State not liable for judicial error in subsidy dispute; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 18 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în cuantum de 847.034,87 RON împreună cu dobânda legală calculată de la 13 aprilie 2020, moment de la care au fost reţinute de către APIA sumele la care reclamanta era îndreptăţită, pentru prejudiciul cauzat de erorile de judecată comise de instanţele de judecată naţionale, obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în cuantum de 940.666,32 RON împreună cu dobânda legală calculată de la 19 aprilie 2021, moment de la care au fost reţinute de către APIA sumele la care reclamanta era îndreptăţită, pentru prejudiciul cauzat de erorile de judecată comise de instanţele de judecată naţionale.

1.2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1418/17.10.2022, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestuia, invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Prin încheierea nr. 11 din 20 februarie 2023 Curtea de ApelTimişoara a admis cererea de strămutare a dosarului nr. x/2022 de la Tribunalul Rad şa Tribunalul Caraş Severin.

Prin sentinţa civilă nr. 825 din 26 septembrie 2023, Tribunalul Caraş-Severin a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

1.3 Judecata în apel

Prin încheierea nr. 923 din 07 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea de strămutare formulată de reclamanta A. S.R.L. privind soluţionarea pricinii ce face obiectul dosarului nr. x/2022 şi a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de apel Timişoara, la Curtea de apel Oradea.

Prin decizia civilă nr. 708/A/2024 din 02 iulie 2024, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 825 din data de 26 septembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Caraş - Severin, pe care a păstrat-o în totalitate.

1.4 Motivele de recurs

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 708/A/2024 din 2 iulie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea, în tot, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, către instanţa de apel.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt care a generat prezentul litigiu şi a parcursului procesual anterior, în dezvoltarea motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în sensul în care nu a motivat corespunzător hotărârea atacată şi nu a arătat motivele pe care se întemeiază.

În acest sens, recurenta a invocat că deşi prin cererea introductivă de instanţă şi prin motivele de apel s-a arătat, în mod amplu, condiţiile impuse de prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru a se reţine existenţa erorii judiciare, instanţa nu a analizat întrunirea condiţiilor privitoare la încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, dacă hotărârile instanţelor pronunţate în dosarul nr. x/2020 afectează grav drepturile şi libertăţile societăţii reclamante, respectiv dacă eroarea judiciară a produs reclamantei un prejudiciu material însemnat, aflat în legătură directă cu eroarea de judecată, ci s-a raportat exclusiv la împrejurarea că reclamanta nu a uzat de căile de atac disponibile pentru remedierea erorii judiciare, reţinând că "apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii statului, în condiţiile în care nu au fost exercitate căile extraordinare de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare, şi că judecătorul nu poate fi acuzat de eroare judiciară pentru felul în care a interpretat probele administrate în cazul reclamantei, nu se mai impunea ca prima instanţă să reanalizeze probele invocate de apelantă, astfel cum nefondat susţine aceasta prin cererea de apel", respectiv că " în acord cu cele reţinute de prima instanţă, Curtea constată că apelanta -reclamantă nu a uzat de remediile procesuale prevăzute de art. 503 şi art. 509 C. proc. civ., respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ."

Or, exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impuneau instanţei de fond şi celei de apel obligaţia de a analiza, fiecare condiţie în parte şi să argumenteze dacă aceste condiţii sunt sau nu sunt îndeplinite, precum şi să arate motivele pentru care se admit sau, după caz, se înlătură argumentele invocate de către reclamantă.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut doar aspecte de ordin general, realizând o "motivare" superfluă şi superficială, trimiterea la dosarul nr. x/2020, în care s-a produs eroarea judiciară, fiind realizată prin redarea conţinutului hotărărilor judecătoreşti care conţin eroarea judiciară, fără o analiză efectivă a criticilor exprimate prin cererea de apel. De asemenea, instanţa de apel face trimitere la decizii ale Curţii Constituţionale pronunţate în legătură cu eroarea judiciară dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a explica relevanţa acestor hotărâri prin raportare la situaţia de fapt reţinută, concluzionând, fără vreo argumentaţie prealabilă, că "în speţă, sunt neîntemeiate susţinerile apelantei -reclamante în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2020 necuprinzând, în mod evident, prevederi contrare legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în respectiva cauză, astfel cum impun dispoziţiile legale menţionate, pentru a se putea aprecia că există eroare judiciară."

