Judgment substituting for sale deed dismissed due to missing local tax clearance certificate under Fiscal Procedure Code

Acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Condiţii. Obligaţia prezentării certificatul fiscal prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Contractul

Index alfabetic: hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare

promisiune de vânzare-cumpărare

imobil

certificat de atestare fiscală

C.civ., art. 1279 alin. (3), art. 1669 alin. (1)

C.proc.fisc., art. 159 alin. 5

Dispoziţiile art. 159 alin. (5) C.proc.fisc. instituie, sub sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de alin. (6) al aceluiaşi articol, o condiţie de valabilitate, de fond, a oricărui act juridic prin care are loc înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi mijloacelor de transport, constând în aceea ca proprietarii bunurilor ce se înstrăinează să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

Mecanismul prevăzut de art. 1279 alin. (3) C.civ. (pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract) funcţionează ca un remediu judiciar prin care se suplineşte consimţământul promitentului la încheierea contractului de înstrăinare, nu însă şi neîndeplinirea altor condiţii prevăzute de lege pentru valabilitatea contractului. În acest sens, partea finală a tezei I a art. 1279 C.civ. prevede expres că pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract se poate dispune atunci când „condiţiile legii pentru valabilitatea acestuia sunt îndeplinite”. La fel, partea finală a art. 1669 alin. (1) C.civ. prevede că pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare este posibilă „dacă toate celelalte condiţii de valabilitate sunt îndeplinite”.

Aşadar, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este condiţionată de îndeplinirea tuturor condiţiilor de valabilitate, generale şi speciale, între care şi cea a lipsei obligaţiilor fiscale datorate bugetului local, prevăzută sub sancţiunea nulităţii de drept, condiţie de fond ce trebuie dovedită cu certificatul de atestare fiscală la care se referă norma juridică prevăzută de art. 159 alin. (5) C.proc.fisc.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 934 din 17 aprilie 2025

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data 18.08.2022 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, în calitate de vânzători, şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, având ca obiect apartamentul nr. 2 etajul 1 din imobilul situat în Bucureşti, compus din l (una) cameră şi dependinţe, având o suprafaţă utilă de aproximativ 40.82 mp. şi balcon în suprafaţă de 6,88 mp. cu o suprafaţă totală de 47.23 mp, împreună cu dreptul de proprietate asupra cotei de 2,34% (respectiv 4,35mp.) din părţile comune ale imobilului, precum şi asupra suprafeţei indivize de 14.06 mp. din terenul pe care este construit blocul, înscris în Cartea Funciară a Municipiului Bucureşti, Sector 5, nr. x-CI-U2, sub nr. cadastral x-CI-U2, pentru preţul de 35.000 euro (în echivalent lei 172,392.5 RON curs BNR din data de 22.04.2021/1E = 4.9255lei), în modalitatea de plată stabilită expres de părţi prin promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 1477 din 13.06.2012 de către notar X., conform cărora pârâţii C. şi D. au calitatea de promitenți-vânzători; obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentinţa civilă nr. 4806 din 8.06.2022, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenței sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă

Prin sentinţa nr. 111 din 3.02.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 624 din 4.06.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei nr. 111/2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă; a respins cererea apelanţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 624/2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii susţin că instanța de apel a menținut, în mod neîntemeiat, soluția tribunalului, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare.

Arată că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că doar pârâta D. este proprietara imobilului în litigiu, deși ambii pârâți sunt înscriși în evidențele fiscale, iar autorizația de construire nr.383-S din 10.09.2012 a fost eliberată doar pe numele acestei pârâte.

Menționează că, potrivit declarației din data de 10.09.023, recurenții au avut cunoștință de faptul că ambii pârâți au calitatea de promitenți-vânzători.

Totodată, arată că în cauze similare instanțele s-au pronunțat în contradictoriu cu ambii pârâți întrucât erau căsătoriți la momentul la care a fost cumpărat terenul pe care a fost edificată construcția și la momentul încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare.

Recurenții susțin interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 159 alin. (5) C.proc.fisc. și arată că obligarea acestora la plata impozitului pentru toate imobilele pârâților și pentru toate datoriile fiscale ale acestora este o măsură excesivă pe care instanța o impune în sarcina lor. Învederează că au făcut dovada achitării impozitului aferent imobilului în litigiu și a prețului stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare și consideră că pârâții sunt singurii în culpă pentru neachitarea datoriilor fiscale și neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, astfel încât sancțiunile nu pot fi îndreptate împotriva recurenților care au fost de bună-credință.

