Resolution of bilateral promise to sell barred by res judicata effect of final criminal conviction awarding identical civil damages

Acţiune civilă soluționată definitiv în procesul penal. Incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Efecte asupra acțiunii în rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate între părți

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Hotărârile judecătoreşti/Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligaţiilor

Index alfabetic: Acţiune în rezoluţiune

Antecontract de vânzare-cumpărare

Neîndeplinirea obligaţiei de predare a bunului

Răspunderea penală a persoanei juridice

Abuz de încredere

Acţiune civilă în procesul penal

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale

Admiterea recursului

C. civ., art. 1516 alin. (2), art. 1517, art. 1534, art. 1544 alin. (2), art. 1554 alin. (1),

art. 1674, art. 1685, art. 1693 teza I, art. 1720 alin. (1)

C. proc. civ., art. 431

C. pen., art. 239, art. 256 ind. 1

C. proc. pen., art. 19, art. 28 alin. (1), art. 397 alin. (1), art. 550 alin. (1)

În cazul în care prin acțiunea civilă soluționată definitiv în procesul penal partea vătămată a obținut acordarea, cu titlu de despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat prin faptele penale, a aceleiași sume, reprezentând dublul avansului achitat în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți, solicitate și în cadrul acțiunii în rezoluțiunea promisiunii bilaterale, devin incidente dispozițiile art. 431 C. proc. civ. și cele ale art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Aşadar, reclamantul nu poate obţine obligarea pârâtului la plata dublului avansului achitat în temeiul promisiunii bilaterale, întrucât aceasta ar echivala cu o dublă reparație a prejudiciului, cu nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii penale definitive.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 280 din 24 februarie 2026

Prin cererea înregistrată la 14 aprilie 2020 pe rolul Tribunalului Galați, Secția I civilă sub nr. x/121/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de către BNP C. sub nr. 2875 din 24 septembrie 2018, din culpa pârâtei și, pe cale de consecință, repunerea părților în situația anterioară. Totodată, a solicitat să se constate activată clauza privind plata dublului avansului achitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 732.148,28 euro, precum și a dobânzii legale aferente.

Prin sentința civilă nr. 1164/2021 din 9 iulie 2021, Tribunalul Galați, Secția I civilă a admis acţiunea și a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din culpa pârâtei și repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului. A constatat activată clauza privind plata dublului avansului și a obligat pârâta la plata sumei de 732.148,28 euro, precum şi a dobânzii legale aferente, de la plata pronunţării hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului. A obligat pârâta la plata sumei de 82.182,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 219/A din 18 noiembrie 2022, Curtea de Apel Galați, Secția I civilă, cu majoritate de voturi, a admis apelul pârâtei, a anulat sentința apelată ca urmare a nemotivării. În rejudecare, a admis acţiunea, a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părţilor în situaţia anterioară. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului încasat, precum şi dobânda legală aferentă debitului, începând cu 9 iulie 2021 şi până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 82.182,66 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Hotărârea a fost pronunțată cu opinia separată în sensul admiterii apelului pârâtei, anulării sentinței apelate și respingerii ca neîntemeiată a acțiunii, cu obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 41.406,33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L., prin lichidator judiciar, solicitând casarea deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Recurenta-pârâtă a criticat dispoziţia de rezoluţiune a antecontractului de vânzare dintre părţi, fundamentată pe culpa exclusivă a promitentului-vânzător, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.516 alin. (2), art. 1.517 şi art. 1.534 C. civ., arătând că intimata-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor necesar a fi întrunite pentru a fi dispusă rezoluţiunea; astfel, pe de o parte, neexecutarea imputată recurentei-pârâte nu este nejustificată, iar, pe de altă parte, nu poate fi reţinută culpa exclusivă a părții pentru neîncheierea contractului de vânzare.

Cât priveşte caracterul justificat al neexecutării, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la obligațiile care îi reveneau potrivit antecontractului, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile şi la probele dosarului, arătând că instanţa de apel a reţinut greşit că aceasta, în calitate de promitent-vânzător, ar fi avut obligaţia a cărei pretinsă neîndeplinire a condus la rezoluţiunea convenţiei părţilor, aceea de predare a bunului imobil la data vânzării. În realitate, obligația de predare nu îi revenea nici în baza antecontractului și nici în temeiul Codului civil, aceasta fiind o obligație distinctă a vânzătorului, ulterioară încheierii contractului de vânzare.

