, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

Prin decizia civilă nr. 256A din 16 decembrie 2024, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul, ca nefondat. Pentru a dispune astfel, a reţinut în prima parte a considerentelor că reclamanta a solicitat, în litigiul anterior, contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate în perioada 2001-2009, iar în prezenta cauză, s-a raportat la perioada 2001-2020 şi că a fost de acord cu admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat pentru primul interval de timp. Cu toate acestea, în cea de-a doua parte a considerentelor, a constatat existenţa triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi. Astfel, deşi iniţial a apreciat că nu există identitate de obiect în structura autorităţii de lucru judecat, fiind vorba de prestaţii diferite, ulterior instanţa de apel a revenit şi a reţinut unitatea obiectului cererii. Prin urmare, soluţia este contradictorie şi lipseşte recurenta de accesul la justiţie în scopul valorificării unui drept de creanţă născut în perioada 2010-2020 doar pentru că anterior, printr-un alt proces, a pretins realizarea unui drept de creanţă născut în intervalul de timp 2001-2009.

În ceea ce priveşte obiectul cererii raportat la sumă, aceasta reprezintă o expresie valorică generică, estimativă, valoarea concretă a prezentului litigiu fiind de 250.000 RON. Este o diferenţă clară de obiect, neexistând o identitate între pretenţia dedusă judecăţii în primul litigiu şi cea actuală.

Prin urmare, recurenta apreciază că modul de soluţionare a cererii de apel este nelegal, fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6-pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea transmisă prin email la data de 27 februarie 2025, intimaţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, au invocat excepţia nulităţii recursului întrucât, în opinia lor, criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât în mod corect s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat, prin raportare la litigiul ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin rezoluţie, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 25 septembrie 2025.

La termenul din data de 25 septembrie 2025, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, invocată de intimaţi, prin întâmpinare, şi a rămas în pronunţare asupra recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 256/C din 16 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 256A din 16 decembrie 2024 a Curţii de Apel Constanţa – secţia I civilă prin care s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta A., în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 1056 din 4 aprilie 2023 a Tribunalului Constanţa – secţia civilă.

Recurenta A. critică decizia menţionată, apreciind ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 - 8 din C. proc. civ.

În primul rând, aceasta susţine existenţa unei motivări contradictorii în cuprinsul deciziei recurate. În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut în prima parte a considerentelor că reclamanta a solicitat, în litigiul anterior, contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate în perioada 2001-2009, iar în prezenta cauză, s-a raportat la perioada 2001-2020. Cu toate acestea, în cea de a doua parte a considerentelor, a constatat existenţa triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi. Astfel, în opinia sa, deşi iniţial Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că nu există identitate de obiect în structura autorităţii de lucru judecat, fiind vorba de prestaţii diferite, ulterior a revenit şi a reţinut unitatea obiectului cererii.

Aceste critici, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În cuprinsul textului de lege citat, sunt avute în vedere trei ipoteze care conduc la casarea unei hotărâri şi anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

De asemenea, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prevăd că, în considerentele hotărârii, "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel respectă conţinutul reglementat de prevederile legale menţionate.

În cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de apel, pornind de la criticile cuprinse în cadrul acesteia şi dispoziţiile legale incidente.

Contradicţia pretinsă de recurentă, aşa cum este dezvoltată în cererea de recurs, nu rezultă din argumentele care exprimă raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel. Aceasta vizează, de fapt, o incongruenţă între susţinerile sale, cuprinse iniţial în cererea de chemare în judecată, apoi în cererea de apel, şi care sunt expuse în cuprinsul hotărârii, în considerarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., şi argumentele pentru care acestea au fost înlăturate de către instanţa de apel.

Însă, o astfel de împrejurare nu reprezintă o contradicţie în motivare, aşa cum pretinde recurenta. Din moment ce apelul a fost respins, este firească această diferenţă de raţionament juridic între parte şi instanţa de judecată.

În realitate, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că a fost dedusă judecăţii aceeaşi situaţie de fapt, parţial cu acelaşi temei de drept şi acelaşi probatoriu, ceea ce opune cu succes autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În al doilea rând, recurenta susţine că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat întrucât, pe de o parte, valoarea concretă a prezentului litigiu este de 250.000 RON, fiind diferită de pretenţia anterioară, iar, pe de altă parte, sumele se raportează la perioade diferite. Prin urmare, în opinia sa, este o diferenţă clară de obiect, neexistând o identitate între pretenţia dedusă judecăţii în primul litigiu şi cea actuală.

