Recourse dismissed: Simulation by interposition of a person failed due to absence of agreement among all three parties.

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2025

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la data de 16.01.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând să se constate simulaţia contractului de vânzare cumpărare încheiat între pârâtul B., în calitate de cumpărător, pe de o parte, şi pârâţii C. şi D., în calitate de vânzători, pe de altă parte, autentificat de BNP E. sub nr. x/14.07.2020, având ca obiect imobilul situat în Arad, str. x, jud. Arad, înscris în CF nr. x Arad, nr. CF vechi x, nr. top. x, compus din teren intravilan în suprafaţă de 774 mp cu casă, prin interpunere de persoană, respectiv prin interpunerea pârâtului B., în calitate de cumpărător, în locul reclamantului, care este cumpărătorul real, pentru cauză ilicită şi că, în speţă, contractul public autentificat de notar nu reprezintă voinţa reală a părţilor, neputând produce efecte juridice între părţi, că acest contract autentic nu există, că pârâtul B. nu a cumpărat imobilul, nu a achitat preţul, ci reclamantul, voinţa reală şi ascunsă a părţilor fiind aceea ca imobilul care face obiectul contractului de vânzare cumpărare simulat şi public să fie cumpărat de reclamant, să nu treacă în proprietatea pârâtului B., ci să rămână în continuare în proprietatea reclamantului; îndrumarea OCPI Arad să efectueze cuvenitele modificări în cartea funciară, respectiv înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea reclamantului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1290, art. 1291 şi art. 1292 C. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 35/16.02.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi D., având ca obiect acţiune în declararea simulaţiei şi a obligat reclamantul la plata către pârâtul B. a sumei de 9.877 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 254 din 08 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 35/16.02.2024 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2023.

A fost obligat apelantul reclamant la cheltuieli de judecată parţiale către intimatul pârât B. în sumă de 9000 RON.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 254 din 08 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 04.12.2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 05 decembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.002,5 RON ce a fost achitată conform dovezilor de plată aflate la dosarul cauzei.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii Curţii de Apel Timişoara, iar în rejudecare să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) alin. (8) C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin aceea că pârâţii, în calitate de vânzători în contractul de vânzare cumpărare atacat, nu au participat la încheierea convenţiei secrete dintre recurent şi cumpărătorul B., fiul recurentului, că nu a fost făcut dovada existenţei actului secret încheiat între recurentul şi fiul acestuia B.. Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în realitate, imobilul nu a fost cumpărat de recurentul-reclamant şi nu a fost dovedită existenţa unei ameninţări reale ale patrimoniului acestuia din urmă care să determine încheierea unei asemenea operaţiuni simulatorii, în condiţiile în care alte bunuri comune importante au rămas în proprietatea recurentului şi a soţiei sale, iar anterior recurentul a mai formulat o acţiune împotriva fiului său, pârât în prezenta cauză, prin care a solicitat obligarea acestuia să îi restituie suma împrumutată pentru achiziţionarea imobilului în litigiu.

Raportat la considerentele avute în vedere de instanţa de apel la menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii formulate, recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii recurate, motivat de faptul că pentru validitatea convenţiei încheiate, nu era necesară participarea vânzătorilor pârâţi C. şi D., actul secret putând fi dovedit prin orice mijloc de probă, iar voinţa reală a părţilor a fost dovedită în cauză atât prin probe directe cât şi indirecte.

Astfel, din probele probele administrate în cauză, recurentul a apreciat că a fost dovedită existenţa actului secret încheiat între acesta şi fiul său, pârâtul B. cât şi voinţa reală a părţilor aceea ca imobilul să fie cumpărat de recurent, iar în contractul autentic şi public, cumpărător să figureze doar intimatul-pârât.

Motivul avut în vedere de recurent şi fiul său, pârâtul B. la încheierea contractului prin interpunerea de persoană a fost evenimentul rutier din Slovenia.

Datorită relaţiei dintre recurent şi fiul său, s-au aflat în imposibilitate morală să preconstituie un înscris probator al voinţei reale la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în acest caz fiind admisibilă proba cu martori.

