Shareholder right to non-anonymized shareholding structure certificate under Law 31/1990 vs. GDPR proportionality

Acţiune în obligarea societăţii la emiterea unui certificat privind structura acţionariatului acesteia. Cuprinsul certificatului prevăzut de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990

Cuprins pe materii: Drept comercial. Societăţile. Funcţionarea societăţilor. Societăţile pe acţiuni/ Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Obligaţie de a face

Certificat de acţionar

Registrul acţionarilor

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive

Protecţia datelor cu caracter personal

Recurs

Limitele rejudecării după casare

Caracterul obligatoriu al deciziei de casare

Principiul proporţionalităţii

Motivarea hotărârii judecătoreşti

Legea nr. 31/1990, art. 177 lit. a), art. 178 alin. (1)-(2)

Legea nr. 265/2022, art. 11, art. 13

Regulamentul Uniunii Europene nr. 2016/679, art. 4 pct. 2, art. 5 alin. (1) lit. a),

art. 6 alin. (1) lit. c)

Certificatul privind „structura acţionariatului”, la care se referă art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi care trebuie eliberat acţionarilor la cerere şi pe cheltuiala acestora, trebuie să conţină informaţiile la care se referă art. 177 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.

Obligaţia de informare pe care societatea o are în raport cu proprii ei acţionari trebuie să implice comunicarea şi certificarea datelor din propriile sale evidenţe şi cel puţin comunicarea numelui şi prenumelui celorlalţi acţionari, a numărului de acţiuni şi a procentului de acţiuni deţinut, aceste informaţii fiind cunoscute de societate, rezultând din registrul acţionarilor care trebuie ţinut conform art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Eliberarea certificatului privind structura acţionariatului cuprinzând aceste date respectă limitele trasate de Regulamentul (UE) 2016/679, scopul și interesul solicitanților rezultând din dreptul acestora de a se informa, în condițiile art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, consimțământul acționarilor vizați nefiind necesar cât timp obligația legală a fost trasată de aceeași normă de drept.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1946 din 15 decembrie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă la 23.03.2017 sub nr. x/118/2017, astfel cum a fost precizată și completată la 17.05.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat în judecată pe pârâții S.C. Compania de Remorcare Maritimă H. S.A. (în continuare, „H. S.A.”) și I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la emiterea unui certificat privind structura integrală și detaliată a acționariatului H. S.A. la data rămânerii definitive a hotărârii, în sensul comunicării numelui, prenumelui, datei și locului nașterii tuturor persoanelor care dețin acțiuni, numărului de acțiuni deținute, sechestrelor, ipotecilor și a altor garanții instituite asupra acestora, inclusiv cele de natură penală, precum și procentul din totalul acțiunilor emise de societate.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâților la comunicarea către reclamanți a unor copii certificate ale registrului ședințelor și deliberărilor adunărilor generale începând cu 01.01.2010 și până la data introducerii acțiunii și ale registrului obligațiunilor, care să releve totalul instrumentelor financiare emise și al celor rambursate, precum și numele, prenumele sau denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, atunci când ele sunt nominative. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat art. 178 din Legea societăților nr. 31/1990, art. 1.516, art. 1.527 și art. 1.528 C. civ.

Pe calea întâmpinării, pârâta H. S.A. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâtul I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin încheierea din 28.11.2017, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei H. S.A.

Prin sentința civilă nr. 236/06.02.2018, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă:

- a respins excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la comunicarea către reclamanți a unor copii certificate ale registrului ședințelor și deliberărilor adunărilor generale începând cu 01.01.2010 până la data introducerii acțiunii;

- a admis excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea capătului de cerere vizând comunicarea unor copii certificate ale registrului obligațiunilor, care să releve totalul obligațiunilor emise și al celor rambursate, precum și numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, atunci când ele sunt nominative și, în consecință, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes;

- a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată și a obligat pârâții la emiterea unui certificat privind structura acționariatului H. S.A., cuprinzând numele și prenumele tuturor acționarilor, numărul de acțiuni deținute, precum și procentul din numărul total de acțiuni emise de societate, precum și la comunicarea către reclamanți a unor copii certificate ale registrului ședințelor și deliberărilor adunărilor generale începând cu 01.01.2010 până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 23.03.2017, pe cheltuiala reclamanților;

- a respins, în rest, ca nefondate pretențiile și a obligat pârâții la plata către reclamantul A. a sumei de 60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, H. S.A. și I. au promovat apel.

Numiții J., K., L., M., N., O. și P. au formulat cereri de intervenție accesorie în interesul apelanților-pârâți, iar intimatele-reclamante F. și G. au formulat, la data de 28.03.2019, o cerere de renunțare la judecată.

Prin decizia civilă nr. 324/13.06.2019, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantelor F. și G. de renunțare la judecată, a admis apelurile și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată și a obligat pârâții la emiterea unui certificat privind structura acționariatului H. S.A., cuprinzând numărul de acțiuni și procentele deținute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acționarilor prin anonimizare; a menținut restul dispozițiilor și a admis cererile de intervenție în interesul apelanților.

Această decizie civilă a fost atacată cu recurs de către reclamanţii B., A., C., D. și E.

Prin decizia nr. 575/10.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a aplicat dispoziții normative abrogate, ignorând și efectul direct al dreptului european statuat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislația națională.

Rejudecând calea ordinară de atac, prin decizia civilă nr. 521/24.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/118/2017*, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, a admis apelurile, a schimbat în parte sentința atacată, cu consecința admiterii în parte a acțiunii, astfel cum a fost precizată și completată, în sensul că a obligat pârâții la emiterea unui certificat privind structura acționariatului pârâtei H. S.A., cuprinzând numărul de acțiuni și procentele deținute, cu protejarea datelor cu caracter personal ale acționarilor prin anonimizare; a menținut restul dispozițiilor și a admis cererile de intervenție în folosul apelanților.

Împotriva deciziei civile menționate și a încheierii din data de 03.11.2021, în care au fost consemnate dezbaterile, A., B., C., D. și E. au declarat recurs principal, iar H. S.A. și P. au promovat recurs incident.

Prin decizia civilă nr. 1421/13.06.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurenții-reclamanți, a anulat recursul principal declarat împotriva încheierii din 03.11.2021, a anulat recursurile incidente declarate împotriva deciziei civile nr. 521/24.11.2021, a admis recursul principal declarat împotriva aceleiași decizii, pe care a casat-o și a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Instanța supremă a reținut incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel nu a respectat limitele primei decizii de casare și și-a extins analiza asupra altor elemente aflate sub protecția datelor personale privind domiciliul și codul numeric personal și prin trimiterea generică la art. 77 lit. a) din Legea nr. 31/1990, dar și pentru vicii de motivare, statuând că instanța devolutivă de control judiciar nu a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel în raport cu limitele învestirii, ci s-a referit exclusiv la elementele de identificare ale persoanelor fizice privind adresa de domiciliu și codul numeric personal, considerente care sunt străine cauzei.

Rejudecând calea devolutivă de atac, prin decizia civilă nr. 152/LP/19.06.2024, pronunțată în dosarul x/118/2017, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins ca nefondate apelurile și cererile de intervenție în interesul apelanților.

Împotriva acestei decizii civile, Compania de Remorcare Maritimă H. S.A. și I. au declarat recurs, prin cereri separate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu titlu prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă H. S.A. a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: (i) dacă art. 177 și 178 din Legea nr. 31/1990 reglementează aceeași instituție sau instituții distincte din perspectiva tipului de documente reglementate și a conținutului acestora; (ii) dacă registrul acționarilor reglementat de legiuitor în art. 177 din Legea nr. 31/1990 se confundă cu structura acționariatului reglementată în cuprinsul art. 178, în special din perspectiva conținutului acestor documente; (iii) ce informații trebuie să conțină structura acționariatului reglementată în cuprinsul art. 178 din Legea nr. 31/1990.

Totodată, a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării, cu titlu preliminar, asupra următoarelor întrebări: (i) dacă, în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, consimțământul acordat de persoana vizată cu un scop determinat inițial se consideră acordat și pentru alte scopuri ulterioare sau strict cu privire la scopul acordării inițiale; (ii) în ce măsură se pot transmite, chiar și în baza unor dispoziții legale naționale ce reglementează în general raporturi juridice de drept privat, date cu caracter personal de un operator care, în baza unor drepturi conferite de dispozițiile legale, prelucrează sub forma colectării și stocării datele cu caracter personal, către alte persoane care nu prezintă garanții cu privire la modalitatea de prelucrare, perioada de utilizare și nu determină scopul și modalitatea de păstrare; (iii) în ce măsură Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE se opune ca o persoană care nu prezintă garanții cu privire la modalitatea de prelucrare, perioada de stocare și nu determină scopul și modalitatea de păstrare și utilizare a datelor cu caracter personal să intre în posesia acestor date, chiar dacă legislația națională ce reglementează raporturi juridice de drept privat prevede la nivel general posibilitatea de a cunoaște informații despre acționarii unei societăți.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții-pârâți au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive în raport cu modalitatea alternativă și de excludere reciprocă stabilită de legiuitor prin art. 178 din Legea nr. 31/1990 și au solicitat admiterea acesteia, cu consecința admiterii recursurilor și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, deoarece orice solicitare cu privire la evidența acționariatului trebuie înaintată entității care are în grijă acest registru, or pentru H. S.A. aceasta este Depozitarul Central S.A., în temeiul contractului de prestări servicii de registru nr. 30680/07.06.2016 și nu administratorul/membrii directoratului sau societatea.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., recurenții susținând că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu au fost respectate limitele rejudecării și autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii de casare.

Cu privire la încălcarea limitelor rejudecării, au arătat că, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat în mod definitiv că numele și prenumele intră sub protecția datelor cu caracter personal, nelegalitatea deciziei pronunțate de curtea de apel în al doilea ciclu procesual vizând doar faptul că instanța și-a extins analiza și asupra unor elemente aflate sub aceeași protecție, care însă nu au făcut obiectul dosarului, respectiv codul numeric personal și adresele de domiciliu, încălcând, astfel, limitele devoluțiunii. În opinia recurenților, acesta reprezenta singurul aspect pe care instanța de apel trebuia să îl analizeze în al treilea ciclu procesual, neavând obligația de a reanaliza fondul cauzei.

Au subliniat, ca argument suplimentar în susținerea acestei critici, că decizia pronunțată în al doilea ciclu procesual a fost casată strict pe chestiuni de procedură, iar nu pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, au arătat că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat atât a deciziei civile nr. 1421/13.06.2023 pronunțată de Înalta Curte - prin care s-a stabilit în mod definitiv că numele și prenumele acționarilor persoane fizice sunt elemente aflate sub protecția datelor cu caracter personal - cât și a deciziei civile nr. 521/24.11.2021 a Curții de Apel Constanța - prin care s-a reținut că numele și prenumele reprezintă date cu caracter personal care trebuie anonimizate - astfel că a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv limitele casării.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, au învederat că decizia atacată este rezultatul aplicării greșite a prevederilor art. 177 și art. 178 din Legea nr. 31/1990.

Evocând textele de lege pretins aplicate greșit, au susținut că instanța de apel a făcut o confuzie între instituțiile reglementate de cele două dispoziții legale, în sensul că a confundat noțiunea de „registru al acționarilor” pe care trebuie să îl țină societatea, conform art. 177 alin. (1) lit. a), cu noțiunea de „certificat privind structura acționariatului”, reglementat de art. 178 alin. (2), atunci când a apreciat că registrul acționarilor are două limitări, în sensul că în temeiul acestuia se pot obține extrase certificate și cu privire la adresele de domiciliu ale acționarilor.

Astfel, au precizat că deși art. 177 alin. (1) lit. a) reglementează obligația pentru societățile pe acțiuni de a deține un registru al acționarilor care să arate, după caz, numele și prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor, art. 178 alin. (2) prevede obligația de a pune la dispoziția acționarilor doar registrele prevăzute la lit. b) și f) ale art. 177, ceea ce denotă că legiuitorul a exclus de la obligația de informare punerea la dispoziția acționarilor a registrului acționarilor, în modalitatea solicitată de intimații-reclamanți.

Prin urmare, Depozitarul Central S.A. are doar obligația de a furniza acționarilor și altor solicitanți informații privind structura acționariatului respectivei societăți și să le elibereze, la cerere, pe cheltuiala lor, certificate privind aceste date, însă nu registrul acționarilor în modalitatea reglementată de art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În acest context, au reproșat instanței faptul că, la stabilirea conținutului certificatului privind structura acționariatului, trebuia să se raporteze exclusiv la dispozițiile art. 178 și nu la cele ale art. 177, care reglementează un alt document.

Au mai arătat că obligația de informare a societății și dreptul corelativ al acționarului se realizează numai în coordonatele legale și, cum intimații-reclamanții nu au putut furniza un suport normativ cererii lor, instanța a schimbat, prin argumentare, temeiul juridic pe care aceștia și-au întemeiat solicitarea.

În opinia recurenților-pârâți, acționarul are dreptul de a primi informații privind structura acționariatului, nu de a primi registrul acționarilor, iar prin structura acționariatului nu se înțelege dezvăluirea informațiilor cu privire la datele personale ale acționarilor, ci gruparea acestora, anonimizați, pe persoane fizice, persoane juridice, structuri fără personalitate juridică, etc., cu indicarea procentului deținut de fiecare categorie.

Au mai învederat că structura acționariatului, sub aspectul conținutului, este interpretată în mod unitar atât de Autoritatea de Supraveghere Financiară, cât și de Depozitarul Central S.A. și respectată de toate societățile, atât cele deschise, cât și cele închise, în sensul că trebuie să cuprindă același tip de informații pe care recurenții le-au adus la cunoștința instanței de fond, astfel că, într-o interpretare logică, utilizând argumentul a pari, la situații identice (societăți deschise, tranzacționate la B.V.B. pentru care există reglementare privind conținutul structurii, Norma A.S.F. nr. 5/2018 și societățile închise, netranzacționate, pentru care legea nu prevede în mod expres conținutul), soluția trebuie să fie identică, respectiv conținutul structurii acționariatului trebuie să fie cel prevăzut de reglementări, pentru a nu se crea mai multe drepturi unei categorii similare sau identice și a nu conduce la aspecte discriminatorii.

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiași motiv de casare, autorii cererilor de recurs au susținut încălcarea principiului prevalenței Regulamentului (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (denumit în continuare, „Regulamentul G.D.P.R.”), precum și incorecta lui aplicare.

Primo, din perspectiva prevalenței acestuia asupra legislației naționale, după evocarea dispozițiilor art. 288 din T.F.U.E., art. 99 din Regulamentul G.D.P.R., respectiv a art. 5 C. civ., au susținut că instanța de apel, cu încălcarea normelor de drept material, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 178 din Legea nr. 31/1990, ca lege specială care justifică aplicarea excepției prevăzută la art. 6 alin. (1) lit. c) din Regulamentul G.D.P.R., lege generală, deși trebuia să pornească cu aplicarea de la general la excepție, respectiv de la dispozițiile Legii nr. 31/1990 la cele ale Regulamentului G.D.P.R., care prevalează asupra legislației interne, încălcând principiul specialia generalibus derogant și ierarhia normelor juridice și extinzând, în mod nejustificat, dispozițiile legii generale asupra unor situații reglementate în mod specific de legea specială.

