Magistrate’s public interview statements: limits of freedom of expression versus obligation of restraint and professional prestige

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, procurorului A., prim-procuror militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti cercetat sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În motivarea acţiunii, s-a reţinut că prin afirmaţiile făcute în spaţiul public, respectiv într-un interviu acordat la data de 16 iulie 2020 publicaţiei B., prim-procurorul militar adjunct A. a desconsiderat explicit şi în totalitate normele şi standardele de conduită impuse unui magistrat, denigrând în mod deliberat procurorul de caz din dosarul nr. x/2019 al DIICOT - Structura Centrală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul şef al DIICOT, Ministrul Justiţiei şi un fost preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin încheierea din data de 1 iulie 2021, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., secţia a suspendat judecata cauzei privind acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, până la soluţionarea în mod definitiv a cauzelor care formează obiectul dosarelor nr. x/2021 şi nr. y/2021 ale Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La termenul din data de 9 octombrie 2024 secţia, în raport de dispoziţiile art. 415 alin. (4) cu referire la art. 413 alin. (2) C. proc. civ. a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei.

De asemenea, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2024, secţia a respins excepţia nulităţii acţiunii disciplinare pentru alte motive decât cele invocate anterior, precum şi cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Hotărârea instanţei disciplinare

Prin Hotărârea nr. 15P din 4 decembrie 2024, Consiliul Superior al magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară a respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, cercetat sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

În motivare, s-a avut în vedere situaţia de fapt, respectiv că la 16 iulie 2020, pârâtul procuror A. a acordat un interviu publicaţiei B., în cadrul căruia a făcut mai multe afirmaţii, care au fost reţinute de către Inspecţia Judiciară ca formând elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Pârâtul procuror A. a susţinut, în esenţă, că a făcut acele afirmaţii în calitate de preşedinte al C., fiind de notorietate diversele sale luări de poziţii în chestiuni care privesc sistemul judiciar.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, secţia a reţinut că obiectul acestei abateri disciplinare este format din totalitatea normelor legale şi/sau regulamentare, inclusiv cele privind conduita care reglementează onoarea, probitatea profesională ori prestigiului justiţiei.

Secţia a arătat că procurorul este obligat, prin natura funcţiei, să respecte standardele de conduită prevăzute în mod expres, clar şi fără echivoc în dispoziţiile legale şi regulamentare, naţionale şi internaţionale, a căror cunoaştere şi respectare sunt obligatorii, atât pe parcursul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara exercitării acestora.

Prin urmare, pentru a stabili în ce măsură afirmaţiile pârâtului procuror A., exprimate în cadrul interviului din data de 16 iulie 2020 acordat publicaţiei B., constituie manifestări de natură a afecta onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiţiei, secţia a constatat că trebuie examinat în ce măsură conduita publică a pârâtului procuror se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva respectării obligaţiei de rezervă.

S-a avut în vedere, ca un aspect relevant, că pârâtul procuror A. este preşedinte al Asociaţiei "C.". Or, un magistrat are dreptul la libera exprimare cu privire la sistemul de justiţie, cu atât mai mult când magistratul reprezintă o asociaţie de magistraţi, în caz contrar orice critică expusă în spaţiul public ar putea atrage o sancţiune disciplinară ceea ce ar putea fi considerat o îngrădire a libertăţii de exprimare şi totodată, ar putea avea un efect descurajant asupra magistraţilor care doresc să îşi exprime opinii publice privind activitatea şi funcţionarea instituţiilor judiciare.

Secţia a considerat că activitatea unui magistrat, în special a unui magistrat care exercită o funcţie de conducere în cadrul unei asociaţii profesionale, trebuie apreciată în lumina principiilor enunţate de jurisprudenţa CEDO cu privire la libertatea de exprimare a unui magistrat. Pe de o parte, această libertate de exprimare nu trebuie să depăşească obligaţia de rezervă a acestuia, care conduce la o limitare a exprimării opiniilor în special cu privire la alte cauze aflate în curs dar, pe de altă parte, această libertate de exprimare trebuie apărată atunci când prin opinia exprimată se atrage atenţia asupra unei posibile încălcări în ceea ce priveşte statul de drept şi în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului judiciar.

Secţia, s-a raportat la principiile deduse din jurisprudenţa CEDO citată în hotărâre, constatând că opiniile exprimate în interviul acordat publicaţiei B. la data de 16 iulie 2020, de către pârâtul procuror, preşedinte al unei asociaţii profesionale, cu privire la chestiuni de interes public se bucură de un înalt grad de protecţie a libertăţii de exprimare.

A reţinut că atât subiectele abordate, cât şi modalitatea concretă de exprimare a pârâtului procuror în cuprinsul interviului se circumscriu nivelului ridicat de protecţie conferit exercitării dreptului la liberă exprimare cu privire la asemenea subiecte de interes general, nefiind identificate elemente care să conducă la concluzia atingerii aduse justului echilibru între nevoia de protecţie a acestui drept şi nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi drepturile altor persoane.

De asemenea, în privinţa modului concret de exprimare a opiniilor asumate de pârâtul procuror, în cuprinsul interviului în discuţie este folosit un limbaj adecvat şi echilibrat, care nu depăşeşte limitele deontologiei profesionale, nu încalcă obligaţia de rezervă impusă magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare şi nu aduce atingere independenţei, imparţialităţii ori prestigiului justiţiei.

În concluzie, secţia a reţinut că nu este îndeplinit elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare, care presupune existenţa unor manifestări care să aducă atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, ceea ce face inutilă analiza existenţei celorlalte elemente constitutive ale abaterii.

S-a făcut referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, decizia nr. 74/2024, din dosarul x/2023

În consecinţă, secţia de procurori în materie disciplinară a constatat că procurorul pârât A. nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare consacrate de tratatele la care România este parte şi apărate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului astfel că nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii disciplinare.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri, Inspecţia Judiciară a formulat recurs.

A susţinut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că magistratului i se impută că a făcut mai multe afirmaţii în spaţiul public, prin care a desconsiderat explicit şi în totalitate normele şi standardele de conduită impuse unui magistrat, denigrând în mod deliberat mai mulţi procurori, cu diverse funcţii de conducere, precum şi alte persoane cu funcţii de conducere.

Astfel, Inspecţia Judiciară a subliniat că nu a negat dreptul magistratului la liberă exprimare, ci susţine că acesta a denigrat în mod intenţionat alţi procurori sau persoane cu funcţii de conducere.

În acest fel, a apreciat recurenta, a fost încălcată obligaţia de rezervă, ce impune magistraţilor să îşi exprime opiniile într-o manieră prudentă. Recurenta a detaliat modul în care această obligaţie a fost interpretată în jurisprudenţă, respectiv ca o sinteză a principiilor generale ale deontologiei profesiei, care implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată (deciziile nr. 12/2019 şi nr. 26/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători).