Arată că, pentru încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare, dispozițiile art. 159 alin. (5) C.proc.fisc. instituie condiția prezentării unui certificat de atestare fiscală care să ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

Afirmă că prin efectul acestor dispoziții legale se aduce o limitare a dreptului reclamanților de a obține transmiterea proprietății bunului ce face obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, limitare ce trebuie analizată din perspectiva compatibilității cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu privire la domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, arată că dreptul recurenților de a pune în executare obligația pârâților de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, prin solicitarea pronunțării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, reprezintă cel puțin o speranță legitimă, ocrotită de norma europeană. Astfel, deși recurenții nu erau, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, titularii unui drept de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului, dețin un drept de creanță prin executarea căruia puteau obține dreptul de proprietate asupra imobilului, așadar o speranță legitimă, întemeiată în mod rezonabil și justificată de o promisiune de vânzare-cumpărare valabil încheiată.

Învederează că dreptului recurenților de a obține transmiterea proprietății imobilului i se aduce o ingerință, care este prevăzută de dispozițiile Codului de procedură fiscală și urmărește un scop legitim întrucât reprezintă o măsură prin care statul asigură plata impozitelor de către contribuabili, însă nu este proporțională cu scopul urmărit, în interpretarea dispozițiilor art. 159 alin. (5) C.proc.fisc., în sensul în care ar fi necesară achitarea tuturor obligațiilor fiscale ale vânzătorului către autoritatea administrativ-fiscală în a cărei rază se află înregistrat bunul, indiferent dacă sunt în legătură cu respectivul bun sau nu.

În speță, cuantumul obligațiilor fiscale ale pârâților către bugetul Sectorului 5 al municipiului București este foarte ridicat, iar obligarea recurenților să achite toate sumele datorate de pârâți pentru respectarea dispozițiilor art. 159 alin. (5) C.proc.fisc. reprezintă o sarcină excesivă care depășește condiția proporționalității măsurii cu scopul legitim urmărit pentru instituirea acestor dispoziții legale.

Solicită să fie avută în vedere practica judiciară depusă la dosar, potrivit căreia, în situații similare, au fost admise cererile de chemare în judecată.

6. Apărările formulate

Intimaţii nu au depus întâmpinare în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin critica încadrabilă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții susțin interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 159 alin. (5) C.proc.fisc., sens în care arată că obligarea acestora la plata impozitului pentru toate imobilele pârâților și pentru toate datoriile fiscale ale acestora este o măsură excesivă pe care instanța o impune în sarcina lor.

Din perspectiva dispoziţiilor convenţionale prevăzute de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, recurenţii susţin că dreptului acestora de a obține transmiterea proprietății imobilului i se aduce o ingerință, care este prevăzută de dispozițiile Codului de procedură fiscală și urmărește un scop legitim întrucât reprezintă o măsură prin care statul asigură plata impozitelor de către contribuabili, însă nu este proporțională cu scopul urmărit, în interpretarea dispozițiilor art. 159 alin. (5) C.proc.fisc., în sensul în care ar fi necesară achitarea tuturor obligațiilor fiscale ale vânzătorului către autoritatea administrativ-fiscală în a cărei rază se află înregistrat bunul, indiferent dacă sunt în legătură cu respectivul bun sau nu.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 2 etajul 1 din imobilul situat în Bucureşti, împreună cu dreptul de proprietate asupra cotei de 2,34% (respectiv 4,35mp.) din părţile comune ale imobilului şi asupra suprafeţei indivize de 14.06 mp. din terenul pe care este construit blocul.

Analizând hotărârea primei instanţe, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi al legalităţii acesteia, instanţa de apel a validat soluţia pronunţată, reţinând neîndeplinirea, în speţă, a condiției prezentării unui certificat de atestare fiscală care să ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, impusă de dispozițiile art. 159 alin. (5) C.proc.fisc.

Art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede următoarele: „Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepţia cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul.” Totodată, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că „actele prin care se înstrăinează clădiri, terenuri, respectiv mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor alin. (5), sunt nule de drept.”

Aşadar, textul legal precitat instituie, sub sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de alin. (6), o condiţie de valabilitate, de fond, a oricărui act juridic prin care are loc înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi mijloacelor de transport, constând în aceea ca proprietarii bunurilor ce se înstrăinează să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligaţiilor de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează.

Mecanismul prevăzut de art. 1279 alin. (3) C.civ. (pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract) funcţionează ca un remediu judiciar prin care se suplineşte consimţământul promitentului la încheierea contractului de înstrăinare, nu însă şi neîndeplinirea altor condiţii prevăzute de lege pentru valabilitatea contractului. În acest sens, partea finală a tezei I a art. 1279 C.civ. prevede expres că pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de contract se poate dispune atunci când „condiţiile legii pentru valabilitatea acestuia sunt îndeplinite”. La fel, partea finală a art. 1669 alin. (1) C.civ. prevede că pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare este posibilă „dacă toate celelalte condiţii de valabilitate sunt îndeplinite”.

