Prosecutor's dismissal upheld for abuse of office and procedural violations in handling case involving personal relationship

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară sub nr. x/2021, Inspecţia Judiciară a solicitat secţiei aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, procurorului A., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare art. 99 lit. a), i), n) şi t) teza I Legea nr. 303/2004.

S-a reproşat domnului procuror că nu a formulat cerere de abţinere în dosarul ce o privea pe numita B. cu care avea o relaţie apropiată (art. 99 lit. i), că a solicitat unui lucrător al poliţiei să înregistreze o plângere însuşită de aceeaşi parte, pentru a instrumenta chiar el dosarul (art. 99 lit. n), a) solicitat date şi a dispus măsuri vizând pe suspecţii B. şi C., care aveau atât o relaţie de avocat-client, cât şi una extraconjugală (art. 99 lit. t) şi a) schimbat încadrarea juridică şi a instrumentat dosarul penal dintre cei doi (art. 99 lit. a).

Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

Prin Hotărârea nr. 6P din 11 iunie 2025, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) şi t) teza I din Legea nr. 303/2004 şi, în baza art. 100 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004 a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură".

În motivare, s-au reţinut următoarele:

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută. de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004:

Au fost avute în vedere prevederile art. 4 alin. (1) şi art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei şi art. 9 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, instanţa disciplinară reţinând că, pentru a asigura deplina obiectivitate în înfăptuirea activităţii de urmărire penală, ca primă fază a procesului penal şi pentru a proteja drepturile părţilor, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care procurorul, din cauza unor împrejurări de natură personală, nu poate participa la efectuarea urmăririi penale în cadrul dosarului ce i-a fost repartizat spre soluţionare, precum şi modalităţile procesuale de rezolvare a unei astfel de situaţii, fiind înscrise în art. 64 şi art. 65 alin. (1) din C. proc. pen.

Secţia a reţinut, coroborat cu probatoriul administrat în cauză, că între pârâtul procuror A. şi numita B. exista o relaţie apropiată, împrejurare de natură a-i afecta imparţialitatea, ce a rezultat din circuitul plângerii prealabile formulată de aceasta din urmă.

Astfel, prin proba cu înscrisuri şi cea testimonială, a fost dovedită implicarea părtinitoare a procurorului A. cu ocazia instrumentării cauzei nr.x, când a urmărit ca dosarul astfel format să îi fie repartizat spre instrumentare. Urmare a unei discuţii informale derulate între pârâtul procuror şi sus-numita, plângerea prealabilă care face obiectul dosarului nr. x/2020 a fost redactată în biroul pârâtului de către un lucrător de poliţie, din dispoziţia magistratului, fiind ulterior înregistrată, tot din dispoziţia pârâtului, în aceeaşi zi, 14.10.2020, la o unitate de poliţie necompetentă, respectiv BCCO Constanţa, în scopul instrumentării cauzei astfel formate de către domnul procuror, care supraveghea unitatea respectivă.

S-a ţinut cont că domnul procuror A. a subevaluat în mod voit faptul că între numiţii B. şi C. exista o relaţie de concubinaj din luna iulie 2019, asumată de ambele persoane, aspect care ar fi putut pune într-o altă lumină infracţiunea de ultraj judiciar (pentru care a extins cercetările şi a trecut dosarul nr. x/2020 în urmărire penală proprie), fără să facă nicio menţiunea în actele procedurale întocmite de această relaţie.

Secţia a constatat că, în cauza de faţă, este dovedit faptul că domnul procuror, deşi avea o relaţie personală apropiată cu partea vătămată, B., din dosarul nr. x/2020, nu a formulat cerere de abţinere şi a depus toate diligenţele ca această cauză să fie formată şi să îi fie repartizată spre instrumentare.

Prin raportare la toate textele legale amintite, prin prisma probatoriului administrat în cauză, s-a constatat că fapta pârâtului procuror de a relaţiona cu persoana vătămată, cu ignorarea obligaţiei sale de abţinere, se circumscrie elementului material al laturii obiective a abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004.

Sub aspectul laturii subiective, secţia a constatat că pârâtul A. şi-a asumat voit şi conştient atitudinea manifestată, în sensul că a iniţiat şi a instrumentat o cauză care avea ca obiect o plângere formulată de o persoană cu care era într-o relaţie cel puţin apropiată, săvârşind, astfel, abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, cu intenţie directă. De asemenea, a fost identificat motivul pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privind abţinerea de către pârâtul procuror, respectiv interesul acestuia pentru dezvoltarea relaţiei sale cu numita B..

Urmarea imediată a acestei conduite a dus la deteriorarea încrederii şi respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept, generând îndoieli cu privire la imparţialitatea şi integritatea magistraţilor, precum şi ale întregului sistem judiciar, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului procuror şi urmarea produsă este pe deplin dovedită de cele ce preced.

În consecinţă, secţia a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, "nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa", atât sub aspectul laturii obiective, cât şi subiective.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004,

Instanţa disciplinară a avut în vedere dispoziţiilor art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, raportate la art. 124 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţia României, art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) şi 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art. 7 şi art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, precum şi pct. 2.1. din Declaraţia privind etica judiciară de la Londra din 2010, reţinând că una dintre modalităţile reglementate de legiuitor în cadrul acestei abateri disciplinare este folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor, astfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

S-a detaliat că, pentru a constitui abatere disciplinară, sub aspectul elementului material al laturii obiective în această primă modalitate, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei acţiuni de folosire a funcţiei deţinute, obţinerea unui tratament favorabil din partea autorităţilor şi folosirea funcţiei pentru a obţine un tratament favorabil să aibă loc altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Prin folosirea funcţiei deţinute se înţelege acţiunea magistratului de a uza de calitatea sa pentru a obţine anumite avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale din partea autorităţilor, în afara cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Prin tratament favorabil se înţelege atitudinea autorităţilor, cum este definită noţiunea de art. 2 lit. a) din Legea nr. 544/2001, de a avantaja, în orice mod, magistratul care uzează de folosirea funcţiei deţinute în afara cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Din probele administrate în cauză, raportate la situaţia de fapt, secţia a constatat că pârâtul procuror A., prevalându-se de calitatea de procuror care supraveghea activitatea BCCO Constanţa, l-a determinat pe comandantul acestei structuri de poliţie, comisarul şef de poliţie D., să-i faciliteze înregistrarea unui plângeri penale formulate de numita B., persoană cu care se afla în relaţii apropiate, în afara cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Astfel, sub aspectul elementului material al laturii obiective al acestei abateri, secţia a constatat existenţa unor acţiuni certe, atribuite pârâtului procuror, de folosire a funcţiei sale, cu puternic ascendent profesional, asupra lucrătorilor de poliţie din cadrul BCCO Constanţa, unitate de poliţie pe care o supraveghea; este îndeplinită şi condiţia, sub aspectul elementului material, de obţinere a unui tratament favorabil din partea autorităţilor, respectiv înregistrarea şi, ulterior, instrumentarea cauzei având ca obiect plângerea numitei B. de către BCCO Constanţa şi, implicit, de către pârâtul procuror A..

S-a constatat ca fiind îndeplinită şi ultima condiţie, sub aspectul elementul material, şi anume folosirea funcţiei pentru a obţine un tratament favorabil să aibă loc altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Aşadar, din ansamblu probator a reieşit că domnul procuror A. a obţinut un tratament favorabil în favoarea numitei B. din perspectiva redactării plângerii prealabile de către un lucrător de poliţie (în condiţiile în care partea vătămată avea şi pregătire juridică) precum şi a circuitului imprimat plângerii prealabile, respectiv celeritatea înregistrării şi instrumentării acesteia, fapta fiind săvârşită cu intenţie directă, magistratul prevăzând rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin folosirea funcţiei deţinute.

De asemenea, secţia a reţinut şi existenţa unui scop specific în speţa de faţă, scopul urmărit de pârâtul procuror fiind atât obţinerea unui tratament favorabil din partea conducerii BCCO Constanţa, pentru înregistrarea şi ulterior repartizarea către sine a dosarului penal nr. x/2020, cât şi dezvoltarea relaţiei personale cu numita B..

Urmarea imediată a acestei fapte conduce la deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu public. Astfel, orice persoană care formulează o plângere prealabilă ar putea solicita un tratament preferenţial, asemănător, în detrimentul funcţionării legale şi imparţiale a justiţiei, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a procurorului A. şi urmarea produsă a fost dovedită pe deplin de probatoriul administrat în cauză, reliefat în cele ce preced.