Redând unele considerente din hotărârea pronunțată în Cauza Latvijas Republikas Saeima, C-439/19, recurenții au conchis că, în lipsa unui interes specific și a unui scop care să justifice necesitatea obținerii de către intimații-reclamanți a datelor cu caracter personal privind numele și prenumele acționarilor H. S.A., care nu au fost analizate de instanța de judecată, aceasta, cu încălcarea prevalenței Regulamentului G.D.P.R., în special a art. 5 și art. 6, a dispus comunicarea numelui și prenumelui acționarilor către intimații-reclamanți, nesocotind principiul supremației dreptului Uniunii, în sensul că nu se poate admite ca norme de drept național să aducă atingere unității și eficacității dreptului european. În susținere, au făcut trimitere la Cauza Stefano Melloni, C-399/2011 și Pelham and Others, C-476/17.

Secundo, au susținut încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor/condițiilor din Regulamentul G.D.P.R., în sensul inexistenței consimțământului sau a unui alt motiv prevăzut de lege pentru ca prelucrarea datelor să fie legală.

Astfel, au afirmat că instanța, cu interpretarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 177 și art. 178 din Legea nr. 31/1990, a apreciat că prelucrarea datelor personale referitoare la nume și prenume este necesară în vederea îndeplinirii obligației legale a H. S.A. și a administratorului acesteia de a comunica oricărui acționar, în vederea respectării dreptului individual la informare, date cu privire la structura acționariatului. Totodată, interpretând greșit și dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. c) din Regulamentul G.D.P.R., curtea de apel a reținut că prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații ce revine operatorului, de vreme ce Depozitarul Central S.A. a colectat de la acționari datele cu caracter personal care au fost folosite exclusiv în scopul ținerii registrului acționarilor în conformitate cu art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Au subliniat că, pentru a putea beneficia de dreptul de prelucrare prevăzut de Regulamentul G.D.P.R., operatorului îi revine obligația de a dovedi că aceste date sunt colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și că sunt prelucrate în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată.

Au mai precizat că acționarii și-au exprimat consimțământul la momentul la care au dobândit calitatea de acționar cu privire la această prelucrare a datelor personale de către un operator exclusiv în sensul ținerii registrului acționarilor și nu pentru ca aceste date să fie prelucrate și comunicate altor persoane, chiar și acționari, atât timp cât nu au fost informați cu privire la scopurile pentru care sunt prelucrate și cu privire la temeiul juridic al prelucrării.

Or, deși instanța a identificat secțiunile și definițiile din Regulamentul G.D.P.R. aplicabile în cazurile în care se impune protecția drepturilor și libertăților persoanelor fizice, a nesocotit obligațiile pe care le are un operator cu privire la prelucrarea datelor pe care le colectează de la persoane fizice, în scopuri determinate și legitime, raportat la principiul proporționalității și minimizării tipurilor de informații cu caracter personal prelucrate.

Recurenta-pârâtă H. S.A. a afirmat că nu are obligația de a colecta, prelucra, transfera, divulga sau comunica informații despre proprii acționari, fără un scop legitim și fără a analiza, în mod real, necesitatea și proporționalitatea în raport cu dreptul la datele personale ce revine acționarilor, cum greșit a interpretat instanța de apel.

De asemenea, această recurentă a precizat că, urmând raționamentul curții, ar însemna că societatea ar putea să efectueze oricare și toate celelalte operațiuni care intră în sfera noțiunii de prelucrare fără să fie responsabilă de obținerea consimțământului expres al persoanelor fizice, or această interpretare nu poate fi acceptată, câtă vreme Regulamentul G.D.P.R. stabilește că, acolo unde este depășită obligația prevăzută de lege în materia protecției datelor sau scopul inițial pentru care a fost acordat consimțământul, este necesar/obligatoriu consimțământul cu indicarea explicită a scopului urmărit de operator.

În opinia recurentei-pârâte H. S.A., atunci când se pune în discuție operațiunea de comunicare/divulgare a datelor acționarilor persoane fizice, operatorul ar trebui să obțină consimțământul expres de la fiecare acționar, atât timp cât acest motiv nu este prevăzut în mod explicit în Legea nr. 31/1990, ca obligație legală a operatorului.

Prin urmare, a susținut că în mod greșit a reținut instanța că un operator poate divulga date către terți doar pentru că poate dispune în orice mod de acestea, adăugând, practic, la textul de lege, în sensul că informațiile pot fi solicitate și de persoane interesate, deși art. 178 din Legea nr. 31/1990 nu face referire la persoanele interesate, ci la orice solicitant, lipsind condiția interesului.

Cu privire la această condiție, a interesului pe care reclamanții trebuie să îl justifice pentru a le putea fi comunicate date cu caracter personal și dreptul persoanelor vizate de a se opune în orice moment ca datele ce le privesc să facă obiectul prelucrării și să fie transferate către persoane care nu oferă o procedură și o garanție a modalității de prelucrare, păstrare și utilizare a acestor date, recurenții au invocat hotărârea Comisia Europeană împotriva The Bavarian Lager Co. Ltd., C-28/08.

Tertio, au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 și art. 6 alin. (3) și (4) din Regulamentul G.D.P.R., care reglementează necesitatea și proporționalitatea măsurii.

În acest sens, sub un prim aspect, au reproșat instanței că nu a verificat dacă datele cu caracter personal ar fi colectate de către intimații-reclamanți în scopuri determinate, explicite și legitime, prin raportare la principiile enunțate la art. 5, având în vedere că aceștia ar deveni operatori în raport cu informațiile solicitate, precum și dacă, prin cererea de chemare în judecată, au dat asigurări cu privire la măsurile adecvate implementate care să ofere garanții suficiente pentru a asigura protecția datelor personale solicitate, precum și la modalitatea concretă de exercitare a drepturilor prevăzute de Regulamentul G.D.P.R. de către persoanele fizice ale căror date sunt divulgate.

Sub un al doilea aspect, au afirmat că instanța nu a analizat necesitatea și proporționalitatea măsurii prin raportare la scopul determinat, explicit, legitim și în ce măsură aceste date sunt adecvate, relevante și limitate, ci doar în mod superficial a constatat, fără a exista o analiză reală, că numele și prenumele sunt adecvate și relevante pentru scopul urmărit, informarea reclamanților, și limitate la ceea ce este necesar pentru acest scop.

În continuare, recurenții-pârâți și-au expus punctul de vedere cu privire la modul în care instanța de rejudecare ar fi trebuit să evalueze datele solicitate de intimații-reclamanți.

Au mai susținut că, în realitate, nu a existat o analiză și o motivare a instanței cu privire la aceste condiții legale, ci doar o constatare a curții raportat la soluția pronunțată de instanța de fond și au apreciat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, cu referire la aprecierea instanței în sensul că apelantul I. nu ar fi explicat în ce modalitate cunoașterea de către intimații-reclamanți a numelor celorlalți acționari ai H. S.A. ar favoriza societatea cu răspundere limitată la care sunt asociați, au susținut că instanța nu a analizat elementele precum litigiile purtate între societăți și care pot avea un impact semnificativ asupra scoringului de risc și, implicit, asupra bonității bancare și care afectează percepția riscului financiar, reputația, capacitatea de plată și indicatorii financiari ai societății, respectiv că nu a avut în vedere niciun alt element pentru a determina necesitatea și proporționalitatea măsurii, conform art. 5 și art. 6 din Regulamentul G.D.P.R. și să le pondereze în funcție de împrejurările speței.

În altă ordine de idei, făcând referire la adresa emisă la 10.03.2021 de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, respectiv la adresa nr. 8059/08.03.2021 emisă de Depozitarul Central S.A., titularii cererilor de recurs au afirmat că instanța nu a analizat probatoriile administrate de H. S.A. și au apreciat că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o precedă.

În acest context, au afirmat că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar vătămarea cauzată nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv prin casarea în totalitate a hotărârii și trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești.

