Conflict between final judicial recognition of sectorial reference value and administrative application of salary ceiling cap under Article 38(6) of Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 16.03.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi fiscal sub număr unic de dosar x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. solicitând anularea hotărârii nr. 425/C/1768/VI-13/2022 din data de 17.02.2022 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligarea pârâtului la:

i) revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

ii) revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, in sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, recalcularea şi plata drepturilor salariate reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, aşa cum s-a dispus la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru personalul propriu.

iii) revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 şi a Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii celor două sporuri indicate in anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2500 din data de 16 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate în cauză.

A respins cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au arătat că dreptul reclamanţilor-recurenţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON a fost recunoscut prin hotărâri definitive, iar ordinele atacate au fost emise cu nerespectarea acestora.

Dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc o limită a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 222, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice.

Prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice (decizia CCR nr. 700/2019).

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

Ordinele de stabilire a drepturilor salariale emise de pârât cu nr. x din data de 07 decembrie 2021 şi cu nr. x din 27.12.2021 sunt nelegale, raportat la titlurile executorii deţinute de reclamanţi, care astfel sunt lipsite de orice efecte începând cu data de 27.12.2021.

Totodată, recurenţii au menţionat o serie de hotărâri judecătoreşti, respectiv: sentinţa civilă nr. 339/23.02.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 4933/23.11.2021 a Curţii de Apel Piteşti, în cazul reclamanţilor B., A., C., D., E., F., G., M.; sentinţa civilă nr. 1398/15.12.2020 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1455/10.03.2022 a Curţii de Apel Piteşti în cazul reclamantului K.; sentinţa civilă nr. 313/1 1.02.2021 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia civilă nr. 2218/16.11.2022 a Curţii de Apel Alba Iulia, în cazul reclamanţilor J. şi H.; sentinţa civilă nr. 1010/13.04.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1737/23.11.2021 a Curţii de Apel Piteşti, în cazul reclamantului I. prin care instanţele de judecată au obligat pârâţii (ordonatorii de credite) să plătească recurenţilor-reclamanţi drepturile cuvenite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 "până la încetarea condiţiilor de acordare", adică şi pe viitor, fără vreo limitare temporală la nivelul anului 2022.

În raport cu cele expuse, au apreciat că instanţa de fond a respins punctul 1 din cererea de chemare în judecată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept.

În ceea ce priveşte solicitarea de revocare/modificare parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016, şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, şi în prezenta cauză, efectul întreruptiv al prescripţiei s-a produs de drept (ipso iuris), recunoaşterea expresă a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului) fiind făcută de către intimat la 07.12.2021 (data emiterii Ordinului nr. 2295/2021), deci după împlinirea termenului general de prescripţie, ceea ce a atras aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) şi ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară. emiterea niciunui act juridic de renunţare din partea intimatului.

În acest sens, au indicat o serie de hotărâri judecătoreşti, prin care s-a stabilit plata diferenţelor de drepturi salariale către personal auxiliar de specialitate, personal din Direcţia Naţională de Probaţiune, respectiv procurori din cadrul parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 01.08.2016, fără a fi reţinută incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani.

Având în vedere că, la art. 1 din Ordinul nr. 2295, se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON (şi nu de 484,18 cât a fost luat în considerarea în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, sunt aplicabile speţei prevederile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Totodată, au invocat incidenţa în cauză şi a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind chiar actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 C. civ. care stipulează la art. 1 că după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi.

Prevederile art. 2 şi art. 4 din ordinul/decizia contestate contrazic prevederile art. 1 şi limitează, în mod nelegal şi, în acelaşi timp, discriminatoriu, calcularea şi plata diferenţelor salariale, în raport de elemente extrinseci ordinului/deciziei.

Având în vedere că prin decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat că, "în vederea egalizării prevăzute de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, precum şi faptul că există hotărâri judecătoreşti care au recunoscut acelaşi drept altor persoane din aceeaşi familie ocupaţională, începând cu 01.08.2016, recurenţii-reclamanţi au apreciat că trebuie să li se recunoască şi să se aplice tuturor VRS 605, începând cu 01.08.2016.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, art. 5 şi art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, având în vedere indemnizaţiile de încadrare şi sporurile stabilite prin Ordinul de salarizare nr. 2295 din data de 07.12.202, cuantumul celor două sporuri trebuia calculat şi stabilit în concordanţă cu dispoziţiile legale menţionate mai sus.

Astfel, la stabilirea sporurilor trebuia avut în vedere cuantumul acestora rezultat pentru luna decembrie 2017 (calculat la o indemnizaţie de încadrare cu aplicarea VRS în valoare de 605,225), după care aplicată creşterea de 25 % prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017. În consecinţă, algoritmul folosit în calcularea şi stabilirea celor două sporuri, respectiv aplicarea unui procent de 15% la indemnizaţia de încadrare plafonată, conduce la stabilirea unui cuantum redus al sporurilor în condiţiile nerespectării dispoziţiilor legale în vigoare.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au considerat că s-a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, deoarece suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci pe ordonator principal de credite (Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), raportat la fondul de salarii, iar nu la salariul de bază al fiecărui angajat.

Anexa V prevede în domeniul de activitate Justiţie sporuri în cuantum maxim total de 45 %, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale, care derogă de la norma generală şi se aplică prioritar, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală (specialia generalibus derogant).

Astfel, au apreciat că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare, o interpretare şi aplicare greşită a legii. Legea prevede plafonarea pe total buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Un alt argument cu privire la greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 este faptul că, deşi în cuprinsul acestui articol, în cadrul plafonului de 30% din totalul bugetului pentru fiecare ordonator de credite, sunt prevăzute nu doar sporurile, ci şi indemnizaţiile de hrană şi vacanţe, la acordarea acestor din urmă drepturi, nu s-a aplicat acelaşi raţionament şi nu s-au inclus cele două indemnizaţii în plafonul de 30%.

Totodată, au apreciat că sintagma "de până la", utilizată de legiuitor, are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferenţiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod întâmplător, ci raportat la anumiţi factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilităţii creării diferenţelor de drepturi salariale.

Or, aşa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de situaţii discriminatorii.

Spre exemplu, H.G nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului - cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, mărimea concretă a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi condiţiile de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie şi Curtea Constituţională prevede la art. 6 singura modalitate posibilă prin care se poate acorda un cuantum diferit al unui spor, respectiv cel pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, numai în funcţie de numărul de factori de risc sub influenţa cărora personalul îşi desfăşoară activitatea, dintre cei prevăzuţi la art. 5 din aceeaşi hotărâre.

Aşadar, orice altă diminuare a cuantumului unui spor, în afara criteriilor prevăzute de un act normativ, cu atât mai mult neacordarea totală prin plafonarea cuantumului total al sporurilor, este nelegală.

În drept, au invocat motivul de casare prevăzut la art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului exercitat în cauză

Analizând sentinţa recurată, actele şi lucrările dosarului, în raport cu dispoziţiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurenţii-reclamanţi şi cu apărările intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Recurenţii-reclamanţi au contestat ordinul nr. 2295/07.12.20221, pus în aplicare prin ordinul nr. 2400/27.12.2021, contestaţie respinsă prin hotărârea nr. 426/C/1768/VI-13/2022 din 17.02.2022 a procurorului general al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ulterior formulând acţiunea ce face obiectul prezentei cauze.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 16.03.2019.

Pe fondul cauzei, a respins cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, recurenţii-reclamanţi formulând critici de nelegalitate din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a normelor de drept substanţial incidente, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Concret, criticile recurenţilor-reclamanţi vizează, pe de o parte, aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, recurenţii solicitând recunoaşterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 1.08.2016, şi, pe de altă parte, eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Totodată, criticile de nelegalitate ale Ordinului nr. 2295/07.12.2021 au vizat şi modalitatea de calcul a celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conţinutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În susţinerea capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, recurenţii-reclamanţi au invocat următoarele sentinţe:

a) sentinţa civilă nr. 339/23.02.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 4933/23.11.2021 a Curţii de Apel Piteşti, prin care reclamanţii B., A., C., D., E., F., G., M. au beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 15.06.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON;

b) sentinţa civilă nr. 1398/15.12.2020 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1455/10.03.2022 a Curţii de Apel Piteşti prin care reclamantul K. a beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 15.06.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON;

c) sentinţa civilă nr. 1010/13.04.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1737/24.03.2022 a Curţii de Apel Piteşti prin care reclamantul I. a beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 29.09.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON;

d) sentinţa civilă nr. 313/11.02.2021 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia civilă nr. 2218/16.11.2022 a Curţii de Apel Alba Iulia prin care reclamanţii J. şi H. au beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 01.10.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON;

e) sentinţa civilă nr. 2887/23.11.2021 a Tribunalului Alba, definitivă prin decizia nr. 2072/02.11.2022 prin care reclamantul L. a beneficiat de calcularea drepturilor salariale, începând cu data de 04.11.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Aşadar, recurenţii reclamanţi dispun de hotărâri judecătoreşti executorii prin care drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu datele menţionate în hotărârile respective, fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Executarea acestor hotărâri se va face potrivit dispozitivului acestora, în concordanţă cu prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aspect ce impune eliminarea menţiunii aplicării art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 din art. 2 al ordinului nr. 2295/2021, în mod corespunzător pentru fiecare reclamant.