Recurentul a făcut trimitere la declaraţia martorului F. care a confirmat că datorită accidentului rutier din Slovenia imobilul a fost cumpărat pe numele fiului recurentului şi a susţinut că pârâtul B. a afirmat că garajul din Arad, strada x, precum şi imobilul care face obiectul prezentei cauze îi revin recurentului şi s-a înţeles cu fiul său să îi restituie garajul din strada x şi imobilul din strada x, însă ulterior s-a răzgândit şi i-a cerut 10 camioane, lucru cu care recurentul nu a fost de acord.

Martorul G. a confirmat că în urma evenimentul rutier ce a avut loc în Slovenia, la sfatul avocaţilor, contractul de vânzare cumpărare autentic şi public din prezenta cauză a fost simulat, s-a încheiat prin interpunere de persoană, în locul adevăratului cumpărător, respectiv în locul recurentului, fiind menţionat pârâtul B. în calitate de cumpărător. Totodată a susţinut că imobilul nu a fost cumpărat pentru fiul recurentului, iar imobilul a fost în posesia recurentului, până când a fost îndepărtat de poliţie la solicitarea fostei sale soţii.

De la cumpărare şi până la apariţia neînţelegerilor dintre părţi, imobilul în litigiu s-a aflat în posesia şi folosinţa recurentului.

Recurentul a mai arătat că prin răspunsurile la interogatoriu pârâtul B. a recunoscut că nu a avut bani pentru plata preţului imobilului în litigiu iar banii cu care s-a achitat preţul provin de la părinţii săi, că a existat o nelinişte cu privire la recuperarea prejudiciului cauzat în evenimentul rutier din Slovenia, că au existat discuţii între recurent şi fiul său privind înscrierea imobilului în litigiu pe numele reclamantului, însă aceste discuţii nu au fost finalizate printr-o înţelegere.

De asemenea, pârâtul C. a recunoscut că alături de fiul recurentului, la negocierea şi încheierea contractului au participat şi recurentului şi soţia acestuia, că a primit acţiunea de la pârâtul B., care împreună cu fosta soţie, H. s-au deplasat la locuinţa pârâtului şi l-au ajutat la redactarea întâmpinării.

În ceea ce priveşte existenţa evenimentului care a generat încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin simulaţie, recurentul a susţinut că a fost dovedită cu ajutorul înscrisurilor şi a probelor testimoniale administrate în cauză.

Recurentul a precizat că nu este de esenţa simulaţiei existenţa unei împrejurări de fapt sau a unor considerente anume care determină voinţa părţilor de a simula, ci simulaţia poate exista valabil, chiar prin simpla voinţă a părţilor fără nicio justificare expresă.

Împrejurarea că bunurile imobile comune au rămas în proprietatea recurentului şi a fostei soţii, precum şi faptul că aceştia au achiziţionat un teren agricol de 1 ha ca bun comun, ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, nu exclude caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte acţiunea ce a format dosarul civil nr. x/2022 al Tribunalului Arad recurentul a arătat că nu are cunoştinţe juridice, iar avocatul angajat a formulat acţiunea şi a înregistrat-o fără să îl mai consulte. După înregistrarea acţiunii s-a consultat cu alţi avocaţi iar aceştia au fost de părere că există o simulaţie a actului juridic prin interpunere de persoană, motiv pentru care a renunţat la judecată în dosarul civil nr. x/2022 şi a promovat acţiunea din prezenta cauză.

Aceste împrejurări nu pot fi reţinute ca declaraţii oscilante ale recurentului şi mai mult nu pot înlătura starea de fapt reală ce rezultă din probele administrate în cauză doar pe o eroare a avocatului care a redactat acţiunea din dosarul civil nr. x/2022, dosar în care a renunţat la judecată, nu s-au administrat probe, nu există autoritate de lucru judecat sau putere de lucru judecat, cererea de chemare în judecată nefiind semnată de către recurent.

Din ansamblul tuturor probelor administrate în cauză, înscrisuri, interogatorii, declaraţii martori, rezultă cu certitudine că actul secret a existat între părţile contractante, că voinţa reală a părţilor este aceea ca terenul în litigiu să fie cumpărat de recurentul A. iar nu de fiul său, B., că suma cu care s-a achitat preţul provine de la recurent, iar motivul pentru care a recurs la simulaţie prin interpunere de persoană îl constituie accidentul rutier din Slovenia.