Prin urmare, hotărârea încalcă dispoziţiile art. 1.279 şi art. 1.669 C. civ. referitoare la antecontract, respectiv dispozițiile art. 1.650, art. 1.672, art. 1.674, art. 1.685 şi art. 1.811 C. civ. din materia vânzării, dispozițiile art. 1.270 C. civ., care consacră forţa obligatorie a contractului, precum şi prevederile art. 14 şi art. 1.170 C. civ., privind buna-credinţă, pe care instanţa de apel le-a interpretat în mod eronat.

Totodată, s-a susținut că în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.279, art. 1.669, art. 1.270 C. civ., art. 14 și art. 1.170 C. civ., s-a reţinut obligaţia recurentei-pârâte de a o sprijini pe intimata-reclamantă în vederea accesării unui credit bancar şi a obţinerii fondurilor băneşti necesare achitării în întregime a bunului, câtă vreme obligaţia plăţii preţului se află în sarcina exclusivă a promitentului-cumpărător. A învederat, astfel, că, în realitate, intimata-reclamantă, care nu a dovedit că deţinea sumele necesare plăţii preţului la 2 mai 2019, când părţile s-au prezentat la notar, poartă responsabilitatea neîncheierii contractului de vânzare.

Prin urmare, s-a concluzionat că neperfectarea vânzării a fost justificată, întrucât, astfel cum rezultă din probele dosarului, părţile nu s-au putut înţelege asupra termenilor contractuali, recurenta-pârâtă urmărind încasarea în întregime a preţului la data încheierii contractului, iar intimata-reclamantă predarea bunului, astfel că nu se putea dispune rezoluţiunea din culpa exclusivă a promitentului-vânzător.

Totodată, recurenta-pârâtă a criticat dispoziția de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii promisiunii, cu consecința obligării sale la plata sumei de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A susținut, în esență, că decizia recurată încalcă atât prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu este motivată, cât şi dispoziţiile art. 1.544 alin. (2) C. civ., în cauză nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de lege care presupune ca neexecutarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare să fie nejustificată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 26 septembrie 2023, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 412 pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 27 alin. (7) C. proc. pen.

Totodată, prin încheierea din 14 ianuarie 2025, a dispus repunerea cauzei pe rol și suspendarea judecării recursului până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/121/2023, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2025 s-a dispus repunerea cauzei pe rol, ca urmare a soluționării definitive a dosarului penal nr. x/121/2023.

Înalta Curte, examinând decizia recurată în limitele controlului judiciar de legalitate, reține următoarele considerente:

În prezentul dosar, instanța supremă este chemată să analizeze legalitatea deciziei civile nr. 219/A din 18 noiembrie 2022, a Curții de Apel Galaţi, Secţia I civilă, prin care, subsecvent admiterii apelului, în rejudecarea cauzei, s-a admis cererea de chemare în judecată şi s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2875 din 24 septembrie 2018 și repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului, prin obligarea pârâtei la plata sumei de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului încasat şi a dobânzii legale aferente, calculate cu începere de la data de 9 iulie 2021 şi până la achitarea integrală a debitului.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută în apel, relevă că, în cauză, contractul de vânzare pe care părţile s-au obligat să îl încheie, potrivit promisiunii bilaterale sus-menţionate, nu s-a putut perfecta din culpa exclusivă a pârâtei, în calitate de promitent-vânzător, care nu a fost în măsură să predea imobilul la data stabilită de părți pentru încheierea contractului, respectiv să asigure accesul evaluatorului la bunul în discuție.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor cu care a fost sesizată, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., se va arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Textul art. 483 alin. (3) C. proc. civ. permite ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja situaţia premisă pentru judecata în recurs, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

Astfel fiind, se constată că, în mare parte, criticile recurentei-pârâte vizând neîndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii excedează limitelor de analiză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot fi cenzurate în recurs.

Instanţa supremă nu poate proceda la reanalizarea raporturilor desfăşurate între părţi, a conduitei contractuale şi a atitudinii subiective a acestora, precum şi la reinterpretarea probelor dosarului, între care se numără şi antecontractul neexecutat, al cărui conţinut este contestat din perspectiva obiectului obligațiilor asumate, spre a reţine o situaţie de fapt diferită de cea stabilită de instanţa de apel şi care ar converge, eventual, poziţiei exprimate de recurenta-pârâtă, în sensul caracterului justificat al neexecutării promisiunii şi al existenţei unei culpe comune a părţilor litigante, cu consecința neîndeplinirii condițiilor rezoluțiunii.