Quarto, au invocat aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute la art. 6 alin. (3) și (4) din Regulamentul G.D.P.R., raportate la dispozițiile art. 5 din același act normativ, întrucât instanța de apel nu a stabilit măsurile adecvate care să ofere garanții că se asigură protecția datelor personale solicitate.

Mai exact, au afirmat că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 12-22 din Regulamentul G.D.P.R., în special cele cuprinse în art. 15 alin. (1) lit. c), care obligă operatorul să informeze destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele cu caracter personal le-au fost sau urmează să le fie divulgate pentru ca aceștia să își poată exercita drepturile privind protecția datelor personale și să determine, conform lit. d), acolo unde este posibil, perioada pentru care se preconizează că vor fi stocate datele cu caracter personal sau, dacă acest lucru nu este posibil, criteriile utilizate pentru a stabili această perioadă și garanțiile luate pentru protecția acestor date cu caracter personal.

Recurenții-pârâți au apreciat că este incidentă în speță hotărârea pronunțată în Cauza Bara and Others, C-201/14 și au învederat că intimații-reclamanți nu au oferit nici garanții adecvate pentru protecția datelor personale și nici nu au îndeplinit condiția prevăzută de art. 46 din Regulamentul G.D.P.R., care oferă drepturi opozabile și căi de atac eficiente persoanelor vizate.

Quinto, recurenta-pârâtă H. S.A. a mai susținut că hotărârea încalcă normele de drept material înscrise în art. 5 alin. (1) lit. e) și considerentul 39 din Regulamentul G.D.P.R., cu privire la perioada de stocare a datelor cu caracter personal și mijloacele de protecție adecvate și a susținut că revenea instanței sarcina de a stabili termene corespunzătoare pentru perioada de stocare și de a decide dacă acestea privesc ștergerea datelor menționate sau revizuirea periodică a necesității de a le păstra, sub rezerva ca respectarea lor să fie garantată de norme procedurale adecvate.

În condițiile în care intimații-reclamanți nu au justificat un scop pentru informațiile solicitate, recurenta-pârâtă a învederat că una dintre măsurile pe care instanța trebuia să le dispună era aceea de a determina cadrul în care aceste informații le erau puse la dispoziție, modalitatea de păstrare și ștergerea datelor cu caracter personal, astfel cum, în mod corect, au procedat primele două instanțe de apel, care au dispus anonimizarea.

Sub un ultim aspect, a menționat că instanța de apel nu s-a pronunțat nici în privința garanțiilor oferite persoanelor a căror date cu caracter personal ar fi prelucrate, ceea ce reprezintă o încălcare a normelor de drept material înscrise în art. 5 alin. (1) lit. c), e) și f) din Regulamentul G.D.P.R.

Intimații-reclamanți A., B., C., D. și E. au formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă H. S.A., prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, au solicitat respingerea cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene, având în vedere caracterul formal al acestora și neîndeplinirea condițiilor pentru exercitarea demersurilor.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurenților, au solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, în raport cu cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă prin decizia de casare nr. 575/10.03.2021.

Pe fond, au solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată, învederând, în esență, că datele solicitate nu reprezintă date cu caracter personal, iar informațiile nu se prelucrează și nu se transmit către terți, ci se respectă un drept prevăzut de lege în virtutea caracterului public al deținerii de părți sociale, având în vedere că deținerea de acțiuni în cadrul unei societăți nu poate avea caracter ocult, câtă vreme legislația, atât cea europeană, cât și cea națională, impune un regim de transparență deținătorilor de acțiuni, fiind interzise societățile cu acțiuni la purtător.

Celelalte părți nu și-au exercitat dreptul procesual de a formula întâmpinare.

Pe calea răspunsurilor la întâmpinarea formulată de intimații-reclamanți, recurenții-pârâți au solicitat respingerea excepției nulității recursului declarat de pârâta H. S.A., în raport cu criticile concrete de nelegalitate expuse și argumentele în susținerea tezei privind aplicarea greșită a normelor de drept material invocate.

De asemenea, au solicitat respingerea alegațiilor privind netemeinicia excepției lipsei calității procesuale pasive, pe motiv că pârâta H. S.A. nu a mai invocat până la acest moment excepția, ci doar pârâtul I., însă pentru alte motive decât cele arătate prin cererea de recurs, precum și a tuturor apărărilor intimaților.

Cu referire la argumentele intimaților-reclamanți privind caracterul nefondat/inadmisibil al cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta-pârâtă H. S.A. a susținut că sunt neîntemeiate și a reiterat faptul că vor fi dezvoltate și motivate în fapt și în drept în cuprinsul unor memorii separate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 05.02.2025, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 09.04.2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă H. S.A., a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată la 24.09.2025, în vederea judecării acestora, în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 10.12.2025, instanța supremă a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și cererea de sesizare preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru argumentele consemnate în încheierea respectivă.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a recurenților-pârâți, invocată de aceștia prin cererile de recurs, referitor la care H. S.A. a susținut că are rolul de a împiedica exercitarea acțiunii, iar pârâtul I. a precizat că a mai fost invocată și în fața primei instanțe de judecată, dar pentru motive diferite.

Astfel cum rezultă din actele dosarului și hotărârile instanțelor anterioare, în etapa judecății la tribunal, societatea pârâtă a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întemeiată pe dispozițiile art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar prin încheierea din 28.11.2017 pronunțată în dosarul nr. x/1178/2017, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a respins această excepție.

Încheierea din 28.11.2017 nu a fost atacată cu apel de către pârâtă.

Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 236/06.02.2018 a Tribunalului Constanța, Secția a II-a civilă, pârâtul I. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în temeiul art. 178 din Legea nr. 31/1990, iar prin decizia nr. 324/13.06.2019, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat motivul de apel referitor la această excepție.

Decizia nr. 324/13.06.2019 nu a fost atacată cu recurs de niciunul dintre pârâți, ci doar de către reclamanți, fiind casată, iar rejudecarea apelului a fost dispusă în limitele casării față de motivele de recurs invocate de recurenți, care nu au vizat soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I. Prin urmare, statuările instanţelor de fond, din primul ciclu procesual, privind caracterul nefondat al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de către cei doi pârâţi, s-au consolidat ca efect al neatacării acestor soluţii prin intermediul căilor de atac (apel - pârâta H. S.A., respectiv recurs - pârâtul I.), intrând astfel în puterea de lucru judecat şi neputând fi repuse în discuţie în ciclurile procesuale ulterioare ale aceluiaşi proces.

Aşa se explică şi faptul că cele două rejudecări ale apelului declarat de pârâți împotriva sentinței pronunțate de tribunal s-au realizat, în limitele impuse de instanța supremă, ca urmare a admiterii recursurilor promovate doar de unii dintre reclamanți, pentru aspecte privind fondul litigiului, iar în prezentul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 152/LP/19.06.2024, pronunțată în dosarul x/118/2017, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți împotriva sentinței primei instanțe.

În acest context, Înalta Curte nu mai poate lua în examinare excepția lipsei calității procesuale pasive a recurenților-pârâți invocată de aceștia prin cererile de recurs în al treilea ciclu procesual - întemeiată pe dispozițiile art. 178 din Legea nr. 31/1990, adică pe același temei juridic indicat și cu prilejul invocării acestei excepții în primul ciclu procesual - întrucât se opune puterea de lucru judecat a statuărilor tribunalului asupra acestei chestiuni, precum și dispozițiile art. 501 C. proc. civ., având în vedere că rejudecarea apelului, prin prisma deciziilor de casare ale instanței supreme, s-a realizat cu respectarea cadrului procesual deja tranșat definitiv prin statuările instanțelor anterioare, necontestate de către pârâți.