Or, recurenta arată că obligaţia de rezervă a magistraţilor nu se opune libertăţii de exprimare a acestora, cu singura obligaţie a magistratului de a-şi conforma conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate.

Din probele administrate, recurenta consideră că modul în care magistratul a înţeles să îşi afirme opiniile persoanele a fost de natură să rupă justul echilibru între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, în lumina acestor prevederi, magistratul avea obligaţia de a manifesta prudenţă cu privire la exprimarea opiniilor şi nu poate invoca în apărarea sa libertatea de exprimare.

Recurenta a apreciat că din ansamblul probelor administrate rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina magistratului.

Apărările părţilor

Intimatul nu a depus întâmpinare.

În şedinţa de judecată din 13 octombrie 2025, pârâtul a fost reprezentat de avocat, concluziile acestuia fiind în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

În esenţă, a solicitat ca instanţa să aibă în vedere că principiul proporţionalităţii între obligaţia de rezervă pe care o are un magistrat şi dreptul la libera exprimare pe care o are orice cetăţean se apreciază prin prisma hotărârilor invocate de obligaţia pozitivă care apare în momentul în care realităţile sociale necesită acest lucru, obligaţie pozitivă care constă în luarea de decizii de către magistraţi cu privire la diferite realităţi.

De asemenea, a arătat că trebuie păstrat un echilibru între obligaţia de rezervă pe care susţine Inspecţia Judiciară că magistratul ar fi încălcat-o şi dreptul la libera exprimare; apreciază că recursul a preluat anumite pasaje din hotărârea instanţei disciplinare care sunt redate trunchiat, pentru a susţine netemeinicia respingerii acţiunii disciplinare.

În opinia sa, secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut în mod corect că nu există o urmare imediată, fiind în faţa unei judecăţi de valoare, a respectării principiului proporţionalităţii între obligaţia de rezervă şi obligaţia pozitivă, aşa cum sunt ele definite şi dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Baka contra Ungariei şi cauza Eminagaoglu contra Turciei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că litigiului de faţă îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, faţă de data săvârşirii faptei, aşa cum a reţinut şi secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii; ca urmare, recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin luarea în considerare atât a aspectelor invocate de recurentă, cât şi a apărărilor intimatului, prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, aşa cum a decis Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 15P din 4 decembrie 2024, Consiliul Superior al magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară a respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, cercetat sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

În esenţă, în motivarea acestei soluţii, instanţa disciplinară a reţinut că afirmaţiile pârâtului procuror A., exprimate în cadrul interviului din data de 16 iulie 2020 acordat publicaţiei B. nu constituie manifestări de natură a afecta onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiţiei, întrucât pârâtul procuror nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare consacrate de tratatele la care România este parte şi apărate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii disciplinare.

Prin motivele de recurs, Inspecţia Judiciară a susţinut că hotărârea astfel pronunţată este nelegală, pentru că afirmaţiile pârâtului procuror făcute în spaţiul public încalcă obligaţia de rezervă ce revine magistraţilor, care nu exclude libertatea de exprimare a acestora, ci impune ca magistraţii să-şi exprime opiniile într-o manieră prudentă, referindu-se şi la obligaţia de imparţialitate ce le incumbă, câtă vreme sunt ţinuţi de exigenţele serviciului public căruia îi asigură funcţionalitatea.

Recursul formulat de Inspecţia Judiciară a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând nelegalitatea hotărârii disciplinare prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exerciţiul sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu".

Această normă disciplinară înglobează ansamblul regulilor legale, regulamentare şi deontologice privind conduita judecătorilor şi procurorilor, urmărind să protejeze atât imaginea individuală a magistratului, cât şi încrederea publicului în autoritatea şi imparţialitatea justiţiei, într-un stat de drept.

În acelaşi timp, art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează libertatea de exprimare, inclusiv pentru magistraţi, permiţând restrângerea exerciţiului acestui drept numai în condiţiile paragrafului 2, şi anume dacă ingerinţa este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim - între care protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, precum şi garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti - şi este necesară într-o societate democratică.

Rezultă că, în cauze de natură disciplinară privind manifestări ale magistraţilor, instanţa naţională este chemată să verifice dacă standardul de conduită prevăzut de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 este analizat într-o manieră compatibilă cu garanţiile art. 10 din Convenţie, ceea ce impune o verificare nuanţată a contextului, a statutului persoanei, a conţinutului concret al afirmaţiilor şi a consecinţelor lor asupra încrederii publicului în justiţie.

Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată, secţia pentru procurori în materie disciplinară a examinat în ce măsură conduita publică a pârâtului procuror se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva obligaţiei de rezervă, concluzionând, prin raportare la principiile deduse din jurisprudenţa CEDO cauza Eminagaoglu contra Turciei, că opiniile exprimate în interviul acordat publicaţiei B. la data de 16 iulie 2020, de către pârâtul procuror, preşedinte al unei asociaţii profesionale, cu privire la chestiuni de interes public se bucură de un înalt grad de protecţie a libertăţii de exprimare.

Situaţia de fapt

Din cronologia evenimentelor, Înalta Curte reţine că la data de 16 iulie 2020, procurorul militar A. a formulat mai multe declaraţii în cadrul interviului acordat publicaţiei B.., pornind de la modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/2019 al Direcţiei de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism privind incidentele din data de 10 august 2018 şi terminând cu afirmaţii privind activitatea Ministrului Justiţiei D., precum şi privind procedurile de numire în funcţii de conducere a procurorilor E. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi F. (DIICOT).

În concret, afirmaţiile pârâtului procuror analizate în prezenta cauză sunt următoarele:

1. Au urmat presiuni pentru a nu ni se pune la dispoziţie niciun lucrător de poliţie;

2. Ni s-a spus că doamna G. s-ar opune delegării de lucrători de poliţie, ne-au transmis mai mulţi poliţişti (…);

3. Nu cunosc materialul de la dosar, dar o acţiune împotriva ordinii constituţionale, dacă cumva se întâmplau toate astea şi protestatarii intrau în guvern, clădirea era goală, se schimba ordinea constituţională? (…);

4. E foarte interesant din momentul reunirii dosarului câte acte s-au mai făcut în sensul infracţiunii contra ordinii constituţionale, pentru că atunci am putea vorbi de o atragere artificială a competenţei (…);

5. O chestie ciudată - Poliţia Română nu a prea fost implicată, ministerul a decis ca Jandarmeria să fie preponderent cea care se va ocupa de desfăşurarea mitingului (…);