Aşadar, deși invocă pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1.516 alin. (2), art. 1.517 şi art. 1.534 C. civ., în realitate, recurenta-pârâtă supune reaprecierii instanței de recurs culpa aferentă neîncheierii contractului de vânzare, aspect care se circumscrie situaţiei de fapt deduse judecăţii, deşi în această fază procesuală nu se reevaluează faptele ori probele, ci doar se analizează dacă hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii.

În privinţa criticii de nelegalitate prin care se susține că recurentei-pârâte, în calitate de promitent-vânzător, nu i-ar fi revenit obligaţia de a asigura predarea bunului la momentul vânzării, întrucât predarea reprezintă, potrivit legii, o obligaţie distinctă a vânzătorului, ulterioară încheierii contractului și operării transferului dreptului de proprietate, instanţa supremă nu poate oferi o dezlegare de principiu, așa cum solicită recurenta-pârâtă, ci urmează a se pronunţa strict raportat la situaţia concretă a părţilor din litigiu, astfel cum a fost reţinută în etapa procesuală anterioară, în raport cu care se impune verificarea aplicării dispoziţiilor de drept material.

Se reține, așadar, că predarea este o îndatorire care decurge implicit din transferul proprietăţii, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1.685 și urm. C. civ. Astfel, deşi încheierea vânzării face ca proprietatea să se transfere de la vânzător la cumpărător, predarea este cea care asigură cumpărătorului intrarea în posesia bunului.

Referitor la momentul predării, art. 1.693 teza I C. civ. dispune că, în lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea de îndată ce preţul este plătit. Or, în ceea ce priveşte plata preţului, norma supletivă de la art. 1.720 alin. (1) C. civ. prevede că, sub rezerva unei clauze contrare, preţul se achită de îndată ce proprietatea este transmisă de la vânzător la cumpărător. La rândul său, transferul proprietăţii are loc, ca regulă, potrivit art. 1.674 C. civ., la data încheierii contractului. Așadar, regula este că, în lipsa unei înțelegeri contrare a părților, predarea are loc imediat, la data vânzării.

Deşi este posibil, fiind permis de lege, ca executarea obligaţiei de predare să fie amânată convenţional la un moment ulterior vânzării, recurenta-pârâtă omite că, în cauză, instanţa de apel a constatat, faţă de conținutul antecontractului dedus judecăţii şi restul probelor administrate, că nu există nicio înţelegere expresă a părţilor în acest sens.

Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor, că intimata-reclamantă, în calitate de promitent-cumpărător, a solicitat în mod expres să îi fie predat bunul, având destinaţie comercială, cu ocazia perfectării contractului de vânzare, când urma a fi plătită şi diferenţa de preţ, conform cerinţelor recurentei-pârâte, care, la rândul său, a oferit asigurări verbale că imobilul va fi eliberat în timp util pentru predare; aceste aspecte au determinat concluzia că părţile au prefigurat predarea imediată a imobilului.

În aceste condiţii, raportat la situaţia de fapt deja stabilită, corect a reţinut instanța de apel că, la data vânzării, recurenta-pârâtă trebuia să fie în măsură să predea bunul, tot astfel cum intimata-reclamantă trebuia să fie în măsură să plătească restul de preţ. Cu alte cuvinte, din perspectiva obligaţiilor ce îi reveneau recurentei-pârâte, în calitate de promitent-vânzător, încheierea contractului de vânzare şi transferul proprietăţii ar fi presupus şi predarea imobilului.

Prin urmare, instanţa de recurs confirmă că, în cauză, se impunea ca dreptul de proprietate să poată fi transferat cu toate atributele sale, la momentul perfectării vânzării, astfel încât intimata-reclamantă să aibă posibilitatea stăpânirii efective, în mod direct şi nemijlocit a bunului, pentru a-l putea utiliza în interes propriu.

Din această perspectivă, este lipsit de relevanță argumentul recurentei-pârâte, potrivit cu care valabilitatea contractului de vânzare nu depindea de predarea bunului, acest aspect nefiind contestat în cauză.

Față de aceste argumente, nu pot fi primite criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1.279, art. 1.669 art. 1.650, art. 1.672, art. 1.674, art. 1.685, art. 1.811 C. civ., art. 1.270 C. civ., art. 14 şi art. 1.170 C. civ.

În continuare, pornind de la premisa existenței obligaţiei recurentei-pârâte de a asigura predarea imobilului la data vânzării, instanţa de apel a reținut, în urma aprecierii probatoriului, că recurenta-pârâtă nu a fost în măsură să predea bunul, întrucât acesta făcea obiectul unui contract de locaţiune, neînscris în cartea funciară, iar demersurile judiciare de evacuare a chiriaşului au rămas fără rezultat, din motive imputabile părţii. Sub acest aspect, nu prezintă interes că bunul închiriat putea face în mod valabil obiectul vânzării, ci faptul că, în condițiile locațiunii existente, intimata-reclamantă, căreia i s-ar fi transferat dreptul de proprietate, nu ar fi putut intra în stăpânirea efectivă a imobilului.