În consecinţă, Înalta Curte va reţine ca fondate criticile recurenţilor-reclamanţi sub acest aspect.

În schimb, argumentele recurenţilor-reclamanţi în sensul că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016 şi nu cu 3 ani anterior emiterii ordinului contestat, criticile referitoare la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON nu sunt întemeiate.

Înalta Curte reţine că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Nu sunt justificate nici argumentele recurenţilor-reclamanţi în sensul că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situaţia altor colegi care au hotărâri judecătoreşti care recunosc dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, nu pot fi primite, instanţa de control judiciar constatând că hotărârile judecătoreşti la care au făcut trimitere reclamanţii în acţiune, reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la ultimul aspect invocat de recurenţii-reclamanţi, care vizează modificarea parţială a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii celor două sporuri indicate în anexa ordinului, respectiv sporul de risc şi confidenţialitate şi sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, cu aplicarea dispoziţiilor art. 4, 5 şi 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este neîntemeiat.

Astfel, în deplin acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că ordinul contestat a fost emis cu aplicarea corectă a art. 38 alin. (3) şi (6), precum şi art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Sporurile sunt definite în art. 7 lit. i) din Legea-cadru nr. 153/2017 ca fiind elemente ale salariului lunar/soldei lunare, acordate ca procent la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, în condiţiile legii, pentru fiecare categorie de personal, iar la art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a aceleiaşi legi sunt reglementate categoriile de sporuri de care beneficiază personalul din sistemul justiţiei şi procentele acestora.

În egală măsură, legiuitorul a prevăzut la art. 25 alin. (1) din lege o limită generală a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, stipulând că suma acestora, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie sau salariilor de funcţie, soldelor de grad sau salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă sau salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a celor lunare.

În acest context, întrucât sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, rezultă fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a conferit ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dreptul de apreciere impunându-se a fi exercitat în limitele prevăzute de lege, adică supus unei duble condiţionări. Astfel, la nivel individual, cele trei categorii de sporuri reglementate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII al anexei nr. V a Legii nr. 153/2017, ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Or, marja de apreciere la care s-a făcut referire în precedent implică şi posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condiţiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcţie de circumstanţele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, din modul în care au fost reglementate cele trei categorii de sporuri, şi anume "de până la", reiese opţiunea legiuitorului potrivit căreia sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legea nr. 153/2017 stabileşte că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII."

În concluzie, se constată că stabilirea cuantumului sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege la art. 25, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu, soluţia respectivă ţinând de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia personalului plătit din fonduri publice. Aceasta, întrucât responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul dispoziţiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, au obligaţia să stabilească drepturile salariale şi să asigure promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale şi avansarea în gradaţii, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

În acest sens este şi jurisprudenţa consacrată a instanţei de contencios constituţional, aceasta reţinând că soluţia legislativă a limitării sporurilor nu este o noutate, anterior Legii-cadru nr. 153/2017 fiind reglementată în mod similar prin art. 22 alin. (1) din Legea-cadru nr. 184/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, context în care s-a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări. (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020).

Totodată, prin Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.

Pe cale de consecinţă, se reţine că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit, poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Corelativ, faptul că anumiţi ordonatori de credite au acordat sporurile într-o limită superioară nu poate constitui motiv legitim de egalizare salarială cu încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, constatând că aspectele invocate de recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs se confirmă parţial, în sensul celor arătate în precedent, Înalta Curte va admite recursul, modificând în mod corespunzător sentinţa atacată.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi cu art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, şi va anula în parte hotărârea nr. 425/C/1768/VI-13/2022 şi art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 în ceea ce priveşte aplicarea 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în limita situaţiei salariale a recurenţilor reclamanţi. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate care nu au fost criticate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., toţi prin mandatar A., împotriva sentinţei civile nr. 2500 din data de 16 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte hotărârea nr. 425/C/1768/VI-13/2022 şi art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 în ceea ce priveşte aplicarea 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în limita situaţiei salariale a recurenţilor reclamanţi.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată.

Menţine sentinţa în ce priveşte soluţia dată asupra excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.