Astfel, concluziile instanţei de apel sunt unele generale, fără a fi fundamentate pe o analiză prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii sau a susţinerilor şi a argumentelor reclamantei.

În susţinerea criticii privitoare la aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a arătat că este greşită analiza instanţei de apel prin raportare la împrejurarea că în cauză nu judecătorul este "acuzat de eroare judiciară", ci Statul Român.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că decizia recurată nu conţine considerentele pentru care a reţinut că hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Arad nu este contrară legii şi situaţiei de fapt rezultate din probele depuse la dosar, în condiţiile în care aceasta încalcă prevederile legale care reglementează modalitatea în care se distribuie fondurile pentru Măsura 11, şi nesocoteşte situaţia de fapt rezultată din probatoriu, soluţie, care, de altfel, a fost validată de curtea de apel, prin respingerea nelegală, a recursului.

Or, contrar reţinerilor instanţei de apel, în dosarul nr. x/2020 erorile judiciare se referă la faptul că instanţa de judecată nu a făcut distincţie între anul agricol şi cel calendaristic, încălcând normele legale care reglementează această chestiune, nu a ţinut cont de situaţia de fapt rezultată din probe, dând greşită relevanţă perioadei de valabilitate a documentului justificativ şi nesocotind normele legale care reglementează procedura pentru obţinerea subvenţiilor.

În ceea ce priveşte reţinerile curţii de apel conform cărora reclamanta nu a uzat de toate căile de atac disponibile pentru a obţine remedierea erorii, recurenta-reclamantă arată că prevederile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 stabilesc că persoana interesată poate să solicite despăgubiri dacă: hotărârea în cadrul căreia s-a comis eroarea este definitivă şi dacă vătămarea produsă de eroare nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Contrar celor statuate de curtea de apel, recurenta-reclamantă a exercitat recurs împotriva soluţiei pronunţate, în primă instanţă, de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2020 prin care au fost invocate aspecte referitoare la faptul că pentru campania 2015, singurul document justificativ valabil era Certificatul x/2014 de care, în mod greşit, prima instanţă nu a ţinut seama, reţinând că Certificatul x/2015 ar produce efecte retroactiv, evidenţiind, totodată, că instanţa s-a raportat, în mod greşit, la Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, invocând aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene.

Ca urmare a respingerii de către Curtea de Apel Timişoara a recursului exercitat împotriva soluţiei primei instanţe, reclamanta nu a fost în măsură să îşi acopere prejudiciul suferit, astfel că singurul remediu de care poate beneficia pentru repararea acestuia a fost promovarea prezentei acţiuni.

Reţinerea instanţei potrivit căreia reclamanta se impunea să epuizeze toate remediile procesuale prin exercitarea căilor de atac a contestaţiei în anulare şi a revizuirii, puse la dispoziţie de legiuitor, nu reprezintă un argument valid pentru respingerea acţiunii. De altfel, această interpretare reduce în mod excesiv posibilitatea persoanelor vătămate de a obţine reparaţia prejudiciului pe care l-au suferit printr-o eroare judiciară. În ipoteza reţinută de curtea de apel, reclamanta ar fi trebuit să promoveze câte o contestaţie în anulare şi câte o revizuire pentru fiecare motiv prevăzut de C. proc. civ., demers care contravine însă dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 care impun exercitarea căii de atac doar în măsura în care respectivul remediu este apt să remedieze vătămarea. Or, reclamanta A. a respectat acest deziderat prin formularea cererii de recurs.