În egală măsură, instanța de apel a reţinut în sarcina părții și faptul că, deşi a fost de acord ca preţul să îi fie achitat prin credit bancar, în mod nejustificat recurenta-pârâtă nu şi-a dat concursul în vederea evaluării de către bancă a activelor reprezentând obiectul antecontractului, consecința fiind aceea că intimata-pârâtă nu a putut obţine facilitatea de credit solicitată în vederea plăţii preţului.

Aceste aspecte de fapt, pe baza cărora instanţa de apel a stabilit că vânzarea prefigurată nu s-a putut perfecta din culpa exclusivă a recurentei-pârâte, neexecutarea promisiunii fiind fără justificare, nu mai pot fi contrazise în recurs.

Prin urmare, în raport cu starea de fapt reţinută, în mod judicios s-a dispus aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la rezoluţiune, susţinerile recurentei-pârâte în sens contrar fiind, aşadar, neîntemeiate.

În continuare, vor fi înlăturate criticile circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează dispoziţia prin care instanţa de apel, subsecvent rezoluţiunii, a dispus, în temeiul art. 1.554 alin. (1) C. civ., repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 732.148,28 euro.

Verificarea considerentelor deciziei recurate relevă că instanţa de apel a dat eficienţă clauzei contractuale menite să sancţioneze neexecutarea culpabilă a antecontractului de către promitentul-vânzător, prin plata unei prestaţii egale cu dublul avansului încasat.

Înalta Curte constată că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea instanţei de apel, deşi concisă, fiind suficientă pentru a justifica dispoziţia adoptată, întrucât face dovada analizei efective a circumstanţelor cauzei şi permite deopotrivă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs. De altfel, așa cum s-a reținut constant, motivarea hotărârii judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, şi nu de cantitate, esenţială fiind valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Pe de altă parte, din perspectiva dreptului material aplicabil, se observă că obligarea recurentei-pârâte la plata dublului avansului încasat în baza promisiunii bilaterale constituie consecinţa directă a dispunerii rezoluţiunii antecontractului, decurgând din aceasta, ca urmare a neperfectării vânzării din culpa promitentului-vânzător, ceea ce relevă corecta aplicare a art. 1.544 alin. (2) C. civ. la momentul soluționării căii de atac a apelului.

Cu toate acestea, dispoziţiei instanţei de apel de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 732.148,28 euro şi a dobânzii legale aferente, pentru perioada 18 noiembrie 2022 şi până la data plăţii, i se opune autoritatea de lucru judecat ce decurge din sentința penală nr. 13 din 22 ianuarie 2025 a Tribunalului Galaţi, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 556/A din 28 mai 2025 a Curţii de Apel Galaţi, Secția penală și pentru cauze cu minori, sub aspectul soluționării laturii civile.

Astfel, în paralel cu prezentul litigiu, între părţi s-a derulat şi un proces penal, ce a format obiectul dosarului nr. x/121/2023, în cadrul căruia recurenta-pârâtă şi asociaţii acesteia, persoane fizice, au avut calitatea de inculpaţi, intimata-reclamantă fiind partea vătămată, constituită, totodată, şi parte civilă.

Latura civilă a vizat acordarea, cu titlu de despăgubire pentru repararea prejudiciului cauzat prin faptele penale, a aceleiași sume solicitate şi în cauza de faţă; de altfel, dată fiind legătura strânsă între cele două cauze, prin încheierea din 14 ianuarie 2025, judecata recursului pendinte a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului penal, constatându-se, în esenţă, că pretenţia dedusă instanţei civile se identifică cu prejudiciul solicitat a fi reparat în procesul penal.

Prin decizia penală nr. 556/A din 28 mai 2025, definitivă, Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, a menținut sentința penală nr. 13 din 22 ianuarie 2025 a Tribunalului Galaţi sub aspectul condamnării inculpatei B. S.R.L. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, cu consecințe deosebit grave, prevăzute de art. 239 C. pen., raportat la art. 2561 C. pen., fiind majorat cuantumul amenzii penale aplicate inculpatei. De asemenea, în temeiul art. 19 și art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1.349 alin. (1) și (2), art. 1.357, art. 1.381 și art. 1.382 C. civ., instanţa penală a admis acțiunea civilă, fiind obligată inculpata B. S.R.L., în solidar cu ceilalți inculpați, la plata către partea civilă A. S.R.L., a sumei de 732.148,28 euro (la cursul BNR de la data plății) și a dobânzii legale calculate de la 18 noiembrie 2022 până la plata efectivă.

