Administrative salary entitlement appeal allowed; order limiting retroactive payment to three-year statute of limitations upheld.

Şedinţa publică din data de 19 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., în calitate de procurori şi personal de specialitate juridică, asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, prin reprezentant ales A., în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, precum şi în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V, Cap VIII, Secţiunea I din Legea 153/2017, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, au formulat plângere împotriva Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, deşi s-a recunoscut dreptul procurorilor de a fi salarizaţi avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016, în acelaşi timp s-a limitat în mod nelegal plata diferenţelor salariale ce decurg din recunoaşterea acestui drept doar pentru o perioadă de 3 ani calculată de la data emiterii actului administrativ sus-menţionat.

Plângerea are ca obiect revocarea, în parte, a actului administrativ menţionat, respectiv art. 4 şi art. 6, prevederi prin care în mod nelegal se limitează plata drepturilor recunoscute.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2454 din data de 30 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.02.2019 invocate prin întâmpinare de pârâţi, ca neîntemeiate.

A admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi a anulat, în parte, Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul înlăturării sintagmei "cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin" astfel cum este cuprinsă la art. 4 din ordin şi înlăturării sintagmei "cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege" astfel cum este cuprinsă la art. 6 din ordin.

A dispus calcularea şi plata drepturilor salariale pentru reclamanţi reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2454 din data de 30 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti au exercitat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea cererii au susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei extinctive, prin interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi art. 2506 alin. (4), (25)17 şi 2523 C. civ., în speţă operând prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.02.2019, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.02.2022.

De asemenea, în contextul emiterii Ordinului nr. 551 din 12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocă excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii.

Arată recurenţii-pârâţi că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a renunţat la prescripţia dreptului material la acţiune, art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 având doar semnificaţia constatării existenţei în familia ocupaţională "Justiţie" a VRS recunoscute celorlalţi ordonatori de credite, iar art. 4 a exprimat voinţa emitentului actului de a recalcula şi plăti drepturile salariale ale destinatarilor, cu observarea şi respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a art. 1, 3 şi 4 din Ordinul nr. 2295/2021 rezultă că în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă, conform art. 2517 C. civ., acesta fiind indicat expres în preambulul ordinului.

În consecinţă, acordarea VRS de 605,225 RON prin Ordinul nr. 2295/2021 respectă principiul nediscriminării, neexistând tratamente diferite pentru destinatarii actului administrativ care deţin titluri executorii şi cei care nu deţin.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia Înaltei Curţi şi considerentele asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile recurenţilor şi prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul pârâţilor este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, intimaţii-reclamanţi, în calitate de procurori şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, au solicitat revocarea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respectiv a art. 4 şi 6 din ordin, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripţiei.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.02.2019, admiţând cererea de chemare în judecată.

Pârâţii au contestat sentinţa primei instanţe, formulând critici în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi fondului pretenţiilor deduse judecăţii; totodată, au invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii în raport de emiterea ordinului nr. 551 din 12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-pârâţi, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei faptice existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că în cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe nefiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Aspectele deduse judecăţii şi asupra cărora instanţa de fond a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinţei exprimate de emitentul actului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaşte în patrimoniul reclamanţilor dreptul la calcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, precum şi cu privire la efectele acestei recunoaşteri asupra cursului prescripţiei. Aşadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Din probele administrate în cauză reiese că, în vedererea stabilirii unui sistem de salarizare unitar, emitentul actului a dispus salarizarea personalului în raport de care are calitatea de angajator, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar la data emiterii actului şi a recunoaşterii dreptului termenul de prescripţie este împlinit.

Prevederile articolului 4 şi cele ale articolului 1 din ordin se referă doar la situaţia recunoaşterii valorii de referinţă sectorială pe cale administrativă, adică a personalului care nu deţine hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, relativ la solicitarea părţilor reclamante privitoare la stabilirea şi calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, şi la conţinutul actului supus analizei instanţei, este necesar a se evidenţia două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Astfel, din cuprinsul actului contestat în cauză rezultă că prin art. 1 recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut, în scopul aplicării cadrului normativ incident în materie şi al respectării jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul salarizării, vocaţia intimaţilor-reclamanţi la o salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, ca efect al egalizării salariale cu alte persoane plătite din fonduri publice care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instituţiei sau autorităţii publice, în aceleaşi condiţii şi cărora le-au fost recunoscute drepturile salariale în discuţie.

Însă, această recunoaştere a dreptului din punct de vedere temporal nu poate conduce la concluzia că în cazul personalului vizat de prevederile de la articolul respectiv, căruia dreptul i-a fost recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea actului în litigiu se vor face cu neaplicarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii actului, astfel cum pretind intimaţii-reclamanţi.

Aceştia se pot folosi de mecanismul egalizării salariale la nivelul maxim doar cu condiţia ca drepturile pretinse pentru egalizare să fie solicitate sau să fie recunoscute în termenul de prescripţie, nefiind permisă o egalizare realizată prin act administrativ cu încălcarea termenului de prescripţie extinctivă sau cu indicarea unui alt moment de la care este recunoscut dreptul, peste limitele stabilite de o hotărâre judecătorească în care reclamanţii au fost părţi.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că recurenţii-pârâţi ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestora de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia recurenţilor-pârâţi debitori de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În concluzie, nu se poate susţine că, prin nerecunoaşterea dreptului intimaţilor-reclamanţi la o salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi obligaţia corelativă de plată a acestora, începând cu data de 01.08.2016, ci cu data de 07.12.2018, în scopul respectării termenului general de prescripţie de 3 ani faţă de data emiterii ordinului, recurentul-pârât ar fi încălcat jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în materia salarizării, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Deşi este de necontestat faptul că, prin intermediul ordinului contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, recurenţii-pârâţi au făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

În egală măsură, instanţa de recurs reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Pentru aceleaşi argumente ce vizează modalitatea legală de aplicare a cadrului legislativ incident în materia salarizării, în lumina considerentelor reţinute de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 794/2016, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurenţilor privind inexistenţa unei discriminări între destinatarii actului litigios care deţin titluri executorii şi cei care nu deţin.

Din această perspectivă, raţionamentul instanţei de fond ce a condus la pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamanţilor este în dezacord cu opinia instanţei de contencios constituţional şi cea a instanţei supreme exprimate în deciziile relevante pronunţate pe aspectul dedus judecăţii.

În schimb, Înalta Curte va reţine justeţea aprecierilor instanţei de primă jurisdicţie asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, împărtăşind raţionamentul judecătorului fondului judecătorului care a condus la respingerea excepţiei respective, criticile recurenţilor nefiind întemeiate.

Prin urmare, soluţia instanţei de fond nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, aspectele învederate de recurenţii-pârâţi fiind justificate în această privinţă, determinând reformarea sentinţei atacate.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâţi, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate care nu au fost criticate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenţii-pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 2454 din data de 30 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Menţine sentinţa în ce priveşte soluţia dată asupra excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.