De altfel, inclusiv în jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că nu este, necesară epuizare tuturor căilor de atac dacă această cerinţă este nerezonabilă şi ar constitui un obstacol disproporţionat pentru o exercitare efectivă a dreptului. În plus, s-a reţinut că atunci când există mai multe căi de atac disponibile, este suficient să se constate că persoana interesată a exercitat una dintre acestea (vezi cauza Moreira Barbosa c. Portugaliei; cauza Jelicld c. Bosniei şi Herţegovinei şi cauza Karako împotriva Ungariei).

În speţă, nu era incident nici unul dintre cazurile de contestaţie în anulare şi/sau revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege. A impune părţii să formuleze câte o contestaţie în anulare şi câte o cerere de revizuire (deşi respectivele cazuri nu erau, în mod evident, incidente) pentru a putea fi considerată îndeplinită această condiţie, reprezintă un formalism excesiv de natură a bloca accesul persoanei la justiţie.

Contrar reţinerilor curţii de apel, soluţionarea prezentei cauze nu determină încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat întrucât în cauză nu este îndeplinită tripla identitate de părţi obiect şi cauză, scopul formulării acţiunii nefiind acela de a reforma hotărârile instanţelor, ci de a obţine repararea unei situaţii contrare ordinii juridice.

Examenul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene tranşează chestiunea pretinsei nesocotiri a autorităţii de lucru judecat în privinţa erorii judiciare, reţinându-se că principiul autorităţii de lucru judecat nu se opune recunoaşterii principiului răspunderii unui stat membru ca urmare a unei decizii a unei instanţe naţionale de ultim grad care încalcă o normă de drept al Uniunii. Astfel ca urmare, printre altele, a împrejurării că o încălcare printr-o astfel de decizie a drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu mai poate, în mod normal, să facă obiectul unei remedieri, particularii nu pot fi privaţi de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obţine, pe această cale, o protecţie juridică a drepturilor lor."

1.5 Apărările formulate în cauză

La 05 martie 2025, intimatul pârât Statul român prin Ministerul Finanţelor reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, şi menţinerea, ca temeinică şi legală a deciziei curţii de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil analizei criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte observă că prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă s-a prevalat şi de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în argumentarea căruia a făcut trimitere la nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest context, deşi este de necontestat că motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de procedură care atrag sancţiunea nulităţii, Înalta Curte reaminteşte că legiuitorul a prevăzut pentru ipoteza în care instanţa de apel nesocoteşte obligaţia legală ce îi revine potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., de a arăta în cuprinsul considerentelor hotărârii obiectul cererii, susţinerile părţilor, expunerea situaţiei de fapt, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, un motiv de casare distinct, prevăzut prin art. art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod. În atare context, critica invocată de recurenta-reclamantă, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., urmează a fi examinată din perspectiva incidenţei motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Procedând în continuare, la examinarea, pe fond, a susţinerilor părţii recurente, Înalta Curte constată că prima critică vizează viciul nemotivării, recurenta-reclamantă susţinând că hotărârile instanţelor de fond nu sunt motivate în condiţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu cuprind motivele pe care se sprijină şi pentru care au fost înlăturate cererile sale. Însă, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., poate fi analizată doar critica referitoare la viciile deciziei pronunţate de instanţa de apel, raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează că obiect al recursului este hotărârea instanţei de apel. Prin urmare, instanţa de recurs nu poate evalua conformitatea sentinţei civile nr. 825 din 26 septembrie 2023 a Tribunalului Caraş-Severin cu exigenţele motivării, impuse de art. 425 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă una dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele internă enunţată, cât şi de normele convenţionale ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar afectarea acestei garanţii determină, în mod necesar, reformarea hotărârii atacate. Astfel, deşi sub aspectul acestei garanţii procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanţelor să răspundă tuturor argumentelor părţilor şi că motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci de substanţă, instanţele trebuie să expună acele argumente esenţiale care formează structura raţionamentului logico-juridic ce a determinat adoptarea unei anumite soluţii în cauzele deduse judecăţii.

Prin urmare, obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a apelului, a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate de reclamantă, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conţinutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probatoriu administrat în cauză.