În ceea ce privește obligarea la plata prejudiciului, s-a constatat, în esență, că faptele subsumate infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor au condus la imposibilitatea părții civile A. S.R.L. de a-și valorifica creanța de 732.148,28 euro, reprezentând dublul avansului achitat către B. S.R.L. în temeiul antecontractului de vânzare dintre părți.

Nu prezintă relevanță faptul că în dosarul penal acordarea sumei de 732.148,28 euro și a dobânzii legale aferente reprezintă o consecință a infracțiunii de abuz de încredere în fraudarea creditorilor reținute în sarcina societății B. S.R.L., căreia i se circumscriu fapte ulterioare încheierii antecontractului și momentului la care părțile ar fi trebuit să semneze contractul final de vânzare; dimpotrivă, ceea ce interesează este că, în ambele cauze, civilă și penală, intimata-reclamantă a solicitat să îi fie plătită aceeași sumă, reprezentând dublul avansului achitat în temeiul antecontractului dintre părți.

Inculpata B. S.R.L. nu a recurat decizia curții de apel pronunțată în dosarul penal, iar soluția pronunțată de Secția Penală a Înaltei Curți asupra recursurilor în casație introduse de inculpații persoane fizice, asociaţi ai societăţii, nu modifică decizia definitivă a curţii de apel sub aspectul condamnării inculpatei B. S.R.L. şi al admiterii acţiunii civile, cu consecinţa obligării recurentei-pârâte din prezenta cauză la plata prejudiciului cauzat ca urmare a infracțiunii, aceste dispoziţii fiind menţinute.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că hotărârea de condamnare are autoritate de lucru judecat deplină, nu numai cu privire la existența faptelor și a persoanelor care le-au săvârșit, dar și asupra legăturii de cauzalitate și a prejudiciului, în măsura și în limitele soluționării acțiunii civile. Fiind definitivă, are şi caracter executoriu, potrivit art. 550 alin. (1) C. proc. pen., inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă.

Așadar, sub aspectul soluționării laturii civile și al obligării recurentei-pârâte la plata sumei de 732.148,28 euro la care se adaugă dobânda legală calculată de la 18 noiembrie 2022 până la data plății, se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind incidente dispozițiile art. 431 C. proc. civ.

Se constată, în acest context, că intimata-reclamantă se află deja în posesia unei hotărâri definitive, ce constituie titlu executoriu și împotriva recurentei-pârâte, pentru suma de 732.148,28 euro și dobânda legală aferentă, calculată pe o anumită perioadă, ce reprezintă chiar pretenţia, în sens de obiect material, dedusă judecăţii în litigiul pendinte. Mai mult, așa cum a rezultat din declaraţiile verbale făcute de reprezentanții convenţionali ai părților în faţa instanţei de recurs, suma stabilită cu titlu de prejudiciu în dosarul penal a fost plătită. Din această perspectivă, capătul de cerere al acțiunii vizând dublul avansului plătit în temeiul promisiunii bilaterale, în cuantum de 732.148,28 euro, a rămas fără obiect, prejudiciul fiind deja reparat, la fel cum a rămas în parte lipsit de obiect şi capătul de cerere privind dobânda legală aferentă, în limita sumei calculate pentru perioada 18 noiembrie 2022 şi până la data plăţii, ceea ce impune reformarea deciziei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, justificat de efectele pe care hotărârile pronunţate în dosarul penal nr. x/121/2023 le produc în prezenta pricină, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată în ceea ce priveşte pretenţiile reprezentând debit principal în cuantum de 732.148,28 euro şi dobânda legală aferentă, calculată de la 18 noiembrie 2022 şi până la data plăţii.

În rejudecare, instanţa de apel va da eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, faţă de hotărârea penală definitivă prin care recurenta-pârâtă a fost obligată la plata sumelor menționate, urmând a avea în vedere că nu se poate obţine o dublă reparaţie pentru acelaşi prejudiciu.

Cât priveşte capătul accesoriu privind acordarea dobânzii legale, a fost menţinută dispoziţia instanţei de apel de obligare a recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente debitului, de la data de 9 iulie 2021 şi până la 17 noiembrie 2022, care, de altfel, nici nu a fost contestată în recurs.