Hospital vicarious liability for physician malpractice under the civil code subordination doctrine and appellate limits on expanding the procedural framework

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia I civilă, la data de 20 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., prin tutore C. şi D., prin reprezentant legal C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii E., Spitalul Orăşenesc Deta, F. S.A. şi G. S.A., obligarea pârâţilor, în solidar, în temeiul art. 1391 C. civ., la plata daunelor morale în cuantum a câte 300.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, către A., fiica vitregă a decedatei, B., fiu al decedatei şi D., fiica decedatei, precum şi a dobânzii legale pentru daunele morale, calculată de la data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1523 C. civ.. Au mai solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale constând în renta lunară în cuantum a câte 2500 RON pentru fiecare dintre reclamanţi calculată şi acordată sub formă de prestaţie unică, pentru perioada cuprinsă între 03.02.2017 (data decesului) şi data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi dobânda legală de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data achitării efective a despăgubirilor şi sub formă de prestaţii periodice lunare, de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la terminarea studiilor.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1365, art. 1373, art. 1381, art. 1382, art. 1385-1387, art. 1390, art. 1391, art. 1394, art. 1523 C. civ., coroborate cu dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 95/2006 (Titlu XVI), art. 28 C. proc. pen., art. 59, art. 80, art. 95, art. 98 şi urm., art. 148 şi urm. C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 870 din 28 iunie 2023, Tribunalul Timiş – secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. (prin tutore C.) şi D. (prin reprezentant legal C.), împotriva pârâtei E., pe care a obligat-o la plata a câte 80.000 de euro în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii B. şi D. şi a sumei de 17500 de euro în favoarea reclamantei A., cu titlu de daune morale, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii. De asemenea, a obligat pârâta E. la plata a 1/6 din salariul mediu net/economie în favoarea fiecăruia dintre reclamanţi cu titlu de daune materiale, începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată (20.10.2021) şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani; a respins cererea de obligare a aceleiaşi pârâte la plata în favoarea aceloraşi reclamanţi a daunelor materiale pe perioada anterioară depunerii cererii de chemare în judecată; a respins cererea reclamantei A. privind acordarea daunelor materiale; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi D. împotriva pârâţilor F. S.A., Spitalul Orăşenesc Deta şi G. S.A.; a respins cererea pârâtei E. privind acordarea cheltuielilor de judecată; a obligat pârâta E. la plata sumei totale de 1000 de RON către reclamanţii A., B. (prin tutore C.) şi D. (prin reprezentant legal C.), cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanţii la plata sumei totale de 3000 de RON către pârâta F. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv câte 1000 de RON fiecare reclamant şi a obligat reclamanţii la plata sumei totale de 3000 de RON către pârâta G. S.A., cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată, respectiv câte 1000 de RON fiecare reclamant.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 164 din 14 iunie 2024, Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă a admis apelurile formulate de reclamanţii apelanţi A., B. şi D. şi de pârâta- apelantă E., în contradictoriu cu pârâţii-intimaţi F. S.A., Spitalul Orăşenesc Deta şi H. S.A. (fosta G. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 870/28.06.2023 pronunţate de Tribunalul Timiş.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat în solidar pe pârâţii E. şi Spitalul Orăşenesc Deta la plata a câte 80.000 de euro în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii B. şi D. şi a sumei de 17500 de euro în favoarea reclamantei A., cu titlu de daune morale, sume care vor fi actualizate cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii.

A obligat în solidar pârâţii E., Spitalul Orăşenesc Deta şi H. S.A. (fosta G.) la plata a 1/6 din salariul mediu net/economie în favoarea fiecăruia dintre reclamanţii B. şi D. cu titlu de daune materiale, începând cu data depunerii cererii de chemare în judecată (20.10.2021) şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, în privinţa pârâtei H. S.A. (fostă G.) până la limita de 100.000 de euro.

A respins cererea pârâtei H. S.A. (fosta G.) având ca obiect cheltuieli de judecată.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A respins cererea pârâtei apelante H. S.A. (fosta G.) având ca obiect cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii E., Spitalul Orăşenesc Deta şi H. S.A., căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă. 4.1. Recursul declarat de pârâta E.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, faţă de soluţiile de respingere a apelului şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la soluţiile de respingere a apelului, iar în subsidiar, admiterea în integralitate a apelului formulat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a susţinut că, deşi soluţia instanţei de apel este parţial corectă, totuşi hotărârea este nelegală sub aspectul temeiului juridic care a atras obligarea în solidar a Spitalului Orăşenesc Deta, precum şi sub aspectul respingerii celorlalte solicitări formulate în apel.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, limitând totodată efectul devolutiv al căii de atac.

Instanţa de apel a respins ca inadmisibilă solicitarea de angajare a răspunderii civile delictuale a spitalului pentru fapta proprie, apreciind că a fost stabilit cadrul procesual prin raportare la cererea de chemare în judecată, iar o cerere incidentală prin care să se extindă acest cadru nu a fost formulată, iar în apel ar fi inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.. În acest sens, recurenta a făcut referire la decizia nr. 1109/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod proceudră civilă, recurenta a pretins că instanţa de apel nu a soluţionat corect excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., că a analizat greşit condiţiile legale privind stabilirea câtimii despăgubirilor materiale, precum şi caracterul probat al continuării studiilor de către reclamantul B., iar cu privire la răspunderea civilă delictuală a Spitalului Orăşenesc Deta pentru fapta proprie cererea a fost soluţionată, de asemenea, greşit.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., recurenta a susţinut că, aşa cum a arătat în faţa instanţelor de fond, între aceasta şi defunctă nu a existat o relaţie de tipul mamă-fiică şi nicio legătură afectivă care să o îndreptăţească să ceară daune morale.

Astfel, recurenta a susţinut că este excesivă soluţia instanţei referitoare la acordarea daunelor morale în cuantum de 17.500 euro, instanţa de apel făcând trimitere la raţionamentul logico-juridic al primei instanţe pentru a justifica menţinerea acestor daune şi reţinând o stare de fapt eronată, fără a analiza probe esenţiale ce au fost depuse la dosar.

Raportat la dispoziţiile art. 264 C. proc. civ. care prevăd că instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, instanţa de apel trebuia să explice în cuprinsul hotărârii aprecierea asupra probelor, însă în cauză lipseşte o analiză completă a probatoriului administrat şi a motivelor care au determinat înlăturarea sau luarea în considerare a unei probe, în pronunţarea soluţiei finale.

În continuare, recurenta a făcut referire la situaţia de fapt a litigiului, la declaraţiile martorilor audiaţi şi la ancheta socială efectuată în cauză.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a susţinut că au fost aplicate greşit normele de drept material în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a spitalului, precum şi dispoziţiile C. civ. în materia stabilirii obligaţiei de întreţinere.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de dispoziţiile art. 655 şi art. 656 din Legea nr. 95/2006, precum şi de cele ale art. 1373 C. civ. care reglementează raportul de prepuşenie, astfel că indicarea temeiului juridic pentru atragerea răspunderii civile delictuale a spitalului pentru fapta proprie a fost constatată de către prima instanţă care a analizat acest temei şi a constatat că spitalul nu se face vinovat de comiterea vreunei fapte ilicite.

Făcând referire la considerentele Deciziei nr. 28/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de apel nu putea să refuze să analizeze răspunderea spitalului pentru fapta proprie cât timp acest tip de răspundere a reprezentat temeiul juridic al pretenţiilor reclamanţilor.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, Spitalul Orăşenesc Deta trebuia să răspundă atât pentru încălcarea propriilor sale obligaţii, cât şi în calitate de comitent pentru fapta prepusului, aşa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta a susţinut că, deşi conform Ordinului nr. 910/2002 operaţiile de cezariană cu placentă previa nu se efectuau la Spitalul Deta, aceasta a efectuat 52 de astfel de operaţii, aspect ce reiese din adresa nr. x/07.12.2021 a CJAS Timiş şi din adresa trimisă de Spitalul Deta către CNAS pentru decontarea a 5 astfel de operaţii, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 656 din Legea nr. 95/2006 ce statuează asupra răspunderii civile a unităţilor medicale pentru prejudiciile cauzate pacienţilor pentru nerespectarea reglementărilor interne ale unităţilor sanitare.

A mai arătat recurenta că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, întrucât art. 28 C. proc. pen. face referire la existenţa unei autorităţi de lucru judecat în raport de situaţia părţilor din dosar, cu precădere a persoanei condamnate, or spitalul nu a fost parte în dosarul penal şi nu s-a analizat fapta sa proprie.

Prin urmare, în opinia părţii, a existat o greşită analiză a limitelor judecăţii, viciată din perspectiva principiului disponibilităţii şi a efectului devolutiv al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală.

Cu privire la obligaţia de întreţinere, recurenta a susţinut că reclamanţii trebuiau să facă dovada că se află în continuarea studiilor, iar în apel, la termenul din 04 iunie 2024 a fost depusă doar o adeverinţă în ceea ce o priveşte pe reclamanta D., iar cu privire la reclamantul B. nu a fost depusă dovada înscrierii într-o formă de învăţământ şi, fiind vorba despre studii liceale, acest reclamant avea obligaţia de a proba continuarea studiilor şi în apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel şi-a însuşit soluţia primei instanţe şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a unei cote de 1/6 din salariul mediu net pe economie, iar nu din salariul minim net pe economie, pe care îl câştiga defuncta, aşa cum reiese din adeverinţa depusă la dosar.

4.2. Recursul declarat de pârâtul Spitalul Orăşenesc Deta

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Deta, în ceea ce priveşte motivul de recurs invocat la pct. II al cererii de recurs, iar în ceea ce priveşte motivul prevăzut la pct. I a solicitat casarea hotărârii recurate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1373 C. civ., înlăturând coroborarea acestora cu dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale art. 5 din Ordinul nr. 482/2017 care prevede că personalul medical răspunde direct în situaţia în care s-a stabilit existenţa unui caz de malpraxis.

Deşi prima instanţă a respins cererea reclamanţilor faţă de Spitalul Orăşenesc Deta, pe considerentul că nu există, între spital şi medicul angajat, un raport de subordonare, în opinia părţii, instanţa de apel a apreciat greşit că pârâta medic a săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate, soluţia instanţei de apel fiind contradictorie, întrucât, deşi s-a reţinut că Spitalul nu avea acreditarea pentru efectuarea unei astfel de intervenţii chirurgicale (placentă praevia), a concluzionat că fapta a fost săvârşită în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate. Or, raportul de prepuşenie invocat de către instanţa de apel se bazează pe contractul individual de muncă încheiat cu pârâta E. în calitate de medic, pe atribuţiile prevăzute în fişa postului şi pe prevederile legale incidente menite să reglementeze atribuţiile medicului în desfăşurarea activităţii medicale.

Nicio clauză contractuală sau dispoziţie legală incidenţă în sfera atribuţiilor care compun acest raport juridic de prepuşenie nu permitea şi nu stabilea cu titlu de atribuţii în sarcina medicului în cauză să efectueze astfel de intervenţii chirurgicale (placentă praevia).

În opinia părţii recurente, în cauză nu este incidentă răspunderea solidară întemeiată pe raportul de prepuşenie, fiind necesar a se face distincţie între culpă organizatorică şi culpă medicală care angajează răspunderea personală a medicului, iar în condiţiile în care prejudiciul nu s-a produs ca urmare a disfuncţionalităţii mecanismului de interacţiune dintre specialişti, ci ca urmare a eludării conştiente a acestui sistem de către medicul angajat, care a acceptat cu indiferenţă rezultatul actului medical prejudiciabil, asumându-şi eşecul previzibil al intervenţiei sale, este incidentă răspunderea personală a medicului fără a fi angajată răspunderea în solidar a spitalului.

A mai arătat că potrivit doctrinei, medicii fac parte din acele categorii profesionale care, deşi au contract de muncă, în desfăşurarea activităţii privind prestarea efectivă a actului medical, beneficiază de independenţă decizională şi nu sunt consideraţi a avea calitatea de prepuşi.

Un alt aspect care conduce la înlăturarea răspunderii solidare a spitalului este acela că pârâta E. nu a informat pacienta şi nu a obţinut acordul acesteia cu privire la intervenţia ce urma a fi efectuată, obligaţie ce rezultă din cuprinsul art. 660 din Legea nr. 95/2006.

Din cuprinsul dosarului penal nr. x/2019 rezultă că medicul E. nu a diagnosticat placenta praevia, nu şi-a îndeplinit obligaţia de a obţine consimţământul informat al pacientei pentru a fi supusă la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament în raport de diagnosticul real, ceea ce a pus în imposibilitate spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale, de a interveni în plan organizatoric pentru prevenirea rezultatului sau limitarea prejudiciului.

Temeiul răspunderii comitentului pentru prepus are caracter general, iar în raport cu aceasta, în ce priveşte furnizorii de servicii medicale, este reglementată o răspundere cu caracter special reglementată prin dispoziţiile Titlului XVI din Legea nr. 95/2006. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia în cazul unităţilor sanitare publice în raport de activitatea medicală a personalului medical este una specială care trebuie să se raporteze la legea civilă, adică la faptul că personalul medical, chiar dacă se află în raport de prepuşenie cu unitatea sanitară, nu exercită actul medical sub îndrumarea şi controlul unităţii sanitare, ci în baza pregătirii sale profesionale.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1373 alin. (3) C. civ., apreciind greşit că nu s-a făcut dovada acestei situaţii de excepţie care exclude răspunderea comitentului pentru prepus, instanţa de apel ignorând reţinerea incidenţei cauzei exoneratoare de răspundere constând în cazul fortuit reglementat de art. 1351 alin. (3) C. civ.

Astfel, în cauza penală în care a fost judecată pârâta E. pentru fapta săvârşită, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat că aceasta nu a diagnosticat corect pacienta şi a ignorat prevederile Ordinului nr. 910/2002 cu privire la limitele de competenţă ale maternităţii din Spitalul Orăşenesc Deta, care a fost pus în imposibilitate, în calitate de furnizor de servicii medicale, de a interveni în plan organizatoric pentru prevenirea rezultatului sau limitarea prejudiciului. Fapta medicului de a nu diagnostica placenta praevia conduce atât la excluderea răspunderii directe a spitalului pentru fapta proprie, cât şi a răspunderii indirecte în calitate de prepus pentru fapta prepusului.

Prin sentinţa penală nr. 668/18.02.2021, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2019, rezultă că pârâta E. nu şi-a informat colegii medici cu privire la existenţa unei placenta previa în cazul pacientei, ceea ce determină incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) C. civ. privind exonerarea de răspundere a spitalului, ca urmare a existenţei unui caz fortuit.

Pe de altă parte, s-a arătat că reclamanţii au mai formulat o cerere cu acelaşi obiect înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2017, de unde reiese că defuncta D. s-a prezentat la unitatea spitalicească cu bilet de internare, având placentă praevia, ceea ce denotă că pacienta cunoştea sau putea să cunoască faptul că urmează să fie supusă unei intervenţii chirurgicale de placentă praevia şi că Spitalul Orăşenesc Deta nu are acreditarea necesară pentru astfel de intervenţii.

Printr-o altă critică, recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1355 alin. (1) C. civ., fiind nelegală soluţia instanţei de apel de angajare a răspunderii solidare a asigurătorului doar în ce priveşte recuperarea prejudiciului material acordat reclamanţilor, fără a angaja răspunderea asigurătorului şi pentru recuperarea prejudiciului moral suferit de reclamanţi.

În acest sens, a considerat că sunt nelegale clauzele contractuale de limitare a răspunderii asigurătorului, instanţa de apel trebuind a aplica cu prioritate dispoziţiile legale în detrimentul clauzelor contractuale menţionate.

Printr-o ultimă critică circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, mai exact a Judecătoriei Deta.

Prin încheierea din data de 14 ianuarie 2022, pronunţată de prima instanţă, a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş invocată de către pârâtul Spitalul Orăşenesc Deta. Ulterior, la 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a pronunţat Decizia nr. 5/2022 prin care a stabilit că, în situaţia în care cererea are ca obiect achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, atunci când nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, competenţa aparţine judecătoriei.

În acest sens, recurentul a opinat că, deşi dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, aceasta se aplică şi litigiilor în curs, ceea ce în speţă determină casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Deta, mai ales că Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 833/14.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 şi-a declinat competenţa asupra judecării cererii cu acelaşi obiect formulată de reclamanţi, în favoarea Judecătoriei Deta.

Prin cererea înregistrată în data de 27 ianuarie 2025, recurentul-pârât a depus o completare a motivelor de recurs, invocât motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dat fiind că prin sentinţa civilă nr. 833/2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi cauza a fost trimisă spre soluţionare Judecătoriei Deta, această hotărâre având autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, unde, de asemenea, s-a invocat necompetenţa materială a tribunalului, însă excepţia a fost greşit respinsă.

4.3. Recursul declarat de pârâta H. SA

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că, urmare a faptului că această parte nu a mai reiterat criticile de la fond, nu s-ar mai impune analiza acestora.

