Exclusion of post-event restoration works from historical monument stamp exemption despite statutory "protection" language

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la data de 27 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice (2%), în sumă totală de 382.940.57 RON, reprezentând valoarea actualizată (a debitului principal) cu indicele de inflaţie (indicele preţurilor de consum), alcătuită din: (i) suma de 326.741.1 RON, reprezentând cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, (ii) suma de 56.199.47 RON, reprezentând indicele de inflaţie calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, în sumă de 50.242,04 RON, calculată pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, până la data de 31.01.2023, anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi va curge în continuare până la plata efectivă a debitului principal, respectiv a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi în sumă de 302.562,26 RON, calculate pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, până la data de 31.01.2023, anterior introducerii cererii de chemare în judecată şi vor curge în continuare până la plata efectivă a debitului principal. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente soluţionării cauzei.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 221, art. 224, art. 902, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., art. 29 şi art. 31 din Legea 350/2001, art. 3 alin. (3) din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii 350/2001, art. 194 şi 435 din C. proc. civ., precum şi celelalte temeiuri de drept indicate în conţinutul cererii de chemare în judecată.

La data de 4 aprilie 2023, pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât reconvenţional Institutul Naţional al Patrimoniului la exceptarea pârâtei de la plata timbrului monumentelor istorice aferent A. Ediţia 2021, precum şi deducerea din pretenţiile (eventual) admise din cererea de chemare în judecată a sumei de 480.932,588 RON pentru care se va dispune exceptarea, cu obligarea reclamantului-pârât reconvenţional la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2024 pronunţată de Tribunalul Cluj – secţia civilă a fost admisă cererea formulată de către reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 382.940,57 RON, reprezentând valoarea actualizată a debitului principal cu indicele de inflaţie, din care 326.741,1 RON constituie debit principal (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. organizat în anul 2021) şi 56.199,47 RON, reprezentând indicele de inflaţie calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice, dobândă legală penalizatoare în cuantum de 50.242,04 RON, calculată până la data de 31.01.2023, urmând a curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal şi suma de 302.562,26 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate până la data de 31.01.2023, ce vor curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de către pârâta reclamantă reconvenţional A. S.R.L..

A fost respinsă solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 160/A/2024 din 16 mai 2024, Curtea de Apel Cluj – secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 10/11.01.2024 a Tribunalului Cluj – secţia civilă. A fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 17615 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Precizând că a structurat recursul pe două capitole, recurenta a învederat că acestea vizează atât soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, cât şi soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, iar fiecare dintre acestea cuprind motive proprii de casare.

4.1. Cu privire la cererea reconvenţională, recurenta a susţinut că, prin intermediul acesteia, a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, în baza art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cuantumul timbrului revendicat de reclamantă fiind de 382.940,57 RON, în timp ce cuantumul lucrărilor de protejare a monumentului istoric plătite de pârâtă a fost de 480.932,58 RON, precizând că lucrările au vizat înlăturarea degradărilor aduse Parcului Central Simion Bărnuţiu din Cluj-Napoca în cursul A. 2021, cât şi a celor existente anterior festivalului, cauzate de uzura firească.

În menţinerea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 422/2001 republicată, în privinţa tipurilor de lucrări ce pot constitui temei pentru exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, reţinând greşit că lucrările desfăşurate de pârâtă (de înlăturare a degradărilor, stricăciunilor şi deteriorărilor generate de manifestarea organizată şi de readucere în starea iniţială) nu se circumscriu sferei de "intervenţii" reglementate de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 şi care nu au modificat substanţa sau aspectul monumentului istoric.

Interpretarea dată de instanţă acestor texte legale contravine normelor de tehnică legislativă, art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nefăcând nicio trimitere la prevederile art. 23 alin. (2) din aceeaşi lege şi nici nu foloseşte terminologia specifică a acestui din urmă articol.

Principiul unităţii terminologice, consacrat de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, ce prevede că în limbajul normativ acaleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni, are ca scop asigurarea înţelegerii depline, fără echivoc, a textului de lege către destinatar.

Astfel, dacă premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice ar fi fost doar realizarea de investiţii, în sensul art. 23 din lege, exprimarea legiuitorului ar fi fost alta, utilizând aceiaşi termeni, astfel încât să fie exclus echivocul, recurenta indicând felul în care ar fi putut fi redactat textul legal.

Or, legiuitorul în cuprinsul art. 51 ali. (6) din Legea nr. 422/2001 s-a referit la protejarea monumentelor, nu la intervenţiile asupra acestora, protejare care se bucură de o definiţie proprie, iar principiul unităţii terminologice impunea ca interpretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să se facă prin raportare la definiţia protejării dată de art. 2 alin. (3). Prevalându-se de dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi ale art. 36 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, consideră că, în situaţia în care premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice ar fi presupus doar realizarea unor intervenţii asupra monumentului istoric, în sensul art. 23 din lege, exprimarea legiuitorului s-ar fi făcut prin termeni care ar fi exclus echivocul.

Însă, prin reglementarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, legiuitorul s-a referit la lucrările de protejare a monumentelor, iar nu la cele de intervenţie, protejarea monumentelor beneficiind de o definiţie proprie, iar, potrivit principiului unităţii terminologice, se impunea ca interpretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să se facă prin raportare la definiţia dată de art. 2 alin. (3) din acest act normativ, în acest sens fiind prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Recurenta a mai susţinut că importanţa principiului unităţii terminologice a fost reţinută şi în jurisprudenţa instanţei supreme când a trebuit să stabilească semnificaţia unui termen, partea făcând referire la Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la practica judiciară (deciziile nr. 920/2012 şi nr. 3167/2014 ale Înaltei Curţi).

În acest context, recurenta a apreciat ca fiind nelegală interpretarea noţiunii "contribuie la protejarea monumentelor istorice" din cuprinsul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin raportare la noţiunea intervenţiilor asupra monumentelor istorice, reglementată prin art. 23 din aceeaşi lege, întrucât interpretarea instanţei de apel restricţionează, fără temei legal, sfera lucrărilor ce pot constitui baza exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice, întrucât protejarea monumentelor istorice nu se realizează doar prin intervenţii, ci şi prin alte măsuri ce pot fi luate de operatorii economici care să contribuie la protejarea monumentelor, ceea ce ar putea determina exceptarea acestora de la plata timbrului respectiv.

În continuare, recurenta a prezentat diferenţele între protejarea monumentelor istorice şi intervenţiile asupra monumentelor istorice, precizând că lucrările sale contribuie la protejarea monumentelor istorice în sensul art. 51 alin. (6) şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, iar înlăturarea degradărilor reprezintă intervenţii în sensul art. 23 din Legea nr. 422/2001.