6. Ideea pare că nu era să spargă acest dispozitiv, ci să menţină această tensiune(…);

7. Procurorul ierarhic superior este procurorul general, ne place nu place, cel puţin deocamdată aparent este doamna E.;

8. Mi-e greu de crezut că nu a ştiut de această soluţie şi nu a fost de acord cel puţin informal cu această soluţie (…);

9. Care este impactul acestei decizii de clasare parţială a dosarului?;

10. Suntem consternaţi şi încă procesăm (…);

11. Percepem o creştere a neîncrederii populaţiei (…);

12. Pe actualul ministru al Justiţiei, noi l-am prins şi în cealaltă perioadă în care a condus ministerul. Să nu uităm că cea mai apropiată colaboratoare a sa şi fosta lui secretară de stat a fost H.. Noi ştiam foarte clar ce fel de persoană este, caracterul lui, legăturile lui din justiţie, apropierea de I. şi de persoanele apropiate acesteia. Deci, ne-am dat seama la momentul numirii lui că asaltul asupra justiţiei intră într-o nouă etapă, una mult mai insidioasă şi mai periculoasă;

13. Au existat din partea asociaţiilor de magistraţi inclusiv participări la Comisia J.. Fără să vrem, vedeam ce era. Din partea opoziţiei de atunci, alte persoane luptau, în niciun caz nu avea vreo participare domnul D.. A fost o surpriză extrem de neplăcută readucerea lui pe această funcţie, ţinând cont de rezultatele din fostul mandat. Totuşi, H. nu a fost condamnată pentru fapte comise ca procuror, ci ca secretar de stat. Din această postură participa la acele structuri ale ANRP;

14. În momentul în care a declanşat foarte repede şi procedura de numire a procurorilor-şefi pe posturile vacante...Nu era nevoie să fie făcută atunci şi în niciun caz până nu se modifica legea. Erau foarte clare indicaţiile în acest sens date de la toate structurile internaţionale, inclusiv din Raportul MCV: să se dea un rol prioritar secţiei pentru procurori a CSM (în numirea procurorilor), iar numirile să fie făcute după modificarea legii. (…);

15. Legat de persoanele numite la şefia parchetelor (Parchetul General - E. şi DIICOT - F.), a fost o lovitură dată credibilităţii demersurilor noastre. Iar faptul că s-a trecut cu bocancii peste opinia secţiei pentru procurori a CSM (care a dat aviz negativ pentru cele două numiri) a dat un semnal extraordinar atât în interior, cât şi în exteriorul ţării. A fost un semnal negativ deosebit;

16. Persoanele numite nu au ce căuta în aceste funcţii, dar nu asta este problema. Puteau fi cei mai titraţi profesionişti din ţară, nu aşa trebuiau să se facă numirile;

17. La DIICOT, sub actuala conducătoare, pe vremea în care era adjunctă, Departamentul de stat ne-a declasat pe trafic de persoane. Acum este al doilea an consecutiv. DIICOT a avut-o în frunte pe actuala conducătoare;

18. Fără să încălcăm prezumţia de nevinovăţie, totuşi trimiterea in judecată pentru infracţiuni de corupţie creează o fractură gravă. Soţul dumneaei este trimis în judecată. Totuşi, la cel mai înalt nivel.. Este până la urmă o responsabilitate să nu expui instituţia la un potenţial dezastru de imagine. Se va da soluţia, se va confirma sau nu. Este ideea strict de imagine şi de modul în care se abordează în vestul Europei şi de modul în care se abordează la noi.

Înalta Curte reţine că situaţia de fapt, aşa cum a fost prezentată mai sus, nu a fost contestată de niciuna din părţi; ceea ce se pune în discuţie este dacă afirmaţiile pârâtului procuror ar fi încălcat obligaţia de rezervă ce revine magistraţilor, ce se analizează din perspectiva libertăţii de exprimare cu privire la sistemul de justiţie, cu atât mai mult când magistratul respectiv reprezintă o asociaţie de magistraţi.

Ca urmare, Înalta Curte va proceda la prezentarea pe larg a reperelor jurisprudenţiale, în raport de care va efectua propria analiză, pentru a verifica dacă şi, eventual, în ce măsură afirmaţiile pârâtului procuror anterior redate au încălcat obligaţia de rezervă ce revine magistraţilor.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 26 din 4 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, s-a statuat că abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 sancţionează "manifestările care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei", indiferent de locul în care acestea sunt săvârşite, subliniind caracterul complex şi evolutiv al noţiunilor de "onoare", "probitate" şi "prestigiu al justiţiei".

Înalta Curte a arătat că aceste noţiuni nu pot fi reduse la o enumerare exhaustivă de conduite interzise, ci presupun raportarea la standardele deontologice ale profesiei, la documentele internaţionale privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi la percepţia rezonabilă a societăţii asupra comportamentului aşteptat de la un magistrat.

S-a reţinut că obligaţia de rezervă şi de demnitate nu este o supra-regulă abstractă, ci o sinteză a tuturor acestor standarde, care impune magistratului moderaţie, echilibru şi reţinere în exprimarea publică, inclusiv în viaţa extraprofesională. Încălcarea acestei obligaţii poate atrage răspunderea disciplinară chiar dacă manifestarea are loc în afara unei săli de judecată sau în afara exercitării directe a funcţiei jurisdicţionale.

Totodată, Înalta Curte a subliniat că analiza abaterii de la art. 99 lit. a) trebuie făcută in concreto, prin verificarea aptitudinii obiective a conduitei de a afecta onoarea şi credibilitatea magistratului sau încrederea publicului în justiţie, fără a fi necesară dovada unui prejudiciu "măsurabil" (de exemplu, prin sondaje sau statistici). Este suficient ca afirmaţiile să fie de natură, în mod rezonabil, să genereze o percepţie negativă asupra sistemului judiciar.

În final, Înalta Curte a reţinut că libertatea de exprimare a magistratului nu este absolută, ci se exercită în limitele impuse de statutul său, fiind legitim ca statul să sancţioneze manifestări care depăşesc critica acceptabilă şi se transformă în atingeri aduse prestigiului justiţiei.

Prin Decizia nr. 223 din 7 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a reţinut că judecătorul, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, este ţinut de o obligaţie de rezervă întemeiată pe standardele internaţionale de conduită judiciară (inclusiv Principiile de la Bangalore), obligaţie care impune moderaţie şi reţinere în prezentarea opiniilor, inclusiv atunci când acestea privesc chestiuni de interes public legate de funcţionarea justiţiei.

Libertatea de exprimare a magistratului nu este suprimată, dar se exercită într-un cadru mai restrâns decât în cazul altor categorii profesionale, având în vedere rolul său în garantarea independenţei şi imparţialităţii justiţiei.

În cauză, Înalta Curte a făcut o distincţie netă între libertatea de exprimare a presei sau a oamenilor politici, pe de o parte, şi cea a judecătorilor, pe de altă parte. S-a arătat că standardele dezvoltate de Curtea Europeană în cauze privind jurnalişti sau actori ai vieţii politice (Lingens, De Haes şi Gijsels, Jerusalem, Brasilier) nu pot fi transpuse automat asupra magistraţilor, întrucât aceştia din urmă sunt supuşi unor "îndatoriri şi responsabilităţi" suplimentare, inclusiv obligaţiei de rezervă şi obligaţiei de a se abţine de la polemici mediatice privind cauze în curs sau proceduri care îi privesc personal. A admite contrariul ar echivala cu plasarea judecătorului în postura unui actor politic sau jurnalistic, incompatibilă cu statutul său constituţional.

De asemenea, instanţa a subliniat că, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii disciplinare, nu se pune în discuţie în primul rând veridicitatea afirmaţiilor magistratului, ci modul, contextul şi canalul de exprimare al acestora.

Astfel, a reţinut că declaraţiile date în presă, în timpul derulării unei proceduri disciplinare care o viza chiar pe judecătoare, cu referire la persoane şi instituţii implicate în acea procedură şi în termeni apţi să afecteze încrederea publicului în justiţie, depăşesc limitele unei critici instituţionale admisibile şi încalcă obligaţia de rezervă, chiar dacă problemele semnalate privesc disfuncţionalităţi reale sau percepute ale sistemului judiciar.

Decizia în cauză oferă un reper important în privinţa proporţionalităţii sancţiunii disciplinare. Înalta Curte a menţinut existenţa abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, dar a apreciat că sancţiunea suspendării din funcţie pe o perioadă de 6 luni este excesivă, înlocuind-o cu sancţiunea diminuării indemnizaţiei de încadrare brute lunare cu un procent de 25% pe 3 luni. Această recalibrare a fost justificată tocmai prin necesitatea de a nu transforma regimul disciplinar într-un instrument de reprimare disproporţionată a libertăţii de exprimare a judecătorilor, ci de a sancţiona depăşirea obligaţiei de rezervă prin măsuri adecvate, dar nu excesive.

Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că standardul intern este convergent cu cel conturat în cauzele Danileţ şi Eminagaoglu: magistraţii se bucură de protecţia art. 10 atunci când se pronunţă asupra chestiunilor de interes general privind statul de drept şi funcţionarea justiţiei, însă exercitarea acestui drept este însoţită de obligaţia de rezervă şi de datoria de a evita atacurile personale şi discursul de natură să submineze prestigiul justiţiei. Sancţiunea disciplinară este admisibilă atunci când aceste limite sunt depăşite, cu condiţia ca ingerinţa să fie motivată riguros şi să fie proporţională cu gravitatea manifestărilor, astfel încât să menţină un echilibru just între protejarea autorităţii judecătoreşti şi libertatea de exprimare a magistraţilor.

În acelaşi sens sunt şi alte hotărâri ale Completului de 5 judecători, respectiv decizia nr. 38 din 24 martie 2014 [(abatere disciplinară art. 99 lit. a), accent pe prestigiul justiţiei şi obligaţia de rezervă, inclusiv în afara activităţii de serviciu)], decizia nr. 39 din 24 martie 2014 (procuror sancţionat pentru manifestări ce aduc atingere prestigiului justiţiei; se reţine explicit că obligaţia de rezervă, prudenţă şi seriozitate operează şi în afara cadrului strict profesional), decizia nr. 62 din 18 mai 2020 (se subliniază că magistraţilor le incumbă o obligaţie de rezervă şi moderaţie în exprimare, în legătură cu prestigiul justiţiei), decizia nr. 70 din 27 martie 2023 (se arată că exercitarea dreptului la opinie al magistratului trebuie corelată cu obligaţia de rezervă şi cu obligaţia de loialitate faţă de funcţia judiciară).

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

În cauza Danileţ contra României, cererea nr. x/21, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat sancţionarea disciplinară a unui judecător pentru două postări pe o reţea de socializare, constatând încălcarea art. 10 din Convenţie.

Curtea a pornit de la premisa că judecătorul beneficiază de protecţia deplină a libertăţii de exprimare, dar a reamintit şi obligaţia sa de rezervă, în considerarea rolului sistemului judiciar într-un stat de drept.

Curtea a admis că noţiunile de "onoare", "probitate profesională" şi "prestigiu al justiţiei" au un caracter general şi se pretează la mai multe interpretări, dar a arătat că acest lucru nu le face imprevizibile, în special pentru un magistrat, care este chemat să cunoască jurisprudenţa naţională şi standardele deontologice în materie. În analiza previzibilităţii legii, CEDO a considerat că un judecător poate înţelege, prin raportare la practica internă, ce conduite pot intra sub incidenţa art. 99 lit. a).

Curtea a reţinut, pe de altă parte, că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului urmărea un scop legitim - protejarea autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar -, dar a constatat că instanţele naţionale nu au oferit motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica sancţiunea aplicată. Acestea nu au arătat în ce mod concret postările respective depăşeau un discurs critic, dar legitim, şi cum erau ele apte să afecteze prestigiul justiţiei.

Curtea a subliniat că analiza trebuie să ţină seama de interesul public al dezbaterii, calitatea persoanei (judecător) şi rolul său în apărarea statului de drept, conţinutul, forma şi contextul declaraţiilor, precum şi de natura şi severitatea sancţiunii şi efectul de descurajare (chilling effect) asupra altor magistraţi.

În cauza Danileţ, CEDO a apreciat că postările vizau chestiuni de interes general, iar limbajul, deşi provocator şi satiric, nu depăşea în mod vădit limitele unei dezbateri publice, iar instanţele interne nu au demonstrat impactul real sau potenţial asupra încrederii publicului. Prin urmare, a reţinut că sancţiunea - reducerea indemnizaţiei cu 5% pe două luni - era disproporţionată în lipsa unei analize riguroase a necesităţii sale.

Totuşi, Curtea nu a negat, în principiu, legitimitatea sancţionării unui magistrat pentru nerespectarea obligaţiei de rezervă, arătând expres că sancţiunile disciplinare pot fi compatibile cu art. 10 dacă se întemeiază pe o bază legală previzibilă, urmăresc un scop legitim, sunt rezultatul unei proceduri care oferă garanţii suficiente şi sunt proporţionale cu gravitatea afirmaţiilor şi cu impactul lor.

În egală măsură, CEDO a accentuat că sancţiunea nu trebuie să afecteze reputaţia morală a magistratului într-o manieră disproporţionată, iar motivele disciplinare nu trebuie să fie confundate cu judecăţi de valoare asupra "personajului" său, ci se referă strict la depăşirea obligaţiei de rezervă.

În cauza Eminagaoglu contra Turciei (2021), Curtea a analizat procedura disciplinară declanşată împotriva unui procuror al Curţii de Casaţie din Turcia, preşedinte al unei asociaţii de magistraţi, pentru declaraţii publice privind un proces penal mediatizat ("K.") şi pentru critici la adresa altor magistraţi şi a puterii executive.

Reclamantul fusese sancţionat cu mutarea disciplinară, sancţiune ulterior transformată într-o mustrare. Organul disciplinar a reţinut că declaraţiile sale vizau în mod direct judecători şi procurori implicaţi în cauze pendinte, că aveau un conţinut politic şi că urmăreau influenţarea opiniei publice şi a cursului procesului penal.

CEDO a subliniat, mai întâi, dubla calitate a reclamantului magistrat, supus obligaţiei de rezervă, dar şi preşedinte al unei asociaţii profesionale, ceea ce îl transforma într-un actor al societăţii civile, cu dreptul şi chiar datoria de a se exprima asupra problemelor privind funcţionarea justiţiei şi independenţa acesteia.

Curtea a reamintit că, în principiu, autorităţile judiciare trebuie să dea dovadă de discreţie şi să evite recursul la presă, iar judecătorii şi procurorii trebuie să fie rezervaţi în criticile adresate altor funcţionari sau magistraţi. Totuşi, când declaraţiile vizează reforme legislative sau ingerinţe politice în justiţie, marja de apreciere a statului se restrânge, iar protecţia art. 10 se întăreşte.

În cauza Eminagaoglu, CEDO a constatat că procesul disciplinar a fost "lacunar", fără garanţii suficiente şi fără o analiză detaliată a conţinutului fiecărei serii de declaraţii, a contextului şi a bazei factuale a criticilor. De asemenea, sancţiunea (mutarea disciplinară) a fost considerată severă, cu un impact important asupra carierei magistratului.

Curtea a reţinut că reclamantul avea dreptul şi datoria, în calitate de lider al unei asociaţii de magistraţi, să se exprime asupra modului în care erau desfăşurate anumite anchete şi asupra presiunilor exercitate asupra sistemului judiciar. Lipsa unei analize nuanţate de către autorităţile naţionale a dus la concluzia existenţei unei încălcări a art. 10, întrucât restrângerea libertăţii de exprimare nu a fost însoţită de garanţii efective împotriva abuzului.

În acelaşi timp, CEDO a reiterat că judecătorii şi procurorii trebuie să fie atenţi atunci când se pronunţă despre cauze pendinte şi să evite formulările care pot fi percepute ca încercări de a influenţa cursul anchetei sau al procesului ori ca atacuri personale la adresa colegilor implicaţi.

Avizul CCJE nr. 25 (2022) privind libertatea de exprimare a judecătorilor emis de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

Acest aviz oferă un cadru foarte clar al raportului dintre obligaţia de rezervă a judecătorului şi libertatea sa de exprimare; astfel, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni are în vedere art. 10 CEDO, potrivit căruia judecătorii beneficiază, ca orice cetăţean, de dreptul la libertatea de exprimare, inclusiv de a primi şi transmite idei şi informaţii, fără amestecul autorităţilor publice.

Totuşi, exercitarea acestui drept are loc într-un cadru particular, dat fiind rolul lor în garantarea dreptului la un proces echitabil, a prezumţiei de nevinovăţie şi a încrederii publicului în independenţa şi autoritatea justiţiei.

Premisa emiterii avizului a avut la bază ideea de "(auto)rezervă judiciară", care include discreţia, moderaţia şi prudenţa în exprimare; detaliind, se arată că această obligaţie de rezervă nu este un scop în sine, ci un instrument pentru protejarea unor valori constituţionale şi convenţionale: independenţa şi imparţialitatea justiţiei, separaţia puterilor şi încrederea publicului în actul de justiţie; eficienţa statului de drept depinde, în parte, de această încredere.

Consiliul subliniază că separaţia puterilor nu doar justifică anumite limite, ci şi susţine libertatea de exprimare a judecătorilor atunci când aceştia intervin în chestiuni de interes public care privesc funcţionarea justiţiei, statul de drept, drepturile fundamentale sau independenţa sistemului judiciar, cu atât mai mult cu cât astfel de intervenţii pot contribui la protejarea statului de drept, nu la subminarea lui.

Din această perspectivă, Avizul arată că judecătorii au dreptul (şi uneori chiar datoria) de a comenta probleme privind administrarea justiţiei, propuneri legislative sau politici guvernamentale care afectează direct activitatea instanţelor, cu condiţia să se exprime cu prudenţă, ton moderat, echilibrat şi respectuos, evitând discursul discriminatoriu, militantismul politic sau prozelitismul ideologic ori religios.

Consiliul face referire la limitele concrete ale libertăţii de exprimare, acolo unde se activează obligaţia de rezervă.

În acest sens, sunt detaliate situaţiile apreciate ca fiind speciale, în care obligaţia de rezervă prevalează, cum ar fi:

Declaraţii privind cauze pendinte sau cauze pe care judecătorul le soluţionează - judecătorul trebuie să se abţină de la comentarii care pot afecta, sau pot fi în mod rezonabil percepute ca afectând, dreptul la un proces echitabil, inclusiv prin aparenţa de părtinire. El trebuie să manifeste "maximă discreţie" în legătură cu cauzele pe care le judecă, tocmai pentru a păstra imaginea de imparţialitate.

Declaraţii care afectează autoritatea şi reputaţia sistemului judiciar - este admisă critica, inclusiv cea fermă, dar tonul, contextul, circumstanţele şi calitatea persoanei care se exprimă (judecător în funcţie) devin relevante pentru aprecierea depăşirii limitelor. Critica nu trebuie să degenereze în atacuri personale, jigniri sau delegitimarea globală a justiţiei.

Remediile preferabile - în faţa unor declaraţii care pot pune sub semnul întrebării imparţialitatea în cauze concrete, CCJE recomandă recuzarea sau abţinerea, ca remedii procesuale, mai degrabă decât restricţii generale şi preventive asupra libertăţii de exprimare.

De asemenea, se arată că atunci când se intervine disciplinar asupra unui judecător pentru declaraţiile sale, trebuie analizate natura şi gravitatea ingerinţei în libertatea de exprimare, precum şi proporţionalitatea sancţiunii. Sancţiunile nu trebuie să aibă un efect inhibitor ("chilling effect") asupra celorlalţi judecători, în sensul de a-i descuraja să se pronunţe, în mod legitim, asupra problemelor privind administrarea justiţiei şi sistemul judiciar. Opiniile exprimate în concordanţă cu recomandările Avizului nu ar trebui să atragă răspunderea disciplinară.

Şi cu privire la social media, Consiliul recomandă aceeaşi libertate, dar o prudenţă sporită.

Altfel, drepturile de care se bucură persoanele offline sunt protejate în aceeaşi măsură online; judecătorii pot utiliza platformele de socializare ca orice alt cetăţean. Totuşi, în lipsa unui "filtru editorial" şi având în vedere viralitatea conţinutului, se aplică în mod deplin obligaţia generală de rezervă, fiind necesară o prudenţă specială pentru a evita afectarea reputaţiei personale sau a întregului sistem judiciar ori contactele inadecvate cu părţile sau reprezentanţii lor cu privire la cauze pendinte.

Pe scurt, după Avizul CCJE nr. 25/2022, libertatea de exprimare a judecătorilor nu este negată, ci calificată de obligaţia de rezervă: judecătorul rămâne titularul dreptului la liberă exprimare, inclusiv în chestiuni de interes public privind funcţionarea justiţiei, însă este ţinut să îşi exercite acest drept cu discreţie, moderaţie şi respect, astfel încât să nu fie afectate imparţialitatea, independenţa şi încrederea publicului în justiţie. Ingerinţele şi sancţiunile disciplinare trebuie să fie ultima ratio, proporţionale şi să nu producă un efect de descurajare a exprimării legitime a judecătorilor.

Deşi Avizul CCJE nr. 25/2022 privind libertatea de exprimare a judecătorilor este, prin titlu şi structură, destinat corpului judecătoresc, principiile enunţate în cuprinsul său sunt pe deplin aplicabile şi procurorilor, mutatis mutandis, având în vedere rolul constituţional al acestora în administrarea justiţiei, cerinţele comune de independenţă, imparţialitate şi obligaţie de rezervă, precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care tratează judecătorii şi procurorii ca aparţinând aceleiaşi categorii funcţionale de "magistraţi" în analiza limitelor libertăţii de exprimare.

Cu privire la această chestiune, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, deşi judecătorii şi procurorii au atribuţii distincte în sistemele juridice naţionale, ambii fac parte din corpul autorităţii judiciare, fiind supuşi unor exigenţe sporite de loialitate instituţională, rezervă şi neutralitate. În cauza Baka contra Ungariei (Marea Cameră, 2016), Curtea a dezvoltat criterii generale privind libertatea de exprimare a magistraţilor, subliniind că acestea se aplică tuturor actorilor judiciari care contribuie direct la înfăptuirea justiţiei, criterii ce au fost ulterior utilizate şi în cauze privind procurori.

În mod explicit, în cauza Kovesi contra României (2020), Curtea a analizat libertatea de exprimare a unui procuror-şef prin raportare la standarde dezvoltate anterior în cauze privind judecători, fără a face o distincţie de principiu între cele două funcţii, apreciind că poziţia procurorilor în arhitectura statului de drept justifică aplicarea aceloraşi teste de proporţionalitate, mutatis mutandis. Curtea a reţinut că procurorii, asemenea judecătorilor, sunt chemaţi să servească interesul public al justiţiei şi, prin urmare, se află sub incidenţa aceloraşi obligaţii de rezervă şi responsabilitate în exprimarea publică.

Aceeaşi abordare se regăseşte şi în cauze precum Guja contra Moldovei (Marea Cameră, 2008) sau Morice contra Franţei (2015), în care Curtea a tratat procurorii ca actori esenţiali ai autorităţii judiciare, aplicând standarde dezvoltate iniţial în privinţa judecătorilor, adaptate specificului funcţiei, dar fără a le diminua rigoarea.

În consecinţă, aplicarea mutatis mutandis a Avizului CCJE nr. 25 (2022) şi în privinţa procurorilor este nu doar legitimă, ci şi impusă de logica jurisprudenţei CEDO, care privilegiază analiza funcţională a rolului magistratului în statul de drept, iar nu o delimitare formală între judecători şi procurori.

Jurisprudenţa CJUE privind regimul disciplinar al magistraţilor

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în cauze precum C-64/16 Associaçao Sindical dos Juízes Portugueses, C-619/18 şi C-791/19 Comisia c. Polonia şi C-585/18 A.K. şi alţii, că independenţa judecătorilor şi procurorilor constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, iar regimurile disciplinare aplicabile acestora trebuie să fie previzibile, bazate pe criterii clare şi să nu poată fi utilizate ca instrumente de presiune pentru opiniile juridice sau pentru participarea la dezbaterea publică privind statul de drept.

Din această jurisprudenţă rezultă că sancţiunile disciplinare aplicate magistraţilor trebuie să fie însoţite de garanţii procedurale şi să fie proporţionale, astfel încât să nu creeze un efect de descurajare excesiv asupra exercitării libertăţii de exprimare, fără însă a exclude, în principiu, posibilitatea sancţionării manifestărilor care aduc atingere prestigiului justiţiei.

Cauza pendinte

Aplicând toate aceste repere jurisprudenţiale cauzei de faţă, Înalta Curte observă că afirmaţiile procurorului A. din interviul acordat publicaţiei B. la 16 iulie 2020 nu se limitează la o critică instituţională a unor politici penale sau a unor reforme legislative, ci conţin aprecieri referitoare la competenţa profesională, atitudinea şi reacţia unor procurori şi demnitari, identificabili în mod direct - procurorul de caz, procurorul general, procurorul-şef DIICOT, ministrul justiţiei, un fost preşedinte al CSM; declaraţiile au pornit de la modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/2019 al Direcţiei de Investigaţii a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism privind incidentele din data de 10.08.2018, făcându-se afirmaţii privind activitatea ministrului justiţiei D., precum şi privind procedurile de numire în funcţii a procurorilor E. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi F. (DIICOT).

Având în vedere cauza Danileţ, unde Curtea a constatat că instanţele naţionale nu au motivat suficient necesitatea sancţiunii şi impactul postărilor, în prezenta cauză Înalta Curte va proceda la o analiză detaliată a conţinutului, a contextului declaraţiilor şi a efectului lor potenţial asupra încrederii publicului în justiţie, având în vedere şi faptul că interviul privea o cauză penală în derulare, intens mediatizată.

Astfel, Înalta Curte reţine, în acord cu reperele jurisprudenţiale degajate din cauzele Danileţ şi Eminagaoglu, că libertatea de exprimare a magistraţilor se bucură de o protecţie sporită atunci când aceştia se pronunţă asupra funcţionării justiţiei şi a chestiunilor de interes general.

Curtea a arătat în mod constant că judecătorii şi procurorii, prin rolul lor constituţional, sunt chemaţi să manifeste o rezervă specială în exprimarea publică, pentru a proteja autoritatea şi imparţialitatea justiţiei şi pentru a menţine încrederea publicului în sistemul judiciar .

Potrivit jurisprudenţei, obligaţia de rezervă nu echivalează cu o interdicţie de a participa la dezbaterea publică; dimpotrivă, magistraţii pot şi uneori trebuie să se exprime asupra chestiunilor de interes general privind funcţionarea justiţiei, statul de drept sau independenţa sistemului judiciar. Limita este atinsă însă atunci când exprimarea depăşeşte cadrul unei critici instituţionale şi se transformă în atacuri personale, imputări de rea-credinţă, insinuări grave sau aprecieri care, prin conţinutul, tonul ori contextul lor, sunt apte să submineze încrederea publicului în imparţialitatea şi integritatea justiţiei.

De asemenea, din perspectiva metodologiei de analiză consacrate de Curte, instanţa constată că, pentru a stabili dacă o afirmaţie a unui magistrat încalcă obligaţia de rezervă trebuie avute în vedere, cumulativ, următoarele elemente:

- contextul în care declaraţia a fost făcută (inclusiv existenţa unor cauze pendinte sau a unei expuneri mediatice intense);

- calitatea persoanei care se exprimă şi funcţia sa în sistemul judiciar, conţinutul concret al afirmaţiei (distincţia dintre judecăţi de valoare şi afirmaţii factuale, precum şi baza factuală a acestora);

- forma şi tonul exprimării, precum şi impactul potenţial al declaraţiei asupra încrederii publicului în justiţie.

Cu alte cuvinte, analiza nu se reduce la verificarea veridicităţii afirmaţiei, ci vizează aptitudinea obiectivă a acesteia de a afecta autoritatea şi prestigiul puterii judecătoreşti.

Aplicând toate aceste repere jurisprudenţiale declaraţiilor procurorului A. redate anterior, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte afirmaţia de la punctul 4, referitoare la "o atragere artificială a competenţei" prin efectuarea unor acte procesuale după reunirea dosarului, aceasta depăşeşte cadrul unei simple opinii asupra politicii penale sau a organizării sistemului judiciar.

Se constată că afirmaţia induce ideea unei manevre deliberate şi nelegitime din partea unor procurori identificaţi sau identificabili, în legătură cu o cauză penală concretă şi intens mediatizată, aflată încă în curs de cercetare şi soluţionare.

Or, în lipsa unei hotărâri definitive care să constate o asemenea conduită, o astfel de imputare publică este de natură să afecteze percepţia asupra imparţialităţii şi probităţii profesionale a colegilor vizaţi şi, prin ricoşeu, prestigiul justiţiei.

În ceea ce priveşte afirmaţia de la punctul 6, potrivit căreia "ideea pare că nu era să spargă acest dispozitiv, ci să menţină această tensiune", Înalta Curte observă că formularea, deşi aparent ipotetică, sugerează o strategie intenţionată şi reprobabilă a autorităţilor implicate în gestionarea evenimentelor analizate penal.

Prin asocierea acestei afirmaţii cu rolul procurorilor care instrumentau cauza, discursul capătă valenţe insinuante, susceptibile să alimenteze neîncrederea publicului în obiectivitatea şi buna-credinţă a anchetei penale. Or, jurisprudenţa CEDO anterior prezentată accentuează necesitatea unei rezerve sporite atunci când un magistrat se pronunţă public asupra unor cauze pendinte, tocmai pentru a evita aparenţa de influenţare a cursului procedurilor judiciare.

Afirmaţia de la punctul 12, care îl vizează pe ministrul justiţiei, prin referiri la "caracterul lui", "legăturile lui din justiţie" şi la "asaltul asupra justiţiei", se îndepărtează şi mai pregnant de sfera unei critici instituţionale admisibile.

Aceasta combină aprecieri de ordin personal cu judecăţi de valoare extrem de severe, formulate într-un limbaj lipsit de moderaţie, fără delimitarea clară între fapte verificate şi opinii.

Prin tonalitatea sa, afirmaţia este aptă să sugereze existenţa unor reţele de influenţă şi a unei acţiuni concertate de subminare a justiţiei; or, potrivit reperelor jurisprudenţiale amintite, asemenea exprimări, atunci când provin de la un magistrat în funcţie, sunt susceptibile să depăşească limitele protecţiei conferite de art. 10, întrucât afectează în mod direct încrederea publicului în independenţa instituţiilor judiciare.

În fine, afirmaţia de la punctul 18, referitoare la trimiterea în judecată a soţului unei persoane aflate într-o funcţie de conducere în cadrul DIICOT, chiar însoţită de menţiunea formală privind respectarea prezumţiei de nevinovăţie, pune accent pe "fractura gravă" şi pe "potenţialul dezastru de imagine" al instituţiei.

Înalta Curte reţine că evocarea publică a unei situaţii procesuale concrete, aflate încă în curs de soluţionare, într-un registru care sugerează incompatibilitatea morală sau instituţională a persoanei vizate, este de natură să afecteze atât dreptul acesteia la respectarea reputaţiei, cât şi imaginea de imparţialitate a parchetului. Reperele jurisprudenţiale anterior amintite impun o prudenţă deosebită magistraţilor, în declaraţiile referitoare la persoane care nu au fost judecate definitiv, tocmai pentru a evita subminarea prezumţiei de nevinovăţie şi a încrederii publice în justiţie.

În concluzie, analizate prin prisma criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 10 din Convenţie, afirmaţiile de la punctele 4, 6, 12 şi 18 nu se mai circumscriu exerciţiului legitim al libertăţii de exprimare a unui magistrat asupra unor chestiuni de interes public, ci constituie manifestări care, prin conţinutul, tonul şi contextul lor, depăşesc obligaţia de rezervă şi sunt obiectiv apte să aducă atingere prestigiului justiţiei.

Aşadar, în lumina jurisprudenţei Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a standardelor CEDO, asemenea formulări sunt obiectiv apte să atingă onoarea şi probitatea profesională a persoanelor vizate şi, prin ricoşeu, prestigiul ansamblului sistemului judiciar.

Înalta Curte observă, de asemenea, că, la fel ca reclamantul din cauza Eminagaoglu, pârâtul avea o dublă calitate: procuror militar, prim-procuror adjunct şi membru marcant al unei asociaţii profesionale de magistraţi. Acest statut îi conferea dreptul şi chiar obligaţia de a se pronunţa asupra problemelor sistemice ale justiţiei, dar amplifica şi responsabilitatea sa de a formula criticile într-un mod compatibil cu obligaţia de rezervă, astfel încât să nu fie afectată încrederea publicului în imparţialitatea şi integritatea colegilor săi.

Spre deosebire de cauza Eminagaoglu, unde CEDO a reproşat autorităţilor naţionale un proces disciplinar deficitar şi o sancţiune severă (mutarea disciplinară, ulterior transformată în mustrare), în prezentul dosar procedura disciplinară a oferit pârâtului posibilitatea de a se apăra, de a formula excepţii şi apărări, iar Înalta Curte (în calea de atac a recursului devolutiv) realizează o analiză punctuală a contextului, a conţinutului şi a impactului afirmaţiilor.

Respectarea etalonului de conduită prescris pentru asigurarea onoarei sau probităţii profesionale şi prestigiului justiţiei presupune acceptarea şi promovarea de către magistrat a comportamentelor, specifice obligaţiei de rezervă, astfel cum acestea rezultă din următoarele reglementări naţionale şi internaţionale: art. 90 din Legea 303/2004 (magistraţii "sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate"); art. 17 şi art. 18 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor ("Relaţiile ... bazate pe respect şi bună-credinţă ..."); Codul de conduită judiciară, intitulat şi Principiile de la Bangalore (obligaţia de a adopta un comportament, atât în cadrul exercitării funcţiei, cât şi în afara acesteia, de natură să menţină încrederea în corectitudinea şi imparţialitatea magistratului şi obligaţia de exercitare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în conformitate cu demnitatea funcţiei judiciare); obligaţia de integritate este prevăzută şi la pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenţei justiţiei, art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei.

Prin urmare, constatând că pârâtul se bucura de protecţia art. 10 şi că o parte a discursului său se înscrie în dezbaterea de interes general, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte afirmaţiile anterior analizate de la pct. 4, 6, 12 şi 18, pârâtul procuror nu şi-a respectat obligaţia de rezervă, ceea ce întruneşte elementul material al abaterii disciplinare pentru care a fost cercetat, respectiv art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Urmarea imediată a abaterii dovedite în sarcina magistratului constă în afectarea prestigiului justiţiei şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării nu doar a imaginii publice a magistratului în cauză, ci asupra întregii justiţii, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept.

Se aduce astfel atingere onoarei şi probităţii profesionale, precum şi prestigiului justiţiei, avându-se în vedere că:

- onoarea profesională a procurorului implică obligaţia acestuia de a nu pune în pericol, prin conduita sa profesională şi morală, imaginea sa publică prin manifestări neconforme;

- probitatea profesională presupune ca magistratul să se abţină de la orice comportament care este contrar legii sau care poate pune în discuţie profesionalismul sau imparţialitatea sa;

- prestigiul justiţiei presupune ca magistratul să se abţină de la comportamente care ar determina o apreciere publică negativă cu privire la instanţa sau parchetul din care face parte sau cu privire la sistemul judiciar în ansamblul său.

Pe de altă parte, întrucât între urmarea produsă şi acţiunile ce constituie elementul material al abaterii disciplinare există legătură de cauzalitate, Înalta Curte constată că s-a făcut dovada că manifestările adoptate de pârâtul procuror au produs urmarea prevăzută de lege.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie, din situaţia de fapt aşa cum a fost anterior redată şi care nu a fost contestată de părţi, Înalta Curte reţine că modalitatea în care pârâtul procuror a înţeles se exprime în public demonstrează că fapta a fost săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, magistratul prevăzând rezultatul manifestărilor sale şi urmărind producerea lui, prin atingerile grave aduse prestigiului justiţiei, onoarei şi probităţii profesionale a magistraţilor.

Sub acest aspect, se cuvine a menţiona că pârâtul era conştient de impactul afirmaţiilor sale, având în vedere calitatea sa de procuror militar cu funcţie de conducere şi de reprezentant al unei asociaţii profesionale de magistraţi, şi a acceptat posibilitatea ca declaraţiile sale să pună în discuţie, în percepţia publicului, imparţialitatea şi independenţa colegilor vizaţi şi, pe cale de consecinţă, prestigiul justiţiei.

Înalta Curte are în vedere că, ulterior interviului acordat la data de 16.07.2020 publicaţiei B.., afirmaţiile denigratoare formulate de pârâtul procuror au fost preluate şi de alte publicaţii, respectiv de L., M., N. şi O. , continuându-se, astfel, afectarea gravă a onoarei şi probităţii profesionale şi, nu în ultimul rând, a prestigiului justiţiei.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că recursul formulat de Inspecţia Judiciară este fondat, iar aspectele imputate magistratului întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare pentru care a fost cercetat.

În ceea ce priveşte aplicarea unei sancţiuni, Înalta Curte, respectând principiul aplicării graduale a sancţiunii, consacrat în jurisprudenţa acestei instanţe (a se vedea deciziile nr. 125/2024, nr. 78/2024, nr. 135/2023, nr. 230/2022 ale Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), reţine că sancţiunea disciplinară constând în avertisment, prevăzută de art. 100 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 este necesară şi suficientă.

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că declaraţiile pârâtului privesc chestiuni de interes public major, precum modul de funcţionare a sistemului judiciar şi investigarea unor evenimente cu relevanţă naţională, ceea ce impune un nivel ridicat de protecţie a libertăţii de exprimare.

În egală măsură, instanţa constată că anumite pasaje ale interviului, prin modul de formulare şi prin personalizarea criticilor, depăşesc cadrul unei dezbateri instituţionale şi sunt de natură a aduce atingere onoarei şi probităţii profesionale a colegilor vizaţi, într-un mod incompatibil cu obligaţia de rezervă a unui magistrat, cum s-a detaliat anterior.

Ţinând seama de aceste elemente, de jurisprudenţa CEDO în cauzele Danileţ şi Eminagaoglu, precum şi de rolul recunoscut magistraţilor în apărarea statului de drept, Înalta Curte apreciază că aplicarea unei sancţiuni disciplinare este justificată pentru protejarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei, însă sancţiunea trebuie să fie cea mai puţin intruzivă dintre cele prevăzute de lege.

Detaliind, Înalta Curte arată că sancţiunea avertismentului este cea mai uşoară dintre sancţiunile disciplinare, cu un impact limitat asupra carierei, ceea ce răspunde exigenţei de proporţionalitate cerute de CEDO în practica anterior redată, reafirmă importanţa obligaţiei de rezervă şi a protejării prestigiului justiţiei şi totodată semnalează depăşirea limitelor criticii legitime, fără a produce un efect descurajator excesiv asupra participării magistraţilor la dezbaterea publică privind funcţionarea sistemului judiciar, întrucât nu afectează substanţial cariera pârâtului şi nu pune în discuţie valorile sale morale în sens larg.

În consecinţă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat de Inspecţia Judiciară, va casa hotărârea recurată şi, rejudecând cauza, va admite acţiunea disciplinară şi va aplica pârâtului A. sancţiunea disciplinară a avertismentului pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 15P din 4 decembrie 2024 pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în dosarul nr. x/2020.

Casează hotărârea recurată şi, rejudecând, admite acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A..

În baza art. 100 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplică pârâtului A. sancţiunea disciplinară constând în avertisment pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din acelaşi act normativ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2025.