Prin urmare, instanţa de judecată poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract de vânzare dacă singura condiţie de valabilitate rămasă neîndeplinită a fost refuzul promitentului-vânzător de a încheia contractul. Instanţa nu poate, însă, pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract de vânzare în prezenţa oricărei alte cauze de nulitate absolută, întrucât în acest caz s-ar încălca o normă imperativă a legii, prevăzută pentru ocrotirea unui interes general.

Reţinând constituţionalitatea unor dispoziţii legale având în esenţă acelaşi conţinut cu art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 [art. 254 alin. (7) şi art. 259 alin. (61) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal], Curtea Constituţională a constatat prin Decizia nr. 1021/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 711 din 10.10.2011, că „raţiunea care a stat la baza unei atare soluţii legislative a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale indiferent de natura şi cuantumul lor. Astfel, Curtea reţine că o asemenea măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor. Prin urmare, faptul că legiuitorul a condiţionat înstrăinarea unui teren sau a unei clădiri de stingerea tuturor creanţelor fiscale locale ale titularului dreptului de proprietate nu echivalează cu instituirea unei incapacităţi de a vinde sau de a dona bunul imobil în cauză, ci, din contră, o asemenea condiţionare este menită să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetele locale”.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 497/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 955 din 4.12.2017, Curtea Constituţională, constatând că prevederile art. 159 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 sunt constituţionale, a reţinut că acestea au fost stabilite de legiuitor „în virtutea art. 56 alin. (1) din Constituţie cu privire la obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice, precum şi a preocupării statului în a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale” (par. 20).

Totodată, Curtea Constituţională a constatat că prevederile amintite nu încalcă art. 44 din Constituţie referitor la dreptul de proprietate, „întrucât chiar textul constituţional referitor la garantarea dreptului de proprietate statorniceşte că limitele şi conţinutul acestuia sunt stabilite prin lege, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii, care, dacă nu sunt respectate, fac ca valorificarea respectivului drept să nu mai fie posibilă. Astfel, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, exigenţele impuse de textul de lege criticat dau expresie ordinii de drept, precum şi drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire în egală măsură”. (par. 31)

Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a apreciat că „nu poate reține încălcarea prevederilor art. 44 din Constituție și ale art.1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, mai ales că aceste din urmă dispoziții convenționale privind protecția proprietății sunt strâns legate de dreptul statelor de a adopta legile necesare pentru a asigura plata impozitelor, contribuțiilor sau a amenzilor [a se vedea art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenție]”. (par.35)

Totodată, în verificarea îndeplinirii, în speţă, a condiţiei prevăzute de art. 159 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioară, urmează a fi avute în vedere dezlegările obligatorii statuate prin Decizia nr. 42/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 815 din 16.10.2017. Aceasta, întrucât dezlegarea cu valoare de principiu şi efect obligatoriu pronunţată în cadrul mecanismului cu scop de preîntâmpinare a practicii judiciare neunitare este aplicabilă - mutatis mutandis - şi circumstanţelor factuale concrete din litigiul pendinte.

Astfel, instanţa supremă prin decizia prealabilă anterior invocată, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acţiuni prin care se solicită constatarea valabilităţii unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să prezinte certificat de atestare fiscală şi să aibă achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite. (…).”

Prezintă relevanţă, în contextul analizat, considerentele care au legătură cu problema de drept din litigiul pendinte, cu privire specială asupra acelora cuprinse la paragrafele 69, 70, 89, 96, 97, 112 şi 113, care au următorul conţinut:

„(…) 69. Pe lângă condiţiile generale de fond pentru validitatea unei convenţii, prevăzute de art. 948 din Codul civil de la 1864, dispoziţiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 au instituit o condiţie suplimentară de fond, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor şi mijloacelor de transport, cea a lipsei obligaţiilor fiscale către bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării.

70. Sancţiunea încălcării acestei condiţii speciale este nulitatea de drept a actului de înstrăinare, potrivit art. 159 alin. (6) din aceeaşi lege.(…)

89. Se cuvine subliniat că, în materia schimbului, se aplică dispoziţiile privitoare la vânzare, potrivit art. 1764 alin. (1) din Codul civil; şi în sistemul Codului civil de la 1864, aceleaşi dispoziţii erau aplicabile, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 1409. (…)

96. Prin urmare, instanţele trebuie să verifice îndeplinirea tuturor condiţiilor de valabilitate, generale şi speciale.

97. La fel ca notarul public, care verifică aceleaşi condiţii cu ocazia întocmirii unui act de schimb voluntar, instanţelor le revin obligaţii similare, deoarece, prin hotărârea care ţine loc de act autentic, se suplineşte doar consimţământul părţilor la întocmirea actului de schimb; înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, ca şi actul din care să rezulte că proprietarul actual al bunului are achitate toate obligaţiile de plată datorate bugetului local al unităţii administrative-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează sunt însă aceleaşi. (…)

112. Mai mult, pentru ca pârâtul să nu paralizeze eficienţa acţiunii, prin refuzul de a prezenta certificatul de atestare fiscală, art. 57 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 a pus în sarcina instanţei obligaţia de a solicita certificatul de atestare fiscală referitor la bun.