În consecinţă, secţia a constatat întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n), în sarcina pârâtului A., respectiv folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Cu privire la incidenţa art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, secţia a avut în vedere prevederile art. 991 din Legea nr. 303/2004, precum şi că, din punct de vedere al laturii obiective, în conţinutul constitutiv al acestei abateri disciplinare poate intra adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori evidente; pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale.

Sub aspectul laturii subiective, procurorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând producerea unei vătămări.

Prin urmare, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza sau accepta vătămarea intereselor uneia din părţile implicate în proces. Elementele psihice care formeaz&ă structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

Instanţa disciplinară s-a raportat la art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţia României, art. 4 alin. (1), art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1), art. 98 alin. (1), art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 7 şi art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, fiind avute în vedere dispoziţiile C. civ., ale C. pen., ale C. proc. civ. şi ale C. proc. pen.: art. 139 alin. (2), art. 139 alin. (4) teza finală, art. 166 alin. (4) lit. a) - f), art. 303 alin. (1) şi art. 324 alin. (3).

Din probatoriul administrat în cauză, detaliat pe larg în hotărârea de sancţionare disciplinară, s-a constatat că acţiunile pârâtului procuror care intră în componenţa elementului material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, sunt următoarele:

- a solicitat prin referatele din 16.10.20200 şi 19.10.2020 Judecătoriei Constanţa, autorizarea MSS-urilor şi MST-urilor vizându-i pe suspectul C. şi pe avocata B., deşi nu erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (2) teza finală C. proc. pen.

- a dispus la data de 01.12.2020, în cadrul instrumentării dosarului nr. x/2020, percheziţia corporală şi auto a suspectului C., fără a emite ordonanţe de delegare inspectorului de poliţie judiciară E., care a efectuat aceste acte de procedură;

- a ataşat la dosarul nr. x/2020 procesele-verbale de percheziţie corporală şi auto ale suspectului C., întocmite de inspectorul de poliţie F., în care nu este menţionat şi inspectorul de poliţie judiciară E., care a efectuat efectiv aceste percheziţii, procese-verbale nesemnate şi de către acesta din urmă;

- a consimţit încheierea procesului-verbal de percheziţie corporală a suspectului C. cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor art. 166 alin. (4) lit. a) - f) C. proc. pen.

- prin ordonanţa nr. 18075/P/2014 din 01.12.2020 a dispus preluarea mai multor procese-verbale de redare a rezultatului de supraveghere tehnică şi de redare a convorbirilor dintre C. şi B. din 31.10.2020, 27.11.2020 şi 28.11.2020, obţinute în împrejurările descrise la starea de fapt, ce constituiau mijloace de probă în dosarul nr. x/2020, pentru a le folosi în dosarul nr. x/2014, în condiţiile în care suspectului C. nu i s-a adus la cunoştinţă faptul că avocatul B. nu-l mai reprezenta în acest din urmă dosar, în contextul în care între pârâtul procuror, în calitate de procuror de caz, şi persoana vătămată B. exista o relaţie de natură a-i afecta imparţialitatea.

În ceea ce priveşte latura subiectivă a acestei abateri, s-a reţinut că pârâtul procuror A. a săvârşit cu intenţie directă abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I, respectiv că a generat formarea unei cauze în scopul instrumentării acesteia de către el, în virtutea unei relaţii neprincipialele care o avea cu numita B., avocat al unui suspect dintr-o cauză pe care o supraveghea alt procuror (după ce, ulterior, pârâtul a reunit-o în mod nelegal la un dosar supravegheat de către el).

Fapta a fost săvârşită cu rea-credinţă, concluzie ce reiese şi din împrejurarea că procurorul a distorsionat în mod conştient raţionamentul logico-juridic în cadrul instrumentării cauzelor mai sus-menţionate, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, şi cu scopul producerii unei vătămări numitului C., precum şi consolidării relaţiei sale cu numita B..

Cu privire la urmarea produsă, s-a constatat că fapta a condus la deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de procuror, cu consecinţa atât a afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu public, lezând, totodată, prestigiul autorităţii procurorului. De asemenea, în cauza de faţă se decelează şi o urmare cu caracter special, respectiv intruziunea în viaţa privată a numitului C. în condiţii nelegale, aspect de natură a afecta credibilitatea funcţiei de procuror în statul român, rezultând legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului procuror şi urmarea produsă.

În consecinţă, secţia a reţinut întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 în sarcina pârâtului A., atât sub aspectul laturii obiective, cât şi a laturii subiective.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, "manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu"

Secţia a avut în vedere prevederile art. 90 din Legea nr. 303/2004 şi art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei precum şi Declaraţia privind etica judiciară de la Londra (2010), probitatea impune magistratului să se abţină de la orice comportament lipsit de tact şi delicateţe, şi nu doar de la cel care este contrar legii.

În considerarea celor mai sus expuse, procurorul este obligat, prin natura funcţiei, să respecte standardele de conduită prevăzute în mod expres, clar şi fără echivoc în dispoziţiile legale şi regulamentare, naţionale şi internaţionale, a căror cunoaştere şi respectare este obligatorie, atât pe parcursul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara exercitării acestora.

Aşadar, secţia a reţinut că pârâtul A. atât în constituirea, cât şi în instrumentarea cauzei penale nr.x a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa, în care numita B. avea calitatea de persoană vătămată, folosind ascendentul funcţiei, a adoptat o conduită ce realizează elementul material al laturii obiective a abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aducând atingere onoarei şi probităţii profesionale cu referire la funcţia de magistrat, precum şi prestigiului justiţiei în ansamblul său.

După cum s-a detaliat anterior, pârâtul procuror A. a determinat-o/convins-o pe numita B. să-şi însuşească o plângere prealabilă, urmare a unor discuţii informale desfăşurate în biroul său, pe fondul relaţiei apropiate dintre ei. Mai mult, pârâtul, profitând de ascendentul funcţiei sale asupra lucrătorilor de poliţie, le-a impus acestora să înregistreze şi, ulterior, să instrumenteze o cauză care nu era de competenţa unei structuri specializate de poliţie, respectiv BCCO Constanţa.

Ulterior, în cadrul instrumentării cauzei, pârâtul procuror a încălcat mai multe norme de procedură penală, situaţie care s-a răsfrânt şi asupra judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Constanţa care a emis mandatele de supraveghere cu încălcarea dispoziţiilor legale, acesta fiind, la rândul său verificat de Inspecţia Judiciară.

În demersul său, pârâtul procuror a dat dovadă şi de lipsă de etică morală în momentul în care a comunicat soţiei numitului C., G., faptul că între B. şi C. subzistă o relaţie extraconjugală, informaţie care nu avea legătură cu obiectul cauzei

De altfel, pârâtul procuror a comunicat atât numitei B., cât şi numitului C., informaţii ce ţin de viaţa personală a celor doi, fără valoare juridică în contextul cauzelor penale instrumentate de acesta, cu scopul vădit ca relaţia extraconjugală dintre cei doi să înceteze, prin intruziunea evidentă în viaţa privată a numitului C..

Secţia a constatat că acest tip de comportament nu reprezintă o conduită corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul funcţiei de procuror, având potenţial de afectare a justiţiei, ca valoare socială ocrotită de lege, cu o influenţă negativă asupra încrederii oamenilor în sistemul judiciar, inclusiv a magistraţilor. De asemenea, comportamentul pârâtului constituie o manifestare de natură să ducă la subminarea demnităţii funcţiei şi a capacităţii sale de a o exercita întrucât magistraţii trebuie să fie responsabili de conduita lor în faţa instituţiilor cu care colaborează, respectiv BCCO Constanţa, Judecătoria Constanţa şi Baroul Constanţa.

Totodată, manifestările pârâtului procuror au avut efecte negative care au ajuns la cunoştinţa mai multor persoane, decredibilizând corpul magistraţilor.

Aşadar, secţia a constatat că probatoriul administrat în cauză, atât în cadrul cercetării disciplinare, cât şi în faţa secţiei, demonstrează conduita imputabilă pârâtului procuror, care se circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Din perspectiva obiectului juridic al abaterilor pentru care s-a exercitat acţiunea disciplinară, se remarcă faptul că acesta diferă pentru fiecare dintre ele, aşa cum rezultă din analiza fiecărei abateri, deja efectuată în cele de mai sus.