Nici acest susţineri, circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, prevederile art. 431 din actul normativ menţionat, statuează: "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Textul anterior redat consacră cele două forme de manifestare a autorităţii de lucru judecat: efectul negativ sau extinctiv şi efectul pozitiv.

Efectul negativ al lucrului judecat, vizat de criticile de nelegalitate, împiedică o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată astfel lipsa de contradicţii între hotărârile judecătoreşti.

Este binecunoscut că autoritatea de lucru judecat reprezintă principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive, fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile. O hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisdicţionale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Controversa esenţială din cuprinsul motivului de casare luat în analiză vizează diferenţa de obiect, care ar înlătura autoritatea de lucru judecat în funcţiunea sa negativă şi care, în opinia recurentei, ar fi fost ignorată de către instanţele de fond.

Însă, în sfera noţiunii de obiect se include nu numai obiectul material (pretenţia concretă), ci şi dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Ca atare, identitatea de obiect presupune, în principiu, reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecăţii anterior, formularea aceleiaşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul material, ci şi la dreptul subiectiv care-l vizează.

În lumina acestor repere de analiză cu valoare generală, Înalta Curte reţine, similar instanţelor de fond, că subzistă în litigiul pendinte efectul negativ, extinctiv, al lucrului judecat în procesul anterior desfăşurat între părţi şi, pe cale de consecinţă, că se justifică respingerea noii acţiuni în pretenţii, prin reţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Aceasta întrucât, realizând o analiză comparativă între obiectul prezentei acţiuni şi cel al cererii anterioare, poate fi identificată, în mod adecvat şi suficient, o suprapunere a acestuia, sub aspectul dreptului subiectiv valorificat.

Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, se susţine aceeaşi situaţie de fapt şi, în parte, acelaşi temei juridic. Atât prin acţiunea din primul proces soluţionat definitiv, cât şi prin acţiunea din prezentul proces a fost solicitată contravaloarea îmbunătăţirilor şi modernizărilor aduse imobilului construcţie situat în Constanţa, judeţul Constanţa care a făcut obiect al convenţiei de colaborare dintre părţi.

Pretenţiile solicitate în ambele procese au vizat investiţiile realizate în modernizarea imobilului, care i-au adus un plus de valoare şi au condus la îmbogăţirea fără justă cauză a autorităţii locale, în calitate de proprietar.

Ca atare, prin cele două acţiuni formulate succesiv se tinde la valorificarea aceluiaşi drept subiectiv reprezentat de dreptul de creanţă generat de aceeaşi faptă licită.

Indicarea unui alt cuantum al despăgubirilor pretinse în al doilea proces, sub rezerva modificării lui ulterioare, ca urmare a realizării unei expertize evaluatorii, nu echivalează însă cu un obiect diferit, deoarece dreptul subiectiv valorificat în ambele procese este identic. De altfel, identitatea de obiect trebuie să vizeze existenţa dreptului valorificat, iar nu întinderea sa.

Dacă s-ar admite concluzia contrară s-ar ajunge la repunerea în discuţie în cadrul unor procese succesive a cuantumului pretenţiilor născute din acelaşi raport juridic. Or, o atare soluţie ar afecta securitatea raporturilor juridice tranşate prin dezlegări jurisdicţionale definitive.

Astfel, valorificarea aceluiaşi drept subiectiv prin ambele acţiuni conduce la îndeplinirea cerinţei identităţii de obiect, recursul fiind nefondat şi sub acest aspect.

În al treilea rând, recurenta susţine că soluţia la care s-au oprit instanţele îi blochează accesul la justiţie în scopul valorificării dreptului de creanţă aferent perioadei 2010-2020.

Însă, nici acest argument, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondat.

Este adevărat că accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, însă, acesta nu este absolut, ci implică limitări, justificate de raţiuni care ţin de respectarea şi a celorlalte principii procesuale şi care înseamnă stabilirea unor condiţii de exercitare a acestui drept.

În cauză, instanţele devolutive au reţinut, în mod corect, că pretenţiile solicitate se fundamentează pe acelaşi raport juridic care a primit deja o dezlegare jurisdicţională, astfel că operează efectul negativ al lucrului judecat.

Prin urmare, interdicţia reluării aceluiaşi proces nu încalcă dreptul de acces la justiţie, cum pretinde recurenta, ci asigură securitatea raporturilor juridice, fiind contrar ordinii publice readucerea în faţa justiţiei şi repunerea în dezbaterea judiciară a aceleiaşi cereri, după ce a primit o soluţionare definitivă.

În consecinţă, nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 256/C din 16 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 256/C din 16 decembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.