Astfel, motivul de apel vizând nemotivarea sentinţei apelate a fost analizat de curtea de apel, care a reţinut că hotărârea apelată este corect motivată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de prima instanţă problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

De asemenea, curtea de apel a expus considerentele care susţin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru săvârşirea pretinselor erori judiciare, în condiţiile art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Împrejurarea că instanţa de apel a apreciat, motivat, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii Statului, în condiţiile în care nu au fost exercitate căile extraordinare de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare, judecătorul neputând fi acuzat de eroare judiciară pentru felul în care a interpretat probele administrate în cazul reclamantei, şi ca atare, nu se mai impunea ca prima instanţă să reanalizeze probele invocate de apelantă, astfel cum nefondat susţine aceasta prin cererea de apel, nu are semnificaţia unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt şi în drept, iar analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă.

Astfel, instanţa de apel a constatat că motivarea în fapt a cererii introductive de instanţă cuprinde în exclusivitate nemulţumirile părţii faţă de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2020, formulând, pe calea pusă la dispoziţie de prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, dar în lipsa dovedirii condiţiilor impuse de acestea, critici la adresa unei hotărâri definitive, împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului. Or, rejudecarea fondului cauzei, după pronunţarea unei hotărâri definitive şi în afara cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru căile de atac de retractare, este nepermisă.

În argumentarea reţinerii neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, Curtea de apel a constatat că în pronunţarea deciziei civile nr. 487 din 13 aprilie 2021 de către Curtea de Apel Timişoara–Secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, pe baza probatoriului administrat, instanţa de contencios a reţinut că, de vreme ce măsurile de sprijin financiar solicitate de reclamantă în anul 2015 au fost pentru terenuri agricole aflate în conversie la agricultura ecologică, conform cererii unice de plată completată de însăşi reclamanta, este incontestabilă inadvertenţa circumscrisă unei nereguli constatate urmare a depunerii Certificatului de conformitate nr. x/2015, unde aceleaşi suprafeţe de teren indicate în cerere ca fiind în conversie la agricultura ecologică, figurează înregistrate ca suprafeţe certificate ecologic. De asemenea, potrivit Anexei nr. 2 la Ordinul MADR nr. 620/2015, reiese că pentru fiecare dintre submăsurile 11.1 şi 11.2, cât şi pentru pachetele din 2014 adaptate la cadrul juridic al măsurii 11.2, fermierul trebuie să prezinte o serie de documente arătate, între care şi un certificat de confirmare a conversiei până la data de 15.10.2015, inclusiv.

În acest sens, s-a mai reţinut că reclamanta a depus Certificatul de conformitate nr. x/2015 ce vizează cererea unică de plată aferentă anului 2015, de vreme ce Certificatul de conformitate nr. x/2014, de care se prevalează reclamanta şi pe care îl apreciază ca vizând cererea unică de plată din 2015, nu a fost prezentat la dosarul cererii unice de plată a reclamantei, iar Ordinul nr. 619/2015 face o clară distincţie între Submăsura 11.1 ce vizează sprijin pentru conversia la metode de agricultură ecologică, şi Submăsura 11.2 ce vizează sprijin pentru menţinerea practicilor de agricultură ecologică. Or, deşi, aşa cum rezultă fără echivoc din cererea unică de plată aferentă campaniei 2015, reclamanta a solicitat sprijin financiar pentru Submăsura 11.1, deci pentru suprafeţe arabile aflate în conversie ecologică, iar această menţiune trebuia să se regăsească pentru suprafeţele de teren indicate şi în Certificatul de conformitate impus de Ordinul MADR nr. 620/2015, corect s-a constatat că acest lucru nu s-a întâmplat, din moment ce în certificatul nr. x/2015, suprafeţele de teren respective apar ca certificate ecologic, ceea ce deja însemna încadrarea sprijinului financiar solicitat în Submăsura 11.2, pentru suprafeţe certificate ecologic (deci care au depăşit etapa de reconversie ecologică), fără însă ca reclamanta să fi indicat şi solicitat în cererea de plată 2015 sprijin financiar pentru cea din urmă submăsură".