În referire la condiţia ca manifestările să fie săvârşite în public sau să fi ajuns la cunoştinţa publicului, secţia a reţinut că această condiţie nu este prevăzută expres de lege, dar, în cauza de faţă, manifestările pârâtului procuror au ajuns la cunoştinţa publicului, respectiv a instituţiilor cu care a interacţionat, respectiv BCCO Constanţa, Judecătoria Constanţa, Baroul Constanţa, SJLM Constanţa, unităţile spitaliceşti din municipiul Constanţa şi precum şi alte persoane.

Cu referire la latura subiectivă, secţia a constatat că pârâtul procuror A., a săvârşit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, cu intenţie directă, respectiv acesta a prevăzut rezultatul manifestărilor sale, urmărind producerea lui prin atingerea adusă onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, aspecte care rezultă din prin caracterul repetat al acţiunilor reţinute în sarcina sa şi a scopului imoral urmărit.

De asemenea, se constată că urmarea imediată, constând în afectarea imaginii publice a corpului profesional din care face parte procurorul pârât, a încrederii şi respectului opiniei publice în funcţia de magistrat şi implicit în justiţie, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept; legătura de cauzalitate dintre aceasta şi manifestările sale neconforme este dovedită prin impactul conduitei sale neconforme asupra imaginii publice a procurorului precum şi a întregii justiţii.

În consecinţă, secţia constată că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi subiective, în sarcina pârâtului procuror A..

Având în vedere aceste constatări, secţia a reţinut caracterul deosebit de grav al celor patru abateri disciplinare săvârşite de pârâtul procuror A., constatând că acesta a avut o poziţie procesuală nesinceră/de minimalizare a faptelor comise, care dovedeşte că acesta nu a înţeles caracterul grav al faptelor sale şi nici care este conduita pe care trebuia s-o adopte în calitate de magistrat.

Pentru toate argumentele de fapt şi de drept, coroborat şi cu faptul că pârâtul procuror are grad profesional corespunzător parchetului de pe lângă judecătorie, secţia a admis acţiunea disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A. - Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) şi t) teza I din Legea nr. 303/2004 şi a aplicat acestuia sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură".

Recursul

Împotriva hotărârii disciplinare, pârâtul A. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, în principal, trimiterea spre rejudecare; în subsidiar, rejudecarea cauzei, anularea sau respingerea acţiunii disciplinare.

A susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia nulităţii acţiunii disciplinare, ca urmare a încălcării principiului repartizării aleatorii, din două motive:

1. Repartizarea lucrării 21-1629 a fost realizată cu încălcarea dispoziţiilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată şi a dispoziţiilor art. 69 - 75 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Inspecţiei Judiciare, aprobat prin Ordinul 134/2018.

De la începutul anului 2021 şi până la data de 11.06.2021, data abrogării Ordinului 134/2018, inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare nu a emis niciun ordin prin care să se fi constituit în cadrul direcţiilor Inspecţiei Judiciare echipe de inspecţie compuse de către 3 inspectori judiciari.

Ca urmare, repartizarea lucrării 21-1629 către inspectorul judiciar H. încalcă principiul repartizării aleatorii reglementat de dispoziţiile art. 73 din Legea 317/2004 şi de art. 69 din Regulamentul din 2018 de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare.

2. Dosarul x nu cuprinde fişa în care se consemnează modul de efectuare a repartizării, aşa cum este prevăzut de dispoziţiile art. 72 teza I din Regulamentul din 2018 de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare.

A susţinut că din actele depuse la dosar de către Inspecţia Judiciară, ce privesc repartizarea lucrării, se observă că ordinea de repartizare a fost afectată prin blocarea unui număr de inspectori de la repartizare, iar potrivit referatului din 14.12.2021 a Inspecţiei Judiciare toate lucrările din data de 21.04.2021 (x) au fost repartizate inspectorului judiciar H..

Or, blocarea de la repartizare a inspectorilor judiciari nu este prevăzută de vreo dispoziţie legală şi/sau regulamentară.

A susţinut şi că Hotărârea nr. 6P/11.06.2025 este dată cu aplicarea greşită a legii, sancţiunea "excluderea din magistratură" a fost aplicată în baza art. 100 alin. (1) lit. e) din Legea 303/2004, text de lege neconstituţional dacă sancţiunea excluderii din magistratură are efect permanent, cu referire la Decizia nr. 363/2022 a Curţii Constituţionale.

Prin a treia critică, a arătat că faptele pentru care a fost cercetat disciplinar nu pot fi asimilate actelor materiale ce constituie abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), i), n) şi t) teza I din Legea 303/2004.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004, recurentul a susţinut că atât Inspecţia Judiciară, cât şi secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, formulează învinuirile pornind de la această abatere disciplinară, pentru că, prin prisma unei situaţii de fapt insuficient probate, nedovedite, toate celelalte acţiuni ale recurentului procuror, deşi respectă întru totul cadrul legal, sunt apreciate dintr-o perspectivă subiectivă, tendenţioasă.

În mod eronat şi neprobat, Consiliul Superior al Magistraturii a reţinut că existenţa unei relaţii în afara cadrului profesional între recurent şi avocata B., la baza acestei reţineri aflându-se declaraţii pur subiective sau simple supoziţii.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea 303/2004, recurentul a învederat că prin hotărârea pronunţată s-a constatat că elementul material, reţinut în motivarea sancţiunii, constă în aceea că 1-ar fi determinat pe numitul D. şef al BCCO Constanţa să faciliteze înregistrarea unei plângeri penale formulate de către B., persoană cu care se afla în relaţii apropiate, în afara cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii.

Or, arată recurentul, această reţinere este eronată; în primul rând, persoana vătămată nu trebuia să îşi redacteze personal plângerea, iar faptul că procurorul a acţionat în sensul redactării plângerii penale, şi nu al redactării unui proces-verbal de consemnare a plângerii, nu are nicio relevanţă, demersul având aceeaşi finalitate.

Mai departe, fără nicio intervenţie din partea recurentului, ofiţerul F. avea obligaţia înregistrării plângerii în evidenţele unităţii de poliţie din care făcea parte, cum tot fără vreo intervenţie, şeful BCCO Constanţa avea obligaţia înregistrării acestei plângerii, cu referire la Dispoziţia nr. 23/2015 a Inspectorului General al IGPR.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, recurentul a arătat că secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii îşi fundamentează hotărârea, în principal, pe aspectele rezultate din înregistrarea convorbirii dintre C. şi B., aspecte pe care le plasează în proximitatea unor activităţi de urmărire penală desfăşurate în respectiva cauză.

Or, respectiva convorbire nu este plasată temporal şi nici nu are stabilită veridicitatea prin expertizarea suportului original, pe de o parte, iar pe de altă parte, a apreciat că ar fi pro causa, fiind o convorbire purtată între avocat şi clientul cu care doamna avocat avea şi o relaţie personală.

Nefondat i se reproşează recurentului dispunerea de măsuri de supraveghere tehnică în dosarul penal x/2020, modalitatea de efectuare a percheziţiei corporale şi a autovehiculului lui C. în data de 01.12.2020 precum şi folosirea probelor obţinute în dosarul penal nr. x/2020 în dosarul nr. x/2014, în condiţiile în care C. nu i-ar fi adus la cunoştinţă faptul că B. nu îl mai reprezenta în acest din urmă dosar.

Aceasta deoarece, susţine recurentul, raţionamentul dezvoltat în hotărârea recurată cu privire la existenţa abaterii disciplinare este eronat, fiind mai degrabă, bazat pe supoziţii şi argumente tendenţioase.

Recurentul a arătat că ar fi înaintat judecătorului de drepturi şi libertăţi numai o propunere de autorizare a măsurilor de supraveghere tehnică prin referatele din data de 16.10.2020 şi 19.10-2020, propunere verificată prin exercitarea controlului ierarhic de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanta I.. iar judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Judecătoriei Constanţa este cel care a admis propunerea şi a autorizat respectivele măsuri de supraveghere tehnică.

A susţinut că nu i se pot reproşa nici discuţiile purtate cu numita G. sau cu numita B., cu privire la elementele de anchetă din dosarul penal, acestea fiind strategii de anchetă, a căror legalitate poate fi analizată doar de către judecătorul de cameră preliminară, şi nu de către Inspecţia Judiciară.

