Liability of penitentiary for prison overcrowding: application of State's objective liability vs. institutional tort fault for systemic detention conditions

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2026

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 02.08.2023 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 16.08.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Bucureşti-Rahova la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro pentru încălcarea drepturilor recunoscute de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin nerespectarea condiţiilor de detenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 9103/06.12.2023, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată prin întâmpinări şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 804/07.06.2024 Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâte. De asemenea, instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., încarcerat la Penitenciarul Bucureşti Rahova, în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Bucureşti Rahova şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a unor daune morale în cuantum de 5.740 euro.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 242A din 11 martie 2025 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva sentinţei civile nr. 804/07.06.2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 242A din 11 martie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă au formulat recurs recurentul pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova şi recurenta pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Recursul recurentului-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Se susţine că, raportându-se la cauza Rezmiveş şi alţii c. României, instanţa de apel a reţinut că, atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa spaţiului dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformităţii unei anumite situaţii cu art. 3 din CEDO, însă a apreciat că potrivit art. 4 din Ordinul 2772/2017 directorii de penitenciare trebuie să ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor ordinului şi, deci, pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie.

Or, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, cât şi de ÎCCJ, condiţiile de detenţie, în special supraaglomerarea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, sa organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Pavalache contra României).

Arată că ANP şi penitenciarelor din subordine le revine un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, în acest sens pronunţându-se şi CEDO care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 46 din Convenţie, ce impun statului obligaţia legală de a aplica măsurile generale şi/sau individuale corespunzătoare pentru a soluţiona problema supraaglomerării din locurile de detenţie şi problema condiţiilor precare de detenţie, în conformitate cu principiile Convenţiei, şi a garanta astfel drepturile persoanelor aflate în detenţie.

În sensul celor arătate, solicită instanţei să aibă în vedere faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor se află în imposibilitatea obiectivă de a se conforma standardelor naţionale în materia condiţiilor de detenţie.

Invocă Hotărârea în cauza Polgar împotriva României, în care s-a reţinut că printr-o decizie a ICCJ a fost stabilită răspunderea pecuniară a Statului, şi nu a autorităţilor subordonate, pentru condiţiile inadecvate de detenţie, instanţa supremă întemeindu-şi soluţia pe faptul că problema condiţiilor de detenţie are un caracter structural, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea-pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfuncţionalităţi sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenţie, ci Statului, care este răspunzător de politica penală.

Din aspectele anterior expuse rezultă că nu se poate angaja răspunderea acestei unităţi fată de reclamant, întrucât nu se poate stabili în sarcina sa nici măcar cea mai uşoară culpă în producerea prejudiciului, astfel încât reclamantul ar fi trebuit să se îndrepte împotriva Statului Român.

În concluzie, în speţă nu poate fi antrenată răspunderea civilă a autorităţii publice pentru lipsa, în ceea ce o priveşte, a faptei ilicite, faţă de împrejurările pe care le menţionează reclamantul ca ar fi determinat producerea prejudiciului.

Astfel, consideră că instanţa de apel în mod eronat a făcut trimitere la dispoziţii naţionale şi europene, fără a ţine cont de lipsa faptei ilicite a Penitenciarului Bucureşti Rahova, care se află în situaţia lipsei de decizie şi control în privinţa numărului mare de deţinuţi alocaţi şi a spaţiilor insuficiente pentru cazarea acestora.

Susţine că maniera contradictorie a raţionamentului juridic adoptat de instanţa de apel, fără a arăta la situaţia concretă supusă judecăţii, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate în sensul că răspunderea patrimonială a statului este exclusă prin prisma unor reguli derogatorii de la regimul ce guvernează răspunderea particularilor, date fiind reperele obligatorii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi lipsa analizei apărărilor prin care Penitenciarul Bucureşti Rahova a contestat fapta ilicită imputată şi vinovăţia, ca elemente ale răspunderii civile delictuale, în contextul în care Statul este cel care stabileşte politica penală în ceea ce priveşte gestionarea resurselor financiare, împiedică exercitarea controlului judiciar cu referire la criticile subsumate aspectelor de fond ale judecăţii, ceea ce denota întrunirea în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (8) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi implicit respingerea pretenţiilor reclamantului.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a cuprins solicitarea de respingere a acţiunii formulate împotriva ANP pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant, legal citat, nu a formulat întâmpinare.

Pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul formulat de către pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de ANP, în principal pentru lipsa calităţii procesual pasive a acesteia, iar în subsidiar, pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în privinţa ANP.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova este fondat, în timp ce recursul declarat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor este tardiv formulat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

II.1. Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă în raport cu excepţia tardivităţii, invocată de instanţă din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 485 din C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit dovezii de comunicare aflată la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, decizia atacată a fost comunicată recurentei-pârâte în data de 23 aprilie 2025, iar calea de atac a fost transmisă prin poşta electronică la data de 18 iulie 2025, astfel cum rezultă din emailul aflat la dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

Or, raportat la datele menţionate, recursul a fost declarat cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., calculat potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din C. proc. civ., care s-a împlinit la 26 mai 2025, într-o zi de luni.

În cauza de faţă, se constată şi faptul că recurenta nu a invocat intervenită nicio împrejurare, temeinic justificată, care să o fi pus în imposibilitate obiectivă pentru exercitarea căii de atac în termenul legal şi nici nu a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului.

Ca atare, se constată că recursul pârâtei a fost formulat cu nerespectarea termenului legal impus de dispoziţiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ.

Dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei tardivităţii recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii fiind o excepţie de procedură absolută şi peremptorie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 242A din 11 martie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova

Preliminar, sub aspectul împrejurărilor esenţiale ale cauzei, aşa cum au fost stabilite de instanţele fondului, Înalta Curte reţine că prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Bucureşti-Rahova la plata unor despăgubiri pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale recunoscute de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin nerespectarea condiţiilor de detenţie, invocând că nu i se asigură minim 4 mp în celulă şi nici aer condiţionat, că în celulă nu intră aer suficient, din cauza gratiilor de tip plasă de la geam, că în celulă sunt gândaci, că nu primeşte apă minerală în timpul caniculei, iar la curtea de aer nu are toaletă; totodată, Penitenciarul nu-i respectă regimul alimentar şi nu-i asigură un imam, discriminându-l din cauza religiei musulmane.

Prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, iar pe fond a reţinut că "reclamantul a dovedit exclusiv că nu i s-a acordat spaţiul minim de cazare", fiind înlăturate toate celelalte susţineri în fapt privind condiţiile necorespunzătoare de detenţie, astfel că acesta este îndrituit la acordarea unor daune morale în cuantum de 5.740 euro.

Instanţa de apel, analizând criticile pârâţilor referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, a reţinut că "în cauză se verifică identitatea cerută de art. 36 din C. proc. civ., întrucât atât apelantul Penitenciarul Prahova cât şi apelanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor aveau obligaţia legală de a asigura intimatului-reclamant executarea pedepsei privative de libertate în condiţiile stabilite de Ordinul MJ nr. 2772/C/2017, referitoare la spaţiul minim de detenţie alocat intimatului-reclamant".

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a apelantelor; cu privire la existenţa faptei ilicite, aceasta a fost identificată ca fiind fapta omisivă de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de a asigura spaţiul minim de 4 mp pentru fiecare deţinut, prevăzută de art. 9 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul MJ nr. 2772/C/2017.

Cu privire la vinovăţie, instanţa de apel a consemnat că: "(…) Curtea apreciază că potrivit standardului de aplicare a articolului 3 răspunderea pentru neasigurarea condiţiilor de detenţie este una obiectivă, astfel încât nu mai este necesară a fi dovedită atâta vreme cât a fost dovedită fapta ilicită."

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul pârât penitenciar a criticat, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect în cauză dispoziţiile de drept material în baza cărora poate fi angajată răspunderea sa civilă delictuală, cu referire la condiţiile necorespunzătoare de detenţie, arătând în acest context că – raportat şi la jurisprudenţa europeană în materia de faţă – nu este îndeplinită cerinţa vinovăţiei, deoarece penitenciarul nu este în măsură să îşi îndeplinească obligaţia de asigurare a spaţiului minim în absenţa unei finanţări corespunzătoare din partea statului.

În raport cu limitele obiective ale învestirii instanţei de apel, pretenţiile reclamantului decurgând din absenţa spaţiului minim pentru perioada detenţiei trebuie analizate atât din perspectiva dispoziţiilor de drept intern, dar şi din perspectiva prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevederi care interzic tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante şi care impun obligaţii pozitive în sarcina statelor membre.

Înalta Curte observă că, în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, răspunderea penitenciarului pârât are caracter secundar şi se raportează la aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ şi la gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român, neputând fi reţinută atunci când acesta din urmă nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, astfel cum rezultă ele din legea naţională şi din jurisprudenţa europeană evocată.

Fără a nega faptul că Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în nume propriu şi prin penitenciarul aflat în subordinea sa, în care reclamantul a fost încarcerat, precum şi Ministerul Justiţiei au obligaţia de a asigura condiţiile legale de detenţie, pentru respectarea drepturilor persoanelor faţă de care s-au dispus pedepse sau măsuri, instanţa de recurs constată că problema spaţiilor de cazare reprezintă o problemă structurală şi sistemică ce nu putea fi rezolvată decât de Statul Român, în sarcina sa impunându-se obligaţii pozitive de a asigura respectarea drepturilor cetăţenilor prin rezolvarea problemelor de politică penală, organizând sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană.

Este de reţinut în acest sens că, în Hotărârea pilot din 25 aprilie 2017, Rezimveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit, în acest sens, că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de obicei, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu, pct. 199).

Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor circumstanţe ce excedează culpei propriu-zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.

Revenind la cauza de faţă, Înalta Curte constată că, în apărare, pârâtul Penitenciar a invocat prin cererea de apel că absenţa condiţiilor corespunzătoare de detenţie nu i se datorează, că în speţă conduita sa este lipsită de cea mai mică culpă, deoarece în mod obiectiv nu poate asigura condiţii de detenţie cât timp resursele financiare necesare pentru creşterea spaţiului de detenţie nu sunt la dispoziţia sa.

Curtea de apel a răspuns acestei apărări arătând că răspunderea pentru încălcarea art. 3 din Convenţia EDO a fost configurată ca o răspundere obiectivă, ceea ce face ca ea să opereze independent de existenţa unei culpe.

Noţiunea de răspundere obiectivă – reţinută în cauză de Curtea de apel – presupune că în materia respectivă se angajează răspunderea subiectului pasiv al acestei răspunderi independent de culpă (vinovăţie), cu justificarea necesităţii sale prin prisma riscului activităţii în cadrul căreia s-au produs încălcări ale drepturilor civile ale celor care au calitatea de subiect activ al răspunderii.

Înalta Curte reţine că în pricinile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru condiţii neconforme de detenţie, răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligaţiile sale pozitive, aşa cum acestea au fost relevate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu impun săvârşirea faptei ilicite cu intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă, ca forme ale vinovăţiei, instanţa de contencios european fiind constantă în a aprecia că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov contra Republica Moldova, Păvălache contra României), prin art. 3 din Convenţie fiind instituită, în sarcina autorităţilor, obligaţia pozitivă de a se asigura că orice persoană privată de libertate execută pedeapsa în condiţii care nu o supun unei suferinţe sau încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla contra Poloniei şi Enăşoaie contra României).

Cu toate acestea, în privinţa pârâtului penitenciar, instanţele de fond au analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma prevederilor art. 1349 şi următoarele C. civ. (dreptul comun în materia răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii) şi au reţinut concret existenţa unei fapte ilicite a pârâtului constând în nesocotirea obligaţiei legale de a asigura deţinuţilor un spaţiu minim.

Or, se poate observa în acest context că raportarea la dreptul comun în materia răspunderii necesita examinarea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale (inclusiv a vinovăţiei).

Totodată, răspunderea obiectivă care operează independent de vinovăţie a fost atribuită prin jurisprudenţa europeană evocată Statului Român şi nu instituţiilor sale cu personalitate juridică, chemate în judecată în mod distinct.

De aceea, se reţine, pe de-o parte, că răspunderea obiectivă la care se referă instanţa de apel nu aparţine pârâtului penitenciar, ci Statului Român, şi pe de altă parte că în vederea angajării răspunderii Penitenciarului Bucureşti Rahova era necesară analiza tuturor condiţiilor răspunderii pentru fapta ilicită, inclusiv a vinovăţiei.

Se remarcă astfel că din considerentele deciziei recurate această analiză lipseşte; apelantul pârât – în prezent recurent – a invocat în apel apărările sale, cărora prima instanţă nu le-a răspuns, iar instanţa de apel a considerat în mod eronat că chestiunea lipsei de vinovăţie invocată nu este relevantă pentru soluţionarea cauzei.

În acest context, devine incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru că o corectă aplicare a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ. impunea analiza cerinţei vinovăţiei, dar şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că reţinerea răspunderii obiective – atribuită de instanţa europeană în realitate Statului şi nu pârâtului din cauză – şi totodată analiza cererii prin prisma art. 1357 C. civ. nu pot fi reţinute deopotrivă.

Se impune, pentru aceste motive, admiterea recursului, potrivit art. 497 C. proc. civ., şi rejudecarea căii de atac declarate de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva hotărârii primei instanţe.

Cu această ocazie, vor fi examinate apărările concrete privitoare la faptele relevante cauzei formulate de acest pârât, care a susţinut că, în absenţa unei finanţări a activităţii sale, nu avea obiectiv posibilitatea de a lua măsuri pentru creşterea spaţiului alocat deţinuţilor.

În această analiză, este necesar a se stabili, prin raportare la fapta ilicită invocată, dacă pârâtul este responsabil de omisiunea de a acţiona pentru înlăturarea situaţiei reclamate, a deficienţelor structurale constatate, privind condiţiile de detenţie în penitenciarele din România, sub aspectul supraaglomerării acestora şi condiţiilor precare de deţinere.

De asemenea, în cadrul analizei, este relevantă o eventuală imposibilitate obiectivă a instituţiei penitenciar de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia europeană, preluat şi în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de executare a detenţiei, fiind necesar a se stabili dacă prejudiciul invocat de reclamant, raportat la condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, a fost cauzat de împrejurări independente de posibilităţile de decizie şi control ale instituţiei chemate în judecată. O atare statuare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia situaţia determinată de o problemă structurală şi sistemică – supraaglomerarea penitenciarelor – angajează o adevărată răspundere obiectivă a statului.

Cum s-a argumentat deja, recursul declarat de ANP va fi respins ca tardiv formulat; de aceea, soluţia dată căii de atac a apelului declarată de acest pârât a devenit definitivă şi rejudecarea la instanţa de apel va privi exclusiv apelul declarat de pârâtul Penitenciarul Bucureşti Rahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 242A din 11 martie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova şi intimatul-reclamant A..

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Bucureşti Rahova împotriva deciziei nr. 242A din 11 martie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu recurenta – pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi intimatul – reclamant A..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2026.