Concluzionând, recurentul a susţinut că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au făcut o apreciere judicioasă a probelor administrate în cauză, nu au luat în considerare conţinutul integral al declaraţiilor martorilor, omiţând în mare măsură părţi din declaraţiile acestora la care a făcut referire în memoriul de recurs.

Faţă de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat în fapt şi în drept, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs.

II.2. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât B., la data de 30 decembrie 2024 a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-pârât a arătat faptul că recurentul a indicat în mod formal incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în contextul în care memoriul de recurs nu conţine critici de nelegalitate ci o trimitere repetată la aspecte privind modul de analiză al probatoriului de către instanţa de apel, fiind criticate exclusiv aspecte de temeinice, iar nu aplicarea greşită a prevederilor legale menţionate raportat la starea de fapt stabilită de instanţa de apel.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a susţinut că în cazul interpunerii de persoane, acordul simulatoriu, presupune participarea la înţelegere a tuturor celor trei participanţi (persoana interpusă precum şi cei doi contractanţi reali). După cum a reţinut şi instanţa de apel, când se încheie o simulaţie prin interpunere de persoane, toate cele trei subiecte de drept sunt părţi ale acordului simulatoriu, prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că vânzătorii C. şi D. nu au avut cunoştinţă de existenţa vreunei înţelegeri secrete.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la posesia imobilului, intimatul-pârât a arătat că recurentul nu s-a comportat ca un proprietar al imobilului, iar după cum a reţinut şi instanţa de apel, ajutorul dat de reclamant a fost explicabil prin prisma relaţiei tată-fiu. Recurentul avea acces la imobil prin prisma raporturilor de familie, iar nu prin existenţa unor acorduri secrete, motiv pentru care nu existat nici un act secret, nici un acord simulatoriu, nici un animus simulandi, atât în raporturile cu terţii cât şi în raporturile cu vânzătorul şi cu reclamantul, singurul act care a produs şi produce efecte fiind contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică.

Declaraţiile de mator şi interogatoriile administrate în cauză nu se coroborează cu susţinerile recurentului, ci acestea au confirmat că a existat un singur act juridic încheiat, respectiv contractul de vânzare cumpărare, autentificat sub nr. x/10.07.2019, în condiţiile în care conform art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revenea reclamantului.

Intimatul a solicitat respingerea susţinerilor recurentei referitoare la cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Arad întrucât în respectivul litigiu recurentul a solicitat constatarea existenţei unui contract de împrumut având drept obiect suma de bani cu care s-a achiziţionat imobilul situat în mun. Arad, str. x, jud. Arad şi obligarea pârâtului la restituirea presupusului împrumut, în timp prin prezenta acţiune doreşte să devină proprietar exclusiv asupra bunului, cu toate că reclamantul era căsătorit cu mama intimatului, H., la data presupusei simulaţii, astfel că orice bun dobândit ar fi avut natura unui bun comun. Prin urmare, susţinerile din litigiul menţionat confirmau caracterul real al contractului de vânzare - cumpărare, fiind exclusă o eventuală simulaţie, contractul reprezentând voinţa reală a părţilor, solicitându-se doar restituirea unui ipotetic împrumut.

A mai susţinut intimatul-pârât că în contextul în care asociaţii unei societăţi de răspundere limitată nu răspund cu patrimoniul propriu pentru datoriile societăţii, în mod corect prima instanţă a reţinut lipsa unui risc patrimonial pentru reclamant care ar fi putut ipotetic justifica un acord simulatoriu.

Concluzionând, intimatul a susţinut că în situaţia în care starea de fapt reală ar fi fost cea prezentată de recurent, respectiv evitarea existenţei unor bunuri în patrimoniul acestuia, pentru a evita urmărirea lor de către creditori, atunci contractul de vânzare-cumpărare ar fi trebuit să fie unul real, iar nu unul simulat, tocmai pentru a evita promovarea de către terţi a unei acţiuni în declararea simulaţiei.