Trecând la examinarea motivelor de recurs formulate de recurenții-pârâți, care vor fi examinate împreună, având în vedere criticile comune regăsite în cererile acestora, Înalta Curte notează că, circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., titularii căii de atac au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și a autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei de casare și ale deciziei nr. 521/24.11.2021 pronunțată de instanța de apel în al doilea ciclu procesual din acest proces, prin care s-a statuat că datele cu caracter personal privind numele și prenumele acționarilor trebuie anonimizate.

Însă, argumentele prezentate în susținerea acestor motive de nelegalitate vor fi analizate doar din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare în raport cu hotărârea pronunțată în rejudecarea apelului, în considerarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., normă specială care impune caracterul obligatoriu al dezlegărilor date prin decizia de casare față de instanța care rejudecă fondul, nici autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunțate în apel în al doilea ciclu procesual, având în vedere că aceasta a fost desființată prin decizia nr. 1421/13.06.2023 a instanței supreme.

În acest context, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor privind nerespectarea de către instanța de apel a limitelor deciziei de casare, întrucât interpretarea pe care recurenții o atribuie considerentelor evocate este una eronată, străină de chestiunea reținută de instanța supremă și, totodată, contrară prevederilor art. 501 C. proc. civ., care au fost respectate în rejudecarea apelului.

Astfel, prin decizia nr. 1421/13.06.2023, Înalta Curte a dispus casarea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând că, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel nu a respectat limitele stabilite de prima decizie de casare - prin care s-a constatat aplicarea greșită în cauză a unor dispoziții legale abrogate și ignorarea efectului direct al dreptului european consacrat prin acte normative cu aplicare directă ori transpuse în legislația națională - întrucât și-a extins analiza asupra altor elemente aflate sub protecția datelor personale, respectiv domiciliul și codul numeric personal și prin trimiterea generică la art. 177 lit. a) din Legea nr. 31/1990, date care, nefiind menționate în dispozitivul sentinței apelate de către pârâți nu formau obiectul apelului declarat de aceștia. Totodată, casarea deciziei pronunțate în apel în al doilea ciclu procesual a fost dispusă pentru vicii de motivare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța supremă statuând că instanța devolutivă de control judiciar nu a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel în raport cu limitele învestirii, ci s-a referit exclusiv la elementele de identificare ale persoanelor fizice privind domiciliul și codul numeric personal, considerente care sunt străine cauzei.

Pornind de la aceste dezlegări, recurenții-pârâți pretind că, în rejudecare, curtea de apel nu trebuia să mai reanalizeze fondul cauzei, cât timp casarea s-a dispus pe aspecte de procedură și instanța supremă a statuat în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, că numele și prenumele intră sub protecția datelor cu caracter personal.

Această teză nu poate fi primită, întrucât se opun prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar după casare, aceasta va judeca din nou ,,în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată”.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor cu privire la limitele rejudecării sunt nefondate. Contrar alegaţiilor expuse de recurenţi, în decizia de casare pronunţată de instanţa supremă în al doilea ciclu procesual (Decizia nr. 1421/13 iunie 2023 a I.C.C.J., Secţia a II-a civilă) nu s-a statuat cu privire la faptul că numele şi prenumele acţionarilor (persoane fizice) ar fi elemente de identificare aflate sub protecţia legală a actelor normative incidente, acte normative care ar împiedica divulgarea lor altor acţionari. În realitate, considerentul instanţei supreme, invocat de recurenţi (paragraful 3 de la pagina 15 din decizia nr. 1421/13 iunie 2023), a vizat constatarea instanţei de recurs (din al doilea ciclu procesual) conform căreia „instanţa de apel a identificat, în prealabil, în mod corect obiectul analizei” în rejudecare şi care era alcătuit şi din criticile pârâţilor prin care aceştia au susţinut necesitatea protejării datelor cu caracter personal în legătură cu soluţia primei instanţe, de comunicare a structurii acţionariatului care să cuprindă „numele şi prenumele” acţionarilor (persoane fizice), elemente de identificare aflate, în opinia pârâţilor, sub protecţia legală a actelor normative indicate de instanţa supremă, prin prima decizie de casare.

În consecință, rejudecarea apelului în ultimul ciclu procesual trebuia realizată în limitele casării, adică inclusiv prin examinarea acestor susţineri ale pârâţilor referitoare la pretinsa protecţie de care ar beneficia datele personale ale acţionarilor persoane fizice, din perspectiva actelor normative indicate în primul ciclu procesual ca fiind incidente în litigiul dedus judecăţii, respectiv Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE, așadar în limitele impuse de cele două decizii de casare din ciclurile procesuale anterioare.

În absenţa unei statuări obligatorii a instanţei supreme în ciclurile procesuale anterioare, în sensul indicat de recurenţi, din examinarea deciziei nr. 152/LP/19.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, rezultă că instanța de apel s-a preocupat şi a analizat pe fond motivele de apel şi susţinerile pârâţilor, în limitele deciziei de casare, astfel că ansamblul de critici vizând o pretinsă nesocotire a dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. ori vizând o pretinsă nesocotire a autorităţii de lucru judecat vor fi înlăturate, ca nefondate.

Circumscris motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat aplicarea greșită a art. 177 și art. 178 din Legea nr. 31/1990, imputând instanței de apel că a făcut confuzie între registrul acționarilor și certificatul privind structura acționariatului, atunci când a stabilit cuprinsul certificatului solicitat de reclamanți, întrucât trebuia să aibă în vedere doar prevederile art. 178, iar nu și pe ale art. 177 alin. (1) lit. a) din legea anterior menționată.

Criticile recurenților-pârâți nu pot fi reținute, având în vedere că examinarea considerentelor hotărârii atacate nu reliefează o atare confuzie între registrul acționarilor și certificatul pe care societatea pe acțiuni trebuie să îl emită la cererea acționarilor sau a altui solicitant. Dimpotrivă, din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța devolutivă de control judiciar a reținut deopotrivă ambele obligații legale ale societății, precum și împrejurarea că certificatul se eliberează pe baza informațiilor din registru, iar în speță datele în discuție sunt cele privind numele și prenumele acționarilor.

Înalta Curte reține că stabilirea cuprinsului certificatului solicitat de reclamanți nu se putea realiza decât pe baza interpretării corelate a celor două norme de drept, nefiind cu putință a se dezlega chestiunea informațiilor pe care acest document trebuie să le cuprindă numai pe baza dispozițiilor art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care se referă la obligația de a pune la dispoziția acționarilor și a oricăror alți solicitanți informații privind structura acționariatului societății și să le elibereze, la cerere, certificate privind aceste date, ci și în raport cu art. 177 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, care prevede obligația societății pe acțiuni de a ține, în afară de evidențele prevăzute de lege, un registru al acționarilor, stabilind datele şi menţiunile care vor fi notate în acesta.

Cum legea nu prevede expres conținutul certificatului reglementat de art. 178 alin. (1), care nu poate fi eliberat decât pe baza datelor din registrul acționarilor, în care se regăsesc informații privind structura acționariatului, a revenit instanței învestite cu cererea reclamanților obligația de a stabili care anume informaţii, dintre cele înscrise în aceste evidențe, pot fi aduse la cunoștința solicitanților, în contextul opoziției evidente a pârâților de a furniza numele și prenumele acționarilor, iar instanțele devolutive au stabilit că pot fi dezvăluite aceste elemente de identificare, în temeiul dispozițiilor legale anterior evocate, care nu au fost încălcate sau aplicate greșit.

Totodată, este eronată şi susţinerea recurenţilor referitoare la conţinutul şi sfera de aplicare a dispozițiilor art. 178 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în sensul că numai registrele prevăzute de art. 177 alin. (1) lit. b) și f) din același act normativ pot fi puse la dispoziția acționarilor, iar nu și registrul acționarilor reglementat de lit. a) din aceeaşi normă de drept, în contextul în care alin. (2) al art. 178 trasează obligația societății de a pune la dispoziția acționarilor și a deținătorilor de obligațiuni registrul ședințelor și deliberărilor adunărilor generale și registrul obligațiunilor, în aceleași condiții cu cele prevăzute pentru registrul acționarilor, adică eliberând, la cerere, pe cheltuiala solicitanților, certificate privind respectivele date.