Comparând normele prevăzute la art. 2 alin. (3) şi la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a sesizat că între lucrările de intervenţii şi de protejare există o relaţie de la parte la întreg, iar nu o relaţie de egalitate, întrucât lucrările de protejare a monumentelor istorice reprezintă un ansamblu de măsuri, ce cuprinde şi realizarea intervenţiilor asupra monumentelor istorice, cu respectarea rigorilor legii, dar şi alte tipuri de lucrări, cum ar fi identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, paza, integrarea social-economică şi culturală. Importanţa distincţiei între activităţile de protejare şi de intervenţie, precum şi a raportului dintre aceşti termeni, prezintă relevanţă în contextul interpretării şi aplicării art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin care legiuitorul a stabilit că exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice poate fi acordată şi operatorilor economici care prin activităţile pe care le desfăşoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice.

Astfel, în considerarea principiului unităţii terminologice, recurenta a opinat că ar trebui admisă teza potrivit căreia exceptarea de la plata timbrului poate fi acordată operatorilor economici ale căror activităţi, deşi nu se circumscriu noţiunii de intervenţii, contribuie totuşi la protejarea monumentelor istorice prin alte măsuri, susţinând, de principiu, că suportarea serviciilor de pază a unui monument istoric constituie o măsură de protejare în sensul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, chiar dacă nu reprezintă o intervenţie în sensul art. 23 din lege.

În acest sens, în aplicarea mecanismului de exceptare prevăzut de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă lucrările invocate de pârâtă reprezintă lucrări de protejare în general, în sensul art. 2 alin. (3) din lege, şi nu dacă acestea reprezintă intervenţii, de natură să schimbe substanţa monumentului, în sensul art. 23 alin. (2) lit. a) din lege.

Instanţa de apel, recurgând la o interpretare sistematică a textelor de lege, a reţinut eronat că lucrările de protejare trebuie să respecte prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în sensul că lucrările trebuie să modifice substanţa şi aspectul monumentelor istorice.

Recurenta a susţinut că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 are valoarea unei norme generale în materia protejării monumentelor istorice, în timp ce art. 23 alin. (2) are caracter de normă specială, ce reglementează, expres şi limitativ, modalitatea în care se realizează anumite intervenţii de amploare asupra monumentelor istorice, ce necesită printre altele obţinerea autorizaţiilor de construire sau desfiinţare conform art. 23 alin. (3) din lege.

Or, norma specială, concepută de legiuitor pentru a asigura protejarea monumentelor în cazurile în care acestea necesită intervenţii de amploare, nu poate completa norma generală în materia protejării, astfel că nu este legal să se impună ca, prin lucrările de protejare prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, oricare ar fi acestea, să se modifice substanţa sau aspectul monumentelor. Deşi lucrările pe care le-a executat nu se încadrează, stricto sensu, în sfera celor reglementate la art. 23 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, întrucât nu modifică substanţa sau aspectul monumentului, recurenta a susţinut că acestea reprezintă măsuri de protejare a monumentului istoric, în sensul reglementat de art. 2 alin. (3) din lege, după cum s-a reţinut şi în procesul-verbal de recepţie lucrări spaţii verzi din 14.10.2021, de unde rezultă că au fost efectuate de către pârâtă lucrările de protejare şi de punere în valoare recomandate.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a concluzionat greşit că lucrările efectuate nu au modificat substanţa sau aspectul monumentului, ci au fost lucrări de înlăturare a degradărilor provocate de evenimentul organizat, care nu se circumscriu noţiunii de intervenţii, conform art. 23 din Legea nr. 422/2001.

În opinia părţii, reparaţiile curente se încadrează în sfera intervenţiilor prevăzute de art. 23 alin. (2) lit. a) din lege, care modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice, ce trebuie luate în calcul la acordarea exceptării reglementate de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, astfel cum rezultă din interpretarea istorico-teleologică a reglementării, sintagma "inclusiv reparaţiile curente, lucrările de întreţinere" fiind eliminată din cuprinsul art. 22 lit. a) prin modificările aduse prin Legea nr. 259/2006, întrucât a fost considerată o prevedere suplimentară, redundantă, ce trebuia eliminată.

Raportat la dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a susţinut că sunt considerate intervenţii şi lucrările de mică amploare ori cele standard, micile lucrări de întreţinere sau reparaţiile recurente, care, fără a modifica substanţa monumentului, contribuie la protejarea acestuia, astfel că trebuie luate în considerare la acordarea exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice.

Invocând principiul ubi lex non distingut, nec nos distinguere debemus, partea a criticat concluzia greşită a instanţei de apel potrivit cu care lucrările desfăşurate de către recurentă au fost dintre cele necesare pentru readucerea monumentului la starea sa iniţială, anterioară evenimentelor, deşi legea nu face vreo distincţie şi nu exclude aceste lucrări de la plata timbrului monumentelor istorice.

Or, o asemenea interpretare restrictivă lipseşte de aplicabilitate practică posibilitatea obţinerii exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice, în temeiul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, întrucât legea trebuie interpretată în sensul procedurii efectelor, iar nu numai în litera sau spiritul său.

Refuzul de a recunoaşte exceptarea de la plata taxei menţionate, pe motiv că lucrările de protejare ale monumentului nu ar fi contribuit la modificarea substanţei sau aspectului, este arbitrar, în sensul dat de jurisprudenţa Curţii Europene prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece dreptul de a obţine exceptarea devine iluzoriu, iar refuzul de a dispune exceptarea nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite, în situaţia în care Legea nr. 422/2001 nu face distincţii şi nu impune o asemenea condiţie operatorilor economici.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată nu a analizat motivul de apel privind înlăturarea degradărilor existente anterior desfăşurării festivalului, hotărârea fiind, în opinia părţii nemotivată şi contradictorie.

Esenţa primelor două motive de apel a fost aceea că, prin lucrările desfăşurate, pârâta a înlăturat degradările monumentului existente anterior festivalului, fiind eronat raţionamentul primei instanţe în sensul că lucrările au urmărit doar readucerea la starea iniţială.

Instanţa de apel, deşi s-a referit la procesul-verbal de predare-primire nr. x/27.08.2021, nu a răspuns motivului de apel şi nu a analizat de ce lucrările de înlăturare a degradărilor existente anterior festivalului nu pot fi luate în calcul la acordarea exceptării de la plata timbrului pentru monumente istorice, reţinând că lucrările au fost de readucere la starea iniţială a monumentului, deşi înscrisurile de la dosar demonstrau contrariul.

Astfel, în opinia părţii, hătărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respins motivul de apel, aşa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din cod, iar pe de altă parte, hotărârea este nemotivată, fiind incident motivul prevăzut la art. 488 pct. 6 din cod.

Hotărârea recurată cupinde şi motive contradictorii, întrucât instanţa de apel a reţinut că lucrările efectuate au fost necesare pentru readucerea monumentului la starea iniţială, anterioară festivalului, cu toate că instanţa a făcut referire la procesul-verbal nr. x/27.08.2021, care reţine exact contrariul, respectiv că anterior festivalului existau degradări.