La data de 13 ianuarie 2025 intimaţii-pârâţi C. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului formulat în cauză.

Intimaţii-pârâţi au susţinut că, în calitate de vânzători nu au avut cunoştinţă de existenţa vreunei înţelegeri secrete, nici unui act secret, nici unui acord simulatoriu, iar la negocierea preţului a fost de faţă toata familia recurentului, însă fiul B. dorea să achiziţioneze imobilul.

Preţul contractului a fost încasat prin transfer bancar din contul intimatului-pârât B., pe care îl ştia ca fiind adevăratul cumpărător.

Concluzionând, intimaţii-pârâţi au susţinut că singurul act juridic care există este contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/14.07.2020, semnat în prezenţa notarului între aceştia în calitate de vânzători şi intimatul-pârât B., în calitate de cumpărător real.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 aprilie 2025 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamant din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului-pârât că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentului-reclamantului referitoare la îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea simulaţiei privesc interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1290, 1291 şi 1292 C. civ. şi pot fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar recursul formulat în cauză conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.

În ceea ce priveşte motivele ce pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurentul a susţinut că simulaţia a avut loc între acesta şi fiul său astfel încât, pentru validitatea acesteia, nu era necesar să participe şi vânzătorii pârâţi, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Criticile sunt susceptibile a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât recurentul susţine aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează condiţiile simulaţiei, respectiv dispoziţiile art. 1290 C. civ.

Susţinerile sunt, însă, nefondate.

Simulaţia, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 C. civ. reprezintă operaţiunea juridică care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial de un al doilea act secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.

Simulaţia poate îmbrăca trei forme: actul fictiv (actul public este încheiat numai de formă), actul deghizat (în actul public se indică un anumit act juridic, iar în actul secret se arată adevăratul act juridic încheiat de părţi - deghizare totală, respectiv adevăratele clauze convenite de părţi - deghizare parţială) şi interpunerea de persoane (actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public).

Fiind invocată, prin cererea introductivă, simulaţia prin interpunere de persoane drept fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte notează că, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere că prin această formă de simulaţie ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană căreia îi asigură anonimatul, fiind necesară cunoaşterea acestei interpuneri de către părţile din contractul public.

Astfel, simulaţia prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulaţie relativă, deoarece poartă asupra unuia dintre elementele actului juridic, şi subiectivă, întrucât actul public ascunde una dintre părţile actului secret, acordul simulatoriu vizând identitatea uneia dintre părţile actului juridic.

Aplicând acest raţionament speţei de faţă, în raport cu limitele de învestire a primei instanţe sub aspectul obiectului şi al cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public E. sub nr. x din 14.07.2020 expunând mecanismul juridic al simulaţiei prin interpunere de persoane.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, această formă de simulaţie presupune un acord simulatoriu la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv contractanţii din actul secret şi cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, şi un contract public, încheiat între o parte din contractul secret şi o a treia persoană din acordul simulatoriu. Drept consecinţă a acestei caracteristici, în cazul interpunerii de persoane, prin participarea terţului contractant la încheierea acordului simulatoriu dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse.

Faţă de structura simulaţiei prin interpunere de persoane, aceasta presupune cu necesitate ca la acordul simulatoriu să participe toţi trei actori ai săi, astfel încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns. Ambele părţi din contractul aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele sa se producă fata de o terţă persoana, căreia i se asigura anonimatul tocmai prin simularea persoanei.

Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 1289 alin. (1) C. civ., care statuează că "Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal"; acest text de lege, precum şi art. 1290 C. civ. care vorbesc despre actul secret şi actul public, vădesc premisa reglementării, care e aceea că toate părţile urmăresc în mod conştient efectuarea unei asemenea operaţiuni juridice.

Ca atare, pentru a înlătura efectele contractului simulat şi a da eficienţă contractului secret, acţiunea în simulaţie presupunea dovedirea manifestării de voinţă concordantă a recurentului-reclamant şi a intimaţilor-pârâţi B., C. şi D., în sensul că recurentul este adevăratul cumpărător al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare iar nu intimatul-pârât B. care figurează în calitate de cumpărător în contractul public, aspect pe care instanţa de apel nu l-a reţinut.