Instanţa de apel a avut în vedere art. 52 din Constituţia României precum şi art. 96 din Legea nr. 303/2004 precum şi dezlegările date de instanţa de contencios constituţional privind noţiunea de eroare judiciară. Astfel, instanţa de apel a constatat că revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susţinerile părţii ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noţiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operaţiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară şi o greşeală de judecată. În speţă, instanţa de apel a considerat că nu se poate reţine că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2020 invocate de reclamantă sunt, în mod evident, contrare legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, şi a constatat că, chiar dacă s-ar putea aprecia că, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2020, reclamanta a suferit un prejudiciu ca urmare a soluţiei nefavorabile, câtă vreme nu există o eroare judiciară, iar hotărârile nu cuprind încălcări evidente ale legii sau situaţia de fapt reţinută de instanţe nu contravine celei rezultate din probe, nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a Statului, reclamanta încercând să provoace reaprecierea efectelor pe care înscrisurile administrate în cauză le produc.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că toate susţinerile apelantei - reclamante au fost examinate de instanţele de contencios administrativ, cu aplicarea prevederilor legale şi analiza situaţiei concrete a acesteia, fiind expuse, în mod detaliat şi argumentat din punct de vedere legal, motivele pentru care acţiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind neîntemeiată. Suplimentar, curtea de apel a mai reţinut şi că reclamanta nu a uzat de remediile procesuale prevăzute de art. 503 şi art. 509 C. proc. civ., respectiv art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Contrar susţinerilor părţii recurente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat într-o manieră clară şi convingătoare raţionamentul logico-juridic care a stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului, urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor legale referitoare la existenţa unei erori judiciare. Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susţin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru săvârşirea pretinselor erori judiciare, în conformitate cu art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi pe cele pentru care a apreciat că sentinţa apelată este motivată. Interpretarea, într-o altă modalitate decât cea agreată de parte, a întrunirii condiţiilor privind eroarea judiciară nu echivalează cu o nemotivare, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deşi recurenta reclamă lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile sale, din perspectiva raţionamentului logico-judiciar prezentat, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu relevă incidenţa motivului de casare analizat, ci reprezintă în realitate maniera în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze şi să aplice textul legal incident raportului juridic dedus judecăţii, cenzurabilă, eventual, prin prisma altui motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile formulate de recurentă în acest sens fiind nefondate.

Recurenta, prin calea de atac declarată, a mai invocat incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.- constând în interpetarea şi aplicarea eronată a dispoziţiei normative prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, de către instanţa de apel.

Prin dispoziţia legală precitată se reglementează incidenţa motivului de recurs invocat în următoarele ipoteze: hotãrârea recuratã a fost dată cu încãlcarea normelor de drept material, hotãrârea atacatã a fost datã cu aplicarea greşitã a normelor de drept material.

Sunt vizate situaţiile în care instanţa evocã normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauzã, dar le încalcã "în litera sau spiritul lor" ori le aplicã greşit, consecinţã a unei interpretãri eronate a legii.

Recurenta, prin motivele de recurs, invocă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât, în mod greşit, instanţa devolutivă nu a reţinut existenţa unei erori judiciare prin modalitatea de soluţionare a acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, în care a fost pronuntaţă decizia definitivă nr. 487 din 13 aprilie 2021 de Curtea de Apel Timişoara–Secţia contencios administrativ şi fiscal, prejudiciul acesteia rămânând unul neacoperit.

Totodată, susţine că eroarea juridiciară reprezintă o consecinţă a faptului că instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2020, nu a făcut distincţie între anul agricol şi cel calendaristic, încălcând normele legale care reglementează această chestiune, nu a ţinut cont de situaţia de fapt rezultată din probe, dând greşită relevanţă perioadei de valabilitate a documentului justificativ, nesocotind, astfel, normele legale care reglementează procedura pentru obţinerea subvenţiilor agricole.

Prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Această prevedere a fost inserată şi în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în cadrul art. 96 cuprins în Titlul IV "Răspunderea judecătorilor şi procurorilor".