Cu privire la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul susţine că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile abaterii disciplinare menţionate, nici sub aspect subiectiv, nici obiectiv.

Manifestările sale au fost, în realitate, activităţi ce ţin de instrumentarea cauzei şi nu se pot circumscrie, în nici un fel, elementului material al laturii obiective al abaterii disciplinare.

În argumentarea soluţiei, secţia a reluat argumentele pentru care a constatat existenţa abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i), n) şi t) teza I din Legea nr. 303/2004, apreciind ca fiind îndeplinită condiţia ca manifestările să fi ajuns la cunoştinţa publicului şi sa fi decredibilizat corpul magistraţilor. Consideră, secţia că acest aspect este dovedit de declaraţia martorului J., care a precizat că a aflat despre comportamentul procurorului A. de la numita K., rudă a acestuia.

Având în vedere aceste aspecte, este uşor de dedus de ce concluziile martorului cu privire la relaţia dintre recurent şi numita B., deşi sunt simple supoziţii, au un aşa de ridicat grad de certitudine.

Recurentul arată că probele administrate conturează mai degrabă un tablou în care inculpatul C. relatează unei rude - K., despre care nu sunt oferite detalii cu privire la implicarea în sistemul judiciar - problemele sale penale ce ţin de instrumentarea dosarelor în care este implicat, dosare instrumentate de către recurent, iar K. înţelege să intervină sub o formă sau alta- nelămurită de către Inspecţia Judiciară- la procurorul cu funcţie de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa J., care se implică în sesizarea Inspecţiei Judiciare cu privire la recurent, iar, mai departe, este nelămurită soluţia adoptată în cauza având ca obiect săvârşirea infracţiunii de delapidare de către inculpatul C..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, faţă de faptul că recurentul şi-a subsumat criticile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară; ca urmare, prezenta cale de atac va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurentă şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, aşa cum a decis Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurent, cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Critica privind nulitatea acţiunii disciplinare - pretinsa încălcare a regulilor de repartizare aleatorie la Inspecţia Judiciară

Recurentul susţine, în esenţă, că ar fi incidentă nulitatea acţiunii disciplinare şi greşit s-a respins această excepţie, întrucât lucrarea/sesizarea ar fi fost instrumentată cu încălcarea principiului repartizării aleatorii la Inspecţia Judiciară, invocând, inclusiv, existenţa/inexistenţa fişei de repartizare şi jurisprudenţa Completului de 5 judecători - Decizia nr. 151 din 16 iunie 2022.

Această critica este nefondată.

Înalta Curte are în vedere modul de repartizare a sesizărilor şi dosarelor disciplinare către inspectorii judiciari, cum era reglementat de dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Legea 317/2004 în vigoare la data înregistrării sesizării, care prevăd că repartizarea se face cu respectarea principiului repartizării aleatorii, fără a individualiza o metodă anumită, respectiv ciclică sau în sistem informatic; ambele metode fiind specifice unei repartizări aleatorii.

Potrivit art. 73 din Regulamentul Inspecţiei Judiciare din 2018, în vigoare la momentul repartizării dosarului disciplinar în cauză:

"Lucrările de inspecţie cu grad de complexitate standard se repartizează prin metoda sistemului ciclic sau în sistem informatic, după cum urmează: a) în prima etapă, lucrările se repartizează unei echipe de inspecţie în ordinea numerelor alocate acestora; b) în etapa a doua, lucrările se repartizează unui inspector al echipei care a fost stabilită în prima etapă. Desemnarea se face ciclic, în ordinea poziţiilor din echipă."

De asemenea, art. 69 alin. (1) din Regulamentul Inspecţiei Judiciare din 2018 prevede că:

"În vederea repartizării aleatorii a lucrărilor de inspecţie, la începutul fiecărui an calendaristic se constituie în cadrul fiecărei direcţii de inspecţie, prin ordin al inspectorului-şef, echipe de inspecţie, compuse din câte 3 inspectori judiciari, la propunerea directorilor de direcţii."

Sistemul informatic ECRIS este conceput pentru gestionarea documentelor şi informaţiilor aferente cauzelor la nivelul instanţelor şi parchetelor. Totodată, ECRIS este un instrument de management al informaţiei în sistemul judiciar, oferind o serie de date agregate şi sistematizate pentru practicienii din justiţie şi persoanele fizice şi juridice care apelează la serviciile justiţiei. În prezent, ECRIS este implementat la nivel naţional, fiind utilizat de către instanţele judecătoreşti, inclusiv Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, parchetele de pe lângă acestea, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii. Sistemul ECRIS reprezintă un instrument electronic ce oferă funcţionalităţi cheie care susţin fluxul dosarelor la nivelul instanţelor şi parchetelor, colectarea datelor statistice şi generarea anumitor rapoarte statistice predefinite, precum şi transferul electronic de date între instanţe, precum şi între acestea şi parchete.

Începând cu anul 2021, Inspecţia Judiciară a implementat sistemul informatic ECRISIJ, moment de la care repartizarea aleatorie a sesizărilor şi dosarelor disciplinare s-a efectuat în sistem informatic, renunţându-se, astfel, la sistemul ciclic care prezuma existenţa echipelor de 3 inspectori.

Prin Ordinul inspectorului-şef nr. 49/2021, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 11 iunie 2021, a fost aprobat noul Regulament de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, ECRISIJ fiind reglementat ca sistem pentru repartizarea aleatorie a sesizărilor şi dosarelor disciplinare.

La momentul repartizării prezentului dosar disciplinar, cadrul normativ incident nu conţinea încă o reglementare expresă a sistemului informatic ECRISIJ în Regulamentul Inspecţiei Judiciare din anul 2018, iar modalitatea concretă de repartizare nu a urmat metoda sistemului ciclic la care fac referire dispoziţiile art. 69 alin. (1) şi art. 73 din acest act normativ.

Totuşi, rezultă că sistemul ECRISIJ fusese deja utilizat în practică anterior adaptării corespunzătoare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare. În aceste condiţii, eventualele necorelări de ordin infralegal constatate nu pot fi considerate, prin ele însele, apte să pună în discuţie caracterul aleatoriu al repartizării realizate prin intermediul aplicaţiei informatice, cu atât mai mult cu cât nu a fost indicată şi nici identificată o vătămare concretă care să nu poată fi înlăturată pe altă cale decât prin anularea actelor subsecvente întocmite în procedura disciplinară.

În acest sens este şi jurisprudenţa Completului de 5 judecători, deciziile nr. 81/2022, nr. 82/2022, nr. 151/2022, nr. 150/2022 şi nr. 233/2022.

Critica referitoare la sancţiunea aplicată, respectiv neconstituţionalitatea art. 100 din Legea nr. 303/2004, cu referire pe Decizia CCR nr. 363/2022

Recurentul susţine că sancţiunea excluderii din magistratură nu ar mai putea fi aplicată, întrucât Curtea Constituţională a constatat prin Decizia nr. 363/2022 că dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale numai în măsura în care sancţiunea excluderii nu are efect permanent.

Această critică este, de asemenea, nefondată.

Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că instanţa de contencios constituţional nu a înlăturat sancţiunea disciplinară a excluderii din magistratură ca instituţie juridică, ci a stabilit o constituţionalitate condiţionată: dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale numai în măsura în care sancţiunea excluderii "nu are efect permanent".

Din analiza acestei critici, Înalta Curte constată că CCR a construit raţionamentul plecând de la constatarea unei omisiuni legislative relevante constituţional: cadrul normativ aplicabil la acel moment nu prevedea un mecanism de radiere a sancţiunilor disciplinare din evidenţele profesionale ale magistratului, în special pentru excludere, ceea ce făcea ca efectele acesteia să fie, în fapt, perpetue.

În concret, Curtea Constituţională a avut în vedere efectele extrajudiciare ale sancţiunii, în special impedimentul de acces în profesia de avocat, generat prin coroborarea sancţiunii excluderii din magistratură cu regimul nedemnităţii prevăzut de Legea nr. 51/1995, în absenţa oricărei posibilităţi de "stingere"/radiere a consecinţelor disciplinare în timp.

În analiza de proporţionalitate, Curtea Constituţională a admis că un regim disciplinar sever urmăreşte un scop legitim - protejarea prestigiului profesiei şi a încrederii publice în actul de justiţie - însă a reţinut că perpetuitatea efectelor, în lipsa unei instituţii a radierii, depăşeşte ceea ce este necesar într-o societate democratică sub aspectul dreptului la muncă şi al libertăţii alegerii profesiei, tocmai fiindcă blochează definitiv exercitarea unei alte profesii juridice, indiferent de trecerea timpului şi de conduita ulterioară a persoanei sancţionate.