Prin urmare, teza juridică ce stă la baza susţinerilor formulate prin motivele de recurs potrivit căreia nu era necesar, pentru validitatea simulaţiei, ca intimaţii-pârâţi, în calitate de vânzători, să participe în cadrul simulaţiei, este neconcordantă cu regula de drept a simulaţiei prin interpunere de persoană şi cu raporturile juridice pe care ea le presupune.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că actul secret, respectiv voinţa reală a părţilor, poate fi dovedită prin orice mijloc admisă de lege, atât cu probe directe cât şi cu ajutorul probelor indirecte.

Critica vizează aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a art. 1292 C. civ. potrivit căruia "Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit", motiv care urmează a fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest temei legal permite terţului care introduce acţiunea în simulaţie să facă dovada caracterului simulat al contractului public prin orice mijloc de probă, în considerarea faptului că pentru terţ contractul simulat are valenţele juridice ale unui fapt juridic. Acelaşi beneficiu este recunoscut şi părţilor, dar numai când acestea pretind că acordul simulatoriu are caracter ilicit.

Înalta Curte constată că nu a fost invocată o eventuală cauză ilicită a contractului de vânzare cumpărare, prima instanţă apreciind, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii faptul că aceasta ar fi putut fi invocată doar de către eventualii creditori ai reclamantului, singurii ce ar putea fi afectaţi de conduita reclamantului, şi nu pârâtul pretins participant la operaţiunea simulatorie.

Cu toate acestea, prima instanţă, raportat la divergenţele dintre părţi şi la natura relaţiilor de familie dintre reclamant şi pârât (tată-fiu) a administrat proba cu martori în dovedirea acordului secret invocat de reclamant.

Pe cale de consecinţă, deşi instanţele de fond nu au avut în vedere existenţa unei cauze ilicite în sensul prevederilor art. 1292 C. civ., în cauză au fost audiaţi martorii propuşi de reclamant în dovedirea acordului simulatoriu.

Astfel, pe palierul probei contractului secret, nu se identifică o aplicare eronată a prevederilor 1292 C. civ. deoarece instanţa de fond a argumentat care sunt împrejurările faptice care permit derogarea de la regula imposibilităţii probării unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 de RON cu martori sau prezumţii (şi anume existenţa relaţiilor de rudenie) iar în prezenţa unor astfel de împrejurări, confirmate de instanţa de apel – contrar susţinerilor din recurs, reclamantul a avut posibilitatea de a dovedi existenţa contractului secret şi cu alte mijloace de probă decât înscrisul, fiindu-i încuviinţată inclusiv proba cu martori.

În cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a circumscris înţelegerea prin raportare la cele două părţi şi s-a referit la probele administrate cauzei în decelarea concluziei inexistenţei înţelegerii secrete, fără a îi impune recurentului obligaţia prezentării unui contraînscris.

Pentru aceste motive, sunt nefondate susţinerile recurentului referitoare la dovada simulaţiei, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1292 C. civ.

Printr-o altă critică ce poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că nu este de esenţa simulaţiei existenţa unei împrejurări de fapt sau a unor considerente anume care determină voinţa părţilor de a simula, ci simulaţia poate exista valabil, chiar prin simpla voinţă a părţilor fără nicio justificare expresă.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în acord cu recurentul, a reţinut că nu are importanţă dovedirea scopului intenţiei părţilor de a simula şi a făcut trimitere la susţinerile din cererea de apel prin care recurentul a susţinut că nu este necesară o justificare expresă pentru ca simulaţia să poată fi validă.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este situaţia analizată în cauză.

Prin urmare, prin considerentele sale, instanţa de apel nu a invalidat argumentele recurentului referitoare la faptul că simulaţia poate exista valabil, chiar prin simpla voinţă a părţilor, fără nicio justificare expresă ci a apreciat că acestea nu au relevanţă în cauză atâta timp cât reclamantul nu a administrat probele care să ateste în mod direct existenţa acestei simulaţii invocate.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel nu a interpretat diferit şi nici nu a înlăturat susţinerile recurentului referitoare la motivul determinant al încheierii simulaţiei, însă a apreciat că simulaţia prin interpunere de persoane nu a fost dovedită, susţinerile recurentului fiind astfel, nefondate şi cu privire la acest aspect.