Întrucât prima instanţă a respins cererea faţă de asigurător, acesta nu mai avea interes să declare calea de atac cu privire la fondul cauzei, apelul său vizând doar cenzurarea onorariului de avocat, însă în temeiul efectului devolutiv al apelului, prin raportare la motivele indicate de celelalte părţi, instanţa de apel trebuia să analizeze toate chestiunile invocate de societatea de asigurare în primă instanţă. Aceasta întrucât, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând cu privire la art. 477 alin. (2) din C. proc. civ. că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare apărările formulate prin întâmpinare referitoare la nesocotirea de către asigurat a condiţiilor contractuale, iar faţă de pârâta F. S.A., în considerarea nerespectării condiţiilor contractului de asigurare, cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a pretins că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractelor, evenimentul nefiind avizat de asigurat în termenul stipulat în condiţiile contractuale, care prevăd două condiţii ce trebuiau îndeplinite cumulativ în vederea acordării despăgubirii, respectiv pretenţia de despăgubire primită de către asigurat să fie transmisă către asigurător în termen de 3 zile lucrătoare de la momentul primirii acesteia, precum şi condiţia ca pretenţia să fie primită pe parcursul valabilităţii contractului de asigurare.

Printr-o ultimă critică, recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 655 din Legea 95/2006 şi art. 1373 C. civ. de către instanţa de apel. Contrar celor reţinute de instanţa de apel şi invocate cu rea-credinţă de către reclamanţi, prin cerere de chemare în judecată au fost indicate în mod expres dispoziţiile art. 656 din Legea 95/2006 şi nu cele ale art. 655 din acelaşi act normativ, iar în sarcina Spitalului nu se poate reţine nicio culpă în ceea ce priveşte evenimentul nefericit, pentru că între unitatea medicală şi pârâtul medic nu există un raport de subordonare, medicul fiind cel responsabil de activitatea desfăşurată, acest aspect rezultând şi din sentinţa penală.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 20 decembrie 2024, intimată-pârâtă F. S.A. a formulat întâmpinare la toate recursurile, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursurilor, ca inadmisibile (raportat la modificările aduse art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, litigiul având ca obiect pretenţii decurgând dintr-un contract de asigurare), iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta-pârâtă E. şi respingerea recursurilor formulate de Spitalul Orăşenesc Deta şi de H. S.A..

În data de 24 decembrie 2024, recurentul-pârât Spitalul Orăşenesc Deta a formulat întâmpinare la recursurile celorlalţi recurenţi, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate.

În data de 20 decembrie 2024, intimaţii-reclamanţi A., B. şi D., prin reprezentant legal C. au formulat întâmpinări la cele trei recursuri, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În data de 9 ianuarie 2025, recurenta-pârâtă E. a formulat întâmpinare la recursurile celorlalţi recurenţi, prin care a solicitat respingerea recursurilor Spitalului Orăşenesc Deta şi a asigurătorului H. S.A. în ceea ce priveşte exonerarea acestora de răspundere, arătând că achiesează la argumentele unităţii spitaliceşti.

În data de 21 ianuarie 2025, recurentul-pârât Spitalul Orăşenesc Deta a depus o dezvoltare a motivelor de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocând, ca motiv de ordine publică, autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 833/2017 a Tribunalului Timiş, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Deta.

În data de 3 iunie 2025, recurentul-pârât Spitalul Orăşenesc Deta a depus cerere de suspendare a cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2024 al Tribunalului Timiş, dosar ce este formulat în contradictoriu cu societatea H. S.A. şi are ca obiect constatarea nulităţii contractului de asigurare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile deduse judecăţii, în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

II.1. Asupra recursului declarat de pârâta E.

Prealabil, faţă de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).

Pe de altă parte, principiul legalităţii căilor de atac impune a se reţine că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părţile şi nici instanţele de control judiciar nefiind îndreptăţite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condiţiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea şi judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Împrejurarea că recurenta a formulat critici, care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor şi respectiv a situaţiei de fapt, nu poate determina legala învestire a instanţei de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunţate în precedent şi a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecăţii în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

- În continuare, analizând cererea de recurs, printr-o primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului prin respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului Spitalul Orăşenesc Deta, apreciindu-se eronat că, în primă instanţă, cadrul procesual a fost stabilit în mod exclusiv prin cererea de chemare în judecată, iar o cerere incidentală prin care să se extindă acest cadru nu a fost formulată, în apel nefiind oricum admisibilă raportat la dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Critica, deşi se circumscrie motivului de casare invocat, nu este fondată, recurenta invocând încălcarea regulilor de procedură ce ar atrage, în opinia sa, sancţiunea nulităţii, din perspectiva încălcării dispoziţiilor procesuale care reglementează principiul disponibilităţii şi rolul activ al judecătorului, în sensul existenţei unei judecăţi formale a instanţei de apel care nu a stabilit corect cadrul procesual cu privire la răspunderea juridică a pârâtului Spitalul Orăşenesc Deta, în sensul că ar fi trebuit să analizeze atât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a acestui pârât, cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (medic).

Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziţie al părţilor şi, corelativ, principiul disponibilităţii, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a etapelor pe care le-ar putea parcurge.

În acelaşi context, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Mai exact, instanţele judecătoreşti sunt obligate să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor formulate în cauză.

În acelaşi sens, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, fără ca dreptul instanţei de a califica o cerere să fie echivalent cu dreptul său de a pune în discuţie posibilitatea modificării acesteia de către reclamant.

A califica o cerere înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situaţia de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanţa având acest drept independent de poziţia procesuală a părţilor.

În speţa dedusă judecăţii, prin demersul judiciar iniţiat, în cadrul unei acţiuni în pretenţii, reclamanţii au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei E. în solidar cu răspunderea civilă a comitentului Spitalul Orăşenesc Deta pentru fapta prepusului (medic), aşa cum a fost constatată cu autoritate de lucru judecat pe calea procesului penal tranşat prin sentinţa penală nr. 668/18.02.2021 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 758/A/24.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. Totodată, au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a asigurătorilor, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 95/2006.