113. În aceeaşi ordine de idei, este util a se menţiona şi că, pentru a se evita o conduită abuzivă din partea copermutantului pârât, ar trebui să se acorde copermutantului reclamant (dacă formulează un petit în acest sens), posibilitatea de a plăti el însuşi obligaţiile datorate la bugetul local de către cealaltă parte, simultan cu abilitarea de a cere, în cadrul aceluiaşi proces sau pe cale separată, obligarea acesteia din urmă la suportarea unor daune-interese egale cu cuantumul obligaţiilor achitate.”

Mutatis mutandis, soluţia prevăzută la pct.113 din decizia instanţei supreme este valabilă şi în cazul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare, în sensul că promitentul-cumpărător poate plăti el însuşi datoriile fiscale ale promitenţilor-vânzători, urmând a imputa suma plătită asupra preţului sau, în cazul în care preţul a fost plătit, urmând a se regresa împotriva promitenţilor-vânzători.

Drept urmare, se constată că mecanismul pronunţării unei hotărârii care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este condiţionat de îndeplinirea tuturor condiţiilor de valabilitate, generale şi speciale, între care şi cea a lipsei obligaţiilor fiscale datorate bugetului local, prevăzută sub sancţiunea nulităţii de drept, condiţie de fond ce trebuie dovedită cu certificatul de atestare fiscală la care se referă norma juridică prevăzută de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel fiind, în absenţa documentului care să ateste îndeplinirea acestei cerinţe speciale, nu putea fi reţinută, cu temei, întrunirea în cauză a tuturor cerinţelor legale de valabilitate, care să permită activarea instrumentului juridic pus la îndemâna părţilor în caz de neexecutare culpabilă a promisiunii de vânzare, fiind fără relevanţă, contrar alegaţiilor recurenţilor, culpa intimaţilor-pârâţi pentru neachitarea datoriilor fiscale în neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv buna-credinţă a recurenţilor.

Limitarea exerciţiului dreptului promitentului-cumpărător la încheierea contractului de vânzare, potrivit art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, se menţine într-un raport rezonabil de proporţionalitate cu scopul legitim al apărării interesului general al unităţii administrativ-teritoriale de a realiza creanţele fiscale acumulate de intimaţi, interes care se subsumează atât ordinii publice, cât şi drepturilor altor persoane, anume ale membrilor comunităţii locale respective de a beneficia de serviciile publice finanţate din bugetul local.

Astfel, bunul nu este indisponibilizat total, ci doar până la plata datoriilor fiscale ale intimaţilor promitenţi-vânzători. Recurenţii promitenţi-cumpărători îşi pot valorifica dreptul, cu condiţia îndeplinirii acestei condiţii de valabilitate a contractului de vânzare întrucât nu au dobândit niciodată dreptul de a cumpăra terenul altfel decât cu respectarea prevederilor legale, deci inclusiv cu condiţia respectării art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015.

Relativ la susţinerile recurenţilor vizând calitatea de proprietari ai imobilului a ambilor intimaţi-pârâţi, cu referire la înscrisurile administrate în cauză, instanţa de recurs constată că aceste alegaţii exprimă exclusiv nemulţumiri vizând modul în care instanţa de apel a interpretat şi apreciat mijloacele de probă şi a reţinut că nu se poate stabili cadrul procesual necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de perfectare a vânzării cumpărării.

Or, evocarea unei situaţii de fapt contrare celei reţinute de instanţa de apel, fără prezentarea unor argumente de ordin juridic în legătură cu o eventuală încălcare a unor norme de drept, se repercutează strict pe planul temeiniciei hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanţei de recurs, care limitează verificarea jurisdicţională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C.proc.civ..

Trebuie menţionat, cu referire la invocarea de către recurenţi a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele naţionale, că Înalta Curte nu poate fi ţinută de aceste hotărâri întrucât a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o cauză care nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte printre izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 C.civ.

Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că este lipsită de valenţe juridice, în contextul în care recursul nu cuprinde critici care să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii.

Astfel, deşi este necesar ca recurentul să formuleze o argumentare juridică a nelegalităţii hotărârii atacate, prin identificarea explicită a motivelor ce reclamă nemotivarea hotărârii, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei reţinute de instanţa de apel, în cuprinsul memoriului de recurs nu se regăseşte nicio critică referitoare la aceste aspecte, fiind invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ..

Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la invocarea formală a unui motiv de recurs, întrucât condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei, pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului fiind necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea atacată este nelegală.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. şi B. împotriva deciziei nr. 624 A/2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.