În ce priveşte celelalte criticile din memoriul de recurs subsumate de recurent punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1290-1292 C. civ. au fost invocate formal, întrucât, în realitate, recurentul nu critică modul de aplicare a respectivelor norme de drept material, ci urmăreşte stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare, cu privire la dovada caracterului simulat a contractului de vânzare cumpărare încheiat între intimaţii-pârâţi.

Astfel, recurentul critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanţa de apel, reclamând că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, din răspunsurile intimaţilor-pârâţi la interogatorii, precum şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză rezultă că actul secret a existat între părţile contractante iar că voinţa reală a recurentului şi a fiului său, intimatul-pârât B., a fost aceea ca imobilul în litigiu să fie cumpărat de recurent iar nu de fiul său.

Recurentul a susţinut de asemenea, tot prin raportare la probele administrate, că în cauză suma cu care s-a achitat preţul contractului de vânzare-cumpărare provine de la reclamant iar motivul pentru care a recurs la simulaţie prin interpunere de persoane îl constituie accidentul rutier din Slovenia.

A mai susţinut recurentul faptul că instanţa de apel nu a apreciat în mod corect probele administrate, în cauză, nu a luat în considerare conţinutul integral al declaraţiilor de martor ci a avut în vedere doar părţi din conţinutul acestora.

Criticile deduse judecăţii fac referire la modalitatea în care instanţa a administrat şi apreciat probatoriile necesare soluţionării cauzei, a dat valoare şi a interpretat declaraţiile martorilor şi răspunsurile la interogatoriu neputând fi avute în vedere de instanţa de control judiciar pentru a realiza controlul de legalitate specific căii extraordinare de atac, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate susţinerile recurentului referitoare la împrejurările în care a fost redactată şi depusă acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Arad şi nici cele prin care recurentul a arătat că a renunţat la judecata acesteia, întrucât nu pot fi identificate critici de nelegalitate a hotărârii recurate, acestea vizând chestiuni de fapt ce excedează controlului judiciar al instanţei de recurs.

În aceeaşi manieră, recurentul a susţinut că bunurile comune care au rămas în proprietatea sa şi a soţiei, precum şi achiziţionarea unui teren agricol împreună cu soţia sa după perfectarea contractului de vânzare cumpărare dintre intimaţii-pârâţi, nu exclud caracterul simulat al acestuia din urmă.

Or, maniera în care, analizând probele administrate şi elementele de fapt ale pricinii, instanţa de prim control judiciar a stabilit situaţia de fapt (în deplină consonanţă cu atributul recunoscut instanţelor fondului) nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta fază procesuală.

Prin urmare, considerentele instanţei de apel prin care a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului simulat al contractului, în baza probelor administrate şi a prezumţiilor se opun cu caracter definitiv în prezenta pricină, nemaiputând fi infirmate de către instanţa de recurs, din moment ce în prezenta cale extraordinare de atac nu este posibilă, astfel cum s-a arătat, o nouă evaluare a probatoriului câştigat judecăţii.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca recursul ca nefondat.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa şi având în vedere că intimatul-pârât B. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul.

Întrucât intimatul-pârât B. a făcut dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 14.211 RON cu facturile nr. x din data de 18.12.2024 şi nr. x din data de 26.08.2025 aflate la dosar, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata acestora, în favoarea intimatul-pârât B., însă nu în cuantumul menţionat, ci în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere complexitatea medie a cauzei şi soluţionarea acesteia la primul termen acordat în cauză, într-un cuantum redus la o valoare de 5.000 RON, la care se adaugă valoarea cheltuielilor de transport cu avionul, în cuantum de 1.077 RON efectuate conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, recurentul nefăcând dovada efectuării celorlalte cheltuieli de judecată solicitate, în cuantum de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de cazare şi deplasare.

Pentru considerentele expuse, urmează ca recurentul să fie obligat la plata sumei totale de 6.077 RON către intimatul-pârât B. cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 254 din data de 08 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6.077 RON către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2025.