Prima instanţă a reţinut că răspunderea civilă delictuală revine integral pârâtei E., pentru că răspunderea pârâtului Spitalul Orăşenesc Deta nu poate fi angajată în calitate de comitent pentru fapta prepusului, câtă vreme între spital şi medic nu există un raport de subordonare în baza căruia spitalul să poată da instrucţiuni, direcţiona, îndruma şi controla activitatea medicului, iar acesta din urmă să aibă obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite potrivit cerinţelor art. 1372 alin. (2) C. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, urmare a admiterii căii de atac, a reţinut că este incidentă răspunderea comitentului (spitalului) pentru fapta prepusului (medic), pârâta medic săvârâşind fapta ilicită în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, iar situaţia de excepţie de la alin. (3) al art. 1373 C. civ. nu este dovedită în speţă pentru ca antrenarea răspunderii spitalului în calitate de comitent să fie exclusă.

În ceea ce priveşte cadrul procesual, instanţa de apel a apreciat că a fost stabilit în mod exclusiv prin cererea de chemare în judecată, neexistând o cerere incidentală care să extindă acest cadru, care de altfel, nu poate fi schimbat ori extins în apel, date fiind dispoziţiile prohibitive ale art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., "prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe" şi "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

Aceste prevederi legale stabilesc una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin regula tantum devolutum quantum iudicatum, care corespunde principiului că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Aşa fiind, în cadrul judecăţii din apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, fiind inadmisibilă formularea direct în apel a unor pretenţii noi, aceasta întrucât instanţa de apel realizează doar un control judiciar asupra hotărârii atacate, ce nu poate avea în vedere alte elemente decât cele care au format deja obiectul primei judecăţi, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Transpunând aceste considerente de ordin teoretic împrejurărilor care au determinat pronunţarea deciziei atacate, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că o cerere de angajare a răspunderii civile delictuale a spitalului pentru fapta proprie nu a fost formulată în fata tribunalului, astfel că, faţă de dispoziţiile legale anterior invocate, instanţa de apel nu a permis o extindere inadecvată a cadrului procesual obiectiv dedus judecăţii.

Reiese, aşadar, că recurenta-pârâtă a susţinut impropriu că instanţa de prim control judiciar era ţinută a analiza şi răspunderea spitalului pentru fapta proprie, iar nu numai în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

- Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantei A. (care este fiica soţului defunctei dintr-o căsătorie anterioară şi în opinia recurentei nu era îndreptăţită la despăgubiri, considerând excesivă soluţia de acordare către aceasta a sumei de 17.500 euro reprezentând daune morale) şi a analizat greşit condiţiile legale privind stabilirea câtimii despăgubirilor materiale, precum şi caracterul probat al continuării studiilor de către reclamantul B..

Raportându-se la dispoziţiile art. 264 C. proc. civ. şi la art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut o stare de fapt eronată şi a omis analiza unor probe esenţiale depuse la dosarul cauzei, partea făcând trimitere la probele administrate în dosarul nr. x/2017 (declaraţii de martori, anchetă socială) şi la încheierea nr. 994/20.06.2017 pronunţată în acest din urmă dosar, ce a avut ca obiect numirea lui C. drept tutore pentru B. (fiul defunctei dintr-o căsătorie anterioară).

Dispoziţiile legale cuprinse în art. 264 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 CEDO au fost invocate formal, întrucât din cuprinsul argumentelor prezentate în susţinerea acestei critici, recurenta tinde, în realitate, la reevaluarea considerentelor instanţelor fondului asupra probatoriului administrat în cauză, ansamblul acestor susţineri neputând forma obiectul analizei instanţei de recurs.

Aceasta întrucât, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

În atare condiţii, vor fi înlăturate aserţiunile recurentei privitoare la omisiunea analizării "unor probe esenţiale ce au fost depuse la dosarul cauzei", din moment ce acestea nu pun în discuţie aspecte de nelegalitate, ci se referă strict la modalitatea în care instanţele fondului au acordat, în cauză, valenţă juridică elementelor probatorii din cauză.

În aceeaşi manieră inadecvată procedural este formulată şi critica privind obligarea recurentei la plata daunelor materiale către reclamanţii B. şi D., partea limitându-se la a susţine că reclamantul "avea obligaţia să probeze continuarea studiilor şi în faza procesuală a apelului", făcând referire ancheta socială efectuată în dosarul nr. x/2017 (de unde susţine că rezultă că soţul defunctei dispunea de resursele necesare pentru ca minorul reclamant să se dezvolte armonios) şi la adeverinţa nr. x/2018 emisă de angajatorul defunctei în care se precizează că aceasta avea un salariu minim pe economie, aşa că, în opinia părţii, instanţa ar fi trebuit să stabilească cota de 1/6 (aferentă daunelor materiale) prin raportare la salariul minim pe economie, şi nu şi la salariul mediu pe economie.

Această critică cu trimitere la ansamblul probator administrat în cauză şi evocarea situaţiei de fapt, pentru a demonstra o eventuală nerespectare a dispoziţiilor legale privind repararea prejudiciului, pune în discuţie doar aspecte de netemeinicie, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, din moment ce recurenta urmăreşte o reevaluare a probatoriului de care reclamanţii se prevalează în susţinerea acţiunii (şi care a făcut obiectul analizei instanţei de apel), pentru a dovedi, în afara cadrului legal aplicabil litigiului, temeinicia pretenţiilor formulate.

- Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, susţinând că Spitalul Orăşenesc Deta trebuie să răspundă atât pentru fapta proprie, cât şi în calitate de comitent pentru fapta prepusului, considerând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 656 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.