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul Statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, Statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie); dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.), dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Noţiunea de eroare judiciară a fost redefinită în urma modificărilor legislative operate prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 15 octombrie 2018 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, definiţie recontextualizată în cadrul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care a analizat eroarea judiciară ca o noţiune autonomă.

Astfel, reglementarea legală a erorii judiciare este cuprinsă în art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, text care prevede că există eroare judiciară atunci când printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate, au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

În privinţa jurisprudenţei Curţii Constituţionale, se reţine că textul de lege analizat a fost supus controlului conformităţii cu prevederile constituţionale prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, şi prin decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018), ocazia cu care s-a apreciat de către instanţa de către Curtea Constituţională că eroarea judiciară trebuie să fie clar definită, pentru că nu orice greşeală de judecată constituie eroare judiciară, ci doar încălcările grave, simplele interpretări judiciare eronate urmând a se corecta doar prin intermediul căilor de atac. Curtea a mai precizat că eroarea judiciară, ca o veritabilă noţiune autonomă, trebuie reglementată de o manieră cuprinzătoare, cu luarea în considerare a urmărilor grave produse asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, provenite din dezlegarea unor situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi din neregularitatea manifestă de desfăşurare a procedurii.

Astfel, relevante sunt paragrafele 217-218 din cuprinsul deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, anterior menţionate, unde Curtea Constituţională a reţinut următoarele: "217. Totodată, legiuitorul trebuie să aibă în vedere faptul că noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei (a se vedea, cu privire la interpretarea textelor constituţionale şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). Ea aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se ţină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu cuvinte, eroarea judiciară nu trebuie să fie privită numai prin prisma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti greşite, contrare realităţii, ci şi din perspectiva modului de desfăşurare a procedurii (lipsa de celeritate, amânări nejustificate, redactarea cu întârziere a hotărârii). Această ultimă componentă este importantă pentru modul în care decurge procedura de judecată, mod care în sine poate provoca prejudicii iremediabile; prin urmare, chiar dacă o parte îşi valorifică/îşi apără cu succes dreptul său subiectiv dedus judecăţii, ea poate suferi prejudicii mai însemnate decât chiar câştigul obţinut în urma finalizării favorabile a procesului [spre exemplu, o întindere în timp excesivă a procedurii].

218. În continuare, Curtea mai reţine că o abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară."

Tot aşa, prin decizia nr. 252/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, Curtea Constituţională a relevat condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în constatarea erorii judiciare, enumerând: existenţa unui proces civil/penal, existenţa unor acte procesuale [lit. a)], a unei hotărâri judecătoreşti definitive [lit. b)], efectuate cu nerespectarea legii, încălcarea să aibă un caracter evident, să fi afectat grav drepturi, libertăţi sau interese legitime ale persoanei şi producerea unei vătămări de o echivalentă intensitate, ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac.

Aplicând dispoziţiile normative menţionate la situaţia de fapt stabilită de către instanţele devolutive, Înalta Curte învederează faptul că reclamanta s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune pentru anularea deciziei nr. 7/P din 18 martie 2020 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 20 ianuarie 2020 emise de Agenţia de plăţi şi intervenţie pentru Agricultură- Centrul Judeţean Arad, şi exonerarea de la plata sumei de 847,034.87 RON, soluţionată, în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 799 din 14 octombrie 2020 de Tribunalul Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii.

Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac a recursului de către reclamantă, care a invocat aspecte referitoare la faptul că pentru campania 2015, singurul document justificativ valabil era Certificatul x/2014 de care, în mod greşit, prima instanţă nu a ţinut seama, reţinând că Certificatul x/2015 ar produce efecte retroactiv, dar şi că instanţa s-a raportat, în mod nelegal, la Adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 157546/2015, dar şi la aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene.

Prin decizia civilă nr. 487 din 13 aprilie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 799 din 14 octombrie 2020 a Tribunalului Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, justificând motivat soluţia pronunţată prin raportate la motivele de recurs formulate.