Prin urmare, problema identificată de Curtea Constituţională nu priveşte posibilitatea aplicării excluderii în raport cu gravitatea abaterilor, ci caracterul "fără orizont temporal" al efectelor acesteia, în lipsa unei reglementări de tip radiere.

În consecinţă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2022 nu poate fi valorificată ca motiv de anulare a hotărârii disciplinare de faţă doar pentru că sancţiunea aplicată este excluderea, ci cel mult ca reper că sancţiunea nu poate fi concepută de ordinea juridică drept una cu efecte iremediabile şi perpetue, în absenţa unei instituţii legale de radiere.

Această distincţie este esenţială, pentru că CCR nu a negat finalitatea legitimă a sancţiunii, ci a impus legiuitorului să asigure un mecanism juridic care să înlăture perpetuitatea efectelor, pentru a restabili justul echilibru între interesul public al integrităţii justiţiei şi drepturile individuale ale persoanei sancţionate.

Or, viciul de reglementare identificat de Curtea Constituţională a fost ulterior remediat de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În mod expres, art. 273 alin. (3) din Legea nr. 303/2022 instituie regula potrivit căreia "sancţiunile disciplinare se radiază de drept în termen de 3 ani de la data executării, dacă judecătorului sau procurorului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen".

Această intervenţie legislativă are semnificaţia de a elimina elementul de "permanenţă" criticat de CCR: sancţiunea disciplinară, inclusiv excluderea, nu mai produce efecte perpetue în planul evidenţei disciplinare, întrucât legiuitorul a consacrat radierea de drept după împlinirea termenului, condiţionată de absenţa unei noi sancţiuni în intervalul respectiv.

Prin instituirea radierii, regimul disciplinar al magistraţilor este adus în acord cu raţionamentul deciziei de constituţionalitate condiţionată, oferind un mecanism normativ care permite, în timp şi sub condiţii, înlăturarea consecinţelor disciplinare din perspectiva evidenţei profesionale.

În fine, trebuie subliniat că remedierea legislativă prin art. 273 alin. (3) din Legea nr. 303/2022 confirmă, încă o dată, că problema de constituţionalitate nu viza "excluderea ca sancţiune" în sine, ci absenţa unui mecanism de radiere care să împiedice efectele perpetue; prin urmare, invocarea Deciziei CCR nr. 363/2022 nu este aptă să conducă, în cauza de faţă, la concluzia că sancţiunea aplicată ar fi nelegală doar pentru că este severă, câtă vreme severitatea este justificată de gravitatea abaterilor reţinute, iar ordinea juridică actuală consacră expres soluţia de radiere de drept în termenul stabilit de legiuitor.

Cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge critica recurentului privind nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363/2022.

Cu privire la fondul abaterilor disciplinare constatate

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004

Textul mai sus menţionat califică drept abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu".

Prin această reglementare, se urmăreşte protejarea încrederii publice în justiţie şi în magistrat, prin ocrotirea onoarei, probităţii profesionale şi a prestigiului sistemului judiciar; abaterea vizează conduita care încalcă standarde de conduită unanim acceptate ori prejudiciază reputaţia profesională a magistratului ori a justiţiei în ansamblu.

În cazul acestei abateri, reţine doctrina că manifestările specifice pot fi acte, conduite, demersuri, atitudini - inclusiv conduite profesionale care, privite în ansamblu, trădează lipsă de onestitate, imparţialitate, loialitate faţă de lege ori favorizarea unei persoane (în mod incompatibil cu statutul). În logica secţiei, onoarea profesională presupune ca procurorul să nu pună în pericol imaginea publică a funcţiei şi a sistemului judiciar, iar probitatea este aprecierea societăţii asupra calităţilor profesionale ale magistratului.

În practica analizată, vinovăţia este reţinută frecvent sub forma intenţiei (inclusiv intenţie directă), dedusă din conduită, modul de încălcare a obligaţiilor legale/deontologice, acceptarea consecinţelor şi ansamblul probelor.

Cu privire la consecinţele acestei abateri, se reţine că este suficient ca manifestarea să fie de natură să deterioreze încrederea şi respectul faţă de funcţia de procuror şi să afecteze grav imaginea justiţiei; nu este o cerinţă de tipicitate ca fapta să fi fost comisă "în public" ori să fi produs o "mediatizare" anterioară. Aplicând aceste considerente teoretice cauzei de faţă, Înalta Curte va proceda la identificarea faptelor ce reies din probatoriul administrat, analizate ca elemente constitutive ale acestei abateri.

Din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă că recurentul procuror A. a avut o conduită incompatibilă cu standardele de probitate şi integritate impuse funcţiei de magistrat.

Astfel, din starea de fapt reţinută, "manifestările" apreciate ca atingând onoarea/probitatea/prestigiul justiţiei se circumscriu, în esenţă, unui tipar: folosirea funcţiei şi a instrumentelor procedurale pentru a crea/dirija un dosar penal în interesul unei persoane apropiate (B.) şi împotriva fostului concubin al acesteia (C.), în contextul unei relaţii neprincipiale, apte să afecteze imparţialitatea.

Concret, instanţa de recurs reţine, ca suport factual pentru incidenţa abaterii reglementate de art. 99 lit. a), existenţa unei relaţii apropiate între procuror şi B., avocata suspectului/inculpatului C., relaţie de natură a afecta imparţialitatea, efectuarea unor demersuri "necesare" pentru formularea şi înregistrarea plângerii acesteia la BCCO Constanţa, în scopul ca dosarul să-i fie repartizat chiar procurorului cercetat disciplinar (dosarul nr. x/2020), precum şi instrumentarea ulterioară a cauzei prin măsuri şi acte succesive (trecerea în urmărire penală proprie prin schimbarea încadrării juridice, pentru administrarea anumitor probe), urmate de clasare, într-un context calificat ca anchetare abuzivă; toate acestea fiind apreciate ca "manifestări" incompatibile cu onestitatea/probitatea cerute de statut şi apte să afecteze prestigiul justiţiei.

Această conduita reflectă "lipsa de onestitate" în exercitarea profesiei şi instrumentarea "nelegală şi neloială" a cauzelor relevante, afectând valori sociale ce ţin de înfăptuirea corectă a actului de justiţie.

Instanţa de recurs are în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, din care desprinde aceeaşi concluzie ca instanţa disciplinară şi anume că faptele comise de procurorul cercetat disciplinar se circumscriu abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a).

Astfel, probele administrate în cauză au relevat existenţa unei relaţii apropiate între recurentul procuror şi numita B., avocat în cadrul Baroului Constanţa, persoană care avea calitatea de persoană vătămată în dosarul penal nr. x/2020 instrumentat de acesta.

În declaraţiile administrate în cadrul cercetării disciplinare au fost menţionate împrejurări din care rezultă că relaţia dintre cei doi depăşea limitele unei relaţii profesionale, existând suspiciuni privind existenţa unei relaţii de natură personală între procuror şi avocat.

Detaliind, Înalta Curte are în vedere declaraţia martorei (K.), care indică relaţia extraconjugală C.-B., înregistrarea audio depusă de C., din care rezultă relaţia "de natură imorală" dintre procuror şi B..

De asemenea, în cadrul cercetării disciplinare au fost administrate declaraţii potrivit cărora procurorul ar fi determinat-o pe numita B. să formuleze plângere penală împotriva numitului C., pe fondul tensiunilor existente în relaţia personală dintre aceştia.

În acest sens, din declaraţiile martorilor şi ale persoanei cercetate rezultă că, în perioada anterioară formulării plângerii, procurorul A. ar fi încurajat-o pe aceasta să formuleze plângere penală, invocând comportamentul persoanei vizate şi evoluţia relaţiei dintre aceştia.

Totodată, din materialul probator a rezultat că procurorul A. avea cunoştinţă despre aspecte din viaţa personală a numitului C. şi despre relaţia acestuia cu numita B., aspecte care au fost ulterior utilizate în contextul discuţiilor purtate cu aceasta.