În contrast cu opinia recurenților, Înalta Curte subliniază că instanțele de fond au stabilit corect dreptul reclamanților de a primi certificatul solicitat cuprinzând date referitoare la numele și prenumele acționarilor, numărul de acțiuni și procentele deținute, și obligația pârâților de a-l emite în această formă, în temeiul art. 178 din Legea nr. 31/1990, normă legală indicată de reclamanți ca temei de drept al acțiunii lor, astfel că nu se confirmă ipoteza avansată de recurenți privind schimbarea, de către instanță, prin argumentele prezentate, a temeiului juridic al acțiunii.

Nu pot fi primite nici susținerile potrivit cărora sintagma ,,structura acționariatului” trebuie înțeleasă în sensul grupării acționarilor, anonimizați, pe persoane fizice și persoane juridice, cu indicarea procentului deținut de fiecare categorie, fără dezvăluirea datelor personale ale acestora, întrucât chiar legea stabilește că evidența acționarilor se ține prin notarea în registru a datelor privind numele, prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acționarilor, precum și vărsămintele făcute în contul acțiunilor, astfel că în cuprinsul certificatului prevăzut de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, eliberat pe baza acestor înscrieri, pot fi furnizate datele individuale, pe fiecare acționar, iar nu pe categoriile propuse de recurenți.

Sunt fără relevanță argumentele recurenţilor privind obligația emiterii certificatului în forma și conținutul pe care alte entități le utilizează pentru a oferi informații despre structura acționariatului, atât timp cât, în speță, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe art. 178 din Legea nr. 31/1990, iar dreptul lor de a primi certificatul solicitat și obligația pârâților de a-l emite au fost stabilite, în mod legal, de instanțele devolutive, astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei de față.

Din această perspectivă, analogia propusă de recurenţii-pârâţi cu normele cuprinse în Regulamentul ASF nr. 1/2006, pentru a defini conţinutul sintagmei „structura acţionariatului”, nu poate conduce la concluzia pe care încearcă recurenţii să o impună, având în vedere, în primul rând, că acest act normativ utilizează în mai multe rânduri sintagma „structura acţionariatului” dar cu sensuri şi conţinuturi diferite.

Astfel, în afară de dispoziţiile art. 113 din Regulamentul ASF nr. 1/2006, invocate de recurenţi în sprijinul concluziei propuse, Înalta Curte constată că acest regulament utilizează sintagma „structura acţionariatului” în diverse ipoteze cum ar fi, exemplificativ:

- structura sintetică actuală a acţionariatului [art. 17 alin. (1) lit. m)]

- documente legale care atestă structura actuală a acţionariatului ofertantului [art. 17 alin. (1) lit. o)];

- structura acţionariatului/asociaţilor ofertantului până la nivel de persoană fizică sau documente din care să rezulte identitatea acţionarilor/asociaţilor ofertantului, care deţin cel puţin 1% din capitalul social [art. 56 alin. (1) lit. k)]

- structura sintetică a acţionariatului [art. 56 alin. (1) lit. l)].

Pe de altă parte, este important a se distinge despre obligaţia continuă de informare, constând în a oferi publicului (terţilor), din oficiu, informaţii despre structura acţionariatului, la care se referă art. 113 din Regulamentul ASF nr. 1/2006 (actualmente art. 143 din Regulamentul ASF nr. 5/2018 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă) şi obligaţia de informare pe care societatea pe acţiuni, prin organele sale de conducere, o are în raport cu proprii ei acţionari/asociaţi (iar nu cu terţe persoane), în acord cu dispoziţiile art. 178 din Legea nr. 31/1990.

Nu în ultimul rând, pentru corecta înţelegere a conţinutului obligaţiei de comunicare ce revine, conform art. 178 din Legea nr. 31/1990, societăţii pe acţiuni, prin organele sale de conducere, sau entităţii care ţine evidenţa acţionariatului, sunt relevante dispoziţiile art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 265/2022 privind registrul comerţului şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative cu incidenţă asupra înregistrării în registrul comerţului. Astfel, din economia acestor dispoziţii legale rezultă că:

- oficiul registrului comerţului eliberează, la cererea şi pe cheltuiala persoanei interesate, în limba română, cu respectarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal, informaţii şi certificate constatatoare despre datele înregistrate în registrul comerţului;

- informaţiile privind datele cu caracter personal care pot fi puse la dispoziţia publicului, cu referire la persoanele fizice care au calitatea de asociat, acţionar sau membru, administrator, director, membru al consiliului de supraveghere, membru al directoratului, administrator, lichidator judiciar, lichidator, curator, curator special, custode, cenzor, auditor financiar, reprezentant legal al unei persoane juridice, inclusiv al unei persoane juridice care are una sau mai multe dintre aceste calităţi, sunt: numele şi prenumele, data şi locul naşterii, cetăţenia şi statul de domiciliu, cu excepţia situaţiilor când solicitantul este o entitate care are acces la datele cu caracter personal, în condiţiile legii.

Plecând de la aceste prevederi legale şi utilizând argumentul de interpretare a fortiori, instanţa supremă subliniază că, din moment ce dispoziţiile legale examinate permit Oficiului Registrului Comerţului să comunice terţilor informaţii din propriile sale evidenţe, privind persoanele fizice care au calitatea de asociat, cu indicarea numelui, prenumelui, a datei şi locului naşterii, a cetăţeniei şi a statului de domiciliu, cu atât mai mult obligaţia de informare prevăzută de art. 178 din Legea nr. 31/1990, pe care o are societatea pe acţiuni, prin organele sale de conducere, ori entitatea care ţine evidenţa acţionariatului, este cel puţin una similară în conţinut, în raporturile cu acţionarii societăţii. În acest sens, este rezonabil a se aprecia că obligaţia de informare pe care societatea o are în raport cu proprii ei acţionari trebuie să implice comunicarea şi certificarea datelor din propriile sale evidenţe şi cel puţin comunicarea numelui şi prenumelui celorlalţi acţionari, a numărului de acţiuni şi a procentului de acţiuni deţinut, aşa cum au stabilit instanţele de fond, mai ales că aceste informaţii sunt cunoscute de societate, rezultând din evidenţele sale, adică registrul acţionarilor care trebuie ţinut conform art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte confirmă concluzia instanţei de apel, în contrast cu susţinerile recurenţilor, în sensul că un certificat privind „structura acţionariatului” la care se referă art. 178 din Legea nr. 31/1990 şi care trebuie eliberat acţionarilor la cerere şi pe cheltuiala acestora, trebuie să conţină informaţiile la care se referă art. 177 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, şi care stabilesc datele care se înscriu în registrul acţionarilor.

Recurenții-pârâți au imputat instanței de apel încălcarea principiului prevalenței Regulamentului (UE) 2016/679 asupra legislației naționale, precum și aplicarea greșită a acestuia, însă argumentele prezentate în susținere nu sunt fondate.

Modalitatea în care recurenții argumentează nesocotirea principiului prevalenței legislației europene asupra celei naționale și a principiului specialia generalibus derogant, susținând că instanța de apel a aplicat cu prioritate art. 178 din Legea nr. 31/1990, deși trebuia să rețină aplicabilitatea regulamentului, nu relevă o ipoteză de nesocotire a legislației europene, întrucât aplicarea celor două acte normative în speță intervine succesiv și pentru delimitarea unor obligații distincte.

Mai întâi, prin prisma prevederilor art. 177 și ale art. 178 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a confirmat obligația pârâților de a emite certificatul solicitat de reclamanți, precum și cuprinsul acestuia, stabilind că trebuie să includă și numele și prenumele acționarilor, iar ulterior, a procedat la examinarea acestor date cu caracter personal din perspectiva obligației de protecție impuse de Regulamentul (UE) 2016/679, stabilind că este legală dezvăluirea lor către solicitanți.