Recurenta-reclamantă invocă existenţa erorii judiciare constând în pronunţarea de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios şi administrativ şi fiscal, a deciziei civile nr. 487 din 13 aprilie 2021, definitive, care este considerată din punctul său de vedere, în mod evident, contrară legii şi situaţiei de fapt rezultată din probele administrate în cauză, şi care a afectat grav dreptul său de a fi acoperit prejudiciul cauzat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Centrul judeţean Arad.

În concret, invocă faptul că decizia civilă nr. 487 din 13 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios şi administrativ şi fiscal nu a dat o dezlegare corectă criticilor din recurs, fiind contrară legii dar şi situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate.

Înalta Curte reaminteşte că distincţia dintre o eventuală eroare de judecată şi o eroare judiciară, astfel cum este aceasta reglementată de textul legal, evidenţiază faptul că angajarea răspunderii judiciare a statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, se realizează numai atunci când este incidentă eroarea judiciară, şi nu o pretinsă eroare de judecată, aşa cum se invocă în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, conceptul de eroare de judecată, deşi la prima vedere se poate afirma că prezintă acelaşi înţeles cu noţiunea de eroare judiciară, acestea nu trebuie confundate. Eroarea de judecată se circumscrie, mai degrabă, noţiunii de greşeală de judecată, respectiv acele judecaţi ce ţin de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziţii legale sau de rezolvarea unor incidente procedurale.

Or, în susţinerea cererii privind angajarea răspunderii Statului pentru pretinsa eroare judiciară, reclamanta a invocat tocmai chestiuni ce ţin de aprecierea probelor, de interpretarea unor dispoziţii legale cum, de altfel, însăşi afirmă prin cererea de recurs atunci când solicită instanţei să aibă în vedere că "în cererea de recurs din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Arad a invocat majoritatea problemelor legate de aplicarea actelor normative pe care le invocă şi în prezentul dosar".

Prin urmare, împrejurarea că instanţa de control judiciar, în dosarul nr. x/2020 a apreciat, ca nefondate, criticile formulate de recurentă privitoare la actele normative incidente respectivei cauze, nu o îndreptăţeşte să apeleze la acest remediu procesual în încercarea de a înlătura de la aplicare efectele emiterii de către Agenţia de plăţi şi intervenţie pentru Agricultură- Centrul Judeţean Arad a deciziei nr. 7/P din 18 martie 2020 şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 20 ianuarie 2020, pentru exonerarea de la plata unor sume reprezentând încasări necuvenite pentru campania 2015 pentru Măsura 11 agricultură ecologică.

Aceasta întrucât împrejurările invocate de către reclamantă nu au reflectat o abatere neobişnuită de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, care să se circumstanţieze condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, simplele interpretări judiciare eronate fiind susceptibile a fi corectate, în mod exclusiv, prin intermediul căilor ordinare/extraordinare de atac, ele neconstituindu-se în erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Ca atare, instanţa de apel a dat o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 96 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 atunci când a conchis, în urma analizei condiţiilor necesare pentru activarea mecanismului răspunderii obiective a Statului prin raportare la noţiunea de "eroare judiciară", că aspectele invocate de reclamantă vizează "erori de judecată" care nu se încadrează în ipoteza normei juridice.

În atare condiţii, partea reclamantă nu poate pretinde reexaminarea aceloraşi chestiuni litigioase care au făcut obiect al controlului ierarhic al instanţei de recurs în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Arad, în condiţiile în care nu a circumstanţiat faptele ilicite ce constituie erori judiciare în sensul legii. Ceea ce urmăreşte reclamanta vizează, în fapt, reanalizarea pe fond a pricinii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă astfel, că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite şi prejudiciabile a statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepţiunea dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

În subsidiar, Înalta Curte reţine că privind eroarea judiciară ca element component al răspunderii civile delictuale, respectiv faptă de ilicit civil, aceasta reprezintă o acţiune manifestată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate, producându-se o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Or, în condiţiile în care recurenta nu a epuizat toate remediile procesuale puse la dispoziţie de legiuitor, prin exercitarea căilor de atac specifice materiei în care a fost pronunţată hotărârea judecătorească ce se pretinde a conţine eroarea judiciară, prin formularea doar a căii de atac a recursului prin intermediul căreia a invocat întocmai neregularităţile de care se prevalează şi în justificarea prezentului demers, este evident că nu este incidentă situaţia în care vătămarea pretinsă nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, condiţia impusă de legiuitor privind epuizarea tuturor căilor de atac ce pot fi exercitate în respectiva pricină, prin parcurgerea acestor etape procesuale reprezentând, per se, un fine de neprimire.

Examinând pricina şi din perspectivă convenţională, Înalta Curte reţine că erorile judiciare sunt analizate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin prisma încălcării art. 6.1 privind dreptul la un proces echitabil, atunci când instanţele naţionale acţionează în mod arbitrar, ignoră probe decisive sau nu motivează hotărârile, procesul devenind "arbitrar" iar procedurile nu au oferit garanţii minime de echitate.

Astfel, referindu-se la noţiunea de "eroare judiciară", în cauza Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, pct. 48, din 24 mai 2007, Curtea a subliniat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era "incompletă şi părtinitoare" sau a dus la achitarea "eronată" nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară.

Or, în cauza de faţă, prin decizia nr. 487 din 13 aprilie 2021, instanţa de control judiciar a analizat toate susţinerile reclamantei referitoare la aplicarea eronată a dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării acţiunii civile şi le-a înlăturat, în mod explicit, prin argumentaţia expusă în considerentele deciziei.

Faptele reclamate în cuprinsul memoriului de recurs, sunt practic critici de netemeinicie şi nelegalitate aduse soluţiilor pronunţate în cauza ce a format obiect al dosarului nr. x/2020, formulate în afara cadrului legal al căilor de atac reglementate de lege.

În realitate, recurenta, nemulţumită de modul de soluţionare al procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, după cum însăşi a declarat prin intermediul criticilor formulate, prin demersul judiciar pendinte urmăreşte repunerea în discuţie, în mod facil, a statuărilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească definitivă, invocând existenţa unei erori judiciare, în accepţiunea art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte relevă, aşadar, faptul că, în mod corect, instanţele devolutive au statuat că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite şi prejudiciabile a Statului, faptă care ar consta într-o eroare judiciară în accepţiunea dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Raţionamentul curţii de apel este legal, întrucât reclamanta nu a identificat dispoziţiile legale de drept material şi procesual sau acea hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care să îi fi fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, vătămare care să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, instanţele devolutive analizând incidenţa sau nu a erorii judiciare, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată formulate şi la temeiul invocat, în justificarea acesteia.

În referire la susţinerile din partea finală a cererii de recurs, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă antamează chestiuni referitoare la principiul autorităţii de lucru judecat, invocând faptul că soluţionarea prezentei cauze nu determină nesocotirea acestui principiu având în vedere că nu există identitate de părţi, obiect şi cauză între dosarul pendinte şi dosarul nr. x/2020, contrar celor reţinute de curtea de apel.

Cu această ocazie, Înalta Curte aminteşte că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acţiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluţiei anterioare (dacă este sau nu corectă).

În speţa de faţă, contrar susţinerilor recurentei, efectul pozitiv al lucrului judecat, tranşat jurisdicţional în dosarul nr. x/2020, prin sentinţa civilă nr. 799 din 14 octombrie 2020 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 487 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, interzice repunerea în discuţie în prezentul dosar a celor ce, în mod definitiv, au fost dezlegate în acea pricină, şi impune ca aceste chestiuni a fi luate în considerare ca atare.

Prin urmare, nu pot fi validate susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că soluţionarea acţiunii deduse judecăţii prin prisma chestiunilor de drept invocate determină o nesocotire a principiului autorităţii de lucru judecat.

În considerarea celor expuse, rezultă că instanţa de apel nu a pronunţat decizia civilă recurată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 708/A/2024 din 02 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 708/A/2024 din 02 iulie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.