Analizând aceste împrejurări prin raportare la dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în acord cu instanţa disciplinară, Înalta Curte reţine, la rândul său, că din probatoriul administrat atât în cercetarea disciplinară, cât şi în faţa secţiei, este demonstrată conduita imputabilă care se circumscrie art. 99 lit. a), iar lipsa caracterului public al faptelor nu exclude abaterea, neputând fi reţinute susţinerile recurentului, în sensul că faptele anterior amintite ar fi activităţi ce ţin de simpla instrumentare a cazului.

Ca urmare, Înalta Curte constată că faptele anterior descrise se circumscriu elementului material al abaterii disciplinare constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei.

În mod concret, conduita recurentului procuror relevă depăşirea limitelor unei conduite profesionale adecvate funcţiei de magistrat.

Relaţia personală sau apropiată dintre procuror şi persoana vătămată, coroborată cu implicarea acestuia în generarea şi instrumentarea unei cauze penale vizând o persoană aflată în conflict cu aceasta, este de natură să creeze aparenţa că activitatea de urmărire penală ar putea fi influenţată de considerente extrajudiciare.

În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători s-a statuat că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 are ca obiect protejarea prestigiului justiţiei şi a încrederii publicului în integritatea şi probitatea profesională a magistraţilor, fiind incidentă ori de câte ori conduita acestora, manifestată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, este de natură să creeze aparenţa că activitatea judiciară este influenţată de interese personale sau de relaţii extrajudiciare.

În acest sens, Înalta Curte a reţinut că magistratul este ţinut nu doar de obligaţia respectării stricte a legii, ci şi de obligaţia de a adopta o conduită care să nu genereze, în percepţia publicului, suspiciuni privind integritatea sau imparţialitatea sa, întrucât autoritatea justiţiei se fundamentează în mod esenţial pe încrederea societăţii în faptul că actul de justiţie este exercitat exclusiv în considerarea interesului public şi a principiului legalităţii (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 26/2019, Decizia nr. 90/2019 şi Decizia nr. 242/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători).

Raportând aceste principii la situaţia de fapt reţinută în cauză, Înalta Curte constată că fapta recurentului procuror de a încuraja şi determina formularea unei plângeri penale de către o persoană cu care se afla într-o relaţie apropiată, precum şi demersurile efectuate ulterior pentru facilitarea înregistrării acesteia la unitatea de poliţie judiciară competentă, în contextul în care cauza astfel constituită urma să fie instrumentată chiar de către pârât, reprezintă o conduită incompatibilă cu exigenţele de probitate şi integritate impuse funcţiei de magistrat.

O asemenea conduită este de natură să creeze percepţia că declanşarea mecanismelor judiciare şi exercitarea atribuţiilor de urmărire penală ar putea fi influenţate de relaţii personale ale magistratului, aspect de natură să afecteze grav prestigiul justiţiei şi încrederea publicului în imparţialitatea autorităţilor judiciare.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că faptele reţinute întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât conduita recurentului procuror, manifestată în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, este aptă să aducă atingere onoarei şi probităţii profesionale ale magistratului, precum şi prestigiului justiţiei.

În consecinţă, critica formulată în recurs, în sensul că faptele reţinute nu ar constitui manifestări de natură a aduce atingere prestigiului justiţiei, este nefondată.

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004

Art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 sancţionează conduita magistratului (judecător/procuror) care, deşi ştie că există un motiv legal de incompatibilitate/abţinere, nu se abţine "de îndată", ori (în a doua ipoteză) formulează cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, cu efect de tergiversare. Reglementarea este tratată ca abatere distinctă, cu caracter special, în raport cu alte abateri legate de incompatibilităţi.

Este o abatere disciplinară care protejează imparţialitatea actului de justiţie şi încrederea publicului în instanţe/parchete.

În cazul incident speţei, se are în vedere prima ipoteză, şi anume omisiunea magistratului de a se abţine, deşi acesta cunoaşte existenţa unei cauze legale de abţinere (conflict de interese/incompatibilitate ori alt motiv prevăzut de lege), aşadar caracterul de conduită ilicită prin inacţiune (neîndeplinirea obligaţiei profesionale).

Instanţa are în vedere reperele stabilit prin jurisprudenţa CEDO despre imparţialitate, în special distincţia dintre imparţialitate subiectivă (prezumarea bunei-credinţe, răsturnată prin probe) şi îndoieli legitime; "justice must not only be done…").

Astfel, s-a apreciat de CEDO că este că suficient ca aparenţa să fie afectată, nu trebuie dovedită părtinirea efectivă, concluzie ce se desprinde din cauzele în care s-a analizat imparţialitatea/aparenţa (Piersack c. Belgia, De Cubber c. Belgia, Hauschildt c. Danemarca, Grieves c. Regatul Unit, Pullar c. Regatul Unit, Kyprianou c. Cipru).

Înalta Curte va analiza această abatere disciplinară prin examinarea conduitei conştiente a magistratului raportată la existenţa cauzei de abţinere.

În speţa de faţă, relevantă este prima ipoteză a textului de lege incident, respectiv nerespectarea obligaţiei de abţinere atunci când procurorul ştie că există o cauză de abţinere (incompatibilitate); în concret, existenţa unei relaţii personale apropiate cu persoana vătămată din dosarul instrumentat, aptă să genereze "suspiciunea rezonabilă" că imparţialitatea este afectată (standardul din art. 64 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 66 C. proc. pen., privind obligaţia de a declara abţinerea "de îndată").

Aplicând consideraţiile teoretice anterior amintite cauzei, instanţa reţine că cerinţa esenţială pentru a se constatat incidenţa abaterii analizate este ca, obiectiv, să existe împrejurări verificabile care ar ridica îndoieli legitime (standardul "aparenţelor").

Efectuând propria analiza situaţiei de fapt şi ansamblului probator, Înalta Curte reţine că s-a făcut dovada existenţei unei relaţii personale apropiate între procuror şi persoana vătămată B. (avocat), în dosarul nr. x/2020, relaţie de natură a-i afecta imparţialitatea procurorului cercetat.

Din situaţia de fapt reţinută se constată că recurentul procuror a instrumentat dosarul penal nr. x/2020 având ca obiect plângerea formulată de numita B., persoană cu care acesta se afla într-o relaţie apropiată.

Or, potrivit probelor administrate, această relaţie era cunoscută în mediul profesional şi a fost confirmată indirect prin declaraţiile persoanelor audiate în cadrul cercetării disciplinare.

Cu toate acestea, recurentul procuror nu a formulat cerere de abţinere, deşi dispoziţiile C. proc. pen. impun magistratului obligaţia de a se abţine atunci când există împrejurări de natură să pună la îndoială imparţialitatea sa; de altfel, s-a făcut dovada că recurentul a depus diligenţe ca dosarul să îi fie repartizat chiar lui şi a continuat să instrumenteze cauza penală, dispunând acte de urmărire penală şi adoptând soluţii procesuale în cadrul acesteia.

Or, obligaţia de abţinere reprezintă una dintre garanţiile fundamentale ale imparţialităţii magistratului, fiind menită să asigure nu doar imparţialitatea efectivă a actului de justiţie, ci şi aparenţa acesteia.

În speţă, relaţia apropiată dintre procuror şi persoana vătămată, coroborată cu implicarea directă a acestuia în instrumentarea cauzei, era de natură să genereze o îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea sa.

Aşadar, concluzia instanţei de recurs este că domnul procuror a relaţionat cu persoana vătămată în afara cadrului oficial, a ignorat obligaţia procesuală de abţinere şi instrumentarea/soluţionarea cauzei, fiind astfel întrunit elementul material al abaterii disciplinare, conduită ce este incompatibilă cu standardele de imparţialitate/deontologie.

Pentru a reţine astfel, instanţa are în vedere probatoriul administrat, respectiv declaraţii ale unor magistraţi sau lucrători (indicii privind contextul relaţiei şi conduita procurorului), cum ar fi: declaraţia prim-procurorului adjunct L., care reţine insistenţa procurorului A. de a prelua dosarul şi faptul că abia ulterior a aflat existenţa elementelor care îi afectau imparţialitatea, declaraţia lucrătorului de poliţie F. care indică o conduită discutabilă şi contacte extraprocedurale.

În aceste condiţii, neformularea cererii de abţinere constituie o încălcare a obligaţiilor profesionale ale magistratului şi se circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, critica recurentului potrivit căreia nu ar fi existat o situaţie care să justifice formularea unei cereri de abţinere nu poate fi primită.

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004

Potrivit art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni".