Critica este nefondată, întrucât corect a reţinut instanţa de apel că nu se poate atrage răspunderea spitalului şi pentru fapta sa proprie.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat în analiza precedentă expusă asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., răspunderea spitalului pentru fapta proprie nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, motiv pentru care instanţa de apel nu a analizat acest tip de răspundere, iar o extindere a cadrului procesual în apel nu era permisă prin raportate la dispoziţiile imperative ale art. 478 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la critica privind îndeplinirea condiţiilor art. 656 din Legea nr. Legea nr. 95/2006, se observă că instanţa de apel a analizat conţinutul acestor dispoziţii legale, cât şi a celor din cuprinsul art. 655 din aceeaşi lege şi a constatat că ele reprezintă o aplicare a cazurilor de răspundere civilă delictuală reglementate cu caracter general de C. civ. şi, întrucât fac trimitere expresă la legea civilă şi nu cuprind dispoziţii derogatorii de la acestea, se competează cu legea generală, instanţa analizând, totodată, preverile art. 1373 C. civ. care reglementază răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Prin urmare, cum dispoziţiile speciale nu cuprind prevederi derogatorii faţă de cele generale, nu se aplică cu prioritate în baza principiului specialia generalibus derogant, ci se completează cu normele generale, aşa cum a reţinut corect şi instanţa de apel.

- Printr-o ultimă critică recurenta a pretins că este incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în dosarul penal nr. x/2019, potrivit art. 28 C. proc. pen., întrucât solicitarea de a se constata existenţa unei fapte proprii a spitalului excedează analizei realizate de instanţa penală care s-a limitat strict la identificarea vinovăţiei penale a persoanei pe care a apreciat-o ca fiind responsabilă de săvârşirea infracţiunii, astfel că elementele ce ţin de existenţa unor fapte proprii ale spitalului în raport de care se poate reţine o culpă civilă nu au fost avute în vedere în procesul penal, având în vedere că unitatea medicală nu a fost parte în această procedură.

Această critică, ce poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată.

Dispoziţiile art. 28 C. proc. civ. reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanţei penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Prin sentinţa penală 668/18.02.2021 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 758/A/24.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost condamnată inculpata E. la o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, fiind totodată obligată la plata sumei de 75.000 de euro către partea civilă C. (reprezentant legal al reclamanţilor din prezenta cauză), cu titlu de daune morale. În cuprinsul hotărârii penale s-a reţinut că fapta ilicită aparţine inculpatei, medic specialist obstetrică-ginecologie în cadrul Spitalului Orăşenesc Deta, şi constă în aceea că în cazul pacientei D., a cunoscut sau a avut cel puţin suspiciunea existenţei unei sarcini cu placentă praevia, pe care avea obligaţia de a o stabili preoperator prin examenul ecografic, nu a respectat reglementările legale cuprinse în protocoalele şi ghidurile de bune practici medicale, nu a comunicat celorlalţi medici din echipa operatorie existenţa placentei praevia, nu a asigurat stocul de sânge necesar pentru efectuarea intervenţiei chirurgicale, cu un risc foarte mare de hemoragie şi a depăşit limitele competenţelor medicale, Spitalul Orăşenesc Deta nefiind acreditat pentru astfel de intervenţii chirurgicale, fapte care au condus la decesul victimei D..

Astfel, având în vedere că în dosarul penal a fost soluţionată doar acţiunea civilă formulată de soţul defunctei, reclamanţii din prezenta cauză neconstituindu-se părţi civile în acel dosar, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Atât timp cât în dosarul penal s-a stabilit culpa exclusivă a medicului, este impropriu din partea recurentei-pârâte să solicite în dosarul civil să se analizeze culpa proprie a unităţii medicale, dat fiind că în dosarul penal nu s-a reţinut că activitatea ilicită reţinută în sarcina medicului a fost consecinţa ordinelor şi instrucţiunilor primite de la comitent ori a modului în care acesta a organizat şi desfăşurat întreaga activitate medicală.

Pentru aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) cod proceudră civilă, va respinge recursul declarat de această parte.

II.2. Asupra recursului declarat de pârâtul Spitalul Orăşenesc Deta

- Printr-o primă critică circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prin încheierea din 14.01.2022, prima instanţă a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş, iar ulterior, în data de 21.02.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 5/2022 prin care s-a stabilit că, în situaţia în care cererea are ca obiect achitarea daunelor materiale şi/sau morale pentru malpraxis, atunci când nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, competenţa aparţine judecătoriei.

Critica este nefondată.

Aşa cum însăşi recurentul susţine, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I, ceea ce înseamnă că, de la acest moment, în soluţionarea cauzelor care ridică problema de drept rezolvată prin decizia în interesul legii, instanţele vor trebui să ţină seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia fiind aplicabilă atât cauzelor pendinte cât şi celor care se introduc ulterior pe rolul instanţelor.

Or, în speţă, chiar dacă pricina era pendinte la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei privind unificarea practicii judiciare, prima instanţă şi-a verificat competenţa materială cu mult timp înainte de pronunţarea Deciziei nr. 5/2022, prin încheierea interlocutorie din 14.01.2022, prin care s-a statuat definitiv, întrucât nu a fost atacată pe calea apelului de către niciuna dintre părţile litigiului, că tribunalul este instanţa competentă să judece cauza.

Pe de altă parte, se reţine că potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică sau privată, iar conform alin. (2) pct. 2 al aceluiaşi articol, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat.

Cum excepţia necompetenţei materiale invocate în cauză este de ordine publică, această excepţie nu poate fi invocată decât în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Prin urmare, aceste dispoziţii legale nu îi permit recurentului-pârât să invoce această excepţie ori de câte ori doreşte, chiar înaintea instanţei de recurs.

- De asemenea, nu poate fi primită nici critica recurentului circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., dezvoltată de parte prin cererea înregistrată la dosar în data de 27.01.2025, în cuprinsul căreia a precizat că invocă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 833/2017 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, prin care a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş şi declinată competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Deta.

Din verificările efectuate în sistemul informatic ECRIS rezultă că dosarul nr. x/2017, înregistrat initial pe rolul Tribunalului Timiş, a avut ca părţi pe reclamanţii C., B., prin reprezentant legal şi D., prin reprezentant legal, în contradictoriu cu pârâţii Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Pius Brânzeu Timişoara, Spitalul Orăşenesc Deta şi E..

Prin sentinţa nr. 833/14.06.2017, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Deta. După înregistrarea dosarului pe rolul Judecătoriei Deta, cauza a fost suspendată prin încheierea din data de 11.01.2018, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2017

Prin sentinţa civilă nr. 826 din 23.02.2022, rămasă definitivă prin nerecurare, Judecătoria Deta a constatat perimată cererea, ceea ce înseamnă că sancţiunea procedurală a perimării a desfiinţat toate actele de procedură efectuate şi a repus părţile în situaţia anterioară, sens în care nu poate fi primită critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

- Printr-o altă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1373 C. civ., ca urmare a angajării răspunderii unităţii medicale în solidar cu pârâta E., în calitate de comitent, în condiţiile în care nu există un raport de subordonare în baza căruia spitalul să poată da instrucţiuni în ceea ce priveşte activitatea medicală, fiind eronată, în opinia sa, concluzia instanţei de apel în sensul că medicul a acţionat în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Critica este nefondată, răspunderea civilă a recurentului-pârât Spitalul Orăşenesc Deta fiind atrasă în mod legal în temeiul dispoziţiilor art. 1373 C. civ., care sunt incidente, astfel cum în mod legal a statuat instanţa de apel.

Potrivit art. 1373 C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, "(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate."

Totodată, potrivit art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, unităţile prevăzute la alin. (1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, iar potrivit art. 656 din acelaşi act normativ, unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare

Înalta Curte reţine că în ceea ce priveşte atragerea răspunderii întemeiate pe prevederile art. 1373 C. civ., la care legea specială face trimitere, în afară de recurenta-pârâtă medic, în persoana căreia sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, este ţinută să răspundă în solidar şi unitatea spitalicească, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Răspunderea solidară a pârâtului Spitalul Orăşenesc Deta este fundamentată pe dispoziţiile privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prevăzute în C. civ., la care fac trimitere şi dispoziţiile din legea specială, dar şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Codarcea împotriva României.

Cu observarea prevederilor art. 1373 C. civ., instanţa de apel a reţinut că răspunderea comitentului pentru fapta prepusului funcţionează ca un mijloc de garanţie în favoarea creditorului, pentru asigurarea reparării prejudiciului suferit de acesta, fiind aşadar un beneficiu legal exclusiv pentru persoana prejudiciată, nu şi pentru autorul faptei ilicite chemat să răspundă pentru fapta proprie, împotriva căruia comitentul se poate îndrepta cu acţiune în regres potrivit art. 1384 alin. (1) C. civ.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-pârât, inclusiv cele vizând incidenţa dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) C. civ. privind exonerarea de răspundere a spitalului ca urmare a existenţei unui pretins caz fortuit, pot fi invocate în cadrul unei eventuale acţiuni ce în mod expres a fost indicată de către instanţa de apel.

Se reţine, totodată, că între medicul pârât şi unitatea spitalicească existau raporturi de prepuşenie de vreme ce această pârâtă era angajată a spitalului, iar asistenţa medicală necorespunzătoare a fost săvârşită în calitatea acesteia de angajată a pârâtului, în cadrul spitalului, în timpul programului de serviciu, în legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiei încredinţate şi în exercitarea profesiei.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în cauză nu este incidentă situaţia de excepţie prevăzută de alin. (3) al art. 1373 C. civ., ceea ce ar fi putut exclude antrenarea răspunderii spitalului în calitate de comitent.

Înalta Curte reţine că, deşi în cazul medicilor angajaţi de spitale, atunci când este vorba despre activitatea acestora, conducerea spitalului nu poate da directive individuale în ceea ce priveşte asistenţa medicală concretă, şi anume stabilirea diagnosticului şi, în general, conduita terapeutică - excluzând astfel dreptul de a gestiona, conduce şi controla activitatea medicului-, totuşi trebuie reţinută şi în raporturile dintre medici şi spitale o prerogativă de coordonare şi control cu caracter general, care priveşte programul de lucru, organizarea internă a procedurilor medicale şi, dacă este cazul, instituirea unor protocoale de tratament, punerea la dispoziţie şi folosirea echipamentelor medicale şi altele asemenea. Având dreptul şi totodată obligaţia de a controla activitatea angajaţilor săi şi de a organiza funcţionarea adecvată a serviciilor de urgenţă şi a diferitelor specializări medicale, unităţile spitaliceşti exercită o influenţă decisivă asupra actului medical concret, înfăptuit de medici, şi aceasta chiar dacă nu dau directive de tratament concrete cu privire la un pacient anume. Aşadar, o independenţă intelectuală ridicată şi responsabilitatea proprie a medicului curant nu exclud raportul de prepuşenie şi, prin urmare, nici răspunderea unităţii spitaliceşti în calitate de comitent pentru fapta medicului, în calitate de prepus, această realitate normativă rezultând din trimiterea pe care legea specială o face la dreptul comun.

Ca un argument suplimentar, se reţine că interpretarea limitelor raportului de prepuşenie într-un mod extensiv în cazul medicilor care lucrează în spitale este în interesul general al protecţiei victimelor în cazurile de malpraxis. Acest argument nu este unul decisiv, dar conturează în mod just raţiunile legii în cauze precum cea de faţă.

Cu toate că recurentul Spitalul Orăşenesc Deta invocă în mod nefondat o organizare corespunzătoare, este evident că ceea ce a reţinut instanţa de apel nu este o răspundere pentru culpa proprie a recurentului, ci răspunderea juridică în calitate de comitent pentru fapta prepusului.

Angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului nu presupune o culpă proprie, ci doar culpa prepusului, însă consideraţiile ce preced subliniază caracterul nefondat al criticilor prin care recurentul-pârât apreciază că nu ar fi îndeplinite condiţiile angajării răspunderii, neexistând un raport de prepuşenie.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului vizând o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1373 C. civ. ce ar fi înlăturat coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 5 din Ordinul nr. 428/2007 şi implicit cu cele ale Legii nr. 95/2006.

- În fine, nefondată este şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1355 alin. (1) C. civ., în opinia părţii fiind nelegală soluţia instanţei de apel privind angajarea solidară a răspunderii asigurătorului doar în ceea ce priveşte recuperarea prejudiciului material acordat reclamanţilor, fără a angaja răspunderea aceluiaşi asigurător şi pentru recuperarea prejudiciului moral suferit de reclamanţi.

Instanţa de apel a dispus antrenarea răspunderii asigurătorului unităţii spitaliceşti, urmare a antrenării răspunderii acestuia din urmă în calitate de comitent, în condiţiile şi limitele contractului şi poliţei de asigurare încheiate între părţi, respectiv numai pentru daunele materiale, pentru că răspunderea pentru daunele morale a fost exclusă în mod explicit prin contract.

Aşadar, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu a angajat răspunderea asigurătorului şi pentru daunele morale, în condiţiile în care, prin acordul de voinţă al părţilor, acest tip de răspundere a fost exclus în mod expres.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul Orăşenesc Deta.

II.3. Asupra recursului declarat de pârâtul H. SA

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, partea neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivului indicat, fiind, de fapt, nemulţumită de faptul că soluţia pronunţată în ceea ce o priveşte nu este de respingere, aşa cum s-a hotărât faţă de pârâta F. S.A..

- Analizând, în continuare, cererea de recurs, se observă că circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a pretins încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477 alin. (2) din cod atunci când a apreciat că nu se impune analiza criticilor invocate în primă instanţă pentru că pârâta nu le-a reiterat prin cererea de apel.

Recurenta a susţinut că, întrucât prima instanţă a respins cererea faţă de aceasta, în apel a criticat doar cenzurarea onorariului de avocat, iar în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa era obligată să analizeze toate chestiunile invocate în primă instanţă, dat fiind că devoluţiunea este totală, iar apelul este limitat, pe de o parte, la ceea ce s-a apelat, iar pe de altă parte, la ceea ce s-a dedus judecăţii în primă instanţă.

Critica este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. De regulă, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat – tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă – tantum devolutum quantum iudicatum.

Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că art. 477 C. proc. civ. dă valoare regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel formulate de pârâta H. S.A., aşa cum aceasta însăşi susţine, fiind contestată exclusiv soluţia dată de către prima instanţă în ceea ce priveşte cenzurarea onorariului de avocat.

Contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că deşi pârâta a solicitat prin apelul formulat casarea în parte a sentinţei primei instanţe, din criticile expuse prin cererea de apel nu rezultă că a formulat critici prin raportare la întreaga soluţie pronunţată de către prima instanţă, ci, faţă la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., numai cu privire la diminuarea onorariului de avocat.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că este ţinută a analiza criticile expuse prin cererea de apel, pronunţând hotărârea recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 477-479 C. proc. civ., aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea limitelor efectului devolutiv ale apelului.

- Printr-o altă critică, nefondată, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractelor, întrucât evenimentul nu a fost avizat de către asigurat în termenul stipulat de condiţiile contractuale.

Instanţa de apel, în ceea ce priveşte legitimarea sub aspect pasiv a asigurătorului, a analizat apărările pârâtei potrivit cărora nu poate fi chemată în judecată în mod direct de către persoana prejudiciată, ci doar pe calea cererii de chemare în garanţie formulate de către asigurat, iar în acest sens a reţinut incidenţa prevederilor art. 2224 C. civ., potrivit cu care "(1) Drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. (2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare." Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a apreciat corect că asigurătorul spitalului urmează a răspunde în mod nemijlocit faţă de reclamanţi pentru obligaţiile asiguratului până la limita menţionată în contract, cu luarea în considerare şi a prevederilor cu caracter special ale art. 1446 C. civ., potrivit cu care solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel (fiind vorba despre o obligaţie a fost asumată prin contractul de asigurare).

Prin urmare, întrucât pârâta, în calitate de asigurător al spitalului, a fost chemată în judecată în mod direct de către persoanele prejudiciate, în mod corect instaţa de apel a apreciat că nu este aplicabilă condiţia avizării prealabile cu privire la evenimentul asigurat, condiţie ce îl vizează exclusiv pe asigurat, aşa încât nu se justifică critica formulată de pârâtă.

- Fără temei a criticat recurenta-pârâtă decizia recurată pentru faptul că au fost luate în considerare şi dispoziţiile art. 655 din Legea nr. 95/2006 referitoare la răspunderea spitalului alături de un angajat al unităţii, apreciindu-se că acestea excedează dispoziţiilor legale invocate de reclamant, care a indicat în mod expres dispoziţiile art. 656 din Legea nr. 95/2006.

Este de principiu că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ., instanţa soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, pe care este obligată să le cunoască şi să le aplice din oficiu, fără a fi nevoie ca partea să invoce prevederea legală amintită.

Or, prevederile art. 655 din Legea nr. 95/2006 au fost invocate expres de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată (la fila x a cererii introductive) şi au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, nefiind aşadar vorba despre vreo surprindere a recurentei, din perspectiva art. 14 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta H. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii E., Spitalul Orăşenesc Deta şi H. S.A. împotriva deciziei nr. 164 din 14 iunie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.