Statutory compensation claims: objective start of limitation period for State’s indemnity recovery against restitution authority

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2026

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I. 1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 07 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren în suprafaţă de 1800 mp situat în Bucureşti, str. x, şi valoarea de 3.230.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, adică suma de 1.859.539 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

Primul ciclu procesual

I. 2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 684 din 03 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta ANRP în contradictoriu cu chemaţii în garanţie S.C. A. S.R.L. şi B..

A admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prescrisă.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. şi B., ca fiind rămasă fără obiect şi a obligat pârâta la plata către chemata în garanţie A. S.R.L. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat redus.

I. 3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 511A din 23 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelurile declarate de apelantul-reclamant Statul Român şi de apelanta-pârâtă Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 684/03.05.2022 a Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2021 ca nefondate.

A respins apelul declarat de A. S.R.L., ca inadmisibil şi a obligat apelanta ANRP să plătească intimatei A. S.R.L. 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I. 4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 941 din 09 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a constatat nul recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

A admis recursurile declarate de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român şi de recurenta-chemată în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511A din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Al doilea ciclu procesual

I. 5. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia nr. 65A din 28 ianuarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de apelantul-chemat în garanţie S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 684/03.05.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondate.

I.6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac formulate, recurentul arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa reţinând în mod greşit, că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al emiterii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlului de despăgubire.

Invocă recurentul, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-ar fi statuat în sensul că, pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Cu toate acestea, soluţia amânării începerii curgerii termenului de prescripţie de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii curgerii termenului de prescripţie un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituţia prescripţiei extinctive, respectiv clarificarea raporturilor juridice. De aceea, pentru a elimina acest inconvenient, legiuitorul a stabilit un al doilea moment, obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Prin prisma interpretării anterioare a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei dreptului la acţiune, în mod eronat, instanţa de control judiciar în apel a apreciat că momentul de la care acesta ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine) cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Susţine recurentul că nu avea cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prewjudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa ANRP şi a CCSD, intimata-pârâtă fiind persoană juridică distinctă în raport cu recurentul, chiar dacă, la un moment dat, au existat raporturi de subordonare administrativă între Ministerul Finanţelor şi ANRP.

Totodată, cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuţii principale în afara celor prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Mai mult, arată că şi în situaţia în care acesta ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, aceasta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea operaţiunii de verificare, prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi prin reevaluarea, de către un expert evalutor autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa descrisă la punctul anterior, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

Concluzionând, arată că acesta se afla în imposibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de autoritatea pârâtă prin care ar fi fost înştiinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Nu în ultimul rând, susţine că trimiterile instanţei de apel la considerentele Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu pot fi avute în vedere, în condiţiile în care respectiva cauză se referă la materia dreptului muncii, iar prezenta speţă vizează materia dreptului comun.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

I.7. Apărările formulate în cauză

În data de 26 mai 2025, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv prin pronunţarea deciziei nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021.

Totodată, la 20 iunie 2025, intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului pentru tardivitate şi neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate reciproc între părţi la 30 mai, 05 iunie, 26 iunie şi 01 iulie 2025, nefiind formulate răspunsuri la acestea.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Procedând la examinarea recursului, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Acţiunea ce face obiectul prezentului dosar are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.859.539 RON, reprezentând diferenţa dintre dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 1 şi valoarea de 3.230.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/26.06.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente.

În justificarea demersului, reclamantul a invocat Decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerinţelor standardelor internaţionale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a proprietăţilor imobiliare supuse evaluării şi a stabilit în sarcina preşedintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare şi reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerinţele impuse şi care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entităţii auditate obligaţia de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate şi întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia.

Se reţine că legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României a fost verificată în justiţie, cu consecinţa menţinerii ei prin sentinţa civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare.

Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum şi cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speţă, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârşirii ei.

Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experţi autorizaţi în calitate de prepuşi ai pârâtei, cât şi omologarea de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/26.06.2009, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 5988/18.08.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenţei semnificative între evaluarea întocmită de către A. S.R.L. şi valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. C. S.R.L. în data de 29.10.2019.

Instanţa de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripţie, reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a reţinut că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripţie este momentul emiterii Deciziei de despăgubire nr. 5988/18.08.2009.

Recurentul a criticat acest raţionament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţa de apel, arătând că nu putea cunoaşte prejudiciul mai devreme de 19.02.2020, data înregistrării în evidenţele sale a adresei nr. x/18.02.2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Critica este nefondată, în condiţiile în care, cu privire la momentul de la care prescripţia extinctivă începe să curgă, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea şi trebuia) să cunoască aceleaşi elemente.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului cu privire la incidenţa în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripţiei dreptului material la acţiune, şi anume data înregistrării adresei nr. x/18.02.2020, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat şi Fondului Proprietatea unde statul deţinea, la acel moment, calitatea de acţionar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea şti că există o pagubă, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare.

În această privinţă, instanţa de apel în mod corect a soluţionat excepţia prescripţiei extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecăţii, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de raţiune în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curţii de Conturi şi a efectelor unui astfel de raport.

Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanţa supremă a tranşat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripţie pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanţele de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menţionată, ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, s-a reţinut că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de organul de control al Curţii de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Instanţa supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reţinut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că actul de control al Curţii de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale (paragraful 64).

Aşadar, s-a statuat că, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispoziţiile art. 2528 din noul C. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, data comunicării adresei nr. x/2020, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri, opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Nefondată este si critica recurentului în sensul că nu se poate transfera Statului Român răspunderea pentru producerea prejudiciului pentru fapte ce aparţin instituţiilor acestuia.

Sub acest aspect, se reţine că statul este reprezentat, în procedura administrativă de restituire, de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 – Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).

În privinţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută, ca atare, până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Prin urmare, nu este vorba despre fapte aparţinând unor instituţii publice, iar nu statului, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte în raport cu reclamantul, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive, înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

În ceea ce priveşte referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în privinţa căreia nu s-a demonstrat că vizează o situaţie identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecăţii, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa de speţă nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 04 februarie 2026, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia, din această perspectivă.

Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2021, a fost invocată aceeaşi problematică ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.

Prin urmare, reţine că această apărare este fondată, însă că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, prin efectul negativ, care să împiedice judecarea prezentei cauze, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Cu privire la cererea formulată de intimata-chemată în garanţie, de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5200 RON, dovedite cu factura seria x nr. x/23.06.2025 şi extrasul de cont din 23 iunie 2025, aflate la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 65A din 28 ianuarie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către intimata S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.200 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 04 februarie 2026, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.