O astfel de abordare decurge chiar din Regulamentul (UE) 2016/679. Astfel, conform art. 6 alin. (1) lit. c) din Regulament, prelucrarea datelor cu caracter personal (care implică şi divulgarea prin transmitere, conform art. 4 pct. 2 din acelaşi Regulament) este legală dacă este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care îi revine operatorului.

Așadar, obligația legală de a comunica informații din registrul acționarilor, prin intermediul certificatului cerut de titularii demersului judiciar, precum și stabilirea datelor pe care să le conțină acesta în raport cu cele înscrise în registrul acționarilor nu puteau fi analizate pe temeiul regulamentului european, întrucât această obligație este reglementată în Legea nr. 31/1990, însă, subsecvent statuării asupra acestei obligații, instanța a analizat dacă divulgarea informațiilor este în concordanță cu regulile de protecție impuse de Regulamentul (UE) 2016/679.

Consecutiv, recurenții-pârâți au relevat chestiunea lipsei interesului și scopului justificat al reclamanților pentru obținerea datelor, precum și a inexistenței consimțământului acționarilor vizați de certificat sau a altui motiv prevăzut de lege pentru ca prelucrarea datelor să fie legală.

Din perspectiva acestor critici, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din RGPD, „datele cu caracter personal trebuie să fie prelucrate în mod legal, echitabil și transparent față de persoana vizată”, iar art. 6 alin. (1) lit. c) din același regulament prevede că ,,prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții:(...) (c) prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale care îi revine operatorului”.

Transpunând aceste prevederi în cauza de față, instanța de apel a reținut, în mod corect, că prelucrarea datelor de către pârâți, în calitate de operatori de date cu caracter personal, în sensul regulamentului anterior menționat, s-a realizat în limitele legii, pentru aducerea la îndeplinire a obligației impuse de art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, corelativă dreptului fiecărui acționar de a se informa asupra structurii acționariatului.

Într-adevăr, eliberarea certificatului solicitat de reclamanți, cuprinzând datele stabilite de prima instanță și confirmate de instanța de apel în prezentul ciclu procesual, respectă limitele trasate de Regulamentul (UE) 2016/679, scopul și interesul solicitanților rezultând din dreptul acestora de a se informa, în condițiile art. 178 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, iar consimțământul acționarilor vizați nu este necesar cât timp obligația legală a fost trasată de aceeași normă de drept.

Chiar dacă colectarea datelor cu caracter personal ale acționarilor s-a realizat în scopul ținerii registrului prevăzut de art. 177 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, comunicarea unora dintre acestea către solicitanți nu încalcă scopul colectării, căruia i se circumscrie și ipoteza comunicării datelor prin intermediul certificatului prevăzut de lege, iar persoana vizată, acționarul, nu s-ar putea prevala, în ipoteza supusă analizei în cauza de față, de faptul că datele sale nu au fost prelucrate în mod legal, echitabil și transparent, cât timp legea recunoaște dreptul său și al celorlalți acționari la informare, o astfel de prelucrare a datelor cu caracter personal fiindu-i cunoscută încă de la momentul la care a dobândit calitatea de acționar al societății pârâte.

Din această perspectivă, sunt relevante considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C‑398/15 (Camera di Commercio, Industria, Artigianato e Agricoltura di Lecce împotriva Salvatore Manni). Astfel, având de analizat accesul terţilor la date cu caracter personal înscrise în diverse registre ţinute în conformitate cu dispoziţiile legale ale statelor membre, CJUE a stabilit câteva principii în cuprinsul paragrafelor nr. 49, nr. 59, nr. 60:

- este justificată obligația persoanelor fizice, care aleg să participe la circuitul economic prin intermediul unei societăţi pe acţiuni sau a unei societăţi cu răspundere limitată, de a face publice datele referitoare la identitatea lor și la funcțiile lor în cadrul acesteia, cu atât mai mult cu cât sunt conștiente de această obligație în momentul în care decid să se angajeze într‑o astfel de activitate;

- deși prevalează, în principiu, necesitatea de a proteja interesele terților în raport cu societățile pe acțiuni și cu societățile cu răspundere limitată și de a asigura securitatea juridică, loialitatea tranzacțiilor comerciale și, astfel, buna funcționare a pieței interne, nu este exclusă totuși posibilitatea existenței unor situații speciale în care motive preponderente și legitime care țin de situația concretă a persoanei interesate să justifice în mod excepțional ca accesul la datele cu caracter personal care o privesc înscrise în registru să fie limitat, la expirarea unui termen suficient de lung după dizolvarea societății în discuție, la terții care justifică un interes specific pentru consultare. Deşi această ipoteză nu este prezentă în litigiul de faţă, principiul enunţat de instanţa europeană este relevant deoarece pune în lumină principiul protejării intereselor terţilor în raporturile cu societăţile cu răspundere limitată sau pe acţiuni, de a cunoaşte date referitoare la persoane fizice implicate în activităţile societăţilor, un astfel de interes fiind mult mai clar pus în evidenţă şi mult mai caracterizat atunci când este vorba despre dreptul unui acţionar de a cunoaşte identitatea celorlalţi acţionari ai aceleaşi societăţi.

Așa fiind, nu poate fi primită susținerea recurenților-pârâți, potrivit căreia acționarii nu și-au exprimat acordul când au dobândit această calitate și că, în lipsa acordului expres ulterior exprimat, față de necunoașterea scopului prelucrării, furnizarea datelor cu caracter personal nu este legală, atât timp cât legea permite și chiar impune comunicarea, la cerere, a unor informații despre structura acționariatului, or nimeni nu poate invoca în favoarea sa necunoașterea legii.

Din această perspectivă, trimiterea pe care recurenţii au făcut-o la considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene expuse în cauza Bara and others C-201/14 este neavenită întrucât premisele de analiză ale acestei speţe sunt diferite iar în această cauză CJUE a statuat despre interdicţia impusă de rigorile Regulamentului (UE) 2016/679, ca o autoritate a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau prelucrare. Or, în litigiul de faţă este vorba despre prelucrarea şi transmiterea unor date cu caracter personal în limitele şi în acord cu exigenţele legale cuprinse în art. 178 din Legea nr. 31/1990, astfel că nu se ridică problema informării persoanelor vizate despre îndeplinirea unei obligaţii din partea operatorului de date cu caracter personal despre care au avut cunoştinţă încă de la momentul la care au hotărât să devină acţionari.

Referitor la depășirea limitelor pe care pârâții, în calitate de operatori de date cu caracter personal, trebuie să le respecte când eliberează certificatul privind structura acționariatului, Înalta Curte reține că, în apel, au fost analizate obligațiile acestora în raport cu cererea reclamanților și soluțiile pronunțate de instanțele devolutive, concluzia fiind aceea că divulgarea numelui și prenumelui acționarilor respectă principiul proporționalității, concluzie legală, având în vedere că numai o parte dintre datele înregistrate în registrul acționarilor vor fi puse la dispoziție reclamanților prin certificat, anume acelea necesare scopului prelucrării, respectiv cunoașterii de către solicitanți a structurii acționariatului iar această obligaţie de comunicare rezultă dintr-o normă cuprinsă în dreptul naţional.

În ceea ce priveşte susținerile vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 5 și art. 6 alin. (3) și (4), art. 15 alin. (1) și a considerentului 39 din Regulamentul (UE) 2016/679, întemeiate pe împrejurarea că, în rejudecarea apelului, nu s-ar fi verificat dacă intimații-reclamanți au dat asigurări cu privire la măsurile adecvate luate pentru a asigura protecția datelor cu caracter personal culese prin intermediul certificatului solicitat, nici nu s-a stabilit perioada de stocare a datelor cu caracter personal, Înalta Curte reține că instanța de apel nu putea efectua examinarea pretinsă de reclamanți, întrucât asemenea critici nu au fost formulate prin apelul promovat de pârâți împotriva sentinței primei instanțe.