Raportat la dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. şi la considerentele Deciziei nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, recurenta a susţinut că nu au legătură cu pricina considerentele instanţei de apel referitoare la conţinutul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 ce ar reprezenta un argument pentru a indica teza imposibilităţii unei exceptări parţiale, întrucât valoarea lucrărilor efectuate de pârâtă depăşeşte cuantumul timbrului monumentelor istorice, astfel încât nu se poate vorbi despre o exceptare parţială.

Recurenta a precizat că, având mai multe dosare similare pe rolul instanţelor de judecată, cu ocazia formulării apelului, din eroare a strecurat acest motiv de apel ce vizează o exceptare parţială, declanşând o falsă învestire a instanţei, deşi evident era vorba despre o pretenţie nouă, inadmisibilă în apel, cu încălcarea limitelor devoluţiunii apelului.

Astfel, recurenta a susţinut că acele considerente care tranşează problema în sensul imposibilităţii exceptării parţiale nu au legătură cu cauza şi o prejudiciază pentru că ar putea fi invocate cu autoritate de lucru judecat, ce se răsfrânge asupra considerentelor.

4.2. Referitor la criticile vizând soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată, confirmată de instanţa de apel, recurenta a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum şi a art. 68 şi art. 77-79 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, a susţinut că valoarea timbrului monumentelor istorice, stabilit prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, nu a fost actualizată, deşi actualizarea era imperativă, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, arătând că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privinţa cuantumului timbrului, existând obligaţia emiterii ordinelor anuale de actualizare a acestui cuantum, impusă de actul normativ superior.

Lipsa ordinelor de actualizare a fost dovedită în fata instanţei şi reţinută ca atare în considerentele deciziei recurate, însă, cu toate acestea, instanţa de apel nu a explicat de ce, în lipsa unui ordin al ministrului de actualizare, ar fi legală perceperea în continuare şi în acelaşi cuantum a valorii timbrului pentru monumente istorice, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 rămânând fără efecte.

Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, a arătat că obligaţia de plată a unei taxe sau a impozitului este indisolubil legată de reglementarea cuantumului lor. Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, valoarea timbrului monumentelor istorice trebuie să fie actualizată anual, prin ordin de ministru publicat în Monitorul Oficial, pentru a fi adus la cunoştinţa publicului şi a debitorilor. Din moment ce cuantumul nu este reglementat, a apreciat că este afectată existenţa obligaţiei de plată.

Recurenta a mai susţinut că, deşi Legea nr. 422/2001 nu prevede perceperea taxei în discuţie pentru evenimente desfăşurate în monumentele istorice şi nu defineşte noţiunea de "zonă construită protejată", curtea de apel a extins nepermis, prin analogie, sfera de aplicare a acesteia, deşi forma actuală a legii nu prevede obligaţia de plată într-o asemenea situaţie.

Or, aplicarea, prin analogie, a unei sancţiuni este interzisă de art. 10 C. civ., perceperea taxei parafiscale reprezentând o sancţiune ce poate fi aplicată doar în condiţiile legii, orice lacună în această privinţă profitând debitorului. Legat de această carenţă calitativă a legii, a învederat că s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţia de neconstituţionalitate a art. 51 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 422/2001, excepţia formând obiectul dosarelor nr. x/2023 şi nr. y/2023 aflate pe rolul instanţei de contencios constituţional.

Recurenta a arătat că s-a prevalat de dispoziţiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 pentru a obţine exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice pentru manifestări organizate în perimetrul acestora şi, de vreme ce legea nu defineşte noţiunea de zonă construită protejată nu se poate reţine incidenţa art. 51 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 422/2001.

A mai arătat recurenta că a invocat dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 422/2001, potrivit cărora monumentele istorice, zonele de protecţie şi zonele construite protejate, definite potrivit legii, se evidenţiază în planurile de amenajare a teritoriului şi în planurile urbanistice ale unităţilor administrativ teritoriale, însă instanţa de apel a respins acest argument considerând că acest text legal încorporează inclusiv ordine sau planuri urbanistice, acest raţionament încalcând principiul unităţii terminologice, prevăzut de art. 37 din Legea nr. 24/2000 şi răstoarnă ierarhia actelor normative (art. 77 şi art. 80 din Legea nr. 24/2000).

Din punctul său de vedere, nu poate fi primită o interpretare lato sensu a noţiunii "lege", din cadrul Legii nr. 422/2001, întrucât, cu alte ocazii, în cadrul aceleiaşi reglementări, legiuitorul le-a indicat fără rezerve şi echivoc.

Or, prin art. 18 din Legea nr. 422/2001, legiuitorul a definit zona construită protejată şi, ulterior, evidenţierea sa în planurile urbanistice ale unităţilor administrativ teritoriale, astfel încât raportul dintre zonă şi ordinea operaţiunilor aferente nu poate fi răsturnat şi nu se poate considera că evidenţierea echivalează cu definirea prin lege. În lipsa definiţiei legale a zonei construite protejate, evidenţierea în planurile urbanistice este arbitrară, la fel fiind şi perceperea taxei monumentelor istorice.

Susţinând că lacunele legislative în privinţa taxei monumentelor istorice profită debitorului, recurenta a afirmat o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, afirmând că lipsa referirii la monumente istorice în textul ce stabileşte plata taxei şi a definiţiei din lege a zonei construite protejate semnifică neîndeplinirea cerinţei legalităţii, elocvente fiind în acest sens, în opinia sa, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Serkov versus Ucraina şi Vistins and Perepjolkins contra Letoniei.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că hotărârea nu este motivată în privinţa tezei zonei de protecţie a monumentului istoric, ce este o noţiune legală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 422/2001, instanţa folosind argumente străine de cauză, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În faţa instanţelor de fond, reclamantul nu a demonstrat care este, concret, zona de protecţie a Parcului Central "Simion Bărnuţiu" şi nici nu a dovedit că evenimentele au fost organizate în perimetrul acesteia, iar instanţa de apel a respins această critică, în baza susţinerilor reclamantului (nota internă nr. 184/13.02.2017), în sensul existenţei unei suprapuneri peste zona de protecţie a parcului.

Acest înscris este anterior festivalului din 2021 şi nu dovedeşte în concret care este zona de protecţie a monumentului istoric în care s-a desfăşurat evenimentul, în privinţa zonei de protecţie lipsind o minimă motivare.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430 şi 431 C. proc. civ., întrucât decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nu are autoritate de lucru judecat în privinţa proporţionalităţii şi caracterului discriminatoriu al accesoriilor taxei timbrului monumentelor istorice (dobânda legală şi penalităţile de întârziere).

Totodată, a afirmat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în privinţa caracterului discriminatoriu al penalităţilor taxei în discuţie, faţă de situaţia debitorilor obligaţiei fiscale, care achită penalităţi mult mai mici, motivele de recurs reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. fiind incidente.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, menţionând că în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care a fost pronunţată decizia nr. 3034 din 25 mai 2022, a fost verificată legalitatea H.G. nr. 1502/2007, în privinţa respectării exigenţelor calităţii motivării actului administrativ, precum şi a încălcării ierarhiei actelor normative.

În acel dosar, a susţinut că prin Legea nr. 422/2001, Guvernului i-a fost delegată doar atribuţia de reglementare a cuantumului taxei monumentelor istorice, iar nu şi pe aceea de a impune accesorii, sub forma unor dobânzi şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi. Totodată, a arătat că s-a prevalat în acel dosar de faptul că expunerea de motive nu indică vreo justificare a cuantumului exorbitant al penalităţilor de întârziere, în condiţiile în care acestea sunt mult mai mari faţă de cele prevăzute în Codul de procedură fiscală.

În limitele învestirii, instanţa supremă a constatat că H.G. nr. 1502/2007 nu este afectat de niciunul din viciile invocate şi nu a statuat asupra proporţionalităţii accesoriilor, raportat la scopul urmărit, şi nici asupra caracterului discriminatoriu faţă de situaţia debitorilor obligaţiilor fiscale, pentru a verifica respectarea art. 1 din Primul protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În raport cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal nu se impune cu autoritatea lucrului judecat în cauza pendinte, întrucât nu a fost tranşată chestiunea proproţionalităţii accesoriilor timbrului monumentelor istorice cu scopul urmărit şi a caracterului discriminatoriu faţă de situaţia debitorilor obligaţiilor fiscale, astfel că instanţa de apel avea obligaţia de a realiza un examen efectiv al respectării art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, faţă de impunerea penalităţii de 0,2% pe zi pentru întârzierea de la plata timbrului monumentelor istorice, în condiţiile în care penalităţile stabilite de art. 176 alin. (2) Codul de procedură fiscală sunt de 0,01% pe zi de întârziere.

Or, instanţa de apel nu a motivat cum se justifică disproporţia semnalată şi nici motivul pentru care neplata unei taxe parafiscale ar trebui penalizată mai mult faţă de neplata unei taxe fiscale, ci s-a limitat, similar primei instanţe, să constate că nu există diferenţă de tratament între debitorii timbrului monumentelor istorice, deşi recurenta nu formulase o astfel de critică, perceperea penalităţilor în cuantumul arătat fiind o confiscare arbitrară.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul Institutul Naţional al Patrimoniului a invocat excepţia netimbrării/insuficientei timbrări a recursului, excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate şi reluarea argumentelor formulate în faţa instanţelor de fond, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând motivele de recurs prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele:

II.1. Motivele de recurs vizând confirmarea de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale formulate de către pârâta A. S.R.L. sunt nefondate.

Printr-o primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3), art. 23 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, în privinţa tipurilor de lucrări ce pot constitui temei pentru exceptarea de la plata timbrului pentru monumente istorice, interpretarea dată de instanţă acestor nome legale fiind, în opinia părţii, în contradicţie cu normele de tehnică legislativă, art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nefăcând nicio trimitere la art. 23 alin. (2) din lege, dar şi cu principiul unităţii terminologice consacrat de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Întrucât dispoziţiile art. 51 alin. (6) din Leega nr. 422/2001 se referă la protejarea monumentelor istorice, şi nu la intervenţiile asupra acestora, recurenta a pretins ca fiind nelegală interpretarea dată de instanţa de apel sintagmei "contribuie la protejarea monumentelor istorice" din cuprinsul acestui articol prin raportare la noţiunea intervenţiilor asupra monumentelor istorice, reglementată prin art. 23 din lege.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel, recurgând la o interpretare sistematică a textelor de lege, a reţinut eronat că lucrările de protejare trebuie să respecte prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în sensul că trebuie să modifice substanţa şi aspectul monumentelor istorice, aceasta în condiţiile în care acest text legal are caracterul unei norme speciale în raport cu norma generală din cuprinsul art. 2 alin. (3) din lege, normă specială care nu poate completa norma generală în materia protejării monumentelor istorice.

Critica privind interpretarea eronată a dispoziţiilor legale invocate, deşi se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Dispoziţiile art. 9 alin. (3) C. civ. statuează că "Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.", astfel că interpretarea legii, ca operaţiune logico-raţională, presupune stabilirea conţinutului şi sensului normei juridice, în vederea aplicării la o situaţie juridică concretă. Această procedură presupune utilizarea mai multor metode (gramaticală, sistematică, logică, etc.), care sunt la îndemâna interpretului, respectiv a judecătorului cauzei, care nu se pot confunda cu textele legale interpretate sau cu concluziile la care acesta ajunge odată cu soluţionarea cauzei.

Interpretarea jurisdicţională are forţă juridică numai în situaţia concretă care a generat interpretarea şi doar în scopul aplicării normei în cauza dedusă judecăţii.

Problema interpretării nu se pune, însă, în acele ipoteze în care însuşi actul normativ defineşte noţiunea cu care operează, iar terminologia folosită nu este susceptibilă să creeze ambiguităţi sau neclarităţi, între formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se circumscriu ipotezei reglementate existând concordanţă deplină.

Raportând considerentele teoretice expuse la analiza efectuată în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi a celor ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, pretins interpretate eronat de către instanţa de apel, Înalta Curte reţine că soluţia de respingere a cererii reconvenţionale promovate de către recurenta-pârâtă, validată în apel prin decizia recurată, nu este rezultatul unei interpretări eronate, ci corespunde sferei de aplicare a normei legale avute în vedere de legiuitor la edictarea lor.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, "În sensul prezentei legi, prin protejare se înţelege ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar, fiscal şi tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, conservarea, inclusiv paza şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale."

Art. 23 din Legea nr. 422/2001 stabileşte că " (1) Intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii şi Cultelor sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor.

(2) În sensul prezentei legi, intervenţiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt:

a) toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice şi de punere în valoare, care modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice;

b) executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice;

c) amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcţii de protecţie, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în monumente istorice;

d) schimbări ale funcţiunii sau destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare;

e) strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces, pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecţie a monumentelor istorice. (...)"

Art. 51 alin. (6) din aceeaşi lege prevede că, "Prin derogare de la prevederile alin. (3) şi (4), pot fi exceptaţi de la plata taxei timbrului monumentelor istorice operatorii economici care, prin activităţile pe care le desfăşoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puţin egală celei pe care o datorează la plata taxei timbrului monumentelor istorice."

În cauza dedusă judecăţii, prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat exceptarea sa de la plata timbrului monumentelor istorice aferent A. Ediţia 2021, pentru suma de 480.932,55 RON, precum şi deducerea din pretenţiile reclamantului, eventual admise, a sumei pentru care se va dispune exceptarea, argumentând că suma pretinsă a fi exceptată de la plată reprezintă contravaloarea lucrărilor achitate de către pârâtă, efectuate în urma derulării evenimentului, constând în lucrări de refacere, protejare şi punere în valoare efectuate de B. S.R.L. în baza contractului de prestări servicii, toate acestea rezultând din procesul-verbal de recepţie lucrări spaţii verzi nr. x/27.08.2021 încheiat între reprezentanţii Primăriei Municipiului Cluj-Napoca şi cei ai societăţii pârâte.

Temeiul juridic al pretenţiilor pârâtei a fost reprezentat de dispoziţiile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, care, în raport de conţinutul legal expus anterior, prevede posibilitatea exceptării de la plata taxei timbrului monumentelor istorice pentru operatorii economici care, prin activităţile pe care le desfăşoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puţin egală celei pe care o datorează la plata taxei timbrului monumentelor istorice.

În justificarea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, prima instanţă a reţinut că pârâta nu beneficiază de exceptare de la plata timbrului pentru monumente istorice pe motiv că lucrările efectuate şi achitate de aceasta constituie practic îndeplinirea obligaţiei sale de a preda amplasamentul unde s-a organizat evenimentul în aceeaşi stare iniţială în care a fost primit. Ȋn alte cuvinte, s-a impus a fi înlăturate degradările, stricăciunile şi deteriorările produse tocmai ca urmare a manifestării organizate, ce a determinat consecinţe negative vizibile asupra monumentului, în acest sens, împrejurarea indicată fiind demonstrată de natura şi specificul lucrărilor executate, dar şi de conţinutul procesului-verbal de recepţie lucrări spaţii verzi încheiat la 14.10.2021, de unde reiese că, în urma finalizării evenimentului artistic, prin procesul-verbal de predare primire nr. x din data de 27.08.2021, comisia a verificat, a constatat la faţa locului şi a recomandat să fie efectuate lucrări de protejare şi punere în valoare a unor amplasamente/zone din incinta Parcului Central Simion Bărnuţiu Cluj-Napoca.

Constatând ca nefiind îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, întrucât lucrările achitate de pârâtă au fost necesare pentru readucerea monumentului la starea sa iniţială, şi nu pentru protejarea sa, prima instanţă a respins pretenţiile pârâtei solicitate pe calea cererii reconvenţionale.

Această soluţie a fost confirmată de instanţa de apel, care a apreciat că din intepretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 se desprinde concluzia conform căreia exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice reprezintă o facultate conferită de lege debitorilor obligaţiei de plată a acestei taxe, ce îndeplinesc cumulativ criteriile prevăzute de textul de lege anterior indicat.

Astfel, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 condiţionează intervenţiile asupra monumentelor instorice de modificarea substanţei sau aspectului, iar înscrisurile depuse la dosar nu justifică o astfel de modificare, inserarea în cuprinsul procesului-verbal de recepţie din data de 14.10.2021 a unor termeni de "protejare" neputând beneficia de prevalenţă în raport de conţinutul normelor legale incidente cauzei.

Raportat la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 ce stipulează că intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional sau, după caz, de către serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional şi, având în vedere şi conţinutul celui de al doilea alineat al art. 23, instanţa de apel a reţinut că, pentru efectuarea unor lucrări de protejare, nu sunt suficiente doar operaţiunile de consolidare, conservare, restaurare, ci se impune respectarea anumitor obligaţii şi condiţii legale, iar în speţă, nu s-a probat întrunirea cerinţelor prevăzute de acest text legal fiind lipsită de substanţă teza încălcării dreptului de proprietate, în contextul îndeplinirii cerinţelor de legalitate, predictibilitate şi calitate a dispoziţiilor legale.

În acord cu argumentele prezentate de instanţa de apel şi raportat la situaţia de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, Înalta Curte reţine că pretenţiile invocate de pârâtă în cererea reconvenţională aferente lucrărilor efectuate după desfăşurarea evenimentului nu se circumscriu celor expres prevăzute de lege pentru a deveni incidentă facilitatea reglementată de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001.

Contrar susţinerilor recurentei, o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 23 şi ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, cu referire la situaţii neprevăzute de legiuitor, ar înfrânge însuşi scopul edictării acestora, constând în sprijinirea activităţilor de protejare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor istorice (precum intervenţii de urgenţă, amenajări în vederea pregătirii monumentelor istorice pentru vizitare gratuită), plata taxei timbrului fiind obligatorie pentru operatorii economici care desfăşoară activităţi generatoare de venituri din vânzări de produse şi servicii în zona de protecţie a monumentelor istorice (art. 51 alin. (1) lit. c) din lege).

Aşadar, nu se poate reţine o încălcare a principiului unităţii terminologice, potrivit cu care, pentru a fi unitar, un termen trebuie să reflecte un concept omogen şi să nu fie format din elemente care contrazic sau denaturează esenţa conceptului. Un termen unitar presupune, deci, o legătură logică între formă şi sensul pe care îl reprezintă, pentru a nu crea confuzie sau contradicţie cu conceptul descris.

Or, dispoziţiile legale vizate, din perspectiva modului lor de redactare, sunt univoce în privinţa condiţiilor în care operatorii economici sunt exceptaţi de la plata taxei timbrului monumentelor istorice, o astfel de măsură având efect, exclusiv, în ipotezele prescrise de lege, pe care situaţia particulară a recurentei nu se grefează.

În dezacord cu criticile formulate de recurentă, interpretarea dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 422/2001 nu este de natură să descurajeze operatorii economici să contribuie la protejarea monumentelor istorice. Dimpotrivă, legiuitorul a inserat în lege unele facilităţi de la plata timbrului, prevăzute la art. 42, art. 43 şi art. 44, dar şi la art. 51 alin. (6), în această ultimă ipoteză excepţia operând doar în cazul în care persoanele fizice şi juridice contribuie, prin activităţile pe care le exercită, la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puţin egală celei datorate.

De asemenea, nefondată este şi critica vizând încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în privinţa modalităţii de interpretare a normelor legale antemenţionate, neputându-se constata o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei.

Pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ingerinţa trebuie să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim, prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit (cauza Beyeler împotriva Italiei).

Conceptul "bunuri" din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 este unul autonom, care include atât "bunurile actuale", cât şi activele, inclusiv creanţele, despre care reclamantul poate susţine că are cel puţin o "aşteptare legitimă".

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că o persoană care se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate trebuie să demonstreze, în primul rând, existenţa unui astfel de drept (cauzele Pištorová/Des Fours Walderode împotriva Republicii Cehe).

Pentru ca o "aşteptare" să fie "legitimă", Curtea a arătat că aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranţă şi să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (Kopecký împotriva Slovaciei, Centro Europa 7 S.R.L. şi di Stefano împotriva Italiei).

În ceea ce priveşte creanţele, Curtea a reţinut că noţiunea "aşteptare legitimă" se referă şi la modul în care creanţa, clasificată drept "activ", ar fi tratată în temeiul dreptului intern şi, în special, la faptul că jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale ar continua să fie aplicată în acelaşi mod (Kopecký împotriva Slovaciei).

În schimb, a exclus aplicabilitatea conceptului "aşteptare legitimă" în cazul unei creanţe stabilite, care nu putea avea sorţi de izbândă din cauza unei intervenţii legislative previzibile (C., D. şi E. împotriva Regatului Unit).

Or, tocmai aceasta este situaţia şi în cauza de faţă, în care creanţa contestată de către recurentă izvorăşte din lege, prin dispoziţii legale univoce şi predictibile legiuitorul stabilind măsuri stimulative cu caracter economic sau de altă natură (conform art. 4 din Legea nr. 422/2001) şi instituind timbrul monumentelor istorice, gestionat de Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (art. 51 alin. (1), printre altele, şi pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri şi expoziţii desfăşurate în spaţii situate în zona de protecţie a acestora sau în zonele construite protejate (art. 51 alin. (3) lit. c).

Deşi protecţia dreptului de proprietate este consacrată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar noţiunea de "bun" include şi drepturile de creanţă, norma menţionată acordă dreptul statelor să perceapă impozite sau alte contribuţii, acestea dispunând de o marjă de acţiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, fiind îndrituite să legifereze corespunzător asigurării constituirii unor venituri curente, fiscale şi nefiscale la bugetul general consolidat.

Aşadar, aparţine autorităţilor naţionale competenţa să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuţii, corelativ necesităţilor politice, economice şi sociale.

În această dinamică normativă, ar fi greşit să se reţină că perceperea unei taxe stipulate de lege constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei, de natură să-i încalce dreptul de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel că motivul de recurs invocat sub acest aspect nu este fondat şi va fi respins ca atare.

- Tot în ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale, recurenta a susţinut, circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., că decizia recurată este "nemotivată, contradictorie", întrucât instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel privind înlăturarea degradărilor existente anterior desfăşurării festivalului, raportat la procesele-verbale relevante, depuse la dosarul cauzei.

Astfel, recurenta a invocat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins acest motiv de apel, aşa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte, că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel privind lucrările executate de pârâtă, care ar fi fost efectuate pentru readucerea parcului monument istoric la starea sa iniţială, anterioară festivalului, în condiţiile în care, raportat la procesul-verbal nr. x/27.08.2021, s-a reţinut contrariul, mai exact că existau degradări anterior festivalului, ceea ce, în opinia părţii, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 6 din cod.

Critica, astfel cum a fost formulată, cu toate că se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apare ca fiind nefondată.

Astfel, ceea ce susţine recurenta prin intermediul aceastei critici este faptul că, în realitate, în parcul unde s-a organizat festivalul au existat degradări şi anterior organizării evenimentului, aspect ce ar reieşi din cuprinsul procesului-verbal nr. x/27.08.2021, iar lucrările pe care le-a efectuat ulterior festivalului au înlăturat atât degradările anterioare, cât şi pe cele produse de acest eveniment, aspect ce susţine că este confirmat de înscrisurile depuse la dosar. Înalta Curte reţine că, în calea de atac a recursului nu este permisă devoluţiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situaţiei de fapt, susţinerile care se referă la elemente de fapt şi la modalitatea de interpretare a probatoriului, neputând forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond.

Analizând decizia recurată, pentru a răspunde acestui motiv de casare, se observă că instanţa de apel a examinat conţinutul procesului-verbal de predare primire nr. x din 27.08.2021, reţinând că proprietarul Municipiul Cluj-Napoca a stabilit lucrările de protejare şi punere în valoare ce vor fi executate după eveniment (gazonare, însămânţare, supraînsămânţare, fertilizare, plantare flori şi arbuşti, amenajări peisagistice), iar cu privire la lucrările achitate de către pârâtă, în acord cu considerentele primei instanţe, a apreciat că nu au fost menite a contribui la protejarea monumentului, ci au fost necesare pentru readucerea sa la starea iniţială, anterioară evenimentului, finalitatea acestor lucrări vizând înlăturarea degradărilor, stricăciunilor şi deteriorărilor generate în contextul manifestării organizate, ce a provocat consecinţe vizibile asupra monumentului, nefiind în prezenţa unor lucrări de întreţinere.

Prin urmare, nu se poate reţine că decizia recurată nu cuprinde o motivare asupra criticii din apel indicate ori că sunt contradictorii considerentele prezentate, aşa cum eronat pretinde partea.

Contradicţia la care se referă recurenta nu vizează, de fapt, considerentele deciziei recurate, ci se referă la o pretinsă contradicţie între argumentele instanţei şi unul dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei (procesul-verbal nr. x/27.08.2021), solicitându-se instanţei de recurs să reconsidere concludenţa acestui înscris, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

- Recurenta a mai susţinut că formulează recurs împotriva considerentelor privind imposibilitatea exceptării parţiale de la plata taxei pentru monumente istorice, care nu au legătură cu cauza, întrucât valoarea lucrărilor de protejare efectuate de aceasta depăşeşte cuantumul timbrului pentru astfel de monumente, aşa încât nu se poate vorbi despre o exceptare parţială, aceste considerente creându-i un prejudiciu, întrucât ar putea fi invocat ulterior cu autoritate de lucru judecat. Recurenta a precizat că dintr-o eroare, cu ocazia formulării apelului, a strecurat acest motiv de apel, declanşând o falsă învestire, cu toate că era vorba despre o pretenţie nouă, inadmisibilă în apel, cu încălcarea limitelor devoluţiunii.

Cum pârâta nu a învederat această presupusă eroare materială în faţa instanţei de apel, deşi a beneficiat de apărare calificată în calea ordinară de atac, instanţa a procedat la examinarea cauzei în limitele criticilor formulate prin cererea de apel şi prin raportare la ceea ce a fost dedus judecăţii în faţa primei instanţe, fiind respectat principiul devoluţiunii apelului.

Aşa fiind, sunt nefondate criticile circumscrise de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

II.2. Motivele de recurs vizând confirmarea de către instanţa de apel a soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată sunt, de asemenea, nefondate.

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum şi a art. 68 şi art. 77-79 din Legea nr. 24/2000, susţinând că neactualizarea anuală imperativă a cuantumului taxei timbrului monumentelor istorice afectează însăşi existenţa obligaţiei de plată, iar în lipsa unui ordin al ministrului în acest sens, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 rămâne fără efecte, orice dubiu privind existenţa şi legalitatea acestei taxe profitând debitorului. În susţinerea aceleiaşi critici, recurenta a susţinut că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privinţa reglementării cuantumului taxei timbrului, întrucât, raportat la art. 79 din Legea nr. 74/2000, există obligaţia impusă de actul normativ superior de a emite ordine anuale de actualizare a acestui cuantum.

Critica, astfel formulată, deşi se circumscrie art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Timbrul monumentelor istorice a fost instituit prin dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, fiind gestionat, în condiţiile legii, de Ministerul Culturii şi Cultelor prin Institutul Naţional al Patrimoniului. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia se stabilesc prin norme metodologice elaborate de Ministerul Culturii şi Cultelor în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice şi aprobate prin hotărâre a Guvernului, iar raportat la alin. (3) lit. c) a art. 51, timbrul monumentelor istorice este obligatoriu pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri şi expoziţii desfăşurate în spaţii situate în zona de protecţie a acestora sau în zonele construite protejate.

În aplicarea prevederilor legale invocate, a fost adoptată Hotărârea de Guvern nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, act normativ ce stabileşte la art. 4 lit. a) cuantumul acestuia ca fiind de "2% din valoarea, fără TVA, a produselor şi serviciilor stipulate la art. 51 alin. (3) lit. a)-c) din Legea nr. 422/2001", persoanele obligate la plata timbrului fiind, conform dispoziţiilor art. 6 din aceleaşi norme metodologice, persoanele fizice şi juridice prevăzute la art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001.

Potrivit art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, "timbrul monumentelor istorice se percepe de la operatorii economici, editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz."

În cele ce precedă, rezultă că plata timbrului monumentelor istorice este o obligaţie ce derivă din lege şi, deşi s-a stabilit prin art. 4 alin. (3) din Normele metodologice că valoarea timbrului monumentelor istorice se actualizează anual, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin ordin al ministrului culturii, omisiunea actualizării cuantumului acestuia nu este natură să suprime obligaţia de plată, de vreme ce aceasta rezidă în lege.

În lipsa actualizării anuale a cuantumului timbrului, suma ce se impunea a fi achitată cu acest titlu putea fi cuantificată, potrivit regulii prevăzute la art. 4 alin. (1) din Norma metodologică coroborate cu dispoziţiile art. 51 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 422/2001.

- În mod greşit susţine recurenta că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privinţa cuantumului timbrului pentru monumente istorice.

Potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, acestea "pot avea aplicare limitată în timp, în spaţiu sau privind obiectul reglementării. (2) Prin acte normative ulterioare se poate prelungi, extinde sau restrânge durata actelor normative temporare, precum şi a celor cu aplicare limitată în spaţiu sau privind obiectul reglementării. (3) Dispoziţia de prelungire a termenului de aplicare a actului normativ temporar trebuie să intervină înainte de expirarea termenului şi să indice, când este cazul, noul termen."

Conform art. 65 alin. (1) din aceeaşi lege, actul normativ îşi încetează efectele prin abrogare, ce poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare, conexe ultimei reglementări.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că aplicarea H.G. nr. 1502/2007 nu este limitată în timp, având în vedere că în cuprinsul său nu se regăseşte nicio menţiune în sensul aplicabilităţii numai pentru o perioadă expres determinată. Totodată, nu se poate reţine că neîndeplinirea unei obligaţii subsecvente, impusă tocmai de prevederile actului normativ, şi anume actualizarea anuală a timbrului prin ordin al ministrului, ar determina lipsirea de efecte a actului normativ şi inaplicabilitatea acestuia.

În acest sens, curtea de apel a apreciat judicios că împrejurarea inexistenţei unui ordin al ministrului culturii prin care să fi operat actualizarea cuantumului timbrului monumentelor istorice, astfel cum impun prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 nu este de natură a înlătura prevederile art. 4 din Normele metodologice.

Aşadar, lipsa emiterii unui asemenea ordin de actualizare nu atrage imposibilitatea perceperii timbrului, respectiv stingerea obligaţiei de plată a acestuia, pentru că rămân aplicabile prevederile art. 4 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, care stabilesc cuantumul timbrului monumentelor istorice, iar o interpretare în sens contrar ar genera lipsirea de efecte a prevederilor acestui din urmă articol, a căror aplicare ar fi, în acest fel, condiţionată de emiterea anuală a unui ordin privind actualizarea cuantumului.

- În egală măsură, nu apare ca fiind fondată nici critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. c) şi art. 18 din Legea nr. 422/2001, invocată din perspectiva faptului că aceste dispoziţii nu ar conţine prevederi cu privire la plata timbrului pentru evenimente desfăşurate în perimetrul monumentelor istorice sau definiţia noţiunii de "zonă construită protejată".

În acest sens, instanţa de apel a apreciat corect ca fiind lipsit de relevanţă faptul că Legea nr. 422/2001 nu conţine o definiţie propriu-zisă a noţiunii de "zonă construită protejată", întrucât perimetrul acesteia este susceptibil de a fi stabilit prin consultarea planurilor urbanistice ale localităţii, iar din examinarea planului urbanistic general al municipiului Cluj-Napoca reiese că incinta unde s-a derulat evenimentul constituie o zonă construită protejată.

Instanţa de apel a apreciat relativ la susţinerea pârâtei, în sensul că nu este indicată care ar fi zona de protecţie a Parcului Central şi că nu se dovedeşte că în acea zonă s-ar fi desfăşurat festivalul, că este infirmată de nota internă nr. 184 din 13.02.2017, prin care s-a atestat că "perimetrul festivalului se suprapune parţial, în ceea ce priveşte activităţile organizate în Parcul Central Simion Bărnuţiu atât peste o zonă construită protejată, cât şi peste zona de protecţie a sitului-monument istoric "Parcul Central", cu elementele sale componente.

Astfel, s-a stabilit de către instanţa de apel că amplasamentul menţionat se suprapune peste zona de protecţie a sitului - monument istoric Parcul Central -, cu elementele sale componente, respectiv Ateliere de pictură, Fântână arteziană, Chioşc fanfară, Pavilion de patinaj, Kiosk.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului în sensul că nu datorează timbrul monumentelor istorice, pe motiv că zona protejată nu era susceptibilă de identificare, în lipsa unei definiri precise în lege.

Contrar criticii alegate, Legea nr. 422/2001 prevede perceperea timbrului monumentelor istorice pentru manifestări organizate şi în incinta lor, instituirea acestuia fiind tocmai în scopul protejării (pazei, întreţinerii, conservării, consolidării, restaurării şi punerii în valoare) acestor edificii care fac parte din patrimoniul cultural naţional, astfel că interpretarea instanţei de apel în acest sens este conformă dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi art. 1 din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 1502/2007, hotărârea recurată neavând carenţe de redactare.

Totodată, nu se constată o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, considerentele expuse cu ocazia analizării motivelor de recurs ce vizează soluţia dată cererii reconvenţionale, aplicându-se şi chestiunii analizate, cu menţiunea suplimentară că, pentru ca o creanţă să poată fi considerată o "valoare patrimonială", aflată sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, este necesar ca titularul creanţei să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, suma pretinsă cu titlu de timbru al monumentului istoric fiind reglementată normativ, astfel că reclamantul are "speranţa legitimă" de a obţine punerea în valoare a creanţei sale în faţa instanţelor interne, drepturile băneşti recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, reprezentând un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei.

- Nefondată este şi critica circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., prin care recurenta a afirmat uzitarea, de către instanţa de apel, în motivarea deciziei recurate, a unor motive străine de cauză, cu referire la zona de protecţie a monumentului istoric.

Astfel cum s-a prezentat anterior, curtea de apel a identificat zona de protecţie a Parcului Central "Simion Bărnuţiu", în considerentele deciziei recurate fiind indicate, neechivoc, limitele perimetrului acesteia, relevate de reglementările urbanistice ale unităţii administrativ teritoriale, elocvente fiind reglementările urbanistice aplicabile, iar organizatorul evenimentului, în calitatea sa de profesionist, avea oricând posibilitatea de a se informa în legătură cu existenţa zonei construite protejate prin simpla consultare a reglementărilor urbanistice aplicabile în perimetrul în care s-a desfăşurat manifestarea.

Ca atare, hotărârea este motivată şi nu conţine motive străine de natura cauzei, normele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fiind respectate, în cuprinsul deciziei recurate regăsindu-se argumentele juridice aferente identificării zonei de protecţie a monumentului istoric, expuse în considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 422/2001.

- Critica vizând încălcarea prevederilor art. 430 – 431 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi la considerentele deciziei nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019, cu privire la care, în calea ordinară de atac, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al statuărilor referitoare la plata accesoriilor timbrului monumentelor istorice (dobânda şi penalităţile de întârziere), este, de asemenea, nefondată.

În dezvoltarea criticii, recurenta a susţinut că acţiunea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/2019 a avut ca obiect verificarea legalităţii H.G. nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia.

Prin decizia nr. 3034/25.05.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte, analizând legalitatea actului normativ prin prisma art. 10 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, conform căruia "În cazul nevirării la termen a sumelor datorate, se aplică dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere", a reţinut că noţiunile de percepere, încasare "vizează realizarea dreptului de creanţă al statului, care nu poate fi imaginată fără mijloacele de constrângere corespunzătoare, respectiv fără antrenarea răspunderii pentru neplata la termen a obligaţiilor pecuniare instituite prin acest act normativ.

Dacă se acceptă că prin actul administrativ normativ contestat se instituie obligaţii pecuniare parafiscale, supuse unor termene de scadenţă, pentru că în lipsa lor nu s-ar vorbi de obligaţii legale, depăşirea lor presupune în mod logic antrenarea răspunderii pentru neonorarea acestora la termenul stipulat. A aprecia că perceperea unei taxe, care reprezintă o prelevare obligatorie, nu presupune şi sancţiunile pentru neachitarea taxei în termenul legal, ar echivala cu lipsirea normei juridice de unul din elementele sale esenţiale, sancţiunea, iar caracterul obligatoriu al unei astfel de reglementări s-ar transforma într-o indicaţie facultativă sau recomandare.

În alte cuvinte, preceperea unei taxe, pentru a-şi păstra caracterul de reglementare, presupune toate mijloacele şi modalităţile prin care o asemenea activitate să fie adusă la îndeplinire, inclusiv sancţiunile legale decurgând din neîndeplinirea obligaţiilor astfel reglementate, cu excepţia celor care intră în domeniul de reglementare exclusiv al legiutorului primar.

De asemenea, permisiunea acordată legiutorului infralegal de a stabili cuantumul timbrului monumentelor istorice, presupune şi pe cea a determinării întinderii accesoriilor acestei creanţe, ca mijloc de contrângere al statului pentru executarea obligaţiei principale."

Raportându-se la aceste considerente ale deciziei nr. 3034 din 25 mai 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte criticile recurentei relative la lipsa de fundament a pretenţiilor reclamantului, ce au vizat plata accesoriilor.

Contrar susţinerilor recurentei, această soluţie nu încalcă normele anterior menţionate, întrucât, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat vizează şi considerentele decisive ale hotărârii, nu doar pe cele care susţin dispozitivul.

Aşadar, o reiterare a judecăţii asupra unei chestiuni anterior dezlegate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în sensul că nu s-ar datora penalităţi stipulate de lege pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de plată a timbrului monumentelor istorice, nu este posibilă în litigiul pendinte, întrucât considerentele decisive ale hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal se opun cu efectul autorităţii de lucru judecat, motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. neputând fi reţinute.

În aceste condiţii, este inutilă examinarea criticii privind respectarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei în această ipoteză, de vreme ce legalitatea actului administrativ a fost confirmată printr-o decizie definitivă, conform art. 634 C. proc. civ.

Mai trebuie subliniat că o încălcare a prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale nu poate fi reţinută, întrucât achitarea timbrului monumentelor istorice este o obligaţie prevăzută de lege în sarcina tuturor operatorilor economici, editori sau producători, proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau beneficiari ai veniturilor realizate, cuantumul său şi al accesoriilor fiind indicate în lege, exceptarea de la plată fiind limitativ stipulată şi operând în condiţii expres reglementate, neaplicabile recurentei.

Contrar alegaţiilor recurentei, curtea de apel a examinat criticile privitoare la caracterul discriminatoriu al penalităţilor aferente timbrului pentru monumente istorice şi a apreciat că, potrivit art. 10 din Normele metodologice, neplata timbrului atrage curgerea de penalităţi şi dobânzi în sarcina debitorului, iar aceste prevederi sunt în vigoare şi au format obiectul controlului judecătoresc în faţa instanţei competente de contencios administrativ, astfel că nu subzistă raţiuni pentru ca acestea să fie înlăturate.

În acest sens, s-a apreciat că, în calitatea sa de profesionist care organizează anumite evenimente, pârâta era îndatorată a respecta şi aplica întocmai normele incidente, cu referire la calcularea, înregistrarea, imprimarea sau menţionarea distinctă pe fiecare produs sau bon a valorii timbrului, conform art. 5 din Normele metodologice, astfel că nu se identifică vreo diferenţă nejustificată de tratament întrucât toţi debitorii obligaţiei de plată a timbrului se găsesc în aceeaşi situaţie din prisma întinderii sarcinii ce le revine, inclusiv din prisma eventualelor dobânzi şi penalităţi. În plus, a reţinut că valoarea concretă a accesoriilor este justificată prin raportare la necesitatea existenţei unui mijloc adecvat de constrângere pentru îndeplinirea obligaţiei, cu referire la finalitatea dată de instituirea unor măsuri suficiente pentru protejarea monumentelor.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 160/A din 16 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În raport de soluţia pronunţată, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata către intimat a sumei de 11385 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, justificate cu factura din 17.10.2024 şi extrasul de cont emis de F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 160/A din 16 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 11385 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.