Councillor’s damages appeal over unpaid indemnities rejected; annulment challenge reclassification refused as time-bar evasion.

Cerere de precizare/modificare a căii de atac indicată corect în hotărârea atacată. Condiții de admisibilitate în raport cu dispozițiile art. 152 și ale art. 457 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Actele de procedură. Forma cererilor

Index alfabetic: Contestație în anulare

Cerere precizatoare

Excepția inadmisibilității

Calificarea căii de atac

Recurs

C. proc. civ., art. 22 alin. (4), art. 152, art. 204, art. 457 alin. (1)

Dispozițiile art. 152 C. proc. civ. nu permit calificarea sau recalificarea de către judecător a unei căi de atac formulate de partea interesată într-o altă cale de atac, având un regim juridic distinct, inclusiv sub aspectul condiţiilor şi a termenului de declarare, întrucât, într-o astfel de situație, s-ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac, astfel cum este consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea acestor texte legale în orice situaţii ar legitima posibilitatea părţii care nu exercită în termenul prevăzut de lege calea de atac indicată corect în hotărârea atacată să declare o cale de atac greşită şi, ulterior calificării/recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de atac, fără a exista vreo raţiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1838 din 4 decembrie 2025

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului B., Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/120/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului B. şi Partidul C. - Filiala B., a solicitat obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 3.829 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale echivalente cu indemnizația de consilier de care a fost lipsit pe perioada ianuarie - iulie 2020 (7 luni x 547 lei = 3829 lei) provocate în urma emiterii actelor nelegale revocate (Ordin Prefect nr. 17/10.01.2020), respectiv anulate de instanța de judecată (H BPT ALDE DB nr. 78/26.11.2019).

2. Soluţia instanţei de fond

Tribunalul Dâmboviţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 109 din 9 februarie 2022, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Partidul C. - Filiala B. şi, pe cale de consecinţă, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 3.829 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale echivalente indemnizaţiei de consilier local pentru perioada ianuarie - iulie 2020; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului B.; pârâtul Partidul C. - Filiala B. a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (din care suma de 300 lei - taxă judiciară de timbru, iar suma de 900 lei - onorariul de avocat).

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 380 din 26 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/120/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Partidul C. - Filiala B., împotriva sentinţei nr. 109 din 9 februarie 2022 a Tribunalului Dâmboviţa; s-a respins, ca nefondat, apelul provocat formulat de reclamantul A., împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Contestaţia în anulare

Împotriva acestei decizii, Partidul D. a formulat contestaţie în anulare, prin care a solicitat anularea deciziei contestate şi soluţionarea cauzei, în sensul admiterii apelului şi respingerii cererii formulate de către reclamantul A., ca neîntemeiată.

În motivare, după prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt, contestatorul, invocând dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că nu a fost legal citat pentru termenul de judecată din 26 octombrie 2022 şi nici nu a fost prezent la termen. Prin urmare, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare reglementate de art. 503 alin. (1) C. proc. civ. şi, mai mult, a adăugat că decizia contestată nu i-a fost comunicată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/42/2025, la data de 6 februarie 2025.

Partidul D. a depus cerere de repunere în termen pentru formularea contestaţiei în anulare împotriva deciziei nr. 380 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/120/2021, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 186 C. proc. civ.

La data de 25 februarie 2025, contestatorul Partidul D. a depus la dosar precizare la cererea de repunere în termen, prin care a învederat că respectiva cerere este în fapt o repunere în termenul de formulare a recursului. A solicitat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei la instanţa competentă şi admiterea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, în calea de atac a apelului. La aceeaşi dată, contestatorul a depus la dosar cerere precizare şi recalificare cerere, respectiv calificarea căii de atac formulate ca fiind recurs împotriva deciziei nr. 380 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă.

În şedinţa publică din 8 aprilie 2025, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii modificării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare în recurs, raportat la prevederile art. 204 C. proc. civ. care stabilesc condiţiile modificării cererii de chemare în judecată şi elementele care pot fi modificate în aceste condiţii.

5. Hotărârea Curţii de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 106/2025 din 8 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/42/2025, s-a admis excepţia inadmisibilităţii modificării căii de atac (intitulată „cerere precizare şi recalificare cerere”), invocată din oficiu; s-a respins cererea modificatoare, ca inadmisibilă; s-a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimatul A.; s-a respins contestaţia în anulare formulată de contestatorul Partidul D., împotriva deciziei civile nr. 380/26.10.2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploiești, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/120/2021, în contradictoriu cu intimatul A. şi intimata Instituţia Prefectului Judeţului B., ca inadmisibilă.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-contestator Partidul D. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, sub nr. x/42/2025, la data de 10 iunie 2025.

În motivare, recurentul-contestator a arătat că termenul de exercitare a recursului conform dispoziţiilor art. 485 C. proc. civ. este de 30 zile de la data comunicării hotărârii. Cum hotărârea instanţei de apel nu a fost niciodată comunicată pârâtului Partidul D., acesta a solicitat repunerea în termenul de formulare a recursului.

Instanţa de judecată a respins cererea formulată ca inadmisibilă, având în vedere că a fost denumită, din eroare, contestaţie în anulare, iar nu recurs.

Autorul recursului a criticat hotărârea Curţii de Apel Ploieşti din perspectiva cazului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la Decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă”.

Astfel, recurentul a susţinut faptul că nu trebuia să fie respinsă cererea sa, ca inadmisibilă, în măsura în care aceasta putea fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152, raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Faţă de aspectele de fapt şi de drept invocate, a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de repunere în termenul de formulare a recursului împotriva deciziei nr. 380 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/120/2021.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

C. Apărările intimatului

Intimatul A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-contestator nu a formulat răspuns la întâmpinare.

D. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că aspectele invocate în prezentul recurs pun în discuţie încălcarea unor dispoziţii de ordin procedural, susţinerile încadrându-se, astfel, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar nu în cel prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol, cum eronat susţine recurentul-contestator. Astfel, se observă că a fost criticată soluţia Curţii de Apel Ploieşti din perspectiva faptului că s-a admis excepţia inadmisibilităţii modificării căii de atac (intitulată „cerere precizare şi recalificare cerere”), invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii cererii modificatoare, ca inadmisibilă.

Contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. nu au fost încălcate de către instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare.

Textul legal anterior evocat prevede că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, caz în care există obligaţia punerii în discuţia părţilor a calificării juridice exacte.

În mod greşit recurentul-contestator susţine faptul că respectiva cerere putea fi calificată de către instanţa de judecată din contestaţie în anulare în recurs prin aplicarea dispoziţiilor art. 152, raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. trebuie, însă, înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că Partidul D. a invocat, în susţinerea cererilor formulate ulterior înregistrării contestaţiei în anulare, prevederile art. 204 şi art. 152 C. proc. civ.

În motivarea soluţiei pronunţate, s-a arătat că dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. permit reclamantului să îşi modifice cererea de chemare în judecată formulată iniţial, sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei.

Instanţa a apreciat că nu este permisă modificarea cererii/căii de atac iniţiale ce are un anumit regim juridic într-o altă cerere, respectiv cale de atac având un alt regim juridic.

Art. 152 C. proc. civ., invocat în cauză, se referă la calificarea de către instanţă a unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, purtând o denumire greşită.

S-a concluzionat în sensul că acest text de lege nu permite calificarea sau recalificarea de către judecător a unei căi de atac formulate de partea interesată într-o altă cale de atac, având un regim juridic distinct, inclusiv sub aspectul condiţiilor şi a termenului de declarare.

Dacă s-ar considera că instanţa este obligată să califice/recalifice o cale de atac greşit exercitată s-ar goli de conţinut principiul legalităţii căii de atac, astfel cum este consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 152 şi art. 457 C. proc. civ. nu prevăd dreptul generic al părţii de a exercita o cale de atac, ci dreptul acesteia la exercitarea căii de atac prevăzute de lege. Invocarea acestor texte legale în orice situaţii ar legitima posibilitatea părţii care nu exercită în termenul prevăzut de lege calea de atac indicată corect în hotărârea atacată să declare o cale de atac greşită şi, ulterior calificării/recalificării automate, să fie repusă în termenul de declarare/motivare a căii de atac, fără a exista vreo raţiune procesuală pentru o asemenea repunere în termen.

Înalta Curte constată că recurentul-contestator Partidul D. nu combate cu niciun argument pertinent acest raţionament al instanţei, context în care se dovedeşte a fi legală decizia atacată cu recurs.

Potrivit statuărilor din Decizia nr. 19/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, recalificarea căii de atac în condiţiile art. 457 alin. (4) C. proc. civ. poate fi dispusă numai atunci când partea a exercitat o cale de atac greşită, ca efect al menţiunii inexacte sau lipsei menţiunii din hotărârea atacată, cu privire la calea de atac ce trebuie exercitată, pentru că numai atunci este justificată din punct de vedere procedural curgerea unui nou termen pentru declararea/motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Or, în speţă, nu suntem într-o astfel de situaţie.

Se impune a fi menţionat faptul că o conduită procesuală defectuoasă constând în formularea unei căi de atac inadmisibile nu poate fi remediată prin invocarea lipsei de rol activ a judecătorului cu atât mai mult cu cât partea a beneficiat de reprezentare calificată, fiind asistată de avocat. În realitate, recurentul-contestator urmăreşte înlăturarea sancţiunii decăderii ce a intervenit ca urmare a neexercitării recursului în termenul legal.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-contestator D. împotriva deciziei nr. 106/2025 din 8 aprilie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă.