Scope of "length of function" seniority for public prosecution specialists under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 august 2023, sub nr. x/2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, următoarele:

i) anularea adresei nr. x/2023 a Ministerului Public, PÎCCJ, de soluţionare a procedurii prealabile şi anularea în parte a Ordinului nr. 587/26.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (în ce priveşte măsurile care privesc reclamantele) şi a Ordinului nr. 617/28.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în ce priveşte măsurile care privesc reclamantele);

ii) obligarea pârâtului PG al PÎCCJ la emiterea unui nou ordin de stabilire a drepturilor salariale pentru reclamante, prin care să se dispună acordarea drepturilor salariale având în vedere pragul de vechime în funcţie cuprinsă între 5-10 ani şi menţinerea majorării de 15% asupra salariului de bază, potrivit principiului ierarhizării pe verticală şi pe orizontală, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) din Secţiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale Capitolului I lit. B) nr. crt. 4 din aceeaşi anexă, privind modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale specialiştilor din cadrul parchetelor, cu obligarea pârâţilor la plata diferenţelor de drepturi salariale între cele cuvenite şi cele efectiv achitate, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, plus dobândă legală de la exigibilitatea diferenţelor de drepturi şi până la plata efectivă;

iii) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 504 din data de 26 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei extinctive, a admis excepţia prescripţiei extinctive, a respins ca prescrise pretenţiile anterioare datei de 31.07.2020 şi a respins acţiunea reclamanţilor A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs reclamanţii A. şi B., care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Susţin recurenţii-reclamanţi că în cauză întâmpinarea era obligatorie, iar prin nedepunerea acesteia, invocarea excepţiei prescrierii, excepţie relativă, nu mai putea fi primită în condiţiile în care a fost invocată la primul termen de judecată.

Totodată, prescripţia a fost în mod nelegal admisă, fiind întreruptă în procedura prealabilă prin formularea cererilor înregistrate cu nrx/26.04.2023 şi y/28.04.2023, de la aceste date trebuind să se fi raportat instanţa de fond pentru calcularea termenului, şi nu de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată. Prin urmare, prescripţia putea să opereze doar pentru perioada anterioară datelor de 26.04.2020 şi 28.04.2020.

Conform art. 6 lit. f) şi art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu art. 22 alin. (1) şi (2) din Secţiunea 6, art. 4 şi art. 5 din Secţiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, nu există un text legal care să excludă în mod expres specialiştii de la aplicarea prevederilor legale referitoare la vechimea în funcţie.

Intenţia legiuitorului a fost în sensul că, atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiştii din cadrul parchetelor, prin dispoziţia din art. 22 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, a avut în vedere trimiterea la nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 în integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcţie, astfel că în mod eronat pârâţii s-au raportat la acest criteriu, la rubrica baza 0 - 3 ani, când au stabilit salariile recurenţilor-reclamanţi.

De asemenea, instanţa de fond nu a reţinut invocarea prevederilor art. 131 alin. (7) din Legea nr. 304/2022, intenţia legiuitorului fiind în sensul egalizării între drepturile salariale ale specialiştilor IT (din cadrul instanţelor, parchetelor, aparatului propriu al CSM şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare) şi ale specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru instituirea unui tratament egal şi eliminarea oricăror forme de discriminare între cele două categorii profesionale, raportat atât Ia vechimea în muncă, cât şi la vechimea în funcţie.

În plus, prima instanţă nu a reţinut relevanţa celorlalte hotărâri definitive pentru salariaţi aflaţi în situaţii similare, nefiind respectat principiul egalităţii in fata legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii analoage.

În drept, au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 02.08.2020 a fost în mod legal admisă. În ce priveşte fondul cauzei, a arătat că recurenţilor-reclamanţi le sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 31 din 17.05.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere categoria profesională din care aceştia fac parte, care nu are o grilă de salarizare proprie. Specialiştii din cadrul Ministerului Public au beneficiat de majorarea salariului din luna decembrie 2017 până la nivelul salariului de bază prevăzut la pct. 4 de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017, concomitent cu majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor în plată în luna decembrie 2017.

A mai învederat că, majorarea de 15% pentru complexitatea muncii, aplicată pentru funcţionarii publici salarizaţi potrivit Anexei VIII a Legii nr. 153/2017 este exceptată de la calculul salariului de bază al specialiştilor. Salarizarea recurenţilor-reclamanţi se realizează potrivit prevederilor Anexei V din Legea nr. 153/2017, prin raportare la indemnizaţia de încadrare a unui procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 587/26.04.2023 prin care s-a dispus salarizarea specialiştilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin raportare la VRS 605,225 RON. În aplicarea dispoziţiilor acestui ordin, a fost emis Ordinul nr. 617/28.04.2023, prin care s-au stabilit drepturile salariale pentru personalul menţionat în Ordinul nr. 587/26.04.2023.

Prin sentinţa recurată a fost respinsă excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei extinctive, a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive, au fost respinse ca prescrise pretenţiile anterioare datei de 31.07.2020 şi s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reclamanţii criticând soluţia instanţei de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a făcut o corectă dezlegare a problemei de drept supusă analizei, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi.

Cu referire la tardivitatea invocării excepţiei prescripţiei materiale a dreptului la acţiune, în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 2513 C. civ.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, cu titlu de regulă generală, art. 208 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a mai invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cu toate acestea, art. 2.513 C. civ. prevede că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Dispoziţiile legale citate relevă că prescripţia nu poate fi invocată oricând, ci numai în faţa primei instanţe şi numai într-un anumit termen, fiind reglementate două astfel de momente distincte, respectiv, odată cu depunerea întâmpinării sau, dacă excepţia nu a fost invocată prin întâmpinare, până ori cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

Nerespectarea termenului atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai invoca excepţia, iar eventuala invocare dincolo de momentul primului termen de judecată la care părţile sunt legal citate este sancţionată de legiuitor prin respingerea ca tardivă.

Prin urmare, momentul procesual limită până la care poate fi invocată prescripţia extinctivă coincide cu primul termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, dispoziţiile art. 2.513 C. civ. fiind prevederi procedurale derogatorii de la regula de drept comun instituită de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în ce priveşte momentul până la care pot fi invocate excepţiile de ordine privată de către pârât.

Având în vedere aceste considerente şi observând că, în speţă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu a fost invocată de către pârât prin întâmpinare, ci prin concluziile scrise depuse la primul termen de judecată, în şedinţa publică din 16.01.2024, Înalta Curte constată că excepţia a fost invocată în termen, în acord cu exigenţele art. 2.513 C. civ., astfel că prima instanţă a dat o rezolvare corectă excepţiei de vreme ce aceasta nu a fost invocată tardiv, ci în termenul prevăzut de prevederile derogatorii cuprinse în art. 2513 C. civ.

Interpretarea recurenţilor-reclamanţi a dispoziţiilor art. 2513 C. civ. se depărtează de la înţelesul explicit al normei, încercând să confere acesteia un alt conţinut decât cel care rezultă din lectura ei. Astfel, potrivit textului de lege, "prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate".

În logica reglementării, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca problema prescripţiei dreptului la acţiune să poată fi supusă analizei instanţei în faza incipientă a procesului, adică la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a instituit, prin intermediul art. 2513 C. civ., obligaţia pârâtului de a invoca prescripţia fie prin întâmpinare, fie cel mai târziu la primul termen de judecată.

Înalta Curtea constată că recurenţii-reclamanţi au invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs incidenţa întreruperii termenului prescripţiei extinctive de la momentul formulării contestaţiei administrative împotriva ordinelor ce formează obiectul cauzei. Or, în condiţiile în care aceste critici nu au fost deduse judecăţii instanţei de fond, prin raportare la dispoziţiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi analizate pentru prima dată în acest cadru procesual.

În privinţa aspectelor ţinând de fondul cauzei, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 22 alin. (1) din Anexa V - Cap. VIII - Secţiunea a 6-a din Legea-cadru nr. 153/2017, "Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4".

Instanţa de recurs constată că pretenţiile deduse judecăţii de către recurenţi au făcut obiectul analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 31/2021 din data de 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 27/07/2021 şi obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 şi a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie."

Prin decizia anterior evocată s-a reţinut că faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în Capitolul I lit. B) din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul acelui capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare (paragraful 94), astfel că menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată (paragraful 95).

De asemenea, prin aceeaşi decizie s-a reţinut că:

"96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradaţia rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradaţia rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeaşi lege.

97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 22 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4", iar la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea - cadru nr. 153/2017 se află funcţia de "procuror cu grad de judecătorie", existând în cadrul tabelului aferent o ierarhizare pe verticală raportată la vechimea în funcţie şi o ierarhizare pe orizontală raportată la gradaţie, primul rând al ierarhiei fiind cel specific unei vechimi în funcţie de "0-3 ani".

În Nota nr. 1 şi nr. 3 la Capitolul I lit. A) şi B) se prevede că "Prin vechime în funcţie, în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie", respectiv că "indemnizaţia de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradaţiei."

Prin urmare, singura referinţă relevantă pentru stabilirea salariilor specialiştilor este cea de la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 primul rând, vizând ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcţie de "0-3 ani" cu variaţiile date de gradaţiile diferite.

Aşadar, deşi în cap. I lit. B) nr. crt. 4 se prevăd mai multe niveluri de salarizare pentru procurorii cu grad de judecătorie, diferenţa fiind dată inclusiv de vechimea în funcţie, care conduce la majorarea "bazei de salarizare", o astfel de majorare nu poate fi aplicată decât dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru vechimea în funcţie, astfel cum sunt acestea explicitate în pct. 1 al Notei, respectiv dacă se face dovada vechimii în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat asistent sau auditor de justiţie".

Specialiştii din cadrul parchetelor nu fac parte din categoria magistraţilor ori a personalului asimilat magistraţilor, limitativ indicaţi în textul Notei şi, pe cale de consecinţă, nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcţia de magistrat sau personal asimilat.

În aceste condiţii Înalta Curte, în acord cu reţinerile instanţei de fond, constată că, în mod corect intimatul-pârât a stabilit că salariul de bază al specialiştilor din cadrul instanţelor şi parchetelor se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie, calculat fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în funcţia de magistrat/personal asimilat magistraţilor, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc. acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor).

Raportat la conţinutul art. 22 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei V a Legii-cadru nr. 153/2017, rezultă că specialiştii al căror salariu a fost determinat prin trimitere la salariul de bază corespunzător celui reglementat pentru funcţia de procuror cu grad de judecătorie, nu beneficiază decât de variaţiile salariului de bază în funcţie de indemnizaţia stabilită pentru vechimea de 0-3 ani, întrucât nu există nicio normă care să dea relevanţă vechimii în funcţia de specialist, acumulată în cadrul parchetului. Astfel, prin exercitarea activităţii în cadrul parchetelor, specialiştii nu pot acumula vechime în funcţia vizată de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, se impune a se observa că în privinţa unei eventuale discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 428/4.07.2019, Decizia nr. 75/18.02.2020, Decizia nr. 126/10.03.2020) că prevederile "…art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002)".

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiştilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor reprezintă opţiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Prin Decizia nr. 408/13 iunie 2017, Curtea Constituţională a statuat că reprezintă dreptul şi obligaţia autorităţii legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul personalului plătit din fonduri publice, în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat.

În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat (Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în cauza Wieczorek împotriva Poloniei paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei paragraful 57).

Faţă de cele expuse anterior, critica vizând încălcarea principiilor nediscriminării şi egalităţii, nu are suport legal şi este nefondată.

În acest context, Înalta Curtea constată că pârâtul PÎCCJ a stabilit în mod corect că salariul de bază al recurenţilor-reclamanţi se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie calculat fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în funcţia de magistrat/personal asimilat magistraţilor, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc. acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor).

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţi ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 504 din data de 26 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.