Textul citat cuprinde, în esenţă, trei modalităţi alternative de comitere:

- folosirea funcţiei pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor;

- intervenţii pentru soluţionarea unor cereri;

- pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale (ale magistratului, ale membrilor familiei ori ale altor persoane), în afara cadrului legal aplicabil tuturor cetăţenilor.

Reţine instanţa că elementul de tipicitate nu este simpla existenţă a unei interacţiuni cu o autoritate, ci faptul că magistratul îşi valorifică poziţia/autoritatea funcţiei pentru a provoca un tratament/rezolvare pe un traseu privilegiat, netransparent ori inaccesibil cetăţeanului de rând ori pentru a ocoli regulile de competenţă/procedură.

În cauza de faţă, elementul material al abaterii de la art. 99 lit. n) este individualizat, în principal, printr-un fapt punctual şi prin contextul său:

Astfel, la data de 14.10.2020, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, procurorul i-a solicitat comisarului-şef D. (şeful BCCO Constanţa) să înregistreze o plângere prealabilă însuşită de B. pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 alin. (1) C. pen.), deşi nu era de competenţa BCCO, invocându-se dispoziţia IGPR nr. 23/04.03.2015 privind competenţa structurii specializate.

Din probele administrate, instanţa de recurs concluzionează că scopul reţinut era ca dosarul astfel format să ajungă ulterior la procurorul cercetat disciplinar, sub nr. x/2020, pentru a fi instrumentat tot de acesta.

Acest fapt se încadrează în ipoteza "intervenţiilor pentru soluţionarea unor cereri" (cererea fiind înregistrarea plângerii la o structură anume şi, implicit, formarea unui circuit care să ducă la instrumentarea ulterioară de acelaşi procuror), în afara cadrului legal comun (dată fiind necompetenţa BCCO pentru o astfel de plângere), cu finalitate favorizatoare pentru o terţă persoană (B.) - şi, în mod indirect, în beneficiul interesului personal al procurorului de a controla instrumentarea cauzei.

Aşadar, efectuând propria analiză a situaţiei de fapt şi a materialului probatoriu administrat în cauză, Înalta Curte constată că situaţia de fapt astfel prezentată este susţinută de probatoriul administrat în dosar, respectiv de declaraţia/poziţia comisarului-şef D. (BCCO Constanţa), care confirmă circuitul plângerii prealabile şi că înregistrarea acesteia a avut la bază o dispoziţie expresă primită de la procuror, de declaraţia procurorului-şef J., care relevă caracterul "surprinzător" al depunerii unei plângeri prevăzute de art. 193 C. pen. la BCCO, în locul structurilor de poliţie competente în mod curent, care impune concluzia logică, reţinută în hotărârea de sancţionare disciplinară, că în acest mod, domnul procuror s-a asigurat că dosarul ajunge la el, fără riscul repartizării către alt procuror.

Aşadar, instanţa de recurs reţine că recurentul procuror s-a prevalat de funcţia deţinută pentru a determina modul de iniţiere şi desfăşurare a urmăririi penale în cauza ce o avea ca persoană vătămată pe numita B..

Din analiza materialului probator rezultă că procurorul A. a avut un rol activ în generarea contextului în care plângerea penală a fost formulată şi înregistrată, fiind implicat în discuţiile prealabile cu persoana vătămată şi încurajând-o să formuleze plângere penală împotriva numitului C..

Prin raportare la aceste împrejurări, Completul de 5 judecători constată că procurorul a utilizat ascendentul derivat din funcţia sa pentru a influenţa modul în care a fost declanşată şi desfăşurată procedura penală.

Or, exercitarea funcţiei de procuror implică obligaţia de a acţiona exclusiv în considerarea interesului public şi a legalităţii, fiind incompatibilă cu utilizarea poziţiei profesionale pentru a favoriza interesele unei persoane cu care magistratul se află într-o relaţie apropiată, în acest sens fiind jurisprudenţa Completului de 5 judecători, respectiv decizia nr. 46/2024.

Prin urmare, conduita descrisă se circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004.

În raport cu aceste constatări, vor fi înlăturare criticile recurentului potrivit cărora faptele reţinute nu ar reprezenta o utilizare a funcţiei în scop nelegal sau că probatoriul administrat nu ar face dovada elementelor constitutive ale abaterii pentru care a fost cercetat.

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004

Art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 sancţionează derapaje profesionale comise în actul de înfăptuire a justiţiei, atunci când conduita depăşeşte zona erorilor inerente şi ajunge în sfera încălcărilor grave, neîndoielnice, nescuzabile ale normelor de drept material ori procesual, ori a încălcărilor conştiente urmăritoare/acceptatoare de vătămare.

Întrucât abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) are două moduri de realizare, rea-credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte are în vedere, în analiza laturii subiective, diferenţele dintre cele două.

Astfel, pentru rea-credinţă, se reţine o distorsionare conştientă, o aplicare voit greşită a legii în scopul producerii unei vătămări sau acceptând producerea ei; sunt accentuate "lipsa de onestitate" şi componenta intenţională, respectiv acceptarea rezultatului.

De asemenea, pentru gravă neglijenţă, se are în vedere ideea de culpă calificată: încălcare gravă, neîndoielnică şi nescuzabilă, însă fără componenta de scop/acceptare a vătămării.

La această analiza ce urmează să o facă asupra fondului litigiului, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţă CEDO privind exigenţa garanţiilor şi rolul disciplinarului, aşa cum reiese din cauze precum Tikhonov c. Rusia, Kuklov c. Ucraina, Kudeshkina c. Rusia, Baka c. Ungaria, Oleksandr Volkov c. Ucraina, Tiron c. România.

În concret, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că procedurile disciplinare privind magistraţii prezintă o importanţă deosebită pentru funcţionarea statului de drept, întrucât acestea privesc nu doar situaţia individuală a magistratului vizat, ci şi menţinerea încrederii publicului în integritatea şi buna funcţionare a autorităţii judecătoreşti. Din această perspectivă, Curtea a subliniat că mecanismele disciplinare aplicabile magistraţilor trebuie să îndeplinească un dublu rol: pe de o parte, să asigure respectarea standardelor de conduită profesională, iar pe de altă parte, să ofere garanţii procedurale suficiente pentru a preveni utilizarea lor arbitrară sau abuzivă.

Astfel, în cauza Oleksandr Volkov c. Ukraine, Curtea a reţinut că procedurile disciplinare aplicabile judecătorilor trebuie să fie organizate în aşa fel încât să ofere garanţii adecvate de independenţă şi imparţialitate, întrucât sancţionarea disciplinară a magistraţilor poate avea un impact direct asupra independenţei sistemului judiciar. Curtea a arătat că, deşi statele dispun de o marjă de apreciere în organizarea regimului disciplinar al magistraţilor, exercitarea acestei competenţe trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar şi previzibil, însoţit de garanţii procedurale efective.

În acelaşi sens, în cauza Baka c. Hungary, Curtea a subliniat că regimul disciplinar al magistraţilor are rolul de a proteja autoritatea şi credibilitatea sistemului judiciar, fiind legitim ca statele să sancţioneze conduita magistraţilor care este de natură să afecteze prestigiul justiţiei. Curtea a arătat însă că asemenea proceduri trebuie să fie însoţite de garanţii procedurale suficiente, întrucât sancţionarea disciplinară a unui magistrat poate avea consecinţe serioase asupra independenţei judiciare şi asupra libertăţii de exprimare a acestuia.

De asemenea, în cauza Kudeshkina c. Russia, Curtea a evidenţiat faptul că procedurile disciplinare împotriva magistraţilor trebuie analizate într-un echilibru între necesitatea menţinerii disciplinei profesionale şi protejarea independenţei judecătorilor. Curtea a reţinut că sancţionarea disciplinară a unui magistrat este compatibilă cu Convenţia atunci când aceasta urmăreşte un scop legitim, respectiv protejarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.

În aceeaşi direcţie, în cauzele Tikhonov c. Russia şi Kulykov and others c. Ukraine (cauza Kuklov/Kulykov), Curtea a reiterat că procedurile disciplinare privind magistraţii trebuie să fie caracterizate prin transparenţă, previzibilitate şi respectarea principiului proporţionalităţii sancţiunii, întrucât acestea au un impact direct asupra statutului profesional şi asupra independenţei funcţionale a magistratului.

Totodată, în cauza Tiron c. Romania, Curtea a subliniat că procedurile disciplinare aplicabile magistraţilor trebuie să ofere garanţii suficiente de legalitate şi previzibilitate, inclusiv în ceea ce priveşte definirea abaterilor disciplinare şi aplicarea sancţiunilor, pentru a evita arbitrariul şi pentru a asigura protecţia independenţei sistemului judiciar.

Din ansamblul acestei jurisprudenţe rezultă că mecanismele disciplinare aplicabile magistraţilor reprezintă un instrument esenţial pentru menţinerea standardelor de integritate şi responsabilitate în cadrul sistemului judiciar, însă aplicarea lor trebuie realizată într-un cadru procedural riguros, care să asigure atât protejarea prestigiului justiţiei, cât şi respectarea garanţiilor fundamentale ale magistratului supus procedurii disciplinare.

Făcând propria analiză a cauzei, Înalta Curte constată că procurorul a dispus efectuarea percheziţiei fără ordonanţe de delegare pentru lucrătorul care a efectuat efectiv actele; ataşarea unor procese-verbale întocmite de alt lucrător, fără menţionarea celui care a efectuat percheziţia şi fără semnătura acestuia; consimţirea încheierii procesului-verbal cu încălcarea evidentă a art. 166 alin. (4) lit. a)-f) C. proc. pen.

Astfel, în cadrul instrumentării dosarului penal nr. x/2020, procurorul a solicitat autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică prin referatele din 16.10.2020 şi 19.10.2020, deşi nu erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, la data de 01.12.2020, acesta a dispus efectuarea percheziţiei corporale şi a autovehiculului aparţinând suspectului C., fără a emite ordonanţă de delegare către lucrătorul de poliţie judiciară care a efectuat în mod efectiv aceste acte de procedură.

Totodată, la dosarul penal au fost ataşate procese-verbale de percheziţie care nu reflectau în mod corect persoanele participante la efectuarea actelor procedurale şi care nu erau semnate de toate persoanele implicate.

În plus, prin ordonanţa din aceeaşi dată, procurorul a dispus preluarea unor procese-verbale de redare a convorbirilor rezultate din supravegherea tehnică realizată în dosarul nr. x/P/2020 şi utilizarea acestora într-un alt dosar penal, fără respectarea condiţiilor legale privind administrarea şi utilizarea probelor.

Din analiza materialului probator, în raport de situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte desprinde aceeaşi concluzie ca instanţa disciplinară, în sensul că în instrumentarea dosarului nr. x/2020, procurorul a încălcat cu rea-credinţă normele de drept material şi procesual, urmărind sau acceptând vătămarea lui C.; aşadar, recurentul procuror a dispus şi a realizat o serie de acte procedurale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor C. proc. pen.

Analizate în ansamblu, aceste împrejurări evidenţiază existenţa unor încălcări evidente ale normelor procesual penale, incompatibile cu exigenţele de legalitate şi rigoare ce trebuie să caracterizeze activitatea unui magistrat; totodată, se reţine deteriorarea încrederii publice şi, distinct, o urmare specială: intruziunea în viaţa privată în condiţii nelegale.

Prin urmare, instanţa disciplinară a apreciat în mod corect că faptele descrise întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

Critica recurentului potrivit căreia aceste neregularităţi ar reprezenta simple erori de procedură nu poate fi primită, întrucât natura şi gravitatea acestora depăşesc sfera unor simple greşeli profesionale şi reflectă o încălcare evidentă a normelor procesuale.

Analiza proporţionalităţii sancţiunii aplicate

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicată, Înalta Curte reţine că secţia a realizat analiza proporţionalităţii în raport cu gravitatea cumulată a abaterilor reţinute, cu impactul lor asupra valorilor protejate (integritatea, imparţialitatea şi prestigiul justiţiei), precum şi cu consecinţele pe care o asemenea conduită le produce asupra încrederii publice.

Se constată că prin motivele de recurs nu s-a criticat proporţionalitatea sancţiunii, recurentul susţinând doar că această sancţiune disciplinară nu poate fi aplicată, pentru că a fost declarată neconstituţională; aceste chestiuni au fost respinse în analiza anterior expusă.

În continuare, Înalta Curte va proceda la analiza proporţionalităţii sancţiunii aplicate, ca o continuare firească a caracterului devolutiv al căii de atac.

Potrivit art. 100 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, incident în cauză, prin derogare de la dispoziţiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate pentru abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b), d) şi t) teza întâi nu pot consta în cele prevăzute la art. 100 lit. a) -d).

Aşadar, legiuitorul a apreciat că faptele de natura celor săvârşite de domnul procuror au un caracter atât de grav încât, în măsura în care sunt constatate, vor avea ca urmare aplicarea doar a două posibile sancţiuni, cele de la lit. d)1) sau e) ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, şi anume retrogradarea sau excluderea din magistratură.

Faptele săvârşite de acesta, aşa cum au fost expuse pe larg anterior, precum şi poziţia exprimată de domnul procuror, atât prin actele de procedură întocmite în cadrul cercetării disciplinare, cât şi în cursul procesului disciplinar, atestă lipsa de conştientizare a gravităţii şi urmărilor faptelor sale, a exigenţelor impuse calităţii de magistrat.

Comportamentul manifestat de recurent este de natură a induce ideea unei activităţi deficitare a Ministerului Public, prin procurorii săi, şi a sistemului judiciar în general, cu consecinţa directă a alterării opiniei publice cu privire la competenţa, probitatea şi imparţialitatea, ca un corolar al legalităţii, pe care, în mod legitim, orice persoană le aşteaptă de la magistraţii cărora le încredinţează apărarea drepturilor sale.

Deşi sancţiunea disciplinară aplicată domnului procuror este cea mai gravă dintre cele prevăzute de lege, Înalta Curte constată că măsura a fost temeinic motivată şi pe deplin justificată, pentru că gravitatea concretă a faptelor, consecinţele acestora, modul în care domnul procuror se raportează la abaterile săvârşite, dovedesc că recurentul nu corespunde exigenţelor impuse de exercitarea corespunzătoare a funcţiei deţinute, sancţiunea excluderii din magistratură impunându-se pentru a preveni posibilitatea săvârşirii unor abateri similare.

Prin urmare, analizând circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi cele personale ale recurentului procuror, consecinţele negative ale abaterilor disciplinare săvârşite, precum şi atitudinea subiectivă în raport cu acestea, apreciind că unul dintre scopurile sancţiunilor disciplinare, acela de a asigura îndreptarea magistratului care a săvârşit o abatere disciplinară, conformarea acestuia la rigorile profesiei, nu s-a dovedit a putea fi atins, Înalta Curte constată că sancţiunea aplicată a fost corect individualizată.

În plan convenţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant că statele pot impune magistraţilor şi procurorilor îndatoriri şi responsabilităţi speciale, pentru menţinerea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei, iar sancţiunile disciplinare severe - inclusiv îndepărtarea din funcţie - pot fi considerate proporţionale atunci când se întemeiază pe fapte incompatibile cu exigenţele funcţiei şi sunt însoţite de garanţii procedurale suficiente. În acest sens, Curtea a apreciat ca proporţională îndepărtarea unui judecător atunci când faptele priveau activităţi desfăşurate în exercitarea funcţiei, apte să afecteze imparţialitatea şi autoritatea judiciară (Pitkevich c. Rusia, decizia de inadmisibilitate). De asemenea, a reţinut că îndepărtarea unui procuror poate constitui un răspuns proporţional la conduite politice incompatibile cu exigenţele de obiectivitate ale funcţiei, în marja de apreciere a autorităţilor interne (Altin c. Turcia, decizia de inadmisibilitate).

De asemenea, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţă CEDO favorabilă ideii că excluderea/demiterea poate fi, în sine, compatibilă cu Convenţia, cu condiţia ca procedura să fie echitabilă şi motivarea instanţei să respecte garanţiile specifice), respectiv cauza Donev c. Bulgaria, în care Curtea a reţinut că o procedură disciplinară finalizată cu "dismissal" este în acord cu art. 6, din analiza instanţei naţionale reieşind că a apreciat sancţiunea ca proporţionată faţă de abaterile comise, având în vedere calitatea procedurii judiciare, analiza probelor şi motivarea privind proporţionalitatea.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că niciuna dintre criticile formulate prin memoriul de recurs nu este fondată, iar hotărârea de sancţionare disciplinară este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 6P din 11 iunie 2025 pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2025.