Astfel, aceștia, deși cunoșteau, la momentul declarării apelului, soluția primei instanțe de recunoaștere a dreptului reclamanților de a primi numele și prenumele acționarilor și considerentele care au determinat-o, au criticat hotărârea tribunalului privind soluția dată primului petit al acțiunii din perspectiva neîndeplinirii cerințelor privind interesul reclamanților de a dobândi acces la datele solicitate și consimțământul persoanelor vizate, nu și referitor la o anume conduită pe care titularii acțiunii ar trebui să o adopte pentru a asigura protecția datelor cu caracter personal.

În această împrejurare, nu se poate imputa instanței de apel omisiunea de a examina critici cu care nu a fost învestită în calea ordinară de atac.

Prin urmare, Înalta Curte reține că aceste critici sunt invocate pentru prima dată în recurs, așa încât nu pot fi primite, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speță, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că aspectele sesizate omisso medio sunt legate de recunoașterea dreptului reclamanților de a primi certificatul solicitat cuprinzând date cu caracter personal ale acționarilor societății pârâte, asupra căruia s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a confirmat sentința apelată. Astfel, în măsura în care au apreciat că dezlegările primei instanțe vizând această chestiune contravin legii, recurenții-pârâți, în calitate de titulari ai căii de atac devolutive, aveau obligația să le invoce prin memoriul de apel, pentru a obține reevaluarea lor în recurs.

Pe de altă parte, măsurile pe care solicitantul datelor cu caracter personal trebuie să le aibă în vedere pentru protecția informațiilor primite sunt prevăzute de lege, astfel că nu este necesar ca instanța să impună reclamanților, expres, printr-o hotărâre respectarea unor obligații legale imperative, ci, în ipoteza nesocotirii prevederilor legale privind limitele și scopul prelucrării datelor cu caracter personal pe care le vor primi prin intermediul certificatului solicitat, răspunderea lor poate fi atrasă în condițiile actelor normative incidente.

În continuare, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au susținut că decizia atacată nu cuprinde analiza proprie a instanței de apel privind necesitatea și proporționalitatea măsurii în raport cu scopul determinat, explicit, legitim și caracterul adecvat, relevant și limitat al informațiilor din certificat, ci în mod superficial s-a constatat că aceste cerințe ar fi întrunite, titularii căii de atac indicând criteriile pe care, în opinia lor, instanța de rejudecare ar fi trebuit să le aplice în examinarea acestor chestiuni.

De asemenea, alte critici privind nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au vizat pretinsa apreciere superficială asupra modului în care comunicarea datelor acționarilor societății pârâte ar favoriza o societate cu răspundere limitată la care sunt asociați reclamanții, instanța de apel reținând că, pe de o parte, acest aspect nu poate fundamenta nerespectarea dispozițiilor art. 178 din Legea nr. 31/1990, existând alte pârghii legale pentru rezolvarea situației, în caz de necesitate, iar, pe de altă parte, că apelantul I. nu a explicat în ce modalitate divulgarea datelor ar favoriza societatea respectivă.

Înalta Curte reține că aceste critici nu sunt apte a contura vicii de motivare ale deciziei recurate, întrucât din considerentele acesteia se desprinde raționamentul clar al curții de apel, care a analizat, în mod judicios, în limitele trasate prin decizia de casare, motivele de apel legate de necesitatea protejării datelor cu caracter personal a căror divulgare a fost aprobată prin hotărârea primei instanțe, anume comunicarea structurii acționariatului care să cuprindă numele și prenumele acționarilor.

În examinarea chestiunii deduse rejudecării în calea ordinară de atac, instanța de apel a respectat prevederile Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE, așadar și cerințele privind necesitatea și proporționalitatea comunicării datelor în raport cu scopul determinat, explicit, legitim și caracterul adecvat, relevant și limitat al informațiilor din certificat, consecința fiind obligarea pârâților ca, în certificatul pe care-l vor emite, să indice, dintre toate datele cu caracter personal cuprinse în registrul acționarilor, numai numele și prenumele acestora, pe care le-a apreciat suficiente pentru scopul urmărit de reclamanți, de informare asupra acționariatului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, având în vedere că reclamanţii nu sunt operatori de date cu caracter personal, ci destinatari ai acestor date (în sensul art. 4 pct. 9 din Regulamentul UE 2016/679), nu se impunea examinarea de către instanţa de apel a nevoii de stabilire a unor termene de stocare ori a unor garanţii sau a unor măsuri adecvate de protecţie. În egală măsură, de vreme ce comunicarea datelor cu caracter personal reprezintă concretizarea executării unei obligaţii prevăzute de lege, în sensul art. 6 alin. (1) lit. c) din acelaşi Regulament (în considerarea unui interes legitim prezumat de a cunoaşte aceste informaţii), nu era necesară nici prezentarea şi examinarea unui interes legitim al solicitantului beneficiar legal al acestor date, aşa cum prevederile Regulamentului UE 2016/679 impun expres atunci când prelucrarea (în sens de comunicare a datelor cu caracter personal) se realizează în considerarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. f), mai precis atunci când este necesară în scopul satisfacerii intereselor legitime fie a operatorului, fie a unei terţe persoane interesate.

Prin urmare, atât timp cât dezlegarea chestiunii litigioase a fost fundamentată pe un raționament logico-juridic care permite efectuarea controlului judiciar în recurs, nu pot fi primite susținerile recurenților-pârâți care pretind ca toate argumentele lor să fi primit răspunsuri de la instanța de apel, aceștia ignorând faptul că norma de drept pe care au invocat-o, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., impune ca, în considerentele hotărârii, să fie cuprinse ,,motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, așadar nu fiecare susținere a părților trebuie analizată de instanță, ci cererile lor.

Înalta Curte amintește că motivarea hotărârii judecătorești trebuie să respecte standarde de calitate, iar nu de cantitate, iar, în speță, viziunea recurenților-pârâți potrivit cărora instanța de apel avea de analizat necesitatea și proporționalitatea comunicării datelor cu caracter personal pe baza anumitor elemente - precum litigiile purtate între societăți și care pot avea un impact semnificativ asupra scoringului de risc și asupra bonității bancare, care afectează percepția riscului financiar, reputația, capacitatea de plată și indicatorii financiari ai societății - nu conturează abateri de la exigențele motivării hotărârii judecătorești.

Cât privește critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil al recurentilor-pârâți, ce poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fundamentată pe pretinsa omisiune a instanței de apel de a analiza probatoriile administrate de societatea pârâtă - cu referire expresă la adresa din 10.03.2021, emisă de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal și adresa nr. 8059/08.03.2021 emisă de Depozitarul Central S.A. - cu consecința pronunțării unei hotărâri al cărei dispozitiv nu este corolarul motivelor ce îl precedă, Înalta Curte reține că decizia supusă controlului judiciar în prezenta cale de atac respectă garanțiile procesului echitabil, întrucât, față de limitele casării dispuse în al doilea ciclu procesual, curtea de apel a realizat o examinare judicioasă a chestiunii cu care a fost învestită de instanța supremă.

Așa fiind, nu se poate valida argumentul titularilor recursului potrivit căruia conținutul acestor înscrisuri, care cuprind opinia entităților emitente privind necesitatea de a anonimiza datele cu caracter personal referitoare la nume și prenume, este determinant pentru soluționarea prezentei cauze, având în vedere că judecătorul nu are îndatorirea de a da valoare probatorie unor asemenea înscrisuri în detrimentul aplicării și interpretării legii în cauza dedusă judecății